Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU

Pozitia ierarhilor din Mitropolia Clujului privitoare la reechilibrarea teritorială a celor două Mitropolii ardelene

2012-02-08T02:48:00.000-08:00

07 feb. 2012

Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei și Maramureșului întrunit în şedinţă de lucru, marţi, 7 februarie 2012, la reşedinţa mitropolitană din Cluj-Napoca a luat în discuţie intențiile eparhiilor Alba Iuliei şi Oradiei de a trece în jurisdicţia Mitropoliei cu sediul la Sibiu.

În acest context, ierarhii Mitropoliei Clujului consideră îndreptăţită orice discuţie privitoare la reechilibrarea teritorială a celor două Mitropolii ardelene, care însă trebuie să pornească de la principiul enunţat de Sfântul Sinod, în noiembrie 2005, că aceste două structuri canonice sunt complementare şi nu concurente. O viitoare reorganizare a celor două Mitropolii trebuie să respecte principiul proximităţii, al omogenităţii teritoriale şi al echilibrului demografic al eparhiilor.

Un astfel de demers, asupra căruia numai Sfântul Sinod, potrivit prevederilor art. 114, lit. k din Statut, are autoritatea de a se pronunţa, nu trebuie să ilustreze doar sensibilităţile istoriei, ci, în primul rând, necesităţile prezentului.

Având în vedere complexitatea confesională, istorică şi culturală a Transilvaniei, iniţiativa organizatorică trebuie să urmeze doar principiile pastorale şi de misiune ale Bisericii. Potrivit tradiţiei canonice a Ortodoxiei, structurile mitropolitane au un caracter de coordonare şi îndrumare a pastoraţiei şi misiunii într-o regiune, motiv pentru care reşedinţa mitropolitană trebuie să se afle la propriu în mijlocul teritoriului de jurisdicţie, comunicând nemijlocit cu eparhiile sufragane. Oricare altă construcţie mitropolitană, contrară acestui principiu al proximităţii, nu ar fi de folos misiunii Bisericii şi credincioşilor ei.

Astfel, opţiunea Arhiepiscopiei Alba Iuliei de a trece sub jurisdicţia Mitropoliei Ardealului ar crea posibilitatea consolidării unei structuri mitropolitane omogene geografic pentru Transilvania de sud, cu peste 2.000.000 de credincioși, care ar fi complementară şi în echilibru cu cea a Mitropoliei Clujului, Crişanei şi Maramureşului, cu peste 1.800.000 de credincioși.

În acest sens, Sinodul Mitropolitan consideră propunerea Episcopiei Oradiei de a ieşi din jurisdicţia canonică a Mitropoliei Clujului nejustificată, nici sub aspect demografic, dar nici sub aspect geografic, ea nefiind limitrofă Mitropoliei Ardealului. Pusă în practică, o asemenea iniţiativă ar dezechilibra inutil raportul dintre cele două structuri mitropolitane din Transilvania şi, mai grav, ar anula principiul complementarităţii, al teritorialității și al proximității, enunţat deja de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi ar duce la crearea unui climat de nesiguranţă şi relativizare instituţională.

Biroul de presă al Mitropoliei Clujului

SURSA: http://www.mitropolia-clujului.ro/p.aspx?t=Stiri-si-evenimente&eID=284

CEDO a miluit preoţii cu sindicat. Amin!

2012-02-03T09:10:00.000-08:00

1 februarie 2012, 21:42

Autor: Cristina Ghenea, Mihai Mincan
1305 afişări
Cuvinte cheie: CEDO, Mitropolia Olteniei, sindicat, BOR, actualitate,

Interzis în România, ca urmare a pierderii procesului cu Mitropolia Olteniei, sindicatul preoţesc „Pastorul cel Bun“ ia fiinţă în urma unei sentinţe CEDO.

În 2008, 35 de preoţi şi angajaţi „civili" din parohiile subordonate Mitropoliei Olteniei au decis înfiinţarea sindicatului „Pastorul cel Bun". Speriaţi de demersul fără precedent al preoţilor, capii Mitropoliei au decis imediat atacarea în Justiţie a deciziei de înfiinţare a sindicatului. Evident, forul superior a avut câştig de cauză la toate instanţele româneşti. În cele din urmă, după mai bine de trei ani, instanţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat România la plata a 10.000 de euro, despăgubiri, şi obligă statul român să recunoască sindicatul „Pastorul cel Bun". Între timp însă, majoritatea sindicaliştilor au cedat presiunilor BOR, astfel încât nou-înfiinţatul sindicat nu mai are membri.

Banii de la stat, efectul bumerang

În iulie 2008, BOR ataca decizia Judecătoriei Craiova privind înfiinţarea sindicatului preoţesc „Pastorul cel Bun". Motivul: sindicatul contravine Legii cultelor. Membrii sindicatului, prin purtătorul de cuvânt de atunci, preot Viorel Dică, anunţa că fie vor găsi o altă formulă de organizare, fie vor merge până la CEDO. Au ales cea de-a doua variantă şi au câştigat. Ieri, instanţa de la Strasbourg a publicat decizia: sindicatul „Pastorul cel Bun" este legal constituit.

CEDO îşi susţine decizia, printre altele, prin faptul că preoţii şi angajaţii bisericilor îşi primesc salariile în mare parte de la statul român, fiind, de asemenea, contribuabili la sistemul social, deci îşi pot face, la rândul lor, sindicat. De asemenea, instanţa a mai reţinut faptul că în România nicio lege nu prevede interzicerea înfiinţări sindicatelor în rândul clericilor.

Practic, faptul că BOR este una dintre instituţiile care absorb masiv fonduri de la bugetul de stat, face ca Patriarhia română să se identifice cu statul şi să suporte consecinţele legilor „civile".

Plecarea membrilor

Ideea înfiinţării sindicatului a încolţit în minţile unor preoţi nemulţumiţi de lipsa de comunicare a înalţilor prelaţi şi de faptul că în sânul Bisericii se instalase un regim autoritar. Mai mulţi preoţi au susţinut atunci că sunt obligaţi să cotizeze lunar către protoierii cu sume enorme, prin instituirea unor taxe. „Mai-marii Bisericii s-au închis într-un turn de fildeş şi nu i-a mai interesat de soarta noastră, a preoţilor săraci. Şi-au văzut de propriul interes, de propriile buzunare. A fost călcat în picioare Statutul Bisericii Ortodoxe Române şi a fost creată o adevărată clică. Ca să plătim taxele, suntem obligaţi să le cerem bani enoriaşilor, care sunt şi ei săraci. Dar nu-i interesează, vor banii în fiecare lună, indiferent de situaţie", a spus, sub protecţia anonimatului, unul dintre cei care au pus bazele sindicatului „Pastorul cel Bun" în urmă cu patru ani.

Uimirea Patriarhiei

„Patriarhia Română a luat cunoştinţă cu uimire de hotărârea în primă instanţă a completului de judecători din cadrul Secţiei a III-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza autointitulatului sindicat al preoţilor din Mitropolia Olteniei «Pastorul cel Bun» contra României având ca obiect dreptul clericilor la libera asociere în organizaţii de tip sindical", se arată într-un comunicat al Patriarhiei. BOR acuză" cunoaşterea trunchiată (insuficientă) de către CEDO a specificului relaţiilor dintre stat şi culte în România şi ignorarea prevederilor Constituţiei României (...) şi reţinerea total eronată în hotărârea CEDO că statutul aşa-numitului sindicat nu ar contraveni prin nimic Statutului Bisericii Ortodoxe Române, Legii cultelor şi canoanelor. Patriarhia consideră că „o eventuală adoptare finală a acestei hotărâri de către CEDO ar constitui un atac direct la organizarea constituţională şi legală a cultelor din România şi din statele membre ale Consiliului Europei, asimilând vocaţia sacerdotală misionară cu acţiunea sindicală protestatară".

Pentru BOR, singura şansă de anulare a deciziei europene ar fi ca statul român să conteste la Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului hotărârea de ieri.

SURSA:http://www.adevarul.ro/actualitate/CEDO_a_miluit_preotii_cu_sindicat-_Amin_0_638336701.html

HOTĂRÂRE INADECVATĂ LA CEDO - Vocaţia sacerdotală a fost asimilată cu acţiunea sindicală -

2012-02-03T09:05:00.001-08:00

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE, ne informează:

Patriarhia Română a luat cunoştinţă cu uimire de hotărârea în primă instanţă a completului de judecători din cadrul secţiei a III-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza autointitulatului sindicat al preoţilor din Mitropolia Olteniei Păstorul cel bun contra României având ca obiect dreptul clericilor la libera asociere în organizaţii de tip sindical. Studiind cu atenţie această hotărâre, Patriarhia Română constată următoarele:

1. Cunoaşterea trunchiată (insuficientă) de către CEDO a specificului relaţiilor dintre stat şi culte în România şi ignorarea prevederilor Constituţiei României (art. 29), a Legii Cultelor nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor din România (art. 8) şi a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin HG nr. 53/2008 şi publicat în Monitorul oficial nr. 50/22 ianuarie 2008 - Statut, care enunţă cu claritate autonomia şi libertatea Bisericii faţă de Stat;

2. Confuzia între specificul vocaţional al preoţiei care este chemare la misiune sfântă prin actul hirotoniei sau „slujire liber asumată a comunităţilor de credincioşi” (art. 123 alin. 7 din Statut), pe de o parte, şi raporturile de muncă specifice angajaţilor civili, pe de altă parte;

3. Reţinerea total eronată în hotărârea CEDO că statutul aşanumitului sindicat nu ar contraveni prin nimic Statutului Bisericii Ortodoxe Române, Legii cultelor şi canoanelor. Însă, în realitate, sindicatul are obiective total incompatibile cu slujirea sacramentală şi pastorală a preoţilor, şi anume:

- „organizarea de mitinguri, demonstraţii şi greve” (pct. 3.2 lit. j din Statutul sindicatului), menţiune care contravine statutului recunoscut cultelor de către statul român de „factori ai păcii sociale” (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor);

- „respectarea prevederilor legale privind concediile de odihnă şi sărbătorile legale” (pct. 3.2 lit. c din Statutul sindicatului) în cazul clericilor, ceea ce înseamnă că zilele de sâmbătă şi duminică, prima şi a doua zi de sărbătorile Sfintelor Paşti, Naşterii Domnului şi Rusaliilor, precum şi în alte sărbători legale care coincid cu sărbătorile religioase ar fi zile libere pentru clericii membri ai sindicatului, când tocmai atunci credincioşii sunt în număr mai mare prezenţi la biserică;

- „asigurarea prezenţei şi reprezentării sindicatului la toate nivelurile şi în toate organismele de decizie bisericească” (art. 3, pct. 2, lit. i din Statutul sindicatului), inclusiv la lucrările Sfântului Sinod (art. 3, pct. 2, lit. ş), ceea ce ar reprezenta o încălcare flagrantă a autonomiei Bisericii şi o încercare a Sindicatului de a deveni un grup de presiune şi de a eluda căile statutare de consultare a clericilor în adunările eparhiale, în conferinţele preoţeşti administrative lunare, cercurile pastorale, conferinţele preoţeşti pastoral-misionare semestriale sau în Permanenţele Consiliilor eparhiale, inclusiv în Consiliul Naţional Bisericesc şi Adunarea Naţională Bisericească ale Bisericii Ortodoxe Române.

Reamintim că, potrivit Sfintelor Canoane universale şi Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, preoţii – asemenea magistraţilor şi militarilor – nu au dreptul să se angajeze în politică partinică, să desfăşoare activităţi economice, direct sau prin interpuşi, şi să participe la alte forme de asociere, inclusiv de tip sindical pentru a fi imparţiali şi total angajaţi în slujirea binelui comun al populaţiei.

O eventuală adoptare finală a acestei hotărâri de către CEDO ar constitui un atac direct la organizarea constituţională şi legală a cultelor din România şi din statele membre ale Consiliului Europei, asimilând vocaţia sacerdotală misionară cu acţiunea sindicală protestatară. De altfel, această decizie a CEDO a trezit nedumerire în rândurile unor reprezentanţi ai altor Biserici europene care şi-au exprimat intenţia de a se solidariza cu Statul român şi Biserica Ortodoxă Română deoarece consideră această hotărâre un precedent inacceptabil care subminează autonomia tuturor cultelor religioase din Europa.

