vineri, 31 iulie 2009

31 Iulie 2009: 23 de ani de la trecerea la Domnul a celui de-al patrulea Patriarh al Romaniei, Iustin Moisescu


Astăzi, 31 iulie 2009, se împlinesc 23 de ani de la trecerea la Domnul a celui de-al patrulea Patriarh al României, Iustin Moisescu (1910-1986). Cu acest prilej, vrednicul de pomenire Patriarh Iustin a fost pomenit la Sfânta Liturghie oficiată la Catedrala patriarhală din Bucureşti şi în alte locaşuri de cult din ţară. Figură emblematică a Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Iustin a cunoscut din tinereţe calea Bisericii, a universităţilor şi a bibliotecilor.După o temeinică pregătire în ţară, la Atena şi Strasbourg, profesor universitar de teologie ortodoxă la Varşovia, Cernăuţi, Suceava şi Bucureşti, a devenit, mai apoi, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului în 1956, iar din 1957, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei.În vremea păstoririi ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, timp de 20 de ani, a iniţiat o amplă acţiune de restaurare şi conservare a monumentelor de artă bisericească şi a purtat de grijă pentru întemeierea unor muzee din incinta mănăstirilor voievodale din zona Moldovei.Ca membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (1961-1977), a participat la Adunările generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1969), Nairobi (1975) şi la sesiunile anuale ale Comitetului Central la Paris (1962), Geneva (1966,1973 şi 1976), Heraklion Creta (1967), Canterbury (I 969), Addis-Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin (1974) ş.a.A condus delegaţiile Bisericii Ortodoxe Române la Conferinţele, panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) şi Chambesy (1968), la prima Conferinţă pregătitoare a Sfântului şi marelui Sinod panortodox (Chambesy 1971).A devenit patriarh al României în 1977, cârmuind Biserica Ortodoxă Române vreme de 9 ani, până la trecerea sa la cele veşnice pe 31 iulie 1986.
Sursa: http://www.basilica.ro/

INALTPREASFINTITUL DR. IRINEU, MITROPOLITUL OLTENIEI, CETATEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI RAMNICU VALCEA


Marţi, 28 iulie 2009, la ora 12:00, într-o şedinţă solemnă a Consiliului Municipal, desfăşurată în Sala de Conferinţe a Primăriei din Râmnicu Vâlcea, Înaltpreasfinţitul Irineu Popa, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei a primit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Râmnicu Vâlcea. Evenimentul coincide cu împlinirea a un an de la întronizarea Înaltpreasfinţiei Sale ca Mitropolit al Olteniei.La şedinţă au fost prezenţi Înaltpreasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, membrii Consiliului Eparhial, edilii oraşului Râmnicu Vâlcea şi numeroase personalităţi ale culturii vâlcene, care au susţinut alocuţiuni prin care au elogiat viaţa şi activitatea Înaltpreasfinţiei Sale Irineu, Mitropolitul Olteniei. Înaltpreasfinţitul Irineu a apreciat cuvintele frumoase şi a mulţumit celor prezenţi, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să-şi reverse harul şi binecuvântarea asupra municipiului, judeţului şi a locuitorilor din aceasta de Dumnezeu păzită Eparhie.
Sursa: http://www.basilica.ro/

Chemati la o singura nadejde in Hristos - A XIII-a Adunare a Conferintei Bisericilor Europene (Lyon, Franta, 15-21 iulie 2009)



În perioada 15-21 iulie 2009 a avut loc la Centrul de Conferinţe Cité Internationale din Lyon (Franţa) a XIII-a Adunare a Conferinţei Bisericilor Europene (KEK, aici prescurtată: CBE), având ca temă „Chemaţi la o singură nădejde în Hristos“. S-au sărbătorit 50 de ani de la înfiinţarea acestui organism, în anul 1959. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a participat la sesiunea de deschidere a lucrărilor adunării, iar în data de 16 iulie a susţinut o alocuţiune cu titlul „Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire“. Mesajul final al acestei adunări cuprinde mărturia comună a nădejdii în Hristos Cel înviat, ca izvor al iubirii, iertării şi împăcării. Documentul aminteşte faptul că „încă mulţi oameni în Europa trăiesc cu amintirea dictaturii ateist-comuniste din Europa Centrală şi de Est.Structurată în sesiuni plenare, grupe de lucru, audieri şi seminarii, încadrată dimineaţa şi seara de rugăciuni ale fiecărei confesiuni în parte, adunarea a cuprins în total mai mult de 800 de participanţi, dintre care 307 delegaţi oficiali şi 58 reprezentanţi delegaţi, la aceştia adău-gându-se observatori, vorbitori, consilieri, oaspeţi, stewarzi, voluntari etc. Unul dintre oaspeţii de seamă ai adunării a fost Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care din anul 2003 şi până la adunarea de la Lyon a îndeplinit şi funcţia de vicepreşedinte în Comitetul Central al CBE.În ziua de 15 iulie 2009, Preafericirea Sa a participat la sesiunea de deschidere a lucrărilor adunării, iar în data de 16 iulie a susţinut o alocuţiune cu titlul „Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire“. Părintele Patriarh Daniel a fost însoţit de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului şi de Înaltpreasfinţitul Iosif Pop, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, iar delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române care a participat la cea de-a XII-a Adunare a CBE a fost constituită din Înaltpreasfinţitul Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, şi alţi profesori, preoţi şi reprezentanţi ai Mitropoliilor din cadrul Patriarhiei Române.A XIII-a Adunare a Conferinţei Bisericilor Europene a stat sub semnul retrospectivei celor 50 de ani de existenţă şi a necesităţii unui nou început.Inaugurarea religioasă a adunării a avut loc, miercuri, 15 iulie 2009, la ora 14:30, printr-o slujbă Te Deum în Biserica istorică „St. Bonaventure“, gazdă fiind Cardinalul Philippe Barbarin, Arhiepiscopul Lyonului. În cadrul serviciului religios, au luat cuvântul părintele Atanasie Iskos, reprezentantul consiliului local al Bisericii, CREL, şi doamna Victoria Kamondji, vicepreşedintă a Federaţiei Protestante din Franţa, predica fiind rostită de către Arhiepiscopul Anastasios, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Albaniei şi vicepreşedinte al Conferinţei Bisericilor Europene, care a evidenţiat faptul că numai acest tip de nădejde, orientată eshatologic, poate deschide noi posibilităţi şi perspective, „acolo unde raţiunea şi experienţa umană eşuează“. Acest lucru înseamnă totodată împreună-asumarea nădejdii creştine, ca moment central al apropierii ecumenice: „nu trăim din diferite nădejdi“, ci din nădejdea unică izvorâtă din taina Sfintei Treimi.Ziua de joi, 16 iulie, a început cu o Utrenie, săvârşită de către Înaltpreasfinţitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, şi pregătită de către pr. lect. dr. Zaharia Matei, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, membru în comitetul de pregătire a programului de rugăciuni. A urmat plenara administrativă, în cadrul căreia, după finalizarea şi votarea listelor pentru comitetele coordonatoare ale adunării, a avut loc o prezentare a activităţii CBE de la ultima adunare generală. În cadrul acestei prezentări, părintele profesor Viorel Ioniţă a subliniat necesitatea atât a dialogurilor bilaterale, cât şi a celor multilaterale. În perioada 2003-2009, dialogul teologic între Biserica Ortodoxă pe de o parte şi diferite comunităţi protestante pe de altă parte a reprezentat o prioritate pentru Comisia „Bisericile în dialog“.După-amiaza „zilei speranţei“ a fost inaugurată de alocuţiunea susţinută de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu titlul „Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire“. Prima parte a prelegerii („Iisus-Hristos - izvorul speranţei“) a constituit o meditaţie teologică axată pe ideea centrală a identificării speranţei creştine cu persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Cel care a ridicat natura Sa umană îndumnezeită, „în intimitatea iubirii veşnice a Preasfintei Treimi“. Speranţa creştină presupune totodată „cooperarea omului cu Dumnezeu“, concretizată în primul rând în lupta pentru întruparea binelui în lume. Departe de a fi ceva abstract sau un simplu exerciţiu moral, această luptă stă sub semnul tensiunii continue între „fragilitatea sau neputinţa firii umane, pe de o parte, şi puterea harului lucrător“ pe de altă parte. În a doua parte a alocuţiunii sale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a schiţat consecinţele acestui drum creştin al speranţei pentru conlucrarea între Bisericile creştine la nivel european, apelând pentru o reafirmare curajoasă. Bisericile sunt chemate să arate ieşirea din criza spirituală a societăţii europene (dublată de cea economică), având curajul formulării unor „soluţii noi pentru probleme noi“: „Va trebui să ne obşnuim tot mai mult cu pluralismul religios, cu respectul faţă de ceilalţi, fără să cădem în relativism doctrinar sau moral. Dar cum putem păstra propria identitate, când totul se schimbă în jurul nostru? Desigur, numai cultivând şi îmbogăţind relaţia noastră cu Iisus Hristos, Cel ce ieri şi azi şi în veci este Acelaşi (cf. Evrei 13, 8), în Biserica Sa, Trupul Său tainic.“Alocuţiunea a fost urmată de scurte luări de cuvânt din diferite perspective confesionale privind tema speranţei. La sfârşitul zilei, pe lângă continuarea discuţiilor de ordin administrativ, a fost prezentată câştigătoarea concursului pentru eseuri teologice, Claire Sixt-Gateuille, din cadrul Bisericii reformate din Franţa, care a susţinut o scurtă conferinţă despre „vocaţia speranţei“ din punct de vedere ecumenic.Activitatea în plen din ziua de vineri, 17 iulie, a debutat cu o alocuţiune de exegeză biblică a citatului paulin din tema adunării, „Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre“ (Efes. 4,4), susţinută de episcopul Wolfgang Huber, preşedintele Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania (EKD).Comentând textul biblic în context actual, episcopul Huber a enunţat mai multe principii ale conlucrării ecumenice europene din viitor. Concret, Wolfgang Huber a pledat pentru depăşirea prejudecăţilor interconfesionale, pentru dezvoltarea unei mărturii comune a unităţii în diversitate, dar şi pentru întoarcerea la izvoarele credinţei: „unitatea Bisericii nu trebuie inventată, este fundamentul pe care stăm“.Discuţia tematică a fost urmată de o dezbatere administrativă privind restructurarea CBE în următorii ani. Moţiunea a fost discutată, îmbunătăţită prin diferite amendamente şi, în final, acceptată, cu următoarele rezultate: în cadrul adunării generale de la Lyon se constituie o grupă de lucru de 15 persoane (votată în plen), care va pregăti până la sfârşitul anului 2011 propuneri de modificare a constituţiei CBE, ţinând cont de moţiunea EKD, propunerile fiind trimise ulterior spre consultare fiecărei Biserici membre CBE, precum şi Comisiilor CBE. În 2013, se va ţine Adunarea generală CBE, în cadrul căreia Comitetul Central va prezenta concluziile acestui proces de restructurare. E important de menţionat că reprezentanţii ortodocşi au susţinut finalizarea cât mai rapidă a acestui proces de restructurare, contribuind astfel la decizia finală ca viitoarea adunare generală să fie ţinută în 2013, şi nu în 2015, cum ar fi fost normal după actuala constituţie a CBE, precum şi la faptul ca grupa de lucru să-şi coordoneze activitatea cu cea a Comitetului Central.În aceeaşi zi, au avut loc şi întâlniri pe grupuri confesionale, menite să clarifice anumite poziţii comune, respectiv să faciliteze o cunoaştere reciprocă directă. În cadrul întâlnirii delegaţilor ortodocşi, Arhiepiscopul Atanasie al Tiranei şi al întregii Albanii a vorbit participanţilor despre necesitatea de a privi peste graniţele propriei Biserici, având conştiinţa că Ortodoxia nu poate fi înstrăinată, ci este un dar, care trebuie împărţit şi mărturisit şi celorlalţi.Ziua de sâmbătă, 18 iulie, a fost dedicată, pe de o parte, denumirii priorităţilor de activitate în Comisiile CBE pentru viitor, iar pe de altă parte aprofundării tematice, în grupuri de lucru, a subiectelor majore care preocupă Bisericile Europene. Totodată, au fost prezentate şi dezbătute primele versiuni ale diferitelor declaraţii finale ale adunării.În privinţa priorităţilor de lucru, în cadrul Comisiei „Bisericile în dialog“, condusă de pr. prof. dr. Viorel Ioniţă, dialogul teologic cu Bisericile Ortodoxe rămâne o prioritate. Pr. prof. Ioniţă a evidenţiat necesitatea de a schimba strategia tematică. Stabilirea şi discutarea temelor din CBE ar trebui să ia mai mult în consideraţie specificul fiecărei regiuni, deoarece, în funcţie de contextul regional, şi priorităţile sunt diferite. O altă sarcină de viitor ar trebui să fie intensificarea cooperării cu facultăţile de teologie. La rândul său, Colin Williams a spus că, în viitor, se doreşte elaborarea unui profil mai clar al CBE, precum şi găsirea unui fel de a colabora mai efectiv între comisii. Printre subiectele care au fost dezbătute în cadrul acestei sesiuni (în urma luărilor de cuvânt ale delegaţilor) menţionăm: problema mediului înconjurător ca temă ecumenică fundamentală; problema persecuţiei creştinilor în lume; necesitatea unui accent teologic mai puternic în activitatea CBE, respectiv a Adunării Generale; articularea unei voci profetice în Europa, pentru dreptate şi pace.În continuarea plenarei tematice, s-au desfăşurat 15 ateliere, cu următoarele teme: 1. Dialogul cu instituţiile europene; 2. Dreptate socială în Europa; 3. Drepturile omului şi libertate religioasă; 4. Globalizare; 5. Misiune; 6. Spiritualitate; 7. Speranţa în unitate: unitate în diversitate, fiinţa Bisericii şi Bisericile de migranţi, Bisericile minoritare africane şi etnice; 8. Speranţa în dreptate - protejarea refugiaţilor în Europa secolului XXI; 9. Investiţii bazate pe credinţă - Bisericile şi investiţiile responsabile d.p.d.v. social; 10. Angajament şi încredere; 11. Dialog şi consolidarea relaţiilor; 12. Coerenţă şi vizibilitate; 13. Mărturie şi responsabilitate; 14. Rolul CBE în mişcarea ecumenică; 15. CBE ca platformă a dialogului cu celelalte Biserici creştine şi cu alte comunităţi religioase.Ziua de duminică, dedicată aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea CBE, a debutat cu slujbe ţinute de fiecare confesiune în parohiile gazdă din Lyon. Delegaţii ortodocşi au participat cu toţii la Utrenia şi Sf. Liturghie săvârşite la biserica ortodoxă grecească „Buna Vestire“, la care a asistat şi Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. După-amiază, festivitatea propriu-zisă a constat într-o retrospectivă a celor cinci decenii din istoria CBE, oglindită în imagini istorice, precum şi în momente teatrale, simbolizând umoristic călătoria acestei instituţii: greutăţile începutului, complexitatea întrebărilor, diversitatea călătorilor, fascinaţia ţelului. La acestea s-au adăugat scurte mărturii susţinute de Alexandros Papaderos (fost director al Academiei ortodoxe din Creta), John Arnold (fost decan la Durham şi preşedinte al CBE intre 1991-1997), Marjolaine Chevallier (Biserica reformată din Franţa) şi Antje Heider-Rottwilm (Brücke - Formul ecumenic HafenCity Hamburg).În cadrul momentului aniversar, Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a susţinut o alocuţiune despre viitorul Conferinţei Bisericilor Europene. Subliniind necesitatea unei mărturii comune a creştinilor din Europa, mărturie concretizată nu în ultimul rând prin „Charta Oecumenica“, Patriarhul Ecumenic a făcut un apel către Bisericile membre de a face cunoscut acest document credincioşilor şi de a pune în aplicare principiile enunţate în cadrul acestuia. Totodată, el a accentuat faptul că nu ne putem mulţumi cu roadele de până acum şi a formulat următoarele propuneri pentru activitatea CBE din viitor: preluarea în programele de studiu ale facultăţilor de teologie a unui duh al reconcilierii între confesiuni, evaluarea contribuţiei teologice a CBE, cooperarea între facultăţile de teologie, continuarea dialogului cu instituţiile europene, fundamentarea drepturilor omului într-o antropologie creştină. Patriarhul Ecumenic a reiterat dorinţa ca, în viitor, şi Biserica Romano-Catolică să devină membru a CBE, deoarece numai o voce comună a tuturor Bisericilor Europene poate da un răspuns coerent şi credibil problemelor Europei: xenofobismul, rasismul, criza spiritualităţii, criza economică, sărăcia, problema imigranţilor, şomajul, deteriorarea mediului înconjurător. Conlucrarea Bisericilor Europene este „necesară şi urgentă“, ea presupunând în primul rând mărturia Mântuitorului Hristos Cel înviat, ca „nădejde a lumii“. Aniversarea CBE a cuprins şi celebrarea integrării Comisiei Bisericilor pentru Migranţi în Europa (CCME) în CBE, proces început cu câţiva ani în urmă.Luni, 20 iulie, Adunarea Generală a votat componenţa noului Comitet Central (40 persoane) între care se numără şi doi delegaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfinţitul dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, şi lect. dr. Alina Pătru, precum şi pe cea a Grupului de lucru (15 persoane), care va elabora propunerile de reformă instituţională a Conferinţei Bisericilor Europene.Adunarea a adoptat de asemenea un mesaj final, adresat tuturor Bisericilor membre, un raport de obiective cuprinzând priorităţile activităţii viitoare a Comitetului Central, precum şi un număr de şase declaraţii publice cu următoarele teme: 1. Chemaţi să onorăm populaţia migrantă; 2. Chemaţi să promovăm principii etice în structurile financiare şi economice; 3. Chemaţi să fortificăm drepturile omului, libertatea religioasă şi relaţiile; 4. Chemaţi spre o mai bună chivernisire a creaţiei; 5. Chemaţi spre o lume fără arme nucleare şi 6. Bisericile chemate să fie solidare cu minoritatea romă din Europa. Din raportul de obiective care trasează liniile directoare ale activităţii Comitetului Central în următorii ani, merită menţionate afirmaţiile finale, care ajută la identificarea rolului şi a sarcinii Conferinţei Bisericilor Europene: „CBE trebuie să fie un forum al cunoaşterii reciproce şi al formării ecumenice, pentru a construi punţi, pentru a întări relaţiile între Biserici şi pentru o mărturie comună. CBE trebuie să fie o voce comună a Bisericilor membre în Europa şi un instrument ecumenic de cooperare cu şi pentru instituţiile europene. CBE trebuie să fie o platformă de dialog cu alte Biserici creştine şi cu alte comunităţi religioase din Europa. CBE trebuie să fie o comunitate a diversităţii trăite împreună cu migranţi, refugiaţi şi minorităţi etnice.“Mesajul final cuprinde mărturia comună a nădejdii în Hristos Cel înviat, ca izvor al iubirii, iertării şi împăcării. Documentul aminteşte faptul că „încă mulţi oameni în Europa trăiesc cu amintirea dictaturii ateist-comuniste din Europa Centrală şi de Est, care continuă să influenţeze oameni, să provoace neîncredere şi să împiedice o adevărată reconciliere între Est şi Vest“. La această rană se adaugă „noile ziduri dintre naţiuni, culturi şi religii“, precum şi divizarea crescândă între „locuitorii autohtoni şi migranţi, între săraci şi bogaţi, între cei ce au de lucru şi şomeri“. În faţa crizei economice, Bisericile europene fac apel la articularea unei economii bazate pe „responsabilitate etică şi durabilitate ecologică“, lucru care trebuie să transpară în primul rând din politica financiară a bisericilor membre. Conferinţa Bisericilor Europene crede într-o Europă „deschisă şi primitoare“, ale cărei uşi sunt deschise tuturor care caută refugiu în faţa persecuţiilor şi a violenţei - lucru concretizat în strânsa colaborare cu CCME. Ca sarcini pentru viitor, Conferinţa îşi propune nu numai restructurarea internă, ci şi asumarea „mesajului îndrăzneţ al speranţei - o speranţă care nu se exprimă prin cuvinte goale, ci prin fapte şi printr-o credinţă vie“.
Sursa: ziarullumina.ro