În plus, această hotărâre contravine deciziilor anterioare, unele chiar recente (de pildă, în cauzele Műller, Reuter şi Baudler contra Germaniei din 6 decembrie 2011), ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi opiniei separate a doi dintre judecătorii din această cauză, care au confirmat că statutul, drepturile şi obligaţiile slujitorilor unui cult religios faţă de acest cult ţin de competenţa exclusivă a cultului respectiv.

Ne exprimăm speranţa că Statul român va contesta cu fermitate această hotărâre inadecvată şi avem convingerea că Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului va corecta o hotărâre pripită în cauza autointitulatului sindicat al preoţilor din Mitropolia Olteniei Păstorul cel bun contra României, care nu ţine cont de autonomia şi de specificul organizării şi funcţionării activităţii cultelor religioase, recunoscute şi garantate ca atare în toate statele democratice.

SURSA: http://www.basilica.ro/

ÎNDEMN LA UNITATE ŞI CORESPONSABILITATE BISERICEASCĂ

2012-02-02T08:50:00.000-08:00

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE, ne informează:

Referitor la comentariile apărute în mass-media din ultimele zile în legătură cu hotărârile Adunărilor eparhiale ale unor eparhii din Transilvania de revenire sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ardealului, Patriarhia Română face următoarele precizări:

Hotărârile Adunărilor eparhiale respective nu reprezintă destrămarea sau ruperea Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, aşa cum eronat s-a afirmat în mass-media, ci au ca scop echilibrarea jurisdicţiei teritoriale a celor două Mitropolii ortodoxe din Transilvania.

În anul 2005, hotărârea de înfiinţare a Mitropoliei Clujului a fost luată în grabă de către Sfântul Sinod, fără consultarea prealabilă a clerului şi credincioşilor din eparhiile desemnate să depindă jurisdicţional de Mitropolia nou înfiinţată.

Intenţia actuală de echilibrare teritorială a celor două Mitropolii îşi are originea în hotărârea comună a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei,Crişanei şi Maramureşului, reunite în şedinţă de comună de lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din 16 decembrie 2011, urmată de consultarea membrilor clerici şi mireni din Adunările eparhiale ale Arhiepiscopiei Alba-Iuliei şi Episcopiei Oradiei, la solicitarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Andrei al Clujului. Celor două Adunări eparhiale dornice de a reveni la Mitropolia Ardealului, li s-a adăugat Adunarea eparhială a Episcopiei Devei şi Hunedoarei care a primit în acest sens aprobarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Banatului.

Prin urmare, modificarea apartenenţei canonice la cele două Mitropolii reprezintă dorinţa ierarhilor, clerului şi credincioşilor din eparhiile respective de care Sfântul Sinod trebuie să ţină cont atunci când va analiza propunerea înscrisă pe ordinea de zi a şedinţei de lucru din 16-17 februarie 2012.

Din punct de vedere bisericesc, cele două Mitropolii au aceeaşi importanţă pentru că, pe de o parte Mitropolia Clujului îşi are reşedinţa în municipiul Cluj-Napoca, cel mai însemnat oraş din punct de vedere numeric, economic şi cultural din Transilvania, unde funcţionează cea mai prestigioasă Universitate din acestă regiune a ţării, iar pe de altă parte Mitropolia Ardealului, a marilor ierarhi ardeleni apărători ai demnităţii naţionale, îşi păstrează importanţa sa istorică de mitropolie mamă din care s-a desprins în anul 2005 Mitropolia Clujului. În orice caz, totdeauna modificările de jurisdicţie teritorială şi înfiinţare de noi eparhii trebuie să fie mai întâi discutate şi acceptate de către Adunările eparhiale şi de Sinoadele mitropolitane din zona respectivă şi apoi prezentate Sfântului Sinod spre aprobare.

Ca atare, Patriarhia Română preţuieşte în acelaşi timp ambele Mitropolii şi îndeamnă ierarhii, preoţii, mirenii şi jurnaliştii din Transilvania să nu agite spiritele în mod alarmist şi nejustificat, acum când societatea românească este destul de tulburată, ci să coopereze practic, în duh de frăţietate şi unitate, la nivel pastoral-misionar, social şi cultural pentru binele comun al credincioşilor ortodocşi români din Transilvania.

SURSA: http://www.basilica.ro/, 02.02.2012

TEXT-EVENIMENT. “Urmaşii separatişti ai Mitropolitului”, un articol scris de teologul Radu Preda la un an de la moartea ÎPS Bartolomeu Anania

2012-02-01T06:04:00.000-08:00

January 31st, 2012 CLUJ. La exact un an de la moartea ÎPS Bartolomeu Anania, teologul Radu Preda, unul dintre ucenicii săi de suflet, ne face onoarea de a ne încredinţa un text scris în memoria primului Mitropolit al Clujului.
Din păcate, contextul bisericesc este unul în care moştenirea ierarhului atât de iubit de clujeni să fie pusă în pericol de câţiva dintre cei pe care el i-a ocrotit şi încurajat.
Diagnosticul pus de Radu Preda, titularul catedrei de Teologie Socială de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a UBB, este, din acest motiv, de o luciditate necruţătoare. (Redacţia ORA de Cluj)

Urmaşii separatişti ai Mitropolitului
de RADU PREDA
În amintirea Mitropolitului Bartolomeu
la un an de la începutul călătoriei spre Împărăția lui Dumnezeu
În urmă cu mai bine de cinci ani, odată cu înfiinţarea noii mitropolii de la Cluj, am fost printre puţinii care, la faţa locului, încercam să arăt, cu riscurile de rigoare, că procedura adoptată este periculoasă. Am făcut experienţa traumatizantă de a dori să slujesc Biserica mea cu luciditate în plină atmosferă euforică. Așa cum se ştie, lupta păguboasă dintre Cluj şi Sibiu a ţinut câteva luni prima pagină a ziarelor, acuzaţiile curgând în ambele direcţii. Deciziile recente privind “rearondarea” Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului îmi confirmă, din păcate, temerile. Pentru a fi limpezi, să distingem cel puţin între două planuri.
Pe de o parte, confirmarea vocaţiei mitropolitane a Clujului a fost o reuşită ca atare. Altminteri, dacă nu se petreceau evenimentele din 2005, actul de recunoaștere al noii poziţii eclesiale a centrului clujean ar fi fost amânat sine die, motiv să vedem în decizia sinodală de reorganizare a teritoriului canonic al Ardealului un moment pe bună dreptate istoric. El nu este însă singular în istoria Bisericii. Pentru a da un exemplu la îndemână, mutarea capitalei Ţării Românești la Bucureşti va atrage după sine inclusiv mutarea scaunului mitropolitan, Târgoviştea rămânând cu amintirea vechii sale glorii. Raţiunea importanţei administrative va determina, cu secole înainte, inclusiv ridicarea Constantinopolului la rangul de prim scaun al Orientului creştin bizantin, o decizie de “eclesiologie politică” discutată intens inclusiv azi, mai ales de către adepţii teoriei celor trei Rome. Evident, există şi cazuri de contra-timp între istoria bisericească și cea profană. Concret, în vreme ce Curtea de Argeş îşi va pierde treptat importanța, Piteștiul va creşte demografic, economic și administrativ, sediul episcopal rămânând însă cetatea lui Basarab. La fel se vor dezvolta legăturile dintre Caransebeş şi Reşiţa sau dintre Huşi şi Vaslui, centrul administraţiei publice nefiind același cu centrul bisericesc. Mai există și ecuația în care, precum la Braşov, în ciuda importanței urbei, al optulea oraș ca mărime, treburile eclesiale sunt conduse de la Sibiu. Similar, Alba Iulia este mai importantă din punct de vedere bisericesc decât un oraş precum Târgu Mureş. În spaţiul non-ortodox, ceva asemănător se petrece în raportul de forţe dintre Blaj şi Alba Iulia (pentru greco-catolici) sau, în străinătate, între Lyon şi Paris, primatul catolic al Franței fiind în continuare în primul oraş, chiar dacă cu titlu onorific, sau între reşedinţa de jure a primatului Ungariei, Esztergom, și capitala Budapesta. Cu alte cuvinte, revenind la Cluj, dincolo de patriotisme locale și alte inflamaţii penibile, importanța orașului de pe Someș a devenit în ultimul secol evidentă. Nu este vorba de a confunda argumentele canonice și istorice, deosebit de consistente, cu cele privind numărul populației sau al blocurilor. Discuția este exclusiv pastorală, un oraș devenit între timp important din punct de vedere demografic, decisiv într-o regiune, trebuind să se bucure din partea Bisericii de o atenţie pe măsură. Cum am tot spus şi în 2005, reorganizarea teritorială a unei Biserici nu poate ilustra doar sensibilităţile istoriei, de multe ori concurente, ci necesităţile prezentului, misiunea fundamentală fiind aducerea lui Hristos în mijlocul oamenilor de azi şi de mâine.
Pe de altă parte, să nu uităm cum s-a ajuns la alcătuirea noii mitropolii de la Cluj, în 2005. Foarte pe scurt, după alegerea succesorului Mitropolitului Antonie în persoana Episcopului Laurențiu de Caransebeş, episcopii din Ardeal, cu excepţia celui de Harghita şi Covasna, au constatat că niciunul nu a votat cu cel cărora urmau să le fie sufragrani. În ciuda faptului că Biserica Ortodoxă din România este unica în Ortodoxia universală care menţine structura mitropolitană, aşa cum a fost aceasta articulată în secolele III și IV, nici vechiul Statut al BOR, dar nici actual, nu disting cu claritate între alegerea episcopului şi cea a mitropolitului. Or, chiar dacă nu mai are atribuţiile pe care le prevedea dreptul canonic bizantin, mitropolitul prezidează totuşi sinodul mitropolitan, motiv ca, la alegerea acestuia, adunările eparhiale din episcopiile sufragrane să aibă votul decisiv. În spiritul comuniunii și al consensului frăţesc, mitropolitul face corp comun cu sufragranii săi, cu episcopii din acel sinod. Întreaga eclesiologie ortodoxă este bazată pe acest sens al sinodalităţii ca expresie a unităţii în diversitate. Iată de ce, alegerea împotriva sufragranilor a PS Laurenţiu pentru Sibiu a pus fundamental sub semnul întrebării posibilitatea funcționării sinodalităţii la nivel mitropolitan. Soluția a părut să fie înfiinţarea unei structuri mitropolitane din care noul mitropolit ales era exclus. Spun că a fost doar aparent o soluţie deoarece, iată, a creat un precedent periculos de soluţionare a unor conflicte personale cu instrumente instituționale. De acest precedent fac uz inclusiv cei care, acum, doresc “rearondarea” mitropoliei de la Cluj, fără a mai fi însă în situația care a generat noua mitropolie. Un detaliu semnificativ: la votul Sfântului Sinod din 4 noiembrie 2005 privind înființarea noii mitropolii, PS Laurențiu a votat pentru! Au fost doar două voturi împotrivă: cel al între timp răposatului episcop Damaschin și cel al actualului patriarh.
Defectul “tehnic” de la înfiinţarea mitropoliei clujene este compensat cu asupra de măsură de însăşi recunoașterea statutului mitropolitan al centrului geografic şi cultural al Transilvaniei. Iată de ce punerea sub semnul întrebării a existenţei Mitropoliei Clujului este nu doar un atac la adresa memoriei vrednicului de pomenire mitropolit Bartolomeu, dar mai ales un gest profund anti-pastoral. Principial, echilibrarea din punct de vedere teritorial a celor două mitropolii ardeleneşti este o dorință până la un punct legitimă. Ceea ce este mai puțin de înţeles este modul cum se produce o asemenea reaşezare, grăbită şi evident marcată de presiunea plăcerii necamuflate de a plăti unele poliţe. Abia instalat la Alba Iulia, după două decenii de vicariat la Cluj, bucurându-se de respectul constant al Mitropolitului Bartolomeu, fapt rar în raporturile dintre titulari și vicari, Arhiepiscopul Irineu se precipită spre Sibiu. Gestul lui este cu atât mai inoportun, cu cât cel pe care l-a moștenit a fost, tot timp de două decenii, arhipăstor în orașul unirii. Din orice unghi am privi situația, IPS Irineu confirmă “vocația” ereziarhă, faptul că este în posesia unui depozit inepuizabil de resentimente și frustrări. Figură tristă, incapabil să întrețină raporturi firești, umane, cu cei din jur, acest ierarh ilustrează dramatic patologia aferentă inter-regnului episcopatului de mâna a doua. Și mai greu de înțeles, la limita inacceptabilului, este dorința, deja consemnată printr-o decizie a Adunării Eparhiale, a episcopiei Oradiei de a intra în jurisdicția Mitropoliei Ardealului de la Sibiu. Motorul acestei mișcări este episcopul Sofroniu, încurajat la vremea sa de însuși Mitropolitul Bartolomeu. Cum recunoștința este tradusă în termeni vindicativi, același Sofroniu, având în comun cu Irineu porniri ereziarhe similare, nu va pregeta să muște mâna care l-a hrănit. Prin acțiunile lui, el este inventatorul traseismului mitropolitan. Ambițios fără idealuri și luptător fără miză, vlădica Sofroniu întruchipează abjecția carieristică a parvenitului intelectual și spiritual, cultivând compensatoriu un delirant cult al personalității. Așa cum Irineu nu a pregetat să maculeze memoria Mitropolitului Bartolomeu, de a cărui longevitate era disperat (sic!), Sofroniu nu a pregetat să își alunge înaintașul, episcopul Ioan Mihălțan, din reședință. Priveliștea celor doi este, într-adevăr, tristă. Nu ai cum să nu te amărăști văzând cum oameni chemați să propovăduiască Evanghelia sfârșesc prin a fi caricatura modelului de păstor și copia din ce în ce mai fidelă a lupului.
Deciziile din ultima vreme de la Alba Iulia și Oradea, la care se adaugă cea de la Deva, invocă o hotărâre luată la ședința reunită a sinoadelor mitropolitane din Ardeal din 16 decembrie 2011. Comunicatul oficial de presă nu menționează însă nimic despre o astfel de turnură. Ceea ce înseamnă că, la Alba Iulia și la Oradea, s-a mizat pe menținerea în necunoaștere a opiniei laice și publice. Concret, ierarhii știau ce se va întâmpla în următoarele săptămâni, dar nu au comunicat nimic credincioșilor. Nu au dus lipsă de mijloace, Pastoralele de Crăciun fiind un vehicol ideal de informare a pleromei Bisericii locale. Nu, ierarhii nu au spus nimic. Au abuzat astfel de Adunările Eparhiale, punându-le în fața faptului împlinit și falsificând cu bună știință voința laicatului. O astfel de manieră de lucru compromite, că vrem sau nu, încrederea în ierarhie și accentuează impresia că aceasta acționează politicianist, nu părintește. Acum, unica speranță este la Sinodul din februarie și, să nu ne ascundem, la patriarh. Reorganizarea pe latura de sud a Ardealului, da. Bihorul, nu. În funcție de cum o să decidă, ierarhii îşi vor onora slujirea sau, obedienţi altei agende decât celei bisericeşti, vor confirma faptul că deficitul de legitimitate nu este caracteristic doar clasei politice. Dumnezeu să îi lumineze!
Sursa: http://oradecluj.oradestiri.ro/text-eveniment-urmasii-separatisti-ai-mitropolitului-un-articol-scris-de-teologul-radu-preda-la-un-an-de-la-moartea-ips-bartolomeu-anania/cultural/2012/01/31/

Colocviu - Anul III Pastorala, Drept canonic, sesiunea de iarna, 2012

2012-01-18T04:03:00.000-08:00

Notele de la colocviul la Drept canonic pot fi gasite la Evidenta studentilor. Nu vor fi afisate aici.
Va reamintesc ca nota finala s-a calculat avand in vedere urmatoarea medie: 70% - nota de la lucrarea scrisa; 30% - nota de la lucrarea de seminar.

Studentii care au nelamuriri ma pot contacta pe email: droitcanon@yahoo.fr
si la facultate.

Colocviu Drept canonic, anul IV, sesiunea de iarna (2012)

2012-01-14T08:00:00.000-08:00

Rezultatele colocviului la Drept canonic le puteti gasi in Evidenta studentilor. Va reamintesc faptul că media finală consta din: 70% nota de la lucrarea scrisa si 30% nota de la lucrarea de seminar. S-a tinut cont si de prezenta la cursuri in timpul semestrului I, studentii care nu s-au prezentat la niciun curs fiind depunctati (-2 p.)

ANUL NOU 2012

2011-12-28T14:48:00.000-08:00

LA MULTI ANI CU SANATATE, PACE, BUCURII SI DEPLINE SUCCESE IN NOUL AN 2012!

LA MULTI ANI TUTUROR COLEGILOR, STUDENTILOR ȘI PRIETENILOR!

DEPUNEREA DIN TREAPTĂ ÎN DREPTUL PENAL BISERICESC ORTODOX

2011-11-30T13:25:00.000-08:00

Lect. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Acest termen DEPUNERE provine din limba latină (dēpōnō, ere, posuī, positum vt. – a pune jos, a părăsi, a renunța la ceva), depunerea din treaptă fiind o pedeapsă canonică regăsită în Biserica primară, pentru care s-au folosit mai mulți termeni, chiar dacă la început nu desemnau în mod expres noțiunea de depunere din treaptă (ἀπόφασις; ἀποϑέσει; ἒκπτωσις; παυσις ș.a.). Noțiunea de depunere din treaptă, înfățișată în termeni diferiți în limba greacă, este întâlnită și în textul canoanelor 5 Antiohia (μετάγεσϑαι 'εκ τῆς λειτουργίας, κατατίϑεσϑαι, καϑαιρεῖσϑαι, παντελῶς, καϑαιρεῖσϑαι τῆς λειτουργίας), 17 Niceea (καϑαιρεῖσϑαι τοῦ κλήρου και ἀλλότριον εἶναι τοῦ κανόνος), 32 Vasile cel Mare (καϑαιρεῖσϑαι τοῦ βατμοῦ), 21 Trulan (ἀπογιυμνουσϑαι τῆς ἱερατικῆς ἀξίας), folosindu-se în textul canoanelor 16 apostolic și 69 al Sfântului Vasile cel Mare și termeni precum (ἀφοριξέσϑω, ἀφορίξεσϑαι, ἐπιτιμάσϑω, ἀφορισμῶ, ἀργία).

Dacă în Biserica Romano-Catolică pedeapsa depunerii a fost înțeleasă în sensul degradării, a retrogradării, în Orient nu s-a făcut confuzie între pedepsele depunerii și degradării (vezi și degradare). În schimb, au existat confuzii privind noțiunea de depunere din treaptă și cea de caterisire. Elocventă este interpretarea canonoanelor 18 și 27 Sin. IV ecumenic asupra căreia sunt diferențe între canoniști. Dispoziția canonului 18 Sin. IV ecumenic prevede pedeapsa depunerii pentru clericii de mir și din mănăstiri care sunt vinovați de infracțiunea conspirațiunii sau complicității, unii ca aceștia trebuind să cadă din treapta lor, adică se fie depuși din treaptă. Canoniștii bizantini, Balsamon, Zonaras și Aristen au avut viziuni diferite asupra pedepsei aplicare clericilor vinovați de săvârșirea acestei infracțiuni. În timp ce în comentariul lui Balsamon se vorbește de caterisire, ceilalți doi canoniști, Zonaras și Aristen au considerat că trebuie aplicată pedeapsa depunerii din treaptă. Cu privire la canonul 27 Sin. IV ecumenic, se prevede pedeapsa depunerii din treaptă (gradu proprio) pentru clericii care răpesc femei sau care sunt complici. Spre deosebire de Nicodim Milaș care susține pedeapsa caterisirii pentru astfel de delicte, în traducerea latină Sfântul Dionisie Exiguul vorbește de depunere, folosind expresia „decidant gradu proprio”, adică depunerea din propria treaptă, întâlnind în același timp și expresia „de gradu suo eum dejecerint” pentru a se desemna pedeapsa depunerii.

Pedeapsa depunerii este întâlnită frecvent în Biserica Răsăritului, în ciuda faptului că de-a lungul vremii modul în care a fost înțeleasă depunerea din treaptă a fost diferit. După mărturiile canonice ale Bisericii primare, pedeapsa depunerii a avut trei sensuri diferite ale aplicării ei: 1. oprirea de la săvârșirea lucrărilor sfinte pentru un anumit timp (can. 14 Sardica; 19, 133 Cartagina; 20 IV ec.; 3 VI ec.); 2. oprirea definitivă de la săvârșirea anumitor lucrări sfinte (can. 9 Neocezareea); 3. oprirea definitivă de la funcțiile preoțești, însă cu păstrarea demnității preoțești și a numelui de cleric (can. 8, 9 Neocezareea; 1 Ancira; 3, 26 VI ec.; 27 Vasile cel Mare). Depunerea propriu-zisă, adică depunerea definitivă sau pentru totdeauna era urmată de aplicarea pedepsei caterisirii, deși adesea s-a făcut confuzie sau mai precis s-au identificat termenii de depunere cu cel de caterisire. Un exemplu în acest sens, privind identificarea celor doi termeni, depunere și caterisire, îl găsim la canonistul clasic bizantin din secolul al XII-lea, Ioan Zonaras, care, referindu-se la canonul 2 de la Ancira (314), vedea în pedeapsa depunerii din treaptă ca pe o cădere din treapta preoțească și excludere din Biserică, o astfel de interpretare influențând pozițiile canoniștilor ortodocși de mai târziu. Deși în textul canonului 2 Ancira se prevede pedepasa depunerii din treaptă, în sensul că acel cleric vinovat este privat pentru totdeauna de funcțiile preoțești, în același timp păstrând demnitatea și numele de cleric, Zonaras păstrează linia specifică mentalității și terminologiei vremii sale. Tot Părinții Sinodului de la Ancira, în canonul 1, au îngăduit clericilor depuși din treaptă să păstreze demnitatea preoțească, împărtășindu-se așadar „de cinste și de ședere...” (can. 1), fără a fi iertați pentru exercitarea puterii bisericești (învățătorească, sfințitoare sau conducătoare) în această perioadă.

Pedeapsa depunerii din treaptă este prevăzută de numeroase canoane. Vom face referire numai la câteva dintre ele. Pornind de la Părinții sinodului local de la Ancira, constatăm că în canonul 2 se statornicește un principiu conform căruia un cleric depus din treaptă poate să fie iertat numai de episcopul care a pronunțat pedeapsa. Conform canonului 9 Neocezareea, preotul depus rămâne cu toate onorurile preoțești, păstrând dreptul de a se împărtăși în altar cu ceilalți preoți, după interpretarea canonistului N. Milaș, pentru că s-a mărturisit de păcatul său înainte de hirotonie, în același timp trebuind să fie caterisit dacă nu va mărturisi păcatul devenit deja public. Pedeapsa depunerii se regăsește și în canonul 2 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), fiind depus de treaptă acel cleric care ar fi păcătuit sufletește, vădit cu doi sau trei martori, fără să fi stat timp suficient în fiecare treaptă a preoției. Dacă s-ar opune pedepsei depunerii trebuie caterisit pentru nesupunere față de hotărârea Părinților sinodali. Marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare a înțeles prin depunere din treaptă oprirea clericilor de la săvârșirea lucrărilor sfinte, depunerea preotului pentru o abatere din neștiință limitându-se la oprirea de a săvârși Sfintele Taine și ierurgii. Însă, în această stare aflându-se clericul, sub pedeapsa depunerii, totuși el poate să stea împreună cu prezbiterii (can. 27). Comentând acest canon, eruditul canonist Nicodim Milaș prevedea ca pentru acel cleric care ar săvârși o abatere de la disciplina Bisericii se va aplica pedeapsa depunerii din treaptă, adică i se ridică numai dreptul de a săvârși sfintele slujbe, păstrând numai numirea de preot și onoarea șederii (καϑέδρας) împreună cu preoții. Și canonul 1 de la Neocezareea prevede pedeapsa depunerii din treaptă, deși în acest caz au existat deosebiri de interpretare, plecând și de la confuzia existentă între depunere și caterisire. Astfel, preoții care s-ar căsători după hirotonie (hirotonia fiind impediment absolut pentru căsătorie) se supun pedepsei depunerii. În timp ce unii canoniști mai noi au interpretat dispoziția canonului 1 de la Neocezareea în sensul depunerii preotului căsătorit după hirotonie, adică a scoaterii lui din treapta sa, canonistul bizantin Zonaras vede în aceasta aplicarea pedepsei caterisirii, întrucât acel cleric care ar fi îndrăznit să se căsătorească după ce a fost trecut în catalogul ieraticesc trebuie să fie scos din demnitatea sa și caterisit. Cu privire la episcop, canonul 9 al Sinodului III ecumenic dispune pentru episcopul depus păstrarea de către acesta a numelui, cinstei și a comuniunii de episcop, înțelegându-se de aici de către unii canoniști că demisia înaintată de episcop sinodului trebuie să fie urmată de depunere, iar de către canoniștii clasici bizantini că demisiei episcopului îi urmează excomunicarea (afurisirea).