miercuri, 29 iulie 2009

Importanta acordata persoanei arhiereului in cultul ortodox - abordare interconfesionala



Rolul arhiereului in cadrul cultului ortodox poate fi studiat foarte usor din cartile de cult, in special din Arhieraticon. Cartea cuprinde detaliile implicarii arhiereului in randuiala Sfintei Liturghii, a hirotoniilor in cele trei trepte fundamentale ale clerului, a hirotesiilor, a sfintirii noilor biserici sau a celor renovate, in fine, a sfintirii in sobor a Sfantului si Marelui Mir. Acest rol are insa o semnificatie profunda, de mare importanta, caci arhiereul este mediatorul unirii noastre cu jertfa lui Hristos, cel care face posibila, euharistic, participarea noastra la moartea si invierea Domnului. In absenta unei atari intelegeri, rolul arhiereului ar aparea ca pur decorativ, ca fast menit sa impresioneze credinciosii sau ca o simpla inertie a traditiei, in plus, nu ar putea justifica in nici un fel retinerile ortodoxe de a concelebra cu membrii ierarhiei catolice sau chiar cu pseudo-sacerdotii diferitelor secte protestante.
Intelegerea importantei persoanei arhiereului in cult este, asadar, o problema mai mult de dogmatica decat una de liturgica, caci ea presupune o intelegere prealabila a semnificatiei pe care confesiunea respectiva o acorda cultului in general. Cum cele trei mari confesiuni nu descriu in acelasi orizont de referinta propriul cult, nici rolul pe care ele il atribuie sacerdotului nu are aceeasi semnificatie. Iata de ce o intelegere moderna, in orizontul problematicii de azi a acestei teme, necesita o prealabila expunere a doctrinei catolice, apoi a celei protestante in materie, ca suport pentru o mai buna abordare a invataturii ortodoxe in aceasta problema.
Semnificatia cultului in teologia romano-catolica
Pentru a stabili importanta pe care teologia romano-catolica o atribuie persoanei episcopului in cadrul cultului propriu voi face apel la documentele Conciliului al II-lea de la Vatican, selectand cateva referiri la Sfanta Liturghie, dar si la celelalte componente ale cultului catolic. "Liturghia sacra, declara documentul Sacrosanctum Concilium, e in special cultul adus Maiestatii divine (s.n.)". "Sacramentele sunt menite sa-i sfinteasca pe oameni, sa zideasca Trupul lui Hristos si sa dea cultul datorat lui Dumnezeu (s.n.). (...) Ele confera, intr-adevar, harul, dar celebrarea lor ii si dispune mai bine pe credinciosi sa primeasca rodnic acest har, sa dea cult cum se cuvine lui Dumnezeu (s.n.) si sa traiasca iubirea".
Dar cultul datorat unei Maiestati divine ofensate de pacatul omenesc este, in mod esential, o jertfa adusa acestei Maiestati. "Liturghia este culmea spre care tinde actiunea Bisericii si izvorul din care emana toata puterea ei. Caci scopul actiunilor apostolice este ca toti oamenii, deveniti fii ai lui Dumnezeu prin credinta si botez, sa se adune laolalta, sa laude pe Dumnezeu in Biserica, sa participe la jertfa (s.n.) si sa se hraneasca la Cina Domnului". In consecinta, "participand la jertfa euharistica, izvor si apogeu al intregii vieti crestine, (credinciosii) ofera lui Dumnezeu Victima divina (s.n.) si pe ei insisi odata cu Ea. Astfel, atat prin oferire cat si prin sfanta impartasanie, toti, desi nu in mod identic, ci fiecare in felul sau, isi implinesc rolul propriu in actiunea liturgica. (....) Cei ce se apropie de scaunul Pocaintei dobandesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusa (s.n.) si, in acelasi timp, sunt reconciliati cu Biserica, pe care au ranit-o prin pacate...".
Semnificatia atasata sacramentului Pocaintei, aceea de "iertare pentru ofensa adusa (lui Dumnezeu) ", este in deplin acord cu definitia romano-catolica a cultului ca jertfa adusa Maiestatii divine. Caci jertfa euharistica este menita sa reechilibreze ofensa adusa de pacatul omenesc acestei Maiestati, ofensa care, fiind infinita, nu poate fi iertata decat prin jertfa de valoare infinita a lui Hristos cel euharistic. Asadar, rolul fundamental al episcopului va fi acela de a aduce acestei Maiestati jertfa necesara iertarii ofensei. Orice celebrare legitima a Euharistiei este condusa de episcop, caruia ii este incredintata indatorirea de a aduce Maiestatii dumnezeiesti cultul religiei crestine (s.n.) si de a-l orandui conform poruncilor lui Dumnezeu si legilor Bisericii, pe care le aplica in dieceza sa, dupa judecata proprie".
Pana aici, cu exceptia acestei insistente asupra ideii de ofensa adusa Maiestatii divine, ciudata pentru un ortodox in constiinta caruia relatia omului cu Dumnezeu este aceea dintre un fiu si tatal sau, nu cea dintre un supus si un stapan, diferentele nu par a fi majore. Detaliind insa rolul episcopului, lucrurile incep sa se complice. "Prin puterea sacra de care se bucura, preotul hirotonit formeaza si conduce poporul sacerdotal, celebreaza jertfa euharistica in persona Christi si o ofera lui Dumnezeu in numele intregului popor (s.n.)". "In exercitarea functiei lor de a sfinti, episcopii sa nu uite ca au fost alesi dintre oameni si au fost randuiti pentru oameni in cele ale lui Dumnezeu, ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate (s.n.). Intr-adevar, episcopii se bucura de plinatatea sacramentului Preotiei...".
Aceasta idee si anume ca episcopul ofera jertfa euharistica in numele poporulu lui Dumnezeu a fost una din cele mai nocive pe care teologia romano-catolica le-a putut genera de-a lungul veacurilor si una din obstacolele majore in calea mult ravnitei concelebrari, caci ea a dus la consecinta mentionata in mod expres de Conciliu, ca episcopul sau preotul pot savarsi liturghii private. Dupa ce documentul Sacrosanctum Concilium mentioneaza in doua randuri "liturghiile care se celebreaza cu participarea poporului (s.n.)", o expresie care pentru ortodocsi este pleonastica in conditiile in care poorul este intotdeauna prezent la liturghie, in documentul Presbyterorum Ordinis apare in mod explicit permisiunea si chiar recomandarea de a savarsi liturghii private. Iata acest text: "in taina Jertfei Euharistice, in care preotii isi indeplinesc functia lor principala, se savarseste necontenit lucrarea rascumpararii noastre: de aceea se recomanda insistent celebrarea ei in fiecare zi, aceasta fiind un act al lui Hristos si al Bisericii, chiar si atunci cand nu poate fi prezent nici un credincios (s.n.). Asadar preotii, unindu-se cu actul lui Hristos Preotul, se ofera total lui Dumnezeu in fiecare zi...".
Documentul ofera in subsol, ca temei pentru indrazneala de a permite liturghii fara participarea poporului, indemnul Papei Paul al VI-lea din enciclica Misterium Fidei: "Fiecare Liturghie, chiar daca este celebrata in particular de preot, nu este particulara, ci este un act al lui Hristos si al Bisericii. Biserica invata sa se ofere pe sine in Jertfa pe care o ofera, jertfa universala, si aplica intregii lumi, spre mantuire, puterea rascumparatoare unica si infinita a Jertfei Crucii. Caci fiecare Liturghie care se celebreaza este oferita nu numai pentru mantuirea catorva, ci pentru mantuirea lumii intregi (...) Asadar le recomandam parinteste si staruitor preotilor, care sunt bucuria noastra deosebita si cununa noastra in Domnul, sa celebreze zilnic Liturghia (s.n.) cu vrednicie si cu evlavie".
O alta idee proprie teologiei romano-catolice si care induce divergente grave in raport cu ortodocsii in materie de cult este aceea a considerarii membrilor ierarhiei ca fiind de alta esenta decat masa larga a poporului lui Dumnezeu. Voi relua in acest scop un pasaj citat mai sus care spune urmatoarele: "participand la jertfa euharistica, izvor si apogeu al intregii vieti crestine, (credinciosii) ofera lui Dumnezeu Victima divina si pe ei insisi odata cu Ea. Astfel, atat prin oferire cat si prin Sfanta impartasanie, toti, nu in mod identic, ci fiecare in felul sau, isi implinesc rolul propriu in actiunea liturgica. (...) Preotia comuna a credinciosilor si preotia ministeriala sau ierarhica, desi diferenta dintre ele este de esenta si nu numai de grad (s.n.), sunt totusi randuite una pentru alta, caci si una si alta participa in modul sau specific (s.n.) la preotia unica a lui Hristos".
Modul specific de a participa la preotia lui Hristos este o formula pe care o foloseste si teologia ortodoxa. Dar ideea ca preotul sau episcopul sunt de alta esenta decat credinciosii obisnuiti este o afirmatie cu consecinte extraordinare pentru unitatea Bisericii. Documentul Lumen Gentium incearca s-o sprijine cu o fraza din Leon cel Mare, papa al Romei in vremea celui de al IV-lea Sinod Ecumenic, care a spus ca "participarea la Trupul si Sangele lui Hristos nu face altceva decat sa ne transforme in acela pe care il primim". Aparent, aceasta transformare ar fi una de ordin spiritual, proportionala, desigur, cu nivelul de duhovnicie atins de fiecare in cadrul efortului de unire cu Hristos, supozitia fiind ca preotii si mai ales episcopii ar trebui sa fie mai avansati spiritual, mai apropiati de Hristos prin viata curata pe care o duc.
Conciliul sugereaza insa ceva extraordinar si anume ca episcopul (si implicit preotul si diaconul, proportional cu treapta pe care se afla), prin participarea sa la actul jertfei liturgice, ar suferi nici mai mult nici mai putin decat o transsubstantiatie asemenea darurilor euharistice. Desi documentul Sacrosanctum Concilium nu are curajul de a folosi termenul tehnic amintit, sugestia este mai mult decat clara: "pentru a indeplini o opera atat de mare (ca aceea a mantuirii neamului omenesc, n.n.), Hristos este mereu Sa, mai ales in actiunile liturgice. El este prezent in jertfa Sfintei Liturghii, atat in persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, El care s-a oferit odinioara pe cruce, cat mai ales sub speciile euharistice (s.n.)".
Aceasta credinta ca preotul, dar mai ales episcopul, este transformat asemenea elementelor, in timpul actului euharistie, explica afirmatia, repetata pana la obsesie de documentele conciliare, potrivit careia ierarhia actioneaza in persona Christi, in locul lui Iisus Hristos! "Din Traditia atestata mai ales in ceremoniile liturgice si in obiceiurile Bisericii atat din Rasarit cat si din Apus, rezulta clar ca punerea mainilor si cuvintele consacrarii confera harul Duhului Sfant, si imprima un caracter sacru, astfel incat episcopii, in mod evident si vizibil, tin locul lui Hristos - invatator, Pastor si Mare Preot si actioneaza in persona Christi - in numele si ca reprezentanti ai lui".
Teama ortodocsilor manifestata cu ocazia primului Conciliu de la Vatican (1870), ca prin atribuirea pe seama papei a infailibilitatii, atribut care nu poate apartine decat lui Hristos, iar Bisericii numai intrucat este Trupul Sau, se va ajunge la "papolatrie" nu este chiar atat de lipsita de temei pe cat s-a spus, din moment ce "prezenta lui Hristos" in episcopul celebrant este comparata, ba chiar pusa pe acelasi plan, cu "prezenta aceluiasi Hristos" in darurile euharistice! Chiar daca teologia romano-catolica a evitat cu intelepciune afirmarea unei asemenea consecinte, modul in care ea intelege actiunea in persona Christi a epsicopilor conduce inevitabil la ideea ca membrii ierarhiei mijlocesc prezenta lui Hristos prin propria lor esenta, ba chiar prin propria lor persoana, in paralel cu prezenta mijlocita de elementele euharistice.