Din păcate, au existat și canoniști ortodocși români care au identificat cele două noțiuni de depunere și caterisire, precum Valerian Șesan și Spiridon Cândea, care vedeau în depunerea din treaptă pierderea de către un cleric a tuturor drepturilor care țin de exercitarea puterii bisericești, această pedeapsă numindu-se și caterisire, degradare sau excludere din cler. Această identificare noțional-semantică a fost preluată și în unele manuale sau studii. Alți canoniști, precum Nicodim Milaș și Liviu Stan, urmând legislația canonică și practica judiciară a Bisericii Ortodoxe, au înțeles prin noțiunea de depunere din treaptă oprirea pentru totdeauna de la funcțiunile preoțești cu păstrarea numelui și a onoarei clericale.

Așadar, după legislația canonică ortodoxă, prin pedeapsa depunerii din treaptă s-a înțeles oprirea pentru totdeauna a clericilor de la săvârșirea sfintelor slujbe, mai ales de la săvârșirea Sfintei Liturghii, păstrând totuși numele și onoarea șederii împreună cu ceilalți clerici din treapta lor.

BIBLIOGRAFIE:

BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899;
BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul bisericesc, vol. II, Iași, 1899;
BUZAN, Sever, „Natura caterisirii”, în rev. GB, XIX (1960), nr. 5-6;
CÂNDEA, Pr. Spiridon, Pedeapsa depunerii din cler, Sibiu, 1934;
DURĂ, Pr. Prof. Nicolae V., Precizări privind unele noțiuni ale Dreptului canonic (Depunere, Caterisire, Excomunicare – Afurisire și Anatema) în lumina învățăturii ortodoxe. Studiu canonic, EIBMBOR, București, 1987;
ȘESAN, Prof. V, Curs de Drept bisericesc universal, Cernăuți, 1942;
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, EIBMBOR, București, 1990;
FLOCA, Arhid. Prof. univ. dr. Ioan N., „Caterisirea în Dreptul bisericesc ortodox”, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2006;
FLOCA, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005;
IVAN, Prof. I, „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Înalt Prea Sfințitul Patriarh Justinian – 1948 – 1953”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXII (1954), nr. 1;
L’HUILLIER, Arhiepiscop Peter (Pierre), Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, Ed. Gnosis, Bucureşti, 2000;
L’HUILLIER, Mgr. Pierre, „Economie et Théologie Sacramentaire”, în Istina, no. 1/1972;
L’HUILLIER, Mgr. Pierre, „Rapport entre pouvoirs d’ordre et de jurisdiction dans la Tradition orientale”, în Revue de Droit canonique, T. XXIII, no. 1-4/1973;
MILAŞ, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, trad. de D. I. Cornilescu şi V. S. Radu, Bucureşti, 1915;
MOISESCU, Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;
MUNTEANU, Pr. Al., „Întărirea disciplinei clerului potrivit sfintelor canoane şi legiuirilor actuale ale Bisericii Ortodoxe Române”, în rev. GB., XXXIX (1980), nr. 6-9;
POCITAN, V., Compendiu de Drept bisericesc, București, 1898;
PUFULETE, Pr. Drd. Silviu, „Pedeapsa coborârii din treaptă după canoanele Bisericii Ortodoxe”, în rev. ST, XXVII (1975), nr. 3.

INTERVIU CU DUMNEZEU......

2011-11-13T09:49:00.001-08:00

"- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
... Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna ."
OCTAVIAN PALER

In atentia studentilor anului IV Pastorala, Departamentul de Teologie, Craiova (2011-2012)

2011-11-06T06:32:00.000-08:00

Pe site-ul de mai jos al CSC, Cluj, puteti gasi in format electronic:
1. Statutul pentru organizarea si functionarea BOR (cu modificarile din februarie 2011);
2. Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale BOR;

http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/statutul-bor.html

dar si alte surse, informatii diverse si studii de specialitate.

3. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007, poate fi gasita pe site-ul:

http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1661

2011-10-26T06:52:00.000-07:00

Noțiunea de „cumul” după legislația canonică ortodoxă

Iulian Mihai Constantinescu

Acest termen juridic, cumul (din lat. cumulō – a aduna grămadă; cumulus, -i - grămadă, adaos, fr. cumul) se referă la deținerea în același timp a mai multor funcții sau atribuții remunerate de către o singură persoană. Fără a intra aici în detalii privind noțiunea de cumul din perspectivă juridică, ci numai din perspectiva dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, prin acest termen se înțelege faptul că un cleric nu poate funcționa concomitent la două sau mai multe biserici, fiind pedepsit cu depunerea cel ce ar îndrăzni să încalce această rânduială canonică, existând totuși o excepție și anume atunci când este lipsă de preoți (can. 5, 6, 10 IV ec.; 15 VII ec.).

Acest termen de cumul implică în dreptul canonic ortodox noțiunea de jurisdicție (jus, juris – drept, dreptate, legi; dictio,-onis – pronunțare, dicțiune; jurisdictio,-onis – jurisdicție, pronunțare a dreptului). Prin Sfânta Taină a Preoției, clericii primesc o destinație precisă, adică o jurisdicție limitată din punct de vedere teritorial, neputând discuta în cazul treptelor preoției de instituire divină de primirea jurisdicției universale ca destinație, care ține de harisma excepțională a apostolatului, ci de primirea unei competențe clar delimitate, mai precis exercitarea puterii bisericești în cele trei ramuri, învățătorească, sfințitoare și conducătoare, la nivelul parohiei sau eparhiei pe seama cărora sunt hirotoniți.

În călătoriile misionare întreprinse conform mandatului divin (Matei XXVIII, 19-20), pentru a fi martori Domnului până la marginile pământului, Sfinții Apostoli au hirotonit episcopi, preoți și diaconi pe care i-a rânduit cu destinație precisă în noile comunități creștine pentru a lucra responsabil în exercitarea puterii bisericești (F.A. XIV, 23; Tit I, 5; I Petru V, 2), impunându-se în timp și principiile canonice al autonomiei și teritorial atunci când organizarea teritorial-administrativă civilă a permis acest fapt, în același timp fiind interzise în Biserică imixtiunile jurisdicționale.

Astfel, fiecare cleric prin hirotonie primește o destinație sau o jurisdicție determinată teritorial și nu mai multe destinații pentru locuri diferite. Hirotoniile absolute sunt necanonice (can. 6 IV ec.), fiind hirotoniți numai cei ce urmează a sluji Biserica într-un loc precizat, la un anumit altar indicat cu prilejul hirotoniei, creându-se prin Sfânta Taină a Preoției o legătură indisolubilă, asemenea celei de la cununie, între preot și altarul la care va sluji: „Nimeni să nu fie hirotonit fără destinație (jurisdicție), nici preotul, nici diaconul, nici oricare altul din cler, ci cel ce se hirotonește va fi anume socotit pentru biserica unei cetăți, sau unui sat, sau altarului vreunui martir, sau vreunei mănăstiri. Iar în privința celor hirotoniți fără destinație, sfântul sinod a hotărât ca o astfel de hirotonie să fie fără de tărie și, spre ocara celui ce l-a hirotonit, să nu poată sluji nicăieri” (can. 6 IV ec.).

Canoanele 10 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451) și 15 al Sinodului VII ecumenic (Niceea, 787) sunt relevante în ceea ce privește funcționarea concomitentă a unui cleric la două sau mai multe biserici, prin încălcarea principiului jurisdicțional căruia i s-a dat expresie în canonul 35 apostolic, destinația privind efectele hirotoniei (drepturile și obligațiile privind exercitarea responsabilă a puterii bisericești) fiind vizată și de Părinții Sinodului IV ecumenic în canoanele 5 și 6. În canonul 10 IV ec. se face mențiunea expresă că nu este îngăduit clericului să se numere deodată la bisericile a două cetăți întrucât hirotonia presupune numirea într-un post anume pentru întreaga viață (preotul trebuie să locuiască în localitatea unde slujește), mai ales atunci când clericul ar sluji la două biserici care se află în jurisdicțiile diferite a doi episcopi. Clericul care și-ar părăsi biserica pe seama căreia a fost hirotonit pentru o altă biserică mai importantă, împins de sentimente deșarte, să se trimită la prima biserică unde a fost hirotonit și acolo să exercite toate atribuțiile. Interzicându-se clericilor să meargă din oraș în oraș din proprie inițiativă (can. 5 IV ec.) și hirotoniile fără destinație sau absolute (can. 6 IV ec.), Părinții de la Calcedon au dispus ca acel cleric transferat legal (fără încălcarea dispoziției canoanelor 14, 15 ap.; 15, 16 I ec.; 2 II ec.; 5, 20 IV ec.) să fie scos din lista clerului primei biserici și să nu mai exercite vreo lucrare în acea biserică. În finalul canonului 10 IV ec. se precizează în mod expres pedeapsa depunerii pentru clericii care aveau să încalce dispoziția lui, neputându-se vorbi aici de o contradicție în conținutul canonului, ci, conform comentariului canonistului clasic al secolului al XII-lea, Teodor Balsamon, erau depuși numai clericii care care se instalau permanent într-un alt oraș (Sint. At. II, p. 242), iar după ce erau atenționați nu doreau să se mai întoarcă la prima lor biserică pentru care au fost hirotoniți. Astfel, prin hirotonie se primește destinația precisă, adică biserica la care clericul urmează să îndeplinească serviciul său (ἀπολελυμέως) permanent (15, 16 I ec.), întrucât Biserica a luat poziție față de acei clerici care din vanitate și pentru înmulțirea câștigului, după cum se exprimă marele canonist Ioan Zonaras (Sint. At. II, p. 241), părăseau bisericile lor pentru bisericile localităților mari. La fel, Părinții Sinodului VII ecumenic, prin canonul 15, au reluat regula conform căreia clericul trebuie să slujească la o singură biserică, altfel se interpreta că prin slujirea la două sau la mai multe biserici se urmărea de fapt negustoria și goana după câștigul rușinos, îngăduindu-se totuși ca un preot să poată sluji la două sau la mai multe biserici din lipsă de clerici, în interesul Bisericii, deci nu pentru bunuri materiale: „Așadar, fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână (I Cor. 7, 20) și să stea la o singură biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericești pentru câștig rușinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuința acestei vieți sunt îndeletniciri (meșteșuguri) felurite. Așadar, de ar vrea cineva să-și câștige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: Pentru nevoile mele și ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit (F.A. 20, 34). Și acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (localitățile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor” (can. 15 VII ec.).

BIBLIOGRAFIE: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhiep. Peter L'HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Alexandru Stan, Ed. Gnosis, București, 2000; Dr. Nicodim MILAȘ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I, partea a II-a, Arad, 1931; Vlassios PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Chambésy - Genève, 1998; Pr. Dr. Valerian ȘESAN, Curs de Drept Bisericesc Universal, Cernăuți, 1942.

2011-10-06T02:59:00.000-07:00

Defăimarea autorității după legislația

și doctrina canonică ortodoxă

Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie, Istorie și Științe ale Educației

Departamentul de Teologie

Titular Disciplina Drept canonic

Acest termen, defăimare (din lat. diffāmō, maledicere, vituperare, infamare – a defăima; calumnia, -ae, vituperatio, -onis, dedecusoris, ignominia, -ae, contumelia, -ae – defăimare; calumniator, vituperator – defăimător) se referă la acțiunea de a defăima, precum și la rezultatul ei, însemnând bârfire, calomniere, ponegrire, batjocură, umilire, dispreț, desconsiderare. În dreptul canonic ortodox, vizează în mod precis, în chip pozitiv (can. 55, 56, 84 ap.; 21 IV ec.; 3 Sardica; 8, 19, 128 Cartagina; 13, 14 I-II; 89 Vasile cel Mare; 14 Teofil Alex.) defăimarea aproapelui sau o anume autoritate (bisericească sau civilă) prin acuze de fapte necinstite aduse neîntemeiat (συκοφαντία, ὕβρις, λοιδορία), fiind un delict împotriva onoarei care antrenează dreptul penal bisericesc, adică pedeapsa caterisirii pentru clerici, mirenii fiind afurisiți.

Biserica Ortodoxă se fundamentează în organizarea și conducerea ei pe principii canonice, un principiu canonic esențial fiind cel sinodal-ierarhic, în strânsă legătură cu principiul organic, constituțional bisericesc sau al participării mirenilor la lucrarea Bisericii. Conform principiului canonic sinodal-ierarhic, Biserica se organizează și conduce după rânduielile imprimate vieții practice bisericești de către întreaga ierarhie de instituire divină, formată din episcopat, presbiterat și diaconat, în același timp organele superioare de conducere bisericească fiind nu cele unipersonale sau individuale, ci cele sinodale sau colegiale. În virtutea principiului organic, care este prin excelență ortodox și care nu poate fi ignorat în lucrarea de exercitare a puterii bisericești, toți membrii Bisericii colaborează prin exprimarea voinței în constituirea unităților bisericești și a organelor colegiale superioare de conducere bisericească, fără a reduce această competență sau drept la nivelul vreunui organ individual de conducere bisericească sau a unei singure categorii de membri. Într-adevăr, în Biserică preoția de instituire divină are un loc și o importanță bine definite, ca element constitutiv esențial fără de care Biserica însăși nu poate exista, fiind purtătoarea principală a succesiunii apostolice, mijlocitorul harului și lucrătorul principal al mântuirii. Mai mult, ierarhia preoțească exercită nu numai individual, dar și sinodal, întreaga putere bisericească în cele trei ramuri, adică mijloacele de mântuire pe care le chivernisește și le aplică fie după acrivie, fie după iconomie pentru atingerea scopului Bisericii, mântuirea credincioșilor. Având în vedere faptul că ierarhia preoțească asigură și garantează ordinea și disciplina bisericească, cele mai multe norme canonice o vizează, stând în centrul legislației canonice.

Prin administrarea Sfintei Taine a Preoției de către episcopul competent, cel ce primește cu vrednicie și cu responsabilitate starea harică a preoției de instituire divină specifică fiecărei trepte a preoției, devine membru al clerului, dobândind drepturi canonice și civile, dar, în același timp, își asumă obligații bine definite de dreptul canonic al Bisericii, obligații impuse de slujba spirituală și de rangul ierarhic respectiv care se bucură de autoritate specifică stării harice, la care se adaugă autoritatea personală în funcție de calitățile și personalitatea fiecărui cleric. Însă, una dintre obligațiile clericilor este și ascultarea canonică (υπακοή κανονική, obedientia canonica), adică, în virtutea principiului ierarhic, ca un efect și corolar al aplicării lui, deși însăși ascultarea canonică poate constitui un principiu canonic, treptele bisericești inferioare se supun sau se subordonează treptelor superioare ale preoției, mirenii se supun față de ierarhie și aceasta din urmă față de organele sinodale superioare. Ascultarea canonică are fundament biblic, căci „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca X, 16), dar și canonic (can. 55 ap.; 8, 23 IV ec.; 57 Laodiceea; 31 Cartagina), primind expresie în legislațiile bisericești ale Bisericilor autocefale. Așadar, prin hirotonie se asumă de către fiecare candidat obligația ascultării canonice, întrucât între membrii clerului există raporturi canonice condiționate de întâietatea clericilor aflați pe trepte ierarhice superioare față de cei aflați pe trepte inferioare. În mod special, Sfintele Canoane fac referire la ascultarea față de episcop, ca părinte spiritual al preoților, cei ce ar încălca această rânduială fiind pedepsiți cu depunerea din treaptă. Autoritatea și demnitatea episcopului trebuie respectate, nu defăimate, așa cum, în general, nu pot fi defăimați cei ce se află pe treptele superioare ale clerului de clericii inferiori sau de mireni, dar nici autoritatea de stat nu poate fi defăimată de cler sau de credincioși.

Precizăm aici faptul că autoritatea episcopului în Biserică este dată de chemarea sa la demnitatea episcopală, fiecare episcop fiind dator să câștige respectul clerului și al credincioșilor prin propria lucrare și personalitate, adică să-și manifeste autoritatea personală, care se câștigă, nu se impune. De aceea este bine să nu se facă o confuzie între autoritatea oficiului, dată de locul și importanța episcopului în Biserică și autoritatea personală care se dobândește prin punerea în lumină a propriilor calități. Cei ce suferă din perspectiva autorității personale au, cu siguranță, mari probleme în activitatea de exercitare a puterii pastorale în sânul propriilor comunități pe seama cărora au fost rânduiți pentru mântuirea turmei încredințate și nu pentru a contribui prin decizii discutabile la alterarea unității și la lipsa de încredere în autoritatea de conducere bisericească. Clericii care nu se bucură de autoritate personală, respectiv de respectul membrilor comunității ecleziale înseamnă că nu se ridică la înălțimea demnității preoției, adică nu au calitățile necesare pentru intrarea în cler, nu îndeplinesc cea mai importantă condiție canonică pentru intrarea în cler, vocația. Pentru sporirea autorității personale, episcopul trebuie să se cerceteze pe sine și să reflecteze asupra subiectivității hotărârilor sale, ca nu cumva pentru vreun interes personal, străin de viața bisericească să afecteze negativ pe membrii propriei comunități și să provoace dezordine, după cum se arată în textul canonului 5 al Sinodului I ecumenic (Niceea, 325): „...Să se cerceteze însă ca nu cumva aceștia (cei afurisiți de alți episcopi, n.n.) să fi ajuns excomunicați din împuținarea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului”. Acest canon este grăitor în ceea ce privește posibilitatea autorității individuale superioare de a greși în hotărârile ei din motive personale, contrare moralei creștine, subliniind autoritatea sinodală ca superioară în Biserică și posibilitatea celor lezați în drepturi să se adreseze sinoadelor. Astfel, din păcate, constatăm astăzi că, uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice, cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice). Pentru clerul și credincioșii de astăzi, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de rânduielile canonice, față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsesc atât de frumos exprimate în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești: „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II). De aici putem constata fără putință de tăgadă că Sfintele Canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.

Prin urmare, pentru a se bucura de autoritate colectivă, dar și individuală, evitându-se defăimarea demnității ierarhice, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc. Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun?. Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.

Bucurându-se de autoritate și fiind asemănați cu cei ce conduc destinele poporului, canonul 55 apostolic îi îndeamnă pe clerici să nu-i ocărască, să nu-i defaime sau să-i vorbească de rău pe episcopi, căci altfel vor fi supuși caterisirii. Prin pedepsele prevăzute se urmărește stăvilirea purtării necuviinciose a clerului față de episcopi, pentru prevenirea scandalului între credincioși, prin exemplul rău. Cei ce hulesc și defăimează nu se pot bucura de respect din partea comunității, întrucât ei înșiși nu respectă pe cei ce le sunt superiori. Astfel, clericii care se poartă cu răutate și clevetire nu se mai pot păstra pe calea dreptății, compromițând propria demnitate și ca urmare Biserica aplică pedepsele canonice cuvenite.

La fel sunt caterisiți și acei episcopi care se despart prin schismă de mitropolitul lor, sub pretext de acuze și defăimare la adresa acetuia (can. 14 I-II). Prevederea canonică apostolică trebuie privită în contextul în care fiecare dintre episcopi păzește demnitatea episcopală fără a-i sminti pe clerici sau pe credincioșii simpli. Dacă membrii hirotoniți ai clerului sunt caterisiți, cei ce sunt membri ai clerului inferior sunt îndepărtați din slujbă. La rândul lor, fiecare din membrii mireni ai Bisericii trebuie să se cerceteze pe sine înainte de a ridica glas (pâră) împotriva clericilor, fie de instituire divină, fie bisericească (ierarhia jurisdicțională), căci cei ce clevetesc nu sunt primiți a aduce acuze ierarhiei: „Numidiu, episcopul Mazulitaniei, zise: Sunt mulți cu viețuire imorală, care socotesc că pot fără deosebire să pârască pe părinți și pe episcopi; să se primească aceștia ori nu?. Episcopul Aureliu zise: Aprobă oare dragostea voastră ca cei ce sunt încurcați în ceva rușinos să ridice glas de acuzare împotriva părinților? Ziseră toți episcopii: Cel ce ar cleveti să nu se primească” (can. 8 Cartagina).

Dând expresie principiului ierarhic și ca o urmare firească a canonului 55 apostolic, prevederea canonului 56 apostolic interzice defăimarea preotului și a diaconului de către clericii inferiori: „Dacă vreun cleric ar ocărî pe presbiter sau pe diacon, să se afurisească”, întrucât respectul datorat presbiterilor și diaconilor este același pe care-l datorează episcopului. Totuși, nu se prevede pedeapsa caterisirii, ci pedeapsa afurisirii, adică a suspendării lor din funcție, avându-se în vedere și ierarhizarea pedepselor privind ierarhia bisericească. Cercetarea cu atenție a candidaților la preoție care este în responsabilitatea episcopului competent, ținându-se cont de vocație ca cea mai importantă condiție pentru intrarea în cler și apoi de toate celelalte categorii de condiții (religioase, morale, intelectuale, fizice și sociale), ar duce la eliminarea faptelor de defăimare a autorităților bisericești și laice de către clerici. În acest context, marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, își manifesta mâhnirea către horepiscopi pentru intrarea în cler a celor necercetați temeinic care adesea provocau dezordine în viața bisericească prin atitudinea lor: „Foarte mă mâhnește că în timpul din urmă canoanele Părinților au fost părăsite și s-a scos din Biserică toată strictețea; și mă tem că indiferența aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetățenit în vechime în bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; și se cerceta cu de-amănuntul întregul lor mod de viață, de nu sunt bârfitori, de nu sunt bețivi, de nu sunt aplecați spre gâlcevi, de și-au educat tinerețea lor ca să poată săvârși cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14)...” (can. 89). Părintele capadocian, constatând înmulțirea clericilor nevrednici, unii bârfitori și defăimători, alții bețivi, alții provocatori de gâlcevi ș.a., care au intrat în cler din motive străine de viața bisericească, ci pur omenești (ex. de frica înrolării în armată), promovați de diaconi și de preoți, dintre rudeniile sau dintre prietenii lor, a recurs la horepiscopi pentru restabilirea disciplinei în Biserică, urmând ca aceștia din urmă să-i recruteze pe clericii vrednici, iar Sfântul Părinte hotăra în privința primirii lor în cler.

Pe lângă condamnarea defăimării clericilor aflați pe trepte superioare ale ierarhiei bisericești de către clerul inferior, Sfintele Canoane interzic și defăimarea stăpânirii de stat și a dregătorilor, clericii fiind caterisiți, iar mirenii afurisiți: „Dacă cineva ar ocărî fără dreptate pe împărat (cârmuitor) sau pe dregător, să sufere pedeapsa și, dacă este cleric, să se caterisească, iar dacă este laic, să se afurisească” (can. 84 ap.). Defăimarea stăpânirii de stat, pe care o regăsim menționată explicit în textul canonului mai sus arătat, constituie o abatere de la datoria creștinilor de a fi loiali față de stat, lipsa loialității prin ignorarea principiului canonic cu fundament biblic al loialității Bisericii față de stat și a normelor canonice cu caracter imperativ, duce la aplicarea pedepselor canonice. A fi loiali statului înseamnă a respecta legislația de stat și suveranitatea statului, implicând un comportament corect și responsabil în raporturile sociale create în membrii Bisericii care sunt și membri ai statului.