O consecinta directa a acestei premize este specificul impartasirii in catolicism. Este vorba de impartasania "sub ambele specii, sub utraque specie". Abordand aceasta problema, documentul Sacrosanctum Concilium fixeaza urmatoarele: "Se recomanda mult acea participare mai desavarsita la Sfanta Liturghie prin care credinciosii, dupa impartasania preotului, primesc la aceeasi jertfa Trupul Domnului. Impartasania sub ambele specii, ramanand valabile principiile dogmatice stabilite de Conciliul Tridentin, poate fi data atat clericilor si calugarilor, cat si laicilor, in cazurile pe care le va preciza Scaunul Apostolic si dupa aprecierea Episcopului, ca de exemplu, noilor hirotoniti, la Liturghia sfintirii lor, celor care depun voturile, la Liturghia profesiunii religioase, neofitilor, la Liturghia care urmeaza botezului".
Ideea textului este ca impartasania sub utraque specie ar fi o participare "mai desavarsita" la jertfa euharistica. Cazurile enumerate in text de laici care pot participa la impartasirea nu doar cu Trupul, ci si cu Sangele Domnului, sunt exceptii. In mod obisnuit, de impartasirea sub utraque specie au parte numai clericii. Motivul este cel dezvaluit in text: ca membri ai ierarhiei, ei participa "mai desavarsit" la jertfa. Si participa "mai desavarsit" nu in baza vreunui progres spiritual, ci in baza unei mai mari conaturalitati cu speciile euharistice! Caci participand la preotia lui Hristos, preotii si mai ales episcopii celebranti sunt intr-o masura considerabil mai mare jertfa, asemenea lui Hristos, decat sunt credinciosii simpli. Acesta este sensul afirmatiei deja citata mai sus potrivit careia "Preotii, unindu-se cu actul lui Hristos Preotul (s.n.), se ofera total lui Dumnezeu in fiecare zi...".
Sangele este prin excelenta simbolul jertfei, efectul sacrificarii victimei. Or, actul lui Hristos este acela de a fi El insusi Marea Jertfa pe altar. Uniti cu acest act, episcopii si preotii sunt apropiati considerabil mai mult de sangele lui Hristos, marea Victima a ritualului liturgic, decat sunt credinciosii simpli. Membrii ierarhiei catolice se simt tot atat de deosebiti de poporul de rand, pe cat se simteau in Vechiul Testament preotii de la templu care, doar ei, aveau dreptul de a manca din "painile punerii inainte" (Matei XII, 4). Chiar daca doar Apostolii au putut suporta invitatia lui Iisus de a "bea sangele Lui", ramanand doar ei langa El, invitatia de a manca trupul Lui si a bea sangele Lui pentru a accede la viata vesnica a fost adresata tuturor aflati atunci de fata (Ioan VI, 54).
Semnificatia cultului in teologia protestanta
Interpretarea pe care teologia romano-catolica o da cultului, in special celui euharistic, si rolul pe care-l confera episcopului si in general ierarhiei in acest cadru, are la baza convingerea ca jertfa lui Hristos, departe de a fi un simplu eveniment inchis in trecut, ramane vesnic actual, "se impartaseste din vesnicia dumnezeiasca si astfel se situeaza deasupra tuturor timpurilor si se face prezent in toate timpurile". In consecinta, liturghia este o actualizare repetata a jertfei istorice a lui Hristos, o repetare in Biserica, tot atat de reala, desi euharistica, pe cat a fost de reala cea de pe Golgota. Aceasta este semnificatia afirmatiei Liturghierului Roman cand spune ca in Jertfa divina a Euharistiei "se actualizeaza opera rascumpararii noastre".
Dimpotriva, protestantii au respins cu totul atat necesitatea ierarhiei, cat si realitatea prezentei lui Hristos in general in actele de cult, dar mai ales in Euharistie. Cum se stie, Luther a respins teoria catolica a transsubstantiatiei inlocuind-o cu ceea ce unii au numit consubstantiatie. Desi painea si vinul in sine, ca substante, nu se transforma, Trupul si Sangele lui Hristos sunt totusi prezente in mod real in ele, cu ele, sub ele. Substanta Trupului si Sangelui lui Hristos subzista real impreuna cu substanta painii si a vinului euharistic. Aceasta a fost teoria pe care el a sustinut-o impotriva lui Zwingli in cursul asa-numitului "colocviu de la Marburg". Luther a negat, de asemenea, si caracterul de jertfa al liturghiei. De vreme ce Hristos a murit si a ispasit pe cruce o data pentru totdeauna pacatul oamenilor si de vreme ce credinciosul este justificat prin credinta pe baza acestei jertfe o data pentru totdeauna nu este nevoie de o jertfa repetata. Dar daca nu mai este nevoie de o reinnoire repetata a jertfei de pe cruce, nu mai este nevoie nici de jertfitor, deci de un oficiant in sensul sacerdotului catolic, episcop sau preot. "Luther a respins astfel sacerdotalismul (acea doctrina potrivit careia numai anumite persoane sunt calificate sa administreze sacramentele). Prezenta trupului si sangelui lui Hristos nu este un rezultat al slujirii preotului. Ea este o consecinta a slujirii lui Iisus Hristos. (...) Desi sacramentul trebuie sa fie administrat de catre un slujitor religios ordinat in mod corespunzator, prezenta trupului si a sangelui nu trebuie sa-i fie atribuita lui sau vreunui lucru facut de el".
Alte curente generate de Reforma au fost si mai radicale in ceea ce priveste prezenta lui Hristos in elementele euharistice. Calvinii au admis doar o prezenta pur spirituala, iar adeptii lui Zwingli au negat orice urma a acestei prezente, considerand Euharistia o simpla comemorare a unui eveniment istoric irepetabil. "Din dorinta infocata de a evita conceptia ca Iisus este prezent intr-un anumit mod magic, spune Miliard J. Erickson, anumiti baptisti, printre altii, au mers uneori atat de departe incat au dat impresia ca singurul loc in care Iisus nu este de gasit in mod sigur este Cina Domnului. Aceasta este ceea ce un lider baptist a numit doctrina despre absenta reala a lui Iisus Hristos". In aceste conditii, continua M. J. Erickson, "in unele grupuri complet lipsite de reguli liturgice nu exista nici un fel de restrictii speciale cu privire la cel care poate administra Cina Domnului. Orice crestin care are calificarea spirituala de a lua parte la Cina Domnului poate sa o si administreze. Daca o persoana laica urmeaza forma consacrata si are intentia cuvenita, sacramentul este valid".
Din cele expuse pana aici se poate face presupunerea ca modelul dupa care a inteles teologia romano-catolica sa fixeze rolul episcopului, ca si al preotului, in cadrul cultului, in special al celui euharistic, este acela al ierarhiei sacerdotale a Vechiului Testament. Dimpotriva, modelul protestant pare a fi acela al vremurilor anterioare lui Moise, cand jertfele erau aduse Domnului direct de catre capii de familie, cand insa nu aparuse ierarhia sacerdotala. Astfel de jertfe au adus patriarhii. Jertfele nu aveau valoare in sine, ci Dumnezeu era Cel care hotara daca-I sunt pe plac sau nu, cum s-a intamplat cu cele ale lui Abel si Cain.
Confesiunile occidentale oscileaza astfel intre o ierarhie care se crede aproape ontologic deosebita de poporul lui Dumnezeu, cum este cea catolica, si absenta totala a oricarui sacerdotiu in sensul de grupare aleasa de Dumnezeu pentru a aduce jertfa in protestantism. Si toate acestea datorita modului cu totul special de a concepe insasi ideea de jertfa: de o parte jertfa ca repetarea reala a jertfei de pe Golgota, pe de alta, ca simpla comemorare a aceleiasi jertfe, inteleasa doar ca un eveniment intamplat candva in istorie.
Revolta protestanta a fost generata tocmai de aceasta idee a teologiei catolice potrivit careia episcopul fiind un fel de loc privilegiat al prezentei lui Hristos, asemenea Sfintelor Daruri, poate actiona si conduce Biserica in persona Christi, in locul Lui. "Aici, in Biserica Romano-Catolica, scria teologul protestant E. Thurnseyssen, preotul se asaza intre Dumnezeu si mine. Eu ar trebui sa percep Cuvantul propriu al lui Dumnezeu si, totusi, nu pe al sau il aud, ci aud doar cuvantul reprezentantului sau. Or, prin aceasta nu se ajunge deloc la intalnirea cu Dumnezeu, caci reprezentarea nu este intalnire. Pentru aceea reformatorii nu s-au putut impaca cu preotul". Nu este locul aici sa ne extindem asupra acestor aspecte; am aratat insa ca actiunea episcopului catolic in persona Christi, la care teologia catolica tine ca la un dat fundamental, ajunge inevitabil la considerarea prezentei credinciosilor la jertfa euharistica drept inutila de jure si restrictiva in problema impartasirii, utila numai din motive psihologice pastoral-confesionale.
Semnificatia cultului in teologia ortodoxa
Rezumatul de mai sus cu privire la ce se crede in general in teologia catolica si in cea protestanta cu privire la semnificatia cultului crestin si implicit la rolul episcopului sacerdot este util pentru a intelege esenta invataturii ortodoxe in aceasta problema. Ma voi rezuma aici sa citez cateva texte fundamentale din marele nostru teolog, D. Staniloae. Parintele Staniloae arata cat se poate de explicit impotriva punctului de vedere protestant ca "toate Tainele au nu numai caracter de taina, ci si de jertfa . Ca prin aceasta toate Tainele stau intr-o legatura cu jertfa lui Hristos. In toate Tainele, spune el, primim puterea de a ne jertfi... (...). Si nu doar din amintirea jertfei Lui de pe Golgota, caci in acest caz puterea si-ar da-o omul si deci Tainele n-ar mai fi taine; ci dintr-o stare actuala a jertfei Lui... (...). Protestantismul, socotind ca problema mantuirii noastre s-a rezolvat in mod juridic, prin suportarea de catre Hristos a mortii in locul nostru, e firesc nu numai sa nu admita Euharistia ca jertfa, ci sa ia temelia tuturor Tainelor, al caror continut interior e puterea de jertfa actuala a lui Hristos".
Pe de alta parte, acelasi teolog are cateva pagini mai jos un pasaj care analizeaza cu multa patrundere ideea catolica a unitatii in diferite grade cu Hristos, idee care poate fi aplicata teoriei catolice despre "participarea mai deplina" a membrilor ierarhiei la misterul jertfei euharistice. "Unitatea cu Hristos, zice el, trece (intr-adevar) prin diferite gradatii, dar totdeauna persoanele credinciosilor raman distincte, ca partenere ale dialogului si ca cele ce se impartasesc de Hristos, nu ca cele care se dau unele altora spre impartasire, sau ca cele care se impartasesc in vreo anume privinta de ele insele (...). Caracterul distinct al credinciosului si faptul ca se impartaseste numai de Hristos si nu si de comunitate este afirmat in cuvantul preotului de la impartasanie: "Se impartaseste robul lui Dumnezeu (N) cu cinstitul Trup si Sange al Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos.
Observatia este valabila nu doar cu privire la masa credinciosilor, ci si cu privire la membrii clerului. Oricat de uniti s-ar crede episcopii catolici cu Hristos ca exponenti deplini ai Preotiei lui, niciodata nu se vor putea compara cu Euharistia; ei vor ramane totdeauna distincti de persoana lui Hristos, in timp ce in Euharistie, in elementele painii si vinului, El este prezent personal, inconfundabil. Aceasta distinctie pe veci ireductibila dintre persoana umana a arhiereului care savarseste jertfa euharistica si persoana divina a lui Hristos nu ingaduie nici un temei afirmatiei catolice despre actiunea in persona Christi a episcopului sau a preotului in timpul savarsirii actelor de cult, in special in timpul Sfintei Liturghii. In aceste conditii, care este rolul arhiereului in cultul ortodox? Si care este semnificatia cultului, in special a jertfei liturgice? Sa apelam la textele din Liturghier. Aflat in fata Sfintei Mese, inainte de Heruvic, arhiereul citeste urmatoarea rugaciune: "Multumim Tie, Doamne, Dumnezeul Puterilor, care ne-ai invrednicit pe noi a sta si acum inaintea sfantului Tau jertfelnic si a cadea la indurarile Tale, pentru pacatele noastre si pentru pacatele cele din nestiinta ale poporului (s.n.). Primeste, Dumnezeule, rugaciunea noastra; fa-ne sa fim vrednici a-Ti aduce rugaciuni, cereri si jertfe de sange pentru tot poporul (s.n.); si ne invredniceste pe noi, pe care ne-ai pus in aceasta slujba a Ta, cu puterea Duhului Tau cel Sfant, ca fara de osanda si fara de sminteala, intru marturia curata a cugetului nostru, sa Te chemam pe Tine (s.n.) in toata vremea si in tot locul...".