Prin urmare, acțiunea de a defăima, pe care o întâlnim reglementată în legislația canonică a Bisericii, este condamnată de autoritatea bisericească, atât în raporturile dintre membrii Bisericii, în virtutea principiului canonic sinodal-ierarhic, cât și cu autoritatea de stat, conform principiului canonic al loialității Bisericii față de stat, gravitatea pedepselor bisericești aplicate exprimând starea creată prin știrbirea demnității și a autorității organelor superioare de conducere, ducând la dezordine în Biserică și în stat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899; O. BUCEVSCHI, „Purtarea morală a preotului”, în rev. Mitropolia Olteniei 5-6/1955; Prof. univ. dr. Panaiotis BUMIS, „Când un Sinod hotărăște în Sfântul Duh?”, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2006; C. ERBICEANU, „Despre ierarhie”, în rev. Biserica Ortodoxă Română 9/1904-1905; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990; I. IVAN, „Învățătura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat”, în Îndrumător bisericesc, Sibiu, 1971; I. IVAN, „Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare și administrație pentru unitatea Bisericii”, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei 3-4/1969; I. ICĂ, „Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ierarhia bisericească și puterea disciplinară”, în rev. Mitropolia Olteniei 9-10/1965; Vlassios I. PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998; I. G. POPESCU, Drepturile și datoriile clericilor după dreptul canonic, București, 1907; L. STAN, „Relațiile dintre Stat și Biserică”, în rev. Ortodoxia 3-4/1952.

Între absolutism și conducere sinodală. Câteva repere juridico-canonice

2011-08-31T00:29:00.000-07:00

Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie

Titularul Disciplinei Drept canonic

Adesea întâlnim opinii ale unor teologi, profesori, clerici și mireni, care încă mai pun la îndoială locul pe care-l ocupă și pe care trebuie să-l ocupe Dreptul canonic în viața Bisericii și în cadrul învățământului teologic. Dureros este faptul că și unele voci foarte autorizate (teologi importanți ai Bisericii), însă mai puțin cunoscători ai doctrinei canonice ortodoxe și ai disciplinei bisericești în general, se pronunță împotriva actualității și a tăriei de nezdruncinat a normelor canonice ale Bisericii și chiar împotriva acestei discipline ecleziologice și juridice (Drept canonic), în virtutea unor mentalități depășite, unii deranjați fiind de „imposibilitatea” impunerii după propria voință, în mod abuziv, a „normelor personale” în concordanță cu propriile dorințe. Uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice , care cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice) . Pentru noi astăzi, cler și credincioși, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsește atât de frumos exprimată în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești : „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II) . De aici putem constata fără putință de tăgadă că sfintele canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.
În același timp, precizăm că aceste canoane cuprinse în Sintagma Bisericii Ortodoxe se împart în două categorii, de cuprins dogmatic și de cuprins juridic-disciplinar, prin urmare canoanele dogmatice neputând fi schimbate tocmai datorită cuprinsului lor dogmatic, în timp ce canoanele care nu au cuprins dogmatic pot fi schimbate de autoritatea supremă a Bisericii Ecumenice, adică de sinodul ecumenic și nu de fiecare episcop în chip individual. Sinoadele Bisericilor locale nu pot hotărî împotriva doctrinei canonice a Bisericii, ci toate hotărârile sinodale, pornind de la statutele şi regulamentele de aplicare ale Bisericilor și până la simplele decizii, trebuie să dea expresie normelor canonice, principiilor canonice, ținându-se cont de spiritul canoanelor și de principiile de interpretare. Acest lucru presupune ca episcopul „să fie neapărat un om învățat, cunoscând nu în mod superficial, ci temeinic atât Sfânta Scriptură, cât și sfintele canoane” (can. 2 sin. VII ec.), să fie deci un cărturar râvnitor care să poată spune din demnitatea sa împreună cu psalmistul: Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale (Ps. 118, 16). Un model în acest sens, pe lângă numeroasele exemple de ierarhi iubitori ai Dreptului canonic în Biserica Răsăritului (pornind de la Părinţii capadocieni, apoi amintindu-ne de Ioan Scolasticul sau de patriarhul Fotie, de marii teologi şi ierarhi canonişti clasici al secolului al XII-lea şi terminând în Biserica noastră cu mitropolitul Andrei Şaguna şi patriarhul Justinian, iar în Ortodoxia ecumenică actuală cu patriarhul ecumenic Bartolomeu), este și papa Grigorie cel Mare care referindu-se la respectul mărturisit față de autoritatea primelor patru sinoade ecumenice a afirmat: „Exact ca pe cele patru cărți ale Sfintei Evanghelii, tot așa mărturisesc că primesc și venerez patru Sinoade” (Ep. I-24), întrucât era conștient de faptul că aceste sinoade ecumenice nu au numai o valoare dogmatică, ci și canonică pentru că au formulat și canoane și hotărâri disciplinare ca „piatră de hotar în istoria orânduielii bisericești”, după cum afirma un mare canonist al Bisericii Ortodoxe , care au marcat trecerea către legea generală scrisă în Biserică, fiind „inima pentru corpus canonum comun tuturor Bisericilor Ortodoxe, aceste canoane rămân punctul primordial de referință pentru viața lor instituțională” .
Astfel, principiile şi normele canonice elaborate de organele individuale de conducere bisericească, precum şi de sinoadele ecumenice, ca organe care dau expresie infailibilităţii Bisericii, au primit generalitate şi caracter obligatoriu în sânul Ortodoxiei ecumenice, fiind întărite cu putere de nezdruncinat tocmai prin autoritatea sinodului ecumenic, regimul sinodal fiind garantul importanţei Dreptului canonic în viaţa Bisericii.

2. Regimul sinodal - garantul necesității și a importanței Dreptului canonic pentru viața Bisericii

Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe când era mitropolit al Moldovei și Bucovinei scria în Prefața lucrării Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare a fostului mitropolit Dr. Damaskinos Papandreou al Elveției, secretar pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, următoarele: „Biserica Ortodoxă este Biserica sfintelor Sinoade ecumenice din primul mileniu creștin. Sinodalitatea nu este însă numai fundamentul istoric al Bisericii dreptmăritoare, ci reprezintă modul ei de existență în comuniunea credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți... Întrucât secularizarea și sectarismele de multe feluri aduc fragmentare și izolare în inimi și în societate, Biserica este chemată să cultiveze și să întărească comuniunea spirituală în interiorul ei, în societate și între popoare” . Astfel, sinodul sau instituția sinodală rămâne singura modalitate canonică de exprimare a conștiinței ecleziale a Bisericii Răsăritului, Bisericile autocefale organizându-se în duhul tradiției canonice a Bisericii nedespărțite . Și dacă Biserica Ortodoxă este cu adevărat „Biserica sinoadelor” , care sunt o icoană a Bisericii unite și care se bucură de un deosebit prestigiu și de autoritate canonică, morală și dogmatică ,atunci și noi, astăzi, trebuie să respectăm opera canonică a Părinților Sinoadelor ecumenice, întrucât rânduielile canonice stau la temelia funcționării Bisericii în deplină armonie cu învățătura de credință și cu normele religios-morale. Sinodalitatea Bisericii rămâne un principiu canonic esențial care garantează „regăsirea întregului în fiecare realitate ecleziologică locală și participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii” , în același timp sinodalitatea fiind una dintre vechile instituții ale Europei , existând astăzi canoniști care vorbesc de formarea Europei pe temelia dreptului canonic și a colecțiilor sale canonice sinodale din primul mileniu . Părintele Profesor Nicolae Dură afirmă , într-un articol foarte bine documentat, că Europa s-a format începând cu secolul al IV-lea pe bazele dreptului canonic, adică pe temelia principiilor canonice fundamentale cărora li se dă expresie deplin în legislația canonică sinodală a primului mileniu creștin, dintre acestea făcând parte și principiul sinodal care este, așadar, sursa legislației canonice și fundamentul organizării și funcționării bisericești. Această sobornicitate deschisă a Bisericii antrenează toate mădularele Trupului lui Hristos, exprimând și participarea pleromei Bisericii la diferitele aspecte ale vieții bisericești .
Prin urmare, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc . Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun? . Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.
Prin faptul că Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) au declarat confirmarea dumnezeieștilor canoane ca generale în Biserică, ținându-le ca pe o poruncă neclintită, aceasta este pentru noi modelul cel mai concret pentru sinoadele Bisericilor locale actuale care trebuie să hotărască și să legifereze pe baza Sfintei Scripturi și urmând învățătura și principiile Sfinților Părinți și ale Sinoadelor ecumenice. Prin urmare, organele colegiale superioare ale Bisericilor locale (sinoadele episcopilor) trebuie să aibă drept exemplu Sinoadele ecumenice, adică să aducă în actualitate prin hotărârile lor întreaga doctrină canonică a Bisericii, reînnoind valabilitatea canoanelor și a principiilor canonice (can. 3, 8, 49 Trul.; 6 VII ec.) . Hotărârile sinoadelor locale trebuie să aibă consecvență, continuitate, stabilitate și simplitate după exemplul Sinoadelor ecumenice, sinoadele episcopilor trebuind să manifeste în același timp consecvență față de Tradiția apostolică și bisericească și să caute „fidelitatea, unitatea și justețea noilor hotărâri sinodale față de autenticele hotărâri sinodale anterioare, față de ele înseși și față de căutările contemporane ale oamenilor" .

Hram de tradiţie la Mănăstirea Cămărăşasca: IPS Părinte Irineu a elogiat jertfa mărturisitoare a Botezătorului

2011-08-29T23:31:00.000-07:00

29.08.2011 – Hram de tradiţie la Mănăstirea Cămărăşasca: IPS Părinte Irineu a elogiat jertfa mărturisitoare a Botezătorului

Mănăstirea „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” – Cămărăşasca, din judeţul Gorj, şi-a serbat astăzi hramul. Sfânta Liturghie a fost oficiată de Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un numeros sobor de preoţi şi diaconi.

Praznicul Sfântului Mare Prooroc Ioan, Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, a adunat astăzi la Mănăstirea Cămărăşasca sute de credincioşi gorjeni veniţi din toate colţurile judeţului pentru a lua parte la slujba Sfintei Liturghii şi pentru a asculta cuvântul de învăţătură al IPS Părinte Mitropolit Irineu.

Prăznuirea celui ce „s-a jertfit pentru Adevăr şi legea lui Dumnezeu”
Sărbătoarea a început de ieri seară prin slujba Vecerniei, unită cu Privegherea. Astăzi, la primele ore ale dimineţii, părinţii slujitori l-au întâmpinat pe IPS Irineu în biserica mare, după care au luat parte la oficierea Sfintei Liturghii, în altarul de vară al cinstitului aşezământ. La final, Mitropolitul Olteniei le-a vorbit credincioşilor prezenţi despre rolul şi exemplul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul în iconomia mântuirii noastre: „Noi îl cinstim pe Botăzătorul Domnului nu neaparat ca pe unul care a fost ucis de Irod, ci mai ales pentru jertfa lui. În moartea sa a fost ca un stâlp de lumină care nu s-a clătinat şi ne-a arătat că Adevărul despre care a vorbit este puternic şi vrednic de toată osteneala noastră. Prin mucenicia sa, sfântul ne aduce aminte de cuvintele Mântuitorului Hristos care spune: «Oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi despre el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri» (Matei 10, 32). Aşadar, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul ne dă curajul de a ne arăta dârji în faţa răutăţilor umane. Din exemplul său învăţăm cum trebuie să-L mărturisim pe Iisus Hristos şi în ce fel putem arăta prin viaţa noastră virtutea, curajul şi bărbăţia. De aceea praznicul de astăzi este cu post şi rugăciune, ca să nu se arate sărbătoarea ca pe o continuare a banchetului lui Irod, ci să fie o apropiere de viaţa sfântului. Aşa cum el a postit şi noi trebuie să postim în ziua lui. De aceea, pe de o parte numim ziua de astăzi praznic, cum este rânduiala orcărui praznic de bucurie şi, pe de altă parte, smerenie, în amintirea celui care s-a jertfit pentru Adevăr şi legea lui Dumnezeu”.
După Sfânta Liturghie a fost săvârşită slujba Parastasului pentru ctitorii, ostenitorii şi binefăcătorii sfântului aşezământ.

Mănăstirea Cămărăşasca a fost temeluită în anul 1780, în timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti. În secolul al XIX- le a fost refăcută şi consolidată de membri familiei Cămărăşescu, din Târgu Cărbuneşti. A fost mai multă vreme închisă în timpul regimului comunist, revenind în patrimoniul Bisericii din Oltenia abia în anul 1992, în timpul vrednicului de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu. Astăzi funcţionază ca mănăstire de maici şi are 20 de vieţuitoare care sunt conduse de maica Hristofora.