Conform acestui text, arhiereul ortodox este cat se poate de constient de rolul pe care el il are in cadrul Sfintei Liturghii: anume ca el este cel ce aduce inaintea Domnului "rugaciuni, cereri si jertfe fara de sange" in numele si pentru pacatele cele din nestiinta ale poporului si ca aceasta slujba sau misiune nu i-a fost fixata de comunitate, ci i-a fost incredintata lui de Duhul Sfant. Intreaga lui atentie, impreuna cu preotii care-l inconjoara, este indreptata, de aceea, spre Dumnezeu care primeste din mainile sale jertfa liturgica: "Multumim Tie si pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mainile noastre, desi stau inaintea Ta arhangheli si zeci de mii de ingeri, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, care se inalta zburand...".
Pe de alta parte, rugaciunea propriu-zisa de sfintire a Darurilor il face constient de faptul ca, in ciuda alegerii sale de catre Dumnezeu pentru a aduce la altar jertfa cea fara de sange in numele si pentru pacatele cele din nestiinta ale poporului, nu el este cel ce realizeaza transformarea Sfintelor Daruri in Trupul si Sangele lui Hristos, ci insusi Duhul Sfant. "Inca aducem Tie aceasta slujba cuvantatoare si fara de sange si Te chemam si Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse inainte. Si fa adica painea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant".
Textul cel mai elocvent privind rolul arhiereului liturghisitor in raport cu jertfa pe care o aduce in numele poporului este cel din cuprinsul rugaciunii pe care el o citeste in timpul cantarii heruvimice: "invredniceste-ma cu puterea Sfantului Tau Duh pe mine, cel ce sunt imbracat cu harul preotiei, sa stau inaintea Sfintei Tale mese acesteia si sa jertfesc sfantul si preacuratul Tau Trup si scumpul Tau Sange (...). Binevoieste sa-Ti fie aduse darurile acestea de mine pacatosul si nevrednicul Tau rob". Afirmarea clara si fara echivoc a rolului de jertfitor nu-l face sa piarda insa nici o clipa din vedere ca, totusi, adevaratul jertfitor este insusi Iisus Hristos: "Caci Tu esti Cel ce aduci (s.n.) si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti (s.n., Hristoase, Dumnezeul nostru, si Tie slava inaltam...".
In baza acestor texte se poate afirma fara dubii ca niciodata, aducand jertfa euharistica, arhiereul nu actioneaza in locul lui Hristos, oricat ar fi el de unit cu Hristos, mai exact cu Preotia Acestuia. Arhiereul este cel ce boteaza, cel ce savareste mirungerea, cel de leaga si dezleaga pacatele poporului, cel ce aduce jertfele de tot felul si in general cel ce savarseste de jure toate tainele si ierurgiile, preotii savarsindu-le la porunca si cu ingaduinta sa. De fiecare data insa, el este constient ca Cel ce le savarseste cu adevarat este Hristos insusi cu Care el nu se confunda si in locul Caruia nu va putea fi niciodata, nici macar in cadrul unei Biserici care, scufundata inca in istorie, este inca in via. Arhiereul ii inlocuieste pe apostoli, pe care-i urmeaza cu fidelitate, dar niciodata pe Hristos.
Fundamentare scripturistica a rolului arhiereului in cult
Care a fost ratiunea alegerii de catre Mantuitorul a celor doisprezece apostoli, apoi a celor saptezeci de ucenici? Care a fost adevarata semnificatie a Cinei celei de Taina si care a fost rostul implicarii apostolilor in desfasurarea acesteia? In sfarsit, care este temeiul cel mai profund al obligativitatii prezentei credinciosilor la savarsirea jertfei euharistice? Iata tot atatea intrebari la care nu se poate raspunde decat apeland la realitatea originara si intemeietoare a Scripturii insesi. Sa incepem cu semnificatia Cinei celei de Taina. Scandalizandu-i pe ascultatorii Sai cu afirmatia ca numai cel ce va manca Trupul Sau si va bea Sangele Sau va accede la viata vesnica, Mantuitorul spune: "Parintii vostri au mancat mana in pustie si au murit. Painea care coboara din cer este insa de asa fel, incat daca mananca cineva din ea, nu mai moare. Eu sunt painea cea vie care s-a pogorat din cer. Daca mananca cineva din painea aceasta, va trai in veac. Painea pe care o voi da Eu este Trupul Meu" (Ioan VI, 49-51). Si frangand painea in seara Cinei, El ii indeamna pe ucenici: "Luati, mancati, acesta este Trupul Meu...".
In seara aceleiasi Cine, Iisus spune la un moment dat: "Eu sunt adevarata vita si Tatal Meu este vierul..." (Ioan XV, 1). Oferindu-le apoi paharul, ii indeamna: "Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu..." Apoi adauga: "Va spun ca de acum incolo nu voi mai bea din acest rod al vitei, pana in ziua cand il voi bea nou, cu voi, in imparatia Tatalui Meu " (Matei XXVI, 29). Aceste texte si mai ales ultimele, in care Iisus se identifica pe Sine cu vita cea adevarata si cu vinul cel nou al imparatiei Cerurilor indica fara dubiu ca Iisus a conceput cultul euharistic nu dupa modelul jertfelor aduse de fiii lui Aaron la Cortul Marturiei, iar mai apoi la templul de la Ierusalim, ci dupa acela al pregatirii cuceririi Canaanului, mai exact dupa modelul celor doisprezece "trimisi" ai lui Moise sa aduca stiri despre bogatiile "pamantului fagaduintei".
Alegandu-i pe cei doisprezece apostoli, Mantuitorul ii trimite la randul Sau sa anunte in randul poporului "apropierea imparatiei Cerurilor", de fapt a Canaanului ceresc. Asa se explica afirmatia Sa ca "din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia Cerurilor se ia cu navala" (Matei XI, 12). Imparatia Cerurilor este Noul Canaan, mai exact Canaanul de dincolo de lumea aceasta. Apostolii au primit prin urmare aceeasi misiune ca si "trimisii" lui Moise: anume sa imbarbateze poporul anuntandu-l ca "s-a apropiat imparatia" si ca numai cel ce va avea curajul de a o lua cu asalt, numai acela o va castiga: "Legea si proorocii au tinut pana la Ioan. De atunci incoace Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu se propovaduieste si fiecare, ca sa intre in ea, da navala". (Luca XVI, 16). Dupa acelasi model Mantuitorul a mai ales apoi alti saptezeci de ucenici, adica dupa numarul celor saptezeci de batrani (sau prezbiteri) pe care i-a ales si Moise si i-a trimis in lume cu acelasi scop.
Urmand pe firul modelului mozaic, este usor de inteles ca painea vietii - Trupul lui Iisus, si vinul cel nou al imparatiei Cerurilor - Sangele Sau, sunt darurile pe care apostolii au fost abilitati sa le aduca poporului din imparatia Noului Canaan, ca semn al bogatiei fara egal al acelui taram indelung fagaduit prin prooroci, dupa modelul darurilor de struguri adusi de "trimisii" lui Moise din Canaanul istoric. Ceea ce ofera, deci, apostolii si apoi, neintrerupt, urmasii lor, episcopii Bisericii crestine poporului aflat inca in mars prin pustia istoriei, este painea cea cereasca a vietii vesnice si rodul vitei celei adevarate, vinul cel nou al imparatiei. Ele nu si-au pierdut caracterul de jertfa, dar ele sunt prin excelenta Trupul si Sangele lui Iisus cel mort pe cruce si acum viu, dupa cum El insusi o spune Sfantului Ioan in Patmos: "Eu sunt Cel viu. Am fost mort, dar iata ca sunt viu in vecii vecilor" (Apoc. I, 18).
Iisus cel viu este, asadar, darul cel mare pe care cei doisprezece au fost trimisi sa-l ofere lumii ca dovada a bogatiilor dincolo de imaginatie ale Canaanului Ceresc si prin consumarea carora avem acces la viata vesnica. Acest dar care este Trupul lui Iisus cel jertfit pe cruce si inviat apoi a treia zi spre nemurire are ca tinta poporul lui Dumnezeu, noul Israel. Acestui popor trebuie sa-i aduca episcopii, urmasii apostolilor, vestea cea buna si darul painii si al vinului imparatiei Cerurilor. In absenta poporului lui Dumnezeu anuntul lor din timpul Liturghiei si Darurile painii si ale vinului de pe altar isi pierd orice semnificatie. Nu poporul lui Dumnezeu este facut pentru episcopi, ci episcopii sunt "trimisi", asemenea apostolilor, catre popor pentru a-l anunta ca s-a apropiat imparatia, si ca trebuie sa se pregateasca s-o ia cu asalt.
Pe acest fond o liturghie in absenta poporului apare ca o blasfemie, ca o denaturare a adevaratei misiuni pe care Mantuitorul a incredintat-o celor doisprezece apostoli. Caci daca epsicopii sunt si ei "trimisi", asemenea apostolilor, - si teologia catolica nu neaga acest lucru - cum pot ei savarsi mise private? Catre cine mai sunt ei trimisi in cadrul unei mise in care nu mai exista nici cel ce trebuie sa auda marea chemare a apropierii imparatiei, nici cel ce ar trebui sa primeasca Darurile imparatiei Noului Canaan? De aceea adevaratul rol al episcopului in cadrul cultului crestin este acela de a face prezent in lume, in istorie, pe masa altarului Bisericii aflata inca in via, Darurile imparatiei lui Hristos de dincolo de lumea aceasta, care nu sunt altele decat Trupul si Sangele Celui care a fost mort, iar acum este viu in vecii vecilor, sunt de fapt painea cea cereasca si vinul vietii vesnice.
Intelese prin prisma modelului cuceririi Canaanului folosit de insusi Mantuitorul in fixarea semnificatiei Cinei si a misiunii apostolilor Sai, jertfa euharistica si rolul arhiereului crestin capata o puternica semnificatie eshatologic-anticipativa. Jertfa euharistica nu este altceva decat anticiparea "ospatului imparatiei" la care este chemat poporul Noului Israel, poporul credintei in dumnezeirea lui Iisus Hristos, poporul care nu se indoieste in nici un fel ca Darurile pe care le primeste de pe masa Sfantului Altar sunt Trupul si Sangele Celui Vesnic Viu. Fara poporul care sa primeasca vestea cea buna a apropierii de lumea noastra a acestei imparatii, episcopii, ca apostoli ai vremurilor contemporane noua, nu sunt adevarati apostoli, adevarati "trimisi", sunt niste trimisi fara adresa, fara sens.
Fara episcopi insa poporul lui Dumnezeu va zace in continuare in intuneric, fara vestea cea buna si fara vinul si painea imparatiei Cerurilor. Fara episcopi valid hirotoniti si avand in ascendenta lor ultima pe apostolii lui Iisus Hristos, painea si vinul de la Cina le va fi asemenea manei primite de evrei in pustie si apei izvorate din stanca cea seaca: le vor consuma, dar nu-i va feri de moarte. Doar cei pe care Dumnezeu i-a ales si i-a trimis sa vesteasca in fiecare veac apropierea imparatiei Sale, doar aceia pot aduce poporului crestin darurile vietii vesnice, adica Trupul real si Sangele adevarat al lui Iisus, Domnul cel vesnic viu.
Concluzii
Problema la ordinea zilei in cadrul intalnirilor ecumenice, mai ales cand este vorba de intalniri cu reprezentantii lumii catolice, este, fara indoiala aceea a concelebrarii. Cum se stie, in Romania exista chiar o oarecare presiune a laicilor catre o unificare in aceasta directie, datorata tot mai numeroaselor casatorii mixte sau celor care lucreaza fie si numai temporar in tarile vestice. Concelebrarea trebuie sa aiba insa la baza o recunoastere comuna a adevaratei semnificatii pe care o are arhiereul sau sacerdotul in cadrul actelor de cult.
O intelegere comuna a rolului sacerdotului in cult este blocat inca de modelul biblic diferit prin prisma caruia teologii celor trei mari confesiuni crestine sunt dispusi sa rezolve aceasta probema. Pentru confesiunile occidentale acest model este cel in care se aduceau jertfele in Vechiul Testament, pentru noi el este acela al structurii initiate de Moise in vederea cuceririi Canaanului istoric. Constientizarea acestei diferente ar putea fi, probabil, un pas inainte pe calea ajungerii la concelebrare.
Pr. lect. dr. Adrian Niculcea

luni, 27 iulie 2009

UN AN DE LA INTRONIZAREA INALTPREASFINTITULUI DR. IRINEU, ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI SI MITROPOLITUL OLTENIEI

INTRU MULTI SI FERICITI ANI INALTPREASFINTIA VOASTRA!
Astăzi, 27 iulie 2009, se împlineşte un an de la întronizarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit Irineu. Astfel, în ziua de 27 iulie 2008, în Duminica a VI-a după Rusalii, în Catedrala Mitropolitană 'Sfântul Dumitru' din Craiova, a avut loc întronizarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu Popa ca Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. La ceremonia oficiată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, alături de un sobor de 18 arhierei, în Catedrala „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir“, au participat preoţi şi credincioşi din Oltenia şi din alte zone ale ţării, reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, personalităţi ale vieţii publice româneşti. Ceremonia de întronizare a fost precedată de Sfânta Liturghie, oficiată de soborul de arhierei prezenţi la Craiova, condus de către Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de un număr impresionat de preoţi şi diaconi. După Sfânta Liturghie a avut loc ceremonia propriu-zisă de întronizare. Momentul solemn a început cu citirea Gramatei Patriarhale de către Preasfinţitul Episcop Gurie Gorjeanul, după care Preasfinţitul Irineu a primit însemnele mitropolitane. Astfel, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a oferit pe rând crucea pectorală, engolpionul, camilafca neagră cu cruce şi cârja mitropolitană, „ca să păstoriţi turma cuvântătoare a lui Hristos din Mitropolia Olteniei, cea încredinţată Înalt Preasfinţiei Voastre“. După aceasta, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan şi Înaltpreasfinţitul Mitropolit Laurenţiu l-au condus pe Înaltpreasfinţitul Irineu spre tronul mitropolitan, iar Patriarhul României a rostit: „Vă înălţăm şi Vă aşezăm, de Hristos iubitorule şi al nostru preaiubit frate în Domnul, Înalt Preasfinţite Părinte Irineu în tronul de Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei“. Apoi, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Irineu a binecuvântat credincioşii cu dichero-tricherele aduse de diaconi. După aceste momente solemne, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de felicitare, prin care a subliniat, în primul rând, misiunea arhiereului în Biserică şi grija sa pentru credincioşii pe care trebuie să-i conducă pe calea mântuirii, dar şi responsabilitatea pe care Înaltpreasfinţitul Irineu o va avea în noua slujire.