Sursa: www.mitropoliaolteniei.ro

Laicii (mirenii) în Biserica Ortodoxă Română

2011-08-16T06:09:00.000-07:00

Laicii - barbati si femei - sunt un element constitutiv esential al Bisericii, fara de care nu se poate concepe viata bisericeasca. Daca este adevarat ca unde este episcopul, acolo este si biserica, tot atat de adevarat este ca episcopul fara credinciosi nu reprezinta biserica. Prin urmare, ierarhii, clerul si poporul (laicii) formeaza intreaga biserica, ale carei elemente nu pot fi concepute separat, pentru ca organismul bisericesc sa poata exista si functiona normal.

A aborda acum cu precadere problema laicatului romanesc, in starea si misiunea sa in cursul istoriei noastre bisericesti si nationale, pentru a scoate invataminte si indemnuri pentru prezent, nu este un lucru usor, deoarece spre deosebire de cler, ierarhi, despre care se scrie mult in cartile de specialitate, celelalte madulare ale Bisericii sunt mentionate sporadic si nu in toate perioadele istorice. Cu toate acestea, multe documente contin informatii si despre poporul de rand, de aceea istoria Bisericii trebuie sa-si indrepte atentia si asupra lui. Incercarea de a gasi in lucrarile de pana acum stiri despre laicat n-a avut succes si de aceea m-am si gandit sa propun unui doctorand ca tema pentru o teza de doctorat: Laicatul (mirenii) in Biserica Ortodoxa Romana (B.O.R.) in trecut si astazi. Cartea lui Liviu Stan, Mirenii in Biserica, este un studiu canonico-istoric privitor la Biserica Universala (Ortodoxa, Romano-Catolica si Protestanta) in care se foloseste mult bibliografie slava, dar nu se cerceteaza documentele romanesti. Neexistand cercetari asupra Bisericii romanesti, ele n-au putut fi folosite aici. Presupunem totusi ca realitatile romanesti nu s-au deosebit esential de cele ale Bisericii ortodoxe rasaritene, cu care au fost in permanent contact timp de milenii.

Am spus laicii sau mirenii, pentru ca trebuie gasit termenul cel mai potrivit pentru a denumi madularele, poporul credincios din Biserica.

In izvoare ii gasim pe laici formand o categorie aparte, deosebita de ierarhie si cler, atat in lumea Vechiului Testament, cat si in cea crestina. Referindu-se la perioada vechi-testamentara, Sfantul Clement Romanul sintetizeaza in felul urmator categoriile constitutive ale poporului: "Arhiereului ii sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a oranduit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sunt date porunci pentru laici" .

In crestinism, laicii sunt aratati de Sfintii Parinti ca o stare, categorie inferioara clerului. Sfantul Vasile cel Mare (Scris. 188, can. 3) zice: "Diaconul care a desfranat dupa ce a fost hirotonit, va fi indepartat din diaconie, dar o data coborat in randul laicilor, nu va fi scos din comuniune". Comuniunea este inteleasa de sfantul Vasile, dupa cele spuse mai departe, ca partasie la masa credinciosilor (pistoi,). Diaconul adulter isi pierde deci doar harul diaconiei, el ramanand mai departe membru al comunitatii credinciosilor. Sfantul Vasile mai adauga: "Cei ce sunt in tagma laicil, dupa ce au fost scosi din randul credinciosilor, pot fi primiti din nou in locul de unde au fost alungati, iar diaconului ii ajunge o data osanda caterisirii" . Laicii reprezinta asadar masa credinciosilor. Daca ei gresesc, atunci ei isi pierd partasia cu credinciosii, lucru intamplat in perioada marilor persecutii, dar denumirea lor este tot de laic.

Constitutiile apostolice si alte izvoare arata functiile pe care le pot ocupa laicii (de catehet, de administrator), dar in nici un caz de natura sacramentala, precum si locul ocupat de ei in cadrul locasului de cult si anume separat de femei, de episcop, de preoti si de diaconi . Cu toate ca laicatul formeaza ultima treapta a starilor bisericesti, el are o menire si o apreciere din cele mai inalte. Sf. Apostol Petru vorbeste despre laici, zicand: "Voi sunteti semintie aleasa, preotie impa-rateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa cea minunata" (I Petru 2, 9). Aprecieri asemanatoare gasim si in Constitutiile apostolice II, 26, 1 si in alte iz-voare bisericesti .

Cealalta denumire de mireni deriva dupa Dictionarul Limbii Romane Moderne, Bucuresti, 1958, s.v. de la cuvantul slav mireasma, mirisma (gr.) si ar desemna pe "credinciosul care nu apartine clerului". Etimologia mi se pare insa gresita si cred ca ea trebuie cautata in cuvantul grecesc myron, care inseamna parfum, unguent, ulei sfintit, Darul Duhului Sfant, folosit la ungerea credinciosilor dupa serviciul divin, la botez, la reprimirea ereticilor in Biserica si in alte imprejurari. Preotii din afara manastirilor, care savarsesc ungerea, sunt numiti "preoti de mir" si in aceasta privinta amintesc frumoasa carte intitulata Preoti de mir adormiti in Domnul a pr. prof. Nicolae M. Popescu, aparuta in prima editie in anul 1942. Trebuie facuta insa deosebirea intre Sfantul si Marele Mir, folosit doar la botez , in imprejurari mai rare, si uleiul sfintit la Maslu ori din candelele care ard la icoanele din biserici. I.P.S. Mitropolit Daniel a propus, intr-o sedinta publica (30 august 2004, la Durau), in care acest text a fost prezentat, ca etimologia cuvantului mirean sa fie pusa in legatura cu termenul slavon IED, care inseamna: 1. lume, univers; 2. pace, tihna; 3. comunitate, ori IEDI, mir, cu sens bisericesc.

Nu cunosc sa se fi facut la noi vreo cercetare asupra mirungerii din zilele de duminica si alte sarbatori. Singura incercare in acest domeniu a facut-o mitropolitul Neofit Cretanul al Ungrovlahiei (1738-1753), cu 250 de ani in urma, exact in anul 1747, intr-un scurt memoriu adresat domnitorului Constantin Mavrocordat. Invatatul mitropolit arata ca mirungerea este o datina straveche, cunoscuta din primele veacuri crestine, atat in Rasarit, cat si in Apus. Originea ar constitui-o obiceiul crestinilor de a se unge cu uleiul din candelele care ardeau pe mormintele martirilor, spre a-si capata ori mentine sanatatea. Tot asa se intampla si in timpul lui Tertulian (Ad Scapulam, cap. IV), care mentioneaza pe crestinul Proclu, cunoscator al acestui obicei . Istoricii Rufin si Sozomen vorbesc si ei de calugarii din Egipt, care intrebuintau ulei pentru vindecarea bolnavilor. Neofit citeaza un pasagiu din Evlogionul cel Mare greco-latin, aparut la Venetia in 1740, in care se spune ca "potrivit unui obiceiu foarte vechi la praznicile imparatesti sau la pomenirile unor sfinti mari se adunau preotii in jurul icoanelor de inchinat, se canta, se tamaia icoana de catre diacon, apoi preotii incepand cu proiestosul, urmand ca unul dintre preoti sa unga pe cei de fata pe frunte si sa-i binecuvanteze" .

Putinele cunostinte de care dispunem astazi despre mirungere ne indeamna sa ne marim ostenelile in cercetarea documentelor scrise si Traditiei bisericesti pentru a intelege ce termen trebuie folosit cu precadere - mireni ori laici - atunci cand ne referim la marea masa a credinciosilor.

Laicatul romanesc are bazele puse de doi apostoli ai Mantuitorului Hristos, sfintii Andrei si Filip. Porunca Mantuitorului de a se vesti Evanghelia la toate neamurile, la toata faptura, pana la marginile lumii, prin cuvant si fapta, s-a aplicat si spatiului romanesc. Cei doi termeni, cuvant si fapta, indica doua aspecte ale propovaduirii: vestirea propriu-zisa a Evangheliei si apoi organizarea practica a vietii, prin instituirea episcopilor, preotilor si diaconilor. Un document de la inceputul Evului Mediu ne relateaza ca sfantul Filip a convertit la credinta in Hristos "aproape intreaga Scitie (Dobrogea) si a asezat acolo episcopi, preoti si diaconi" . In aceasta structura a Bisericii instituita de sfintii apostoli trebuie sa-i includem si pe laici.

Organizarea bisericeasca data de apostoli s-a largit in cursul timpului prin activitatea misionarilor locali si mai ales a celor veniti din regiuni mai intens crestinate, cum au fost, de pilda, Orientul Apropiat si Asia Mica. Primii misionari despre a caror viata si activitate avem amanunte au venit la noi catre sfarsitul sec. al III-lea din Asia Mica, iar numele lor este Epictet, preot, si Astion, monah. Ei au propovaduit cuvantul Evangheliei, insotindu-l de semne si minuni, apoi au suferit moarte martirica prin anul 292 la Halmyris, localitate in nord-estul Dobrogei, catre Gurile Dunarii. Actul lor martiric arata ca numarul convertitilor la religia crestina a fost de peste 1000 .

Alti misionari dupa ei au adus la credinta numerosi locuitori ai Dobrogei romane, iar Actele martirice consemneaza numele a circa 200, morti in persecutiile dezlantuite de imparatii Diocletian, colegii si succesorii sai, apoi de Licinius, la inceputul secolului al IV-lea ori in alte imprejurari .

Celor mai multi dintre ei nu le cunoastem profesia ori starea sociala, dar credem ca majoritatea ii reprezinta pe laici. Cei patru martiri de la Niculitel erau laici si vorbitori de limba greaca, caci langa numele lor grecesc nu se afla nici o alta precizare. Credem ca unii din numerosii martiri erau meseriasi, comercianti ori militari. In doua cazuri se mentioneaza episcopi martiri. Precizari mai multe in legatura cu starea sociala ori profesionala a crestinilor din perioada timpurie si mai ales a martirilor nu trebuie sa asteptam, caci ei considerau ca cel mai pretios lucru era numele de crestin: "Daca ma intrebi care este numele meu obisnuit, atunci acesta este Emilian, iar daca, dimpotriva, vrei sa stii numele meu cel desavarsit atunci socoteste-ma a ma numi crestin", raspundea sfantul Emilian vicarului diocezei Traciei, care-l judeca si apoi l-a condamnat la moarte . Pe o lespede de calcar, care astupa cripta a doi martiri cazuti in timpul lui Decius si inmormantati la Niculitel, se spune doar: "Aici si acolo a curs sangele martirilor", iar pe peretii criptei de deasupra lor doar: "Martirii lui Hristos: Zotikos, Attalos, Philippos si Kamasis" . Ceea ce conta pentru toti era marturisirea legaturii cu Hristos.

Asadar, pentru etapa anterioara dobandirii libertatii Bisericii, acordata in anul 313 de imparatul Constantin cel Mare, nu exista alte marturii despre laicatul crestin romanesc. In schimb, pentru perioada urmatoare, pana catre inceputul sec. al VII-lea, cand navalirile barbare provoaca o criza puternica in sud-estul european, stirile despre laici sunt numeroase.

Biserica dobrogeana se organizeaza in episcopate puternice, apoi chiar in mitropolie cu 14 sufragani , si drept urmare poporul credincios este numeros, luptand impreuna cu episcopatul pentru apararea ortodoxiei. Cand in catedrala orasului Tomis (sec. al IV-lea) s-a adunat mult popor, fiindca sosise aici imparatul arian Valens cu gandul de a-l determina pe episcopul Bretanion sa treaca la arianism, acesta a aparat cu curaj dreapta credinta si a plecat din catedrala orasului in alta biserica, iar poporul l-a urmat, gest care a reprezentat o ofensa pentru imparat. "Si prinzandu-l pe Bretanion, a poruncit sa-l duca in exil, iar nu mult dupa aceea a dat ordin sa fie adus din nou (la locul sau)" . S-a intamplat la Tomis ceea ce se cu-noaste si in alte parti ale lumii de atunci, cand laicii au fost alaturi de episcopul lor pentru apararea credintei.