Sursa: episcopiaseverinului.ro

sâmbătă, 25 iulie 2009

CODUL DE DREPT CANONIC, UN INSTRUMENT NECESAR PENTRU VIAȚA ECLEZIALĂ



În luna ianuarie 2003, s-au împlinit 20 de ani de la promulgarea noului Cod de Drept Canonic (25 ianuarie 1983), iar în aceşti 20 de ani, s-a putut constata, după cum a afirmat Sfântul Părinte cu ocazia acestei aniversări, "cât de multă nevoie avea Biserica de un nou Cod".
Într-un interviu pe care preşedintele Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative, Arhiepiscopul Julián Herranz, l-a acordat Agenţiei Fides, acesta subliniază cu claritate importanţa Codului pentru viaţa Bisericii.
- Ce importanţă a avut promulgarea actualului Cod de Drept Canonic pentru viaţa eclezială?- În actul de promulgare a noului Cod, Papa Ioan Paul al II-lea a spus că acesta este rodul unui mare efort de traducere în limbaj canonic a doctrinei Conciliului Vatican II. Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea, de fapt, când a anunţat convocarea Conciliului Vatican II, a dorit şi reforma Codului de Drept Canonic, ca o "încununare a Conciliului". Iar astăzi, după douăzeci de ani deja, Codul s-a dovedit a fi un instrument valid atât pentru conducerea Bisericii, cât şi pentru promovarea unei mai ample participări a credincioşilor laici la misiunea Bisericii, potrivit condiţiei lor.
Datorită promulgării Codului din 1983 şi reînnoirii serioase a ştiinţei canonice, s-a depăşit deja atitudinea anti-juridică de după Conciliu, şi de aceea se speră că se va acorda o mai mare grijă pregătirii miniştrilor sacri în cunoaşterea cuvenită a legilor Bisericii.
Aş vrea să subliniez în plus că nu numai noul Cod al Bisericii latine, ci întregul Corpus Iuris Canonici reflectă în mod deplin, atât în principiile de bază, cât şi în formularea normelor, natura proprie a Poporului lui Dumnezeu, Trup Mistic al lui Cristos, "communio spiritualis" de credinţă, de speranţă şi de iubire şi, totodată, compendiu vizibil, societate dotată cu organisme ierarhice (cfr. `Lumen gentium`, 8). Tocmai imposibilitatea absolută a separării acestor două realităţi - carismatică şi instituţională - este cea care asigură Dreptului Canonic şi Legii ecleziastice caracterul specific juridic al său, propria identitate şi finalitate.
- Unul dintre punctele cele mai discutate în timpul Conciliului Vatican II a fost acela referitor la participarea laicilor la misiunea Bisericii. Ce noutate a adus Codul în acest domeniu? A răspuns Codul în mod adecvat la aşteptările conciliare şi la nevoile Bisericii în faţa provocărilor celui de-al treilea mileniu?- Vocaţia universală la sfinţenie şi la apostolat, proclamată în capitolul al V-lea din Constituţia dogmatică `Lumen gentium`, a fost un punct fundamental al Conciliului Vatican II, şi dobândeşte o importanţă deosebită relativ la laici, deoarece scoate în evidenţă faptul că şi ei sunt chemaţi să fie sfinţi şi să răspândească Evanghelia. Nu este aşadar surprinzător faptul că noul Cod de Drept Canonic a introdus două noi titluri cu 24 de canoane, care stabilesc cu claritate şi forţă drepturile şi îndatoririle tuturor credincioşilor, precum şi drepturile şi îndatoririle specifice credincioşilor laici.
Este vorba despre o amplă normativă care respectă şi tutelează legitima lor libertate de acţiune, corespunzătoare responsabilităţilor lor personale, pe care le exercită din proprie vocaţie în căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu "ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu" (cfr. `Lumen gentium`, 31), în viaţa şi activităţile de zi cu zi, în familie, prin muncă, prin angajamentele sociale şi politice, etc. Se poate înţelege bine cât poate contribui noul Cod de Drept Canonic - dacă normele sale sunt bine cunoscute şi aplicate - la necesităţile misionare ale Bisericii în faţa provocărilor noului Mileniu.
- Însă în afara acestui rol propriu laicilor în evanghelizarea realităţii temporare, noua legislaţie canonică deschide alte posibilităţi de participare la viaţa Bisericii? Care ar putea fi terenul de acţiune al credincioşilor laici în interiorul structurilor ecleziastice?- Codul şi alte norme succesive universale au deschis noi perspective pentru credincioşii laici şi la nivel de colaborare în conducerea Bisericii (can. 129, § 2). Prin urmare, ei pot să îi asiste pe păstori ca experţi şi consultanţi, chiar şi în consultanţa pastorală (can. 228 § 2), dar şi prin ocuparea unor funcţii ecleziastice (§ 1), ca de exemplu: econom diecezan (can. 494), administrator al bunurilor (can. 1282), judecător al tribunalului ecleziastic (can. 1421, § 2 şi can. 1428), promotor al dreptăţii (can. 1434), şi altele. În ce priveşte funcţia de a învăţa, cu excepţia rezervării omiliei miniştrilor sacri, posibilităţile de slujire a Cuvântului de către credincioşi în Biserică sunt foarte variate, incluzând predarea Ştiinţelor Sacre (can. 229, § 3), chiar şi în Facultăţile ecleziastice. În plus, pot să desfăşoare nenumărate funcţii în viaţa parohială şi în locurile de misiune, ca de exemplu cele de acoliţi şi lectori, cantori şi dirijori de cor, cateheţi, îndrumători în întâlnirile de rugăciune, în asistenţa celor săraci şi bolnavi, şi în multe alte activităţi. În acest sens, este de ajuns să ne gândim la importanţa minunatului serviciu adus de cateheţii din zonele de misiune pentru transmiterea credinţei: în Africa sunt peste 50.000.
Mai sunt apoi situaţii de necesitate deosebită, mai ales din cauza numărului mic de miniştri sacri, situaţii în care, pe lângă ceea ce este propriu vocaţiei lor specifice, credincioşii laici exercită unele funcţii cu caracter suplinitor. În asemenea circumstanţe, ei pot fi numiţi, spre exemplu, miniştri extraordinari ai Botezului (can. 861, § 1), ai Sfintei Împărtăşanii şi ai Expunerii - nu ai binecuvântării - Sfântului Sacrament (cann. 910, § 2 e 943), delegaţi pentru a asista la căsătorii (can. 1112).
Desigur, normativa canonică ţine cont de diferenţele esenţiale şi nu doar de diferenţele de grad dintre preoţia comună şi preoţia ministerială. Este bine ştiut, de fapt, că numai sacramentul ordinului îi atribuie ministrului sacru o participare caracteristică la ministerul lui Cristos, cap şi păstor, şi la preoţia sa veşnică. Corecta aplicare a normativei canonice îi ajută aşadar pe toţi credincioşii, laici şi păstori, să trăiască în fidelitate propria vocaţie în slujba unicei misiuni a Bisericii.

vineri, 24 iulie 2009

Alocutiunea Eminentei Sale, Mitropolitul Ioan de Pergam, Chambesy, 8 iunie 2009


ALLOCUTION DE SON ÉMINENCE LE MÉTROPOLITE JEAN DE PERGAME PRÉSIDENT DE LA CONFÉRENCE PRONONCÉE À LA SÉANCE D’OUVERTURE DES TRAVAUX.LE 8 JUIN 2009.
Ἐπιστροφή
Vénérables et bien-aimés pères et frères, membres de la présente Conférence,Sur inspiration divine et par décision unanime des vénérables Primats des très saintes Eglises orthodoxes, et à l’invitation de Sa Sainteté le patriarche œcuménique Bartholomaios qui, conformément à l’ordre canonique, exprime cette décision unanime, nous sommes réunis ici, en qualité de délégués mandatés par nos Eglises orthodoxes locales, pour constituer la IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire s’inscrivant dans la procédure de préparation du saint et grand Concile de l’Eglise orthodoxe.De la part de Sa Sainteté le patriarche œcuménique, nous saluons votre présence dans cette maison du très saint Trône œcuménique, en qualité d’hôtes de l’Eglise Mère de Constantinople, et vous souhaitons un bon séjour et une collaboration fructueuse pour le bien de notre très sainte Eglise orthodoxe.Par la bienveillance et la grâce du Dieu Trinitaire, notre réunion a lieu alors que « nous célébrons la fête de la Pentecôte, la venue de l’Esprit », pour signifier que le mandat donné par notre sainte Eglise orthodoxe est sacré qu’il constitue un commandement du Paraclet Lui-même. Dès lors, ayant concélébré hier, fête de la Pentecôte, en cette même église, ayant aussi participé à la divine liturgie célébrée aujourd’hui pour adorer le Saint-Esprit, nous invoquons déjà la grâce du Paraclet de veiller sur notre Conférence, guider nos réflexions et nos coeurs vers des décisions conformes à la sainte volonté du Dieu Trinitaire pour l’unité et l’édification de Sa sainte Eglise.De fait, frères bien-aimés dans le Seigneur, au cours de notre présente réunion, nous sommes appelés, malgré notre humble condition, à devenir des instruments du Paraclet ; de même, en obéissant à Celui qui « maintient tout l’édifice de l’Eglise », à contribuer, à notre tour, à affermir et approfondir davantage l’unité de l’Eglise une, sainte, catholique et apostolique à laquelle la miséricorde de Dieu nous a jugés dignes d’appartenir. Bien que cette unité soit donnée par la grâce de Dieu, nous devons toujours nous en préoccuper et la cultiver, puisque notre adversaire, le diable , ne cesse de semer la zizanie, menaçant celle-ci, tantôt sans succès, tantôt très sérieusement et dangereusement. La responsabilité qui nous incombe, surtout à ceux à qui le ministère épiscopal a été confié, ne cesse d’être la protection de cette unité et sa confirmation par tous les moyens. Cela s’avère particulièrement nécessaire pour nous les orthodoxes, étant donné que, en raison de la structure de notre Eglise, composée d’Eglises autocéphales, nous sommes souvent considérés comme une somme d’Eglises plutôt que comme une Eglise. Certes, il est vrai que l’ecclésiologie orthodoxe conçoit l’unité de l’Eglise comme une unité d’Eglises autocéphales. En aucun cas, cette interprétation ne doit toutefois suggérer l’idée que nous constituons des « Eglises » et non une « Eglise ». Il n’y a qu’une seule et unique Eglise orthodoxe et cela se manifeste aussi bien dans sa foi et son culte communs que dans sa structure canonique. Comme le Patriarche œcuménique Bartholomaios l’a souligné dans son allocution aux Primats des Eglises orthodoxes, au cours du Sommet qu’ils ont tenu en octobre dernier au Phanar, il ne faut pas que l’autocéphalie dégénère en « autocéphalisme ». Il importe que, dans leurs relations mutuelles et extérieures, les Eglises autocéphales agissent comme un corps, comme une seule et unique Eglise.C’est justement dans cet esprit que toutes les Eglises orthodoxes ont décidé, opérant unanimement comme une Eglise indivise, de célébrer le saint et grand Concile de l’Eglise orthodoxe. Car, conformément à la tradition séculaire de l’Eglise, qui remonte aux premières communautés apostoliques, comme les Actes des Apôtres en témoignent, le système conciliaire constitue la façon la plus authentique de confirmer, garantir et proclamer l’unité de l’Eglise. A cet égard aussi, notre sainte Eglise orthodoxe ne saurait agir qu’en conformité à la tradition et à l’ecclésiologie qui dicte cette tradition.Cependant, la réunion de ce Concile tarde déjà tellement, au point de provoquer scandale chez ceux qui partagent notre foi et parfois moquerie chez ceux du dehors qui se demandent si vraiment l’Eglise orthodoxe est unie et si elle peut réellement réunir le Concile annoncé. La responsabilité de nos Eglises est en l’occurrence énorme. Il ne suffit pas de dire que nous sommes unis dans la foi et le culte. Nous devons prouver dans les actes que nous sommes une Eglise indivise, capable de se réunir en Concile. Nous ne pouvons plus différer la réunion du saint et grand Concile de l’Eglise orthodoxe, annoncé depuis longtemps, sans que cela ne porte de coup fatal à l’autorité et à la crédibilité de notre Eglise.Conscient de cette responsabilité, le Patriarche œcuménique a proposé aux autres Primats des Eglises orthodoxes, lors du Sommet tenu au Phanar en octobre dernier, d’accélérer la procédure de préparation du saint et grand Concile. De réunir donc, en cours d’année, les Commissions et les Conférences chargées d’examiner les questions restantes dans la liste des thèmes approuvée à l’échelon panorthodoxe et sur lesquelles le futur saint et grand Concile aura à se prononcer. C’est à l’unanimité et avec plaisir que tous les Primats des Eglises orthodoxes ont accepté cette proposition du Patriarche œcuménique qui, ensuite, conformément au Règlement régissant la préparation du Concile et à la discipline canonique de l’Eglise orthodoxe, a convoqué, par Lettres patriarcales, les corps constitués chargés de préparer le Concile.Or, concernant le thème de la Diaspora orthodoxe, dont la préparation avait déjà mûri, la présente IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire est réunie. Concernant, les trois autres thèmes, c’est-à-dire, l’Autocéphalie et son mode de proclamation, l’Autonomie et son mode de proclamation, et les Diptyques, dont la préparation n’est pas encore achevée, la Commission interorthodoxe préparatoire a été convoquée pour décembre prochain par Lettres patriarcales.Nous sommes donc appelés, frères bien-aimés dans le Seigneur, en notre qualité de délégués mandatés par nos Eglises, de nous consulter ici et de décider, ad referendum au futur saint et grand Concile, sur la question qui a déjà fait l’objet d’une longue préparation et d’un examen approfondi par les Commissions interorthodoxes préparatoires qui ont unanimement abouti aux documents de consensus interorthodoxe soumis à notre approbation, comme le Règlement le prévoit. Nous n’allons pas, par conséquent, recommencer à débattre de la question de la Diaspora, annulant ainsi le consensus interorthodoxe déjà obtenu. Il importe de centrer nos remarques sur les documents acceptés à l’échelon interorthodoxe qui se trouvent devant nous, en apportant éventuellement quelques changements et, si Dieu le veut, en approuvant finalement ceux-ci, ad referendum, répétons-le, au saint et grand Concile.Nous savons tous, chers frères, que la question de ce qu’il est d’usage d’appeler Diaspora orthodoxe constitue un des problèmes les plus graves auxquels l’Eglise orthodoxe est confrontée à notre époque. Lors de leur récent Sommet au Phanar, les Primats de nos Eglises ont reconnu la gravité, mais aussi l’urgence de ce problème, comme cela ressort clairement du Message qu’ils ont diffusé à l’issue de leur réunion. Dans ce Message, les Primats soulignent, entre autres, les points suivants :« Les Primats et les Représentants des très saintes Églises orthodoxes (...) réaffirmons notre volonté de remédier rapidement à toute irrégularité canonique due à des circonstances historiques et à des besoins pastoraux, comme ceux dans ce qu’il est d’usage d’appeler la diaspora orthodoxe, afin de surmonter toute influence étrangère à l’ecclésiologie orthodoxe. À cet égard, nous nous félicitons de la proposition du Patriarcat œcuménique de convoquer en 2009 des conférences panorthodoxes sur ce sujet et sur la poursuite de la procédure préparatoire au saint et grand concile (...) »Des paroles tenues par les vénérables Primats, il importe d’attirer notre attention sur deux points :a)La façon de remédier à la situation, c’est-à-dire de régler la question de la Diaspora orthodoxe, doit être « rapide ». C’est précisément pour cette raison qu’exprimant la volonté des Primats, Sa Sainteté le Patriarche œcuménique a donné priorité à cette question ; étant donné par ailleurs que, contrairement aux autres questions restantes du Concile, celle-ci a été examinée à toutes les étapes de la procédure de préparation prévues par le Règlement et qu’elle est prête à être approuvée par la Conférence panorthodoxe préconciliaire.b)Les Primats de nos Eglises reconnaissent qu’il est nécessaire de remédier « à toute irrégularité canonique due à des circonstances historiques et à des besoins pastoraux, comme ceux dans ce qu’il est d’usage d’appeler la diaspora orthodoxe, afin de surmonter toute influence étrangère à l’ecclésiologie orthodoxe ». Pour nous acquitter de l’obligation qui nous incombe, nous devons prendre sérieusement en considération ces paroles significatives des Primats.On pourrait difficilement contester le fait qu’aujourd’hui le mode d’organisation de la Diaspora orthodoxe souffre sérieusement du point de vue canonique et ecclésiologique. Comme nous le savons tous, le 8ème canon du Ier concile œcuménique stipule expressément qu’il ne saurait y avoir plus d’un évêque dans une seule et même ville. Ce canon est fondamental, car il exprime clairement l’ecclésiologie orthodoxe. Conformément à ce principe ecclésiologique fondamental, avéré dès l’époque de saint Ignace d’Antioche et absolument respecté par l’antique Eglise indivise, l’évêque unit toute l’Eglise locale en sa personne, comme chef de celle-ci, sans discriminations physiques, raciales, nationales, sociales et autres. En la personne de l’évêque, toutes ces différences sont transcendées, à l’instar précisément du Christ, Que l’évêque figure, en Qui « il n’y a plus Grec et Juif, circoncis et incirconcis, barbare, Scythe, esclave, homme libre » . Dans l’Eglise antique il serait absolument impensable que dans une même ville, il y ait un évêque pour les Grecs et un autre pour les Syriens ou les Latins, ou encore toute autre identité culturelle ou ethnique.L’Eglise orthodoxe a pieusement respecté ce principe jusqu’au début du XXe siècle environ, où peu à peu font leur apparition, non sans hésitation au début, les juridictions parallèles dans la Diaspora. Il s’agit par conséquent d’un phénomène historique, relativement récent, de violation d’un principe ecclésiologique fondamental manifesté par le canon susmentionné du Ier concile œcuménique.Au moment où ce phénomène a fait son apparition, le Patriarcat œcuménique a réagi en mettant en relief le 28ème canon du IVe concile œcuménique qui stipule que dans les diocèses « occupés par les barbares », c’est-à-dire situés en dehors des limites géographiques de toute Eglise autocéphale, les évêques seront sacrés par le primat de Constantinople. Certains Orthodoxes ont cependant contesté cette interprétation du canon, ce qui a eu pour résultat son non-respect de la part de certains d’entre eux. Ce n’est pas le moment de débattre de cette question et notre Conférence ne saurait s’en occuper, d’autant plus que la situation déjà formée a posé l’ensemble de la problématique sur une autre base. Le Patriarcat œcuménique, sans renoncer à son interprétation dudit saint canon et soucieux de préserver l’unité de l’Eglise orthodoxe qu’il considère comme bien suprême, a accepté la présence dans le domaine de la Diaspora d’évêques d’autres juridictions ecclésiastiques orthodoxes, jusqu’à trouver le moyen de régler les choses conformément à l’ordre canonique exprimé par le 8ème canon du Ier concile œcuménique, et les principes ecclésiologiques fondamentaux préconisés par la foi et la tradition orthodoxes.Et voilà que nous sommes devant ce point crucial. Sommes-nous prêts, les Eglises orthodoxes, à revenir à la discipline canonique antique qui prévoit un évêque dans chaque Eglise locale ? Les Commissions interorthodoxes préparatoires, qui ont examiné la question et élaboré les documents soumis à notre approbation, ont jugé que les Eglises orthodoxes ne sont pas prêtes, pour l’instant, à revenir à la discipline canonique rigoureuse pour diverses raisons. Elles proposent cependant d’atteindre progressivement cet ordre, en passant par une première étape durant laquelle fonctionneront des assemblées épiscopales, une par région, composées des évêques « canoniques » qui servent dans la région. Elle a confié à un comité ad hoc de canonistes orthodoxes le soin d’élaborer, dans les détails, le fonctionnement de ces assemblées ; comité qui a produit le document qui se trouve aussi devant nous.Voilà, dans les grandes lignes, le travail accompli par les Commissions préparatoires. Nos Eglises ont considéré que ce travail a complété l’étape préparatoire à la question de la Diaspora orthodoxe et que, conformément au Règlement, celle-ci pouvait être soumise à l’approbation de la présente Conférence panorthodoxe ad referendum au saint et grand Concile. De ce qui vient d’être exposé, nous pouvons tirer la conclusion qu’au sein de cette Conférence, nous sommes appelés à édifier notre consensus, sur deux principaux axes qui sont les suivants :Premièrement, l’Eglise orthodoxe réaffirme et proclame son attachement aux saints canons et à son ecclésiologie qui prévoient et prescrivent l’existence d’un seul évêque dans chaque Eglise locale.Deuxièmement, en raison de la circonstance historique ainsi formée et des besoins pastoraux qui lui sont associées, une étape transitoire avant ledit ordre canonique doit être le fonctionnement des assemblées épiscopales, tel que les documents élaborés par la Commission interorthodoxe préparatoire le prévoient.C’est aussi autour de ces deux principaux axes que pourrait être formulé, à l’issue du débat, le document final sur notre consensus qui sera soumis, avec l’aide de Dieu, au futur saint et grand Concile de l’Eglise orthodoxe une et unie.Très chers et respectés frères en Christ,La responsabilité qui nous incombe, à nous les participants à la présente Conférence, est vraiment immense. C’est une responsabilité vis-à-vis de Dieu, du peuple de Dieu et de l’histoire. La question qui se pose à nous est de savoir si la réunion du saint et grand Concile de l’Eglise orthodoxe sera accélérée ou si elle sera retardée encore plus. Cela dépendra de nos décisions. Que dirons-nous au peuple de Dieu qui attend anxieusement de connaître le résultat de notre Conférence ? Que nous n’avons réussi à obtenir le consensus ? Qui cependant aurait l’audace d’endosser une telle responsabilité ? Qui pourrait faire primer les intérêts étroits de sa propre Eglise sur l’intérêt général de l’orthodoxie tout entière, sa fidélité à la tradition canonique et à l’ecclésiologie ?La solution canonique à apporter au problème de la Diaspora orthodoxe est réellement une question complexe et ne peut revêtir immédiatement sa forme canonique. Il s’agit pourtant aussi d’une question urgente et si nous ne prenons pas de mesures immédiates orientées vers sa solution canonique, une situation présentant l’orthodoxie à jamais divisée sera consolidée. Déjà nombreux sont ceux qui sont scandalisés par la situation existante et qui nous en font continuellement grief. Nous ne pouvons plus rester dans l’inaction.Le moins que nous puissions faire c’est de proclamer notre fidélité aux principes de l’ecclésiologie et aux saints canons, sur lesquels est fondée notre Eglise, pour ne pas être accusés d’avoir failli à la foi de nos Pères. D’autre part, tout en avouant les difficultés existantes pour revenir immédiatement à la discipline canonique rigoureuse, de proposer des mesures pour y aller progressivement. De telles mesures précisément figurent dans les documents de la Commission préparatoire soumis à notre approbation et qui prévoient le mode de fonctionnement des assemblées épiscopales locales. Commençons donc les travaux de notre Conférence dans un esprit d’amour et de dialogue sincère, et que le Paraclet, l’Esprit de vérité, soit notre guide, pour que, moyennant le consensus, soit encore glorifié le nom Tout saint du Dieu Trinitaire.Amen.

Raportul Eminentei Sale, Ieremia al Elvetiei, Chambesy, 8 iunie 2009



Rapport de Son Éminence le métropolite Jérémie de Suisse, Secrétaire pour la Préparation du saint et grand Concile de l’Église orthodoxe, présenté à la IV Conférence panorthodoxe préconciliaire (Centre orthodoxe du Patriarcat oecuménique, Chambésy Genève, le 8 juin 2009) .
Ἐπιστροφή
Votre Éminence le Président,Bien-aimés délégués des très saintes Églises orthodoxes,Permettez-moi, à mon tour, de vous souhaiter la bienvenue dans cette Fondation patriarcale de Chambésy, connue par vous depuis longtemps, surtout depuis les réunions de délégués de nos Eglises, dont certains ont déjà quitté ce monde sans voir « la nouvelle terre, la Nouvelle Jérusalem » et dont nous gardons le souvenir. Etant nouveau dans ce poste, je dois premièrement remercier mon prédécesseur au poste de Secrétaire pour la préparation du saint et grand Concile de l’Eglise orthodoxe, le Métropolite Damaskinos d’Andrinople, pour les précieux services rendus au Patriarcat œcuménique, mais aussi, dans l’exercice de ses fonctions de Secrétaire, à toute les Eglises orthodoxes. Il se réjouit certainement en suivant avec intérêt les travaux de la présente Conférence.C’est avec une joie particulière que je participe à la IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire, en qualité de Secrétaire chargé de la préparation du saint et grand Concile, et cela pour deux raisons : d’une part, durant les temps modernes, la Diaspora orthodoxe s’est avérée une question majeure dans le fonctionnement des relations interorthodoxes et, d’autre part, depuis une cinquantaine d’années, je sers la Diaspora orthodoxe en Europe occidentale, dans des conditions difficiles, voire parfois adverses. Cette longue expérience personnelle dans presque tous les domaines de la diaconie ecclésiastique que l’Église Mère a confiée à mon humble personne, m’a fait mieux réaliser non seulement les réelles dimensions pastorales de la question, mais aussi l’absolue nécessité de ménager une solution concertée pour manifester l’unité de l’Église orthodoxe, sans ignorer les besoins pastoraux propres à chaque diaspora nationale.Cette constatation ressort du fait que la Diaspora a été inscrite sur la liste des thèmes, établie par la 1ère Conférence panorthodoxe préconciliaire (Chambésy 1976), figurant à l’agenda du saint et grand Concile. Cela ressort aussi des Contributions des très saintes orthodoxes locales, des Rapports du Secrétariat pour la préparation du saint et grand Concile et des Actes des deux réunions de la Commission interorthodoxe préparatoire (Chambésy 1990, 1993).Il me semble nécessaire, à titre d’information de l’assemblée, d’exposer brièvement le progrès des travaux sur cette question.Réunie à deux reprises, en 1990 et en 1993, la Commission interorthodoxe préparatoire a examiné presque tous les prolongements ecclésiologiques, canoniques et pastoraux des rapports présentés ou des propositions avancées. Elle a unanimement abouti à certaines constatations objectives concernant les réelles difficultés qui existent dans la façon d’envisager la question immédiatement et conformément à l’ecclésiologie canonique orthodoxe. Ainsi, en 1990, la Commission a précisé que malgré la « volonté commune des très saintes Églises orthodoxes de résoudre la question … de façon conforme à l’ecclésiologie, ainsi qu’à la tradition canonique et la pratique de l’Église orthodoxe », « dans la présente étape, il n’est pas possible, pour des raisons historiques et pastorales, d’aller directement à l’ordre canonique strict de l’Eglise ». Elle a donc décidé « de proposer la création d’une situation intermédiaire qui préparera le terrain à la solution canonique du problème… » [Texte approuvé 1990), 1 a) et b)].Cette situation intermédiaire consiste dans la création d’« assemblées épiscopales » territorialement fixées et la définition des principes fondamentaux destinés à régir leur création et leur fonctionnement. Ces assemblées permettront de préparer le terrain jusqu’à la réunion du saint et grand Concile appelé à « donner une solution canonique au problème » (Commission interorthodoxe préparatoire, 1993). Par conséquent, cette « première étape » a pour horizon la réunion du saint et grand Concile. Son rôle précis consiste à préparer, par le fonctionnement des « assemblées épiscopales », la « solution canonique » qui sera apportée par le saint et grand Concile. Dès lors, la Commission interorthodoxe préparatoire a jugé nécessaire que ses propositions s’appliquent immédiatement par régions, et que ces assemblées épiscopales opèrent sur le modèle des assemblées déjà existantes en Amérique du Nord et en Europe occidentale.Dans cet esprit, au cours de sa deuxième réunion sur la question (Chambésy 1993), la Commission interorthodoxe préparatoire a décidé que : « Le projet de règlement, qui sera préparé par le Secrétariat pour la préparation du saint et grand Concile selon la procédure approuvée par le plénum, sera rédigé sur la base du texte approuvé par la 3ème réunion de la Commission interorthodoxe préparatoire (§ 2 c) » (Commission interorthodoxe préparatoire, 1993). Lorsque se réunira la IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire, elle décidera de ce Règlement.Projet de RèglementDès lors, conformément au mandat reçu par la Commission interorthodoxe préparatoire (Chambésy 1993), le Secrétariat a organisé un Congrès interorthodoxe composé de spécialistes du Droit canon (Chambésy 1995). Le congrès a travaillé sur la base des débats et des décisions unanimes prises par la Commission interorthodoxe préparatoire au cours des deux réunions de celle-ci (Chambésy 1990 et 1993). Il a élaboré un « Projet de Règlement des assemblées épiscopales dans la Diaspora orthodoxe ». Bien évidemment, ce Projet de Règlement ne concerne que la période transitoire (« première étape ») durant laquelle fonctionneront les assemblées épiscopales, contribuant ainsi à préparer la « solution canonique » du problème qui sera apportée par le saint et grand Concile de l’Église orthodoxe.Une fois approuvé par la présente IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire, ce Projet devrait servir à chaque assemblée épiscopale de guide commun de principes généraux pour élaborer son propre Règlement.De nombreux délégués de la Diaspora orthodoxe ont participé audit Congrès. Les principes généraux ainsi élaborés, l’ont été en référence plus claire et complète aux besoins d’organisation ou de fonctionnement des assemblées épiscopales, tout en respectant la lettre et l’esprit des décisions prises par la Commission interorthodoxe préparatoire.Travail de la IVe Conférence panorthodoxe préconciliaireSelon ce qui précède, la IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire réunie par Sa Sainteté le patriarche œcuménique Bartholomaios avec le consentement unanime de Leurs Béatitudes les primats des très saintes Églises orthodoxes locales, a pour mission d’examiner et approuver le document sur la Diaspora orthodoxe unanimement adopté par la Commission interorthodoxe préparatoire, ad referendum au saint et grand Concile de l’Église orthodoxe. D’examiner, d’autre part, et approuver le Projet de Règlement des assemblées épiscopales dans la Diaspora orthodoxe. Ainsi, après son approbation, le Règlement pourrait servir, jusqu’à la réunion du saint et grand Concile de l’Église orthodoxe, à l’élaboration des Règlements d’organisation et de fonctionnement des assemblées épiscopales dans la Diaspora orthodoxe. À préparer, d’autre part, le terrain, pour que la question de l’organisation canonique de la Diaspora orthodoxe soit résolue en concile. Toute modification qui serait apportée à un principe fondamental ou à une orientation comprise dans le document sur la Diaspora orthodoxe, impliquerait des modifications analogues du Projet de Règlement. Le fait justement de garder tout ce qui a été unanimement accepté, facilitera aussi l’acceptation du Projet de Règlement des assemblées épiscopales, avec ou sans modifications d’ordre particulier. En revanche, si nous consentions à modifier substantiellement les principes fondamentaux du document de la Commission interorthodoxe préparatoire, il faudra aussi adapter à ces principes, les suggestions correspondantes du Projet de Règlement ; cela, avant l’approbation de celui-ci par la présente Conférence panorthodoxe préconciliaire. Remarques généralesDes changements fulgurants et imprévisibles, d’ordre politique, idéologique et social, sont survenus en Europe et dans le monde durant les deux dernières décennies. Comme vous le savez, ces changements ont eu des suites lourdes, voire douloureuses, sur la vie majoritairement des peuples orthodoxes en Europe de l’Est. Ceux-ci ont ajouté de nouveaux problèmes pastoraux aux Églises orthodoxes locales et ont causé des migrations massives de croyants orthodoxes vers les pays de l’Occident.Ma longue expérience dans la Diaspora orthodoxe, m’autorise d’exprimer l’opinion suivante : Si les assemblées épiscopales suggérées par le document de la Commission interorthodoxe préparatoire étaient établies, non seulement l’accueil des nouveaux migrants dans chaque région serait plus coordonné et efficace, mais, ne fussent-ce que leurs problèmes pastoraux fondamentaux seraient aussi plus immédiatement envisagés. La création des assemblées épiscopales régionales, prévue pour la période transitoire allant jusqu’à la réunion du saint et grand Concile, a été toutefois retardée. Ce retard infirme ou annule, en même temps, la mission qui leur avait été confiée par décision panorthodoxe unanime, de préparer le terrain avant que le saint et grand Concile de l’Église orthodoxe ne ménage une solution canonique concertée. Ce retard entretient aussi les tendances connues d’introversion discrétionnaire, voire sectaire, dont font preuve les dirigeants ecclésiastiques des diasporas nationales installées dans telle ou telle région. Ce sentiment se diffuse aussi parmi le plérôme orthodoxe de la région, au détriment évident de toutes les diasporas nationales.Le document de la Commission interorthodoxe préparatoire a suggéré un important aménagement transitoire, destiné à surmonter l’introversion et à permettre aux diasporas nationales de contribuer efficacement à la solution canonique du problème. Il a donc été naturellement accepté avec satisfaction dans la Diaspora orthodoxe. Étant parmi les destinataires du document, je dois avouer caresser l’espoir que le saint et grand Concile réglera définitivement la question. Ma participation au Congrès interorthodoxe de canonistes (1995), chargé d’élaborer le Projet de Règlement des assemblées épiscopales dans la Diaspora orthodoxe, a encouragé mes espoirs. Cependant, la suite n’était pas à la mesure de mon expectative. Aujourd’hui, du poste de Secrétaire pour la préparation du saint et grand Concile de l’Église orthodoxe, j’ai une image plus précise des difficultés anciennes et nouvelles, mais aussi de l’importance extraordinaire qu’aurait un accord panorthodoxe sur les principes fondamentaux de l’aménagement transitoire proposé par la Commission interorthodoxe préparatoire, c’est-à-dire, jusqu’à ce que le saint et grand Concile de l’Église orthodoxe résolve le problème d’organisation canonique de la Diaspora orthodoxe. C’est dans cet esprit que doit être interprété le consentement que Leurs Béatitudes les primats des très saintes Églises orthodoxes locales ont donné à l’initiative de Sa Sainteté le patriarche œcuménique d’accélérer la réunion de la IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire pour examiner et approuver, ad referendum au saint et grand Concile de l’Église orthodoxe, le document sur la Diaspora orthodoxe élaboré par la Commission interorthodoxe préparatoire, c’est-à-dire avant que cette Commission n’ait fini de préparer les autres questions de l’agenda et par dérogation à la décision afférente de la IIIe Conférence panorthodoxe préconciliaire (1986).Par conséquent, le consentement de Leurs Béatitudes les primats des très saintes Églises orthodoxes de compléter la procédure préconciliaire, sur la question de la Diaspora orthodoxe, n’est pas sans rapport avec leur volonté commune de prévenir ou empêcher de nouvelles confusions indésirables, voire incontrôlables, dans la Diaspora orthodoxe, dues à la migration massive sans cesse grandissante d’Orthodoxes dans des pays occidentaux. Sa Sainteté le patriarche œcuménique a donc judicieusement accéléré la réunion de la présente IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire. Or, la mission assignée à la Conférence consiste manifestement à examiner et accepter, ad referendum au saint et grand Concile, le document sur la Diaspora orthodoxe émanant de la Commission interorthodoxe préparatoire. À examiner et accepter, d’autre part, le Projet de Règlement des assemblées épiscopales ; les deux, avec ou sans modifications ou ajouts. Cependant, les suggestions de modifications ou ajouts présupposent, selon la pratique établie, leur acceptation unanime de la part des délégués des Églises orthodoxes locales.Je présente les réflexions exposées ci-dessus par obligation et devoir, à l’amour des participants à cette IVe Conférence panorthodoxe préconciliaire, en priant le tout-saint Esprit qui préside à tout, de nous guider pour exprimer correctement nos points de vue, à la gloire et au vrai témoignage de l’Église orthodoxe une, dans le temps présent et au profit du peuple pieux et fidèle, et du monde entier.