Nu stim daca in afara de episcopul Bretanion a mai vorbit in fata imparatului si cineva din popor. Oricum, se cunosc destule cazuri cand laicii au aparat dreapta credinta in adunari publice ori in sinoade. La Sinodul I ecumenic au fost de fata laici multi, experti in dialectica. Discutiile la care au luat parte sunt trecute si in actele sinodale, iar contributia lor la precizarea invataturii ortodoxe si la combaterea ereziei ariene n-a fost mica. Istoricul Gelasius ne spune si el ca marturisirea de credinta, formulata de sfintii Parinti, impreuna cu multimea clericilor si marturisitorilor, in prezenta imparatului la Sinodul I ecumenic, a fost primita si de numerosii credinciosi (Mansi II, 908) .

Si la sinoadele ecumenice urmatoare, II-V, sunt mentionati laici, ca specialisti in problemele teologice ori ca demnitari reprezentand palatul imperial. Rolul lor nu era insa decat consultativ, fara drept de vot, de care beneficiau doar ierarhii .

Credinta locuitorilor Dobrogei se manifesta in multe feluri. Ei isi impodobesc pietrele funerare, monumentele cu caracter public ori obiectele de uz casnic, cu simboluri crestine: crucea simpla, crucea monogramatica, chrisma, porumbelul ca simbol al Duhului Sfant, ancora, Bunul Pastor etc. Textele inscriptiilor cuprind formule pline de semnificatie teologica. Decedatul este servus Dei, doulos Hristou, makarios (fericitul) ori chiar martir (martys), iar dorinta exprimata in acestea afirma: odihneste, Doamne, cu dreptii pe robul (roaba) Ta; (am murit) intru nadejdea Invierii si gustarii vietii vesnice, ori, ai mila de mine, Doamne. Crestinii dobrogeni erau convinsi ca, prin moartea pe cruce si Invierea Sa, Mantuitorul Hristos a biruit moartea si de aceea pe unele cruci ei scriu: prin moarte spre inviere (in morte resurrectio), aceasta este crucea mortii si invierii (Crux mortis et resurrectionis). Un sens apropiat trebuie sa fi dat si cuvintelor "Lumina-Viata" (Fw/j&Zwh,), cu rol apotropaic, sapate pe cateva cruci. Pe unele obiecte de uz casnic, vase, capace de vas, sunt scrise fragmente din psalmi, cum este cazul cu Psalmul 26, 1: "Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme?" .

Din structura Bisericii cunoastem nume, in afara de cele ale mitropolitilor, episcopilor, preotilor si de laici, in calitatea lor de catehumeni, citeti, economi , iar din societate oameni bogati care refac pe contul lor portiuni din zidul cetatii Tomis , ctitori de biserici ori alte cladiri publice , negustori , avocati etc. Unii crestini au villae si proprietati in afara orasului, unde sunt inmormantati martiri .

Documentele care-i mentioneaza pe credinciosii sec. IV-VI ii arata, deci, ca buni cunoscatori ai religiei crestine si totodata traitori ai ei . Aceasta presupune o pregatire catehetica destul de buna, ale carei inceputuri fusesera puse in secolele anterioare. Catehizarea viza atunci pe oricine vroia sa devina crestin si se pregatea pentru botez, dar si pe cei deja botezati; ea se facea in biserica, in cadrul sfintei liturghii ori in adunarile crestine pentru invatatura de catre clerici, dar si de laici in stransa legatura cu cultul. Exemplul vietii fiecarui crestin si al comunitatii intregi contribuia mult la formarea spirituala a novicilor. Se dobandea, astfel, o initiere generala in invatatura crestina si in istoria mantuirii, dar o explicare adancita a doctrinei si moralei se facea de catre didascali, care erau laici si invatatori calificati .

Dupa dobandirea pacii Bisericii in secolul al IV-lea, posibilitatile de invatatura si educatie ale crestinilor au crescut, atat in locasurile de cult, cat si in scoli publice si particulare. Didascalii traditionali isi pierd treptat din importanta in favoarea teologilor specializati, iar libertatea de manifestare favorizeaza convertiri in numar mare si improprierea de catre ei a valorilor crestine. Dobrogea, ca parte integranta a imperiului bizantin, beneficiaza de toate aceste conditii si asa constatam in cadrul ei o viata crestina vie, cu laici care-i cunosc invatatura, cu monahi care ating performante teologice si cu ierarhi recunoscuti pe plan general prin cunostinte teologice, sfintenie si implicare in apararea dreptei credinte .

Pana in secolul al XIV-lea, cand se reorganizeaza Biserica romaneasca si este recunoscuta ca mitropolie dependenta de Patriarhia Constantinopolului, exista foarte putine stiri despre laicat. Sunt de amintit totusi pe la 1234 episcopii ortodocsi (dupa catolici, pseudoepiscopi) din regiunea de sud a Moldovei, care aveau autoritate asupra unor credinciosi tari in credinta, incat ei converteau pe prozelitorii catolici din zona episcopiei Milcoviei . In Oltenia, pe la 1237, documente catolice mentioneaza "o multime mare de romani", care urma sa primeasca invataturile credintei catolice , iar "acoperamintele altarelor, vesmintele preotesti si cimitirele sa fie binecuvantate" si ele de calugarii dominicani, in cadrul misiunii prozelitiste pe care o desfasurau . Zece ani mai tarziu, Diploma Cavalerilor Ioaniti (1247) vorbeste pentru aceeasi zona de arhiepiscopi si episcopi, deci, de o ierarhie superioara, care nu putea fi decat a romanilor .

Intr-o hotarare a Sinodului Bisericii din Constantinopol din mai 1359 , provocata de cererea domnitorului Tarii Romanesti, Nicolae Alexandru Basarab, de a i se permite mitropolitului Iachint de Vicina sa-si mute sediul la Arges (ori la Campulung), precum si in alte acte ale Patriarhiei gasim amanunte cu privire la starea Bisericii si a poporului credincios roman, importante si pentru tema pe care o dezbatem aici. Sinodul aproba cererea domnitorului, gasind-o justificata pentru faptul "ca vine spre folosul si statornicirea multor suflete intru pastrarea ferma a credintei noastre ?spre marele lor folos sufletesc". Mai departe documentul patriarhal precizeaza si ce se intelege prin aceste suflete multe si anume este vorba de toti clericii din aceasta tara si toti ceilalti care fac parte din cinul bisericesc, fie ca monahi ori de mir. Dupa exprimarea aceasta, prin clerici trebuie intelesi preotii si diaconii, iar cinul bisericesc este format din monahi si mireni. Toti acestia formeaza la un loc poporul crestin. Tot poporul acesta credincios trebuia, potrivit precizarii Sinodului patriarhal, "sa-i dea ascultare mitropolitului si sa i se supuna". Interesanta este aluzia la "pastrarea ferma a credintei" de catre popor, pe care el o avea deci in momentul venirii mitropolitului, dar era amenintata de prozelitism, la vremea aceea de cel catolic, iar ierarhul avea menirea sa vegheze ca lucrul acesta sa nu se intample. Nu este doar o presupunere, ci lucrul este aratat lamurit in textul Hotararii, cand se spune ca toata lumea nu pretuieste cat un suflet pierdut, facandu-se aluzie la cuvantul Evangheliei de la Matei 16, 26.

Peste numai 10 ani, un alt document sinodal de la Constantinopol, din octombrie 1370, arata ca neamul acelui loc a devenit numeros si aproape nemarginit si ca un singur arhiereu nu mai este de ajuns la atata popor. In cadrul Bisericii bizantine functionau la vremea aceea Sinoadele mixte, la care participau nu numai ierarhii, membrii clerului, ci si numerosi laici: imparatul, demnitari, teologi. Aceste sinoade erau inalte foruri consultative ale episcopatului, in care se tratau probleme bisericesti si nationale.

Dupa caderea Bizantului, Biserica pierde tutela imparatului si trece in schimb sub autoritatea sultanului. Sinoadele mixte devin acum un fel de Adunari nationale sau Congrese nationale bisericesti, la care participarea mirenilor este mai mare si cu drept de vot, situatie explicabila si prin aceea ca patriarhul de Constantinopol devine ethnarch al tuturor crestinilor de religie ortodoxa din imperiul turcesc. Incepand cu secolul al XIV-lea, mitropolitii Bisericii romane intra in sfatul voievodal al tarii ca membri de drept si acest sfat poate fi considerat nu numai for politic, ci si bisericesc . Pe langa acest Sfat voievodal au existat si Soboare bisericesti pe tara, cum a fost acela convocat in anii 1502-1503 de fostul patriarh al Constantinopolului Nifon, devenit mitropolit al Ungrovlahiei in timpul lui Radu cel Mare. Din acest Sobor faceau parte "toti egumenii din manastirile Ungrovlahiei, tot clirosul Bisericii, cu Domnul, cu toti boierii, cu preotii si cu mirenii" . Soboarele acestea mari se convocau periodic, iar in cadrul lor reprezentantii Bisericii, impreuna cu boierii din Sfatul domnesc si alti imputerniciti ai mirenilor luau masurile cuvenite; uneori se mergea pana la scoaterea vladicilor din scaun, cum s-a intamplat la 15 aprilie 1679, in timpul lui Serban Cantacuzino, cu Varlaam, mitropolitul de atunci . Un caz asemanator a avut loc in timpul lui Constantin Brancoveanu, cand Soborul alcatuit din Mitropolitul Ungrovlahiei Teodosie Vestemeanul, alti cativa arhierei, cinstite fete dintre clerici si laici au judecat reclamatia egumenului Stefan al Manastirii Govora impotriva episcopului Ilarion (1693-1705) al Ramnicului, dar aceasta a fost respinsa .

In Moldova, lucrurile trebuie sa se fi petrecut la fel, de vreme ce mitropolia depindea de aceeasi Patriarhie a Constantinopolului, iar domnitorii aveau ca membri de drept in Sfatul Tarii pe titularii ei.

Chiar si in Transilvania si Maramures, provincii aflate sub asuprire politica si religioasa straina, au existat si functionat soboarele mixte, ca forma de lupta pentru conservarea etnica si religioasa. In cadrul lor se discuta si se incerca solutionarea celor mai importante probleme bisericesti si totodata nationale. O prima confirmare a functionarii acestor soboare mixte o avem in anul 1391, cand patriarhul Antonie al IV-lea al Constantinopolului hotaraste ca intr-o asemenea adunare sa se aleaga un quasi-vladica, egumen al manastirii-stavropighie Perii Maramuresului, recunoscand si consfintind astfel o datina veche a Bisericii de pe pamantul romanesc . Atunci cand pe teritoriile romanesti aflate in calea tuturor rautatilor nu s-a putut constitui si mentine un stat puternic, forma de voievodat si soborul mixt au supravietuit si au asigurat pastrarea fiintei nationale si religioase.

In perioada marilor persecutii religioase din Transilvania, rezistenta ortodoxa a fost aparata nu numai de clerici, care erau mai cu strasnicie urmariti, ci mai cu seama de laici; asa s-au obtinut biruinte ale credinciosilor mireni, comparabile cu ale clericilor, daca nu chiar mai mari. Sa ne amintim de Sofronie de la Cioara, care a tinut la Zlatna, intre 10-11 august 1760, un mare sobor al tuturor ortodocsilor din acel tinut al Muntilor Apuseni, la care au luat parte locuitori din multe parti ale Ardealului, din fiecare sat preotul ori cantaretul cu cate 2-3 tarani fruntasi. La glasul lui Sofronie pornira spre Zlatna nesfarsite valuri de popor. Clerul singur ar fi fost neputincios sa demonstreze asupritorilor o rezistenta atat de puternica .

Avand in vedere conditiile grele politico-economice si religioase din Transilvania, laicatul ortodox a fost mai prezent decat in alte parti alaturi de ierarhie si cler in lupta comuna pentru libertate. Lucrul s-a datorat si faptului ca scolile primare si secundare erau sub controlul Bisericii, care urmarea in procesul educational nu numai simpla insusire de cunostinte si pregatirea pentru o cariera, ci formarea globala a unei mentalitati crestin-ortodoxe romanesti, in stare sa impulsioneze la lupta impotriva asupritorilor.

Cel care in Transilvania a sesizat cel mai bine importanta laicatului si i-a definit rolul sau in Biserica prin "Statutul organic" a fost marele mitropolit Andrei Saguna, catre mijlocul si a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Biserica si laicatul impreuna au putut obtine drepturi nationale si bisericesti de la statul absolutist austro-ungar, pentru care se luptasera cu jertfe mari generatiile anterioare, dar fara succes .

Se pune intrebarea: cum s-a format constiinta religioasa a laicilor romani in Evul Mediu de vreme ce scolile erau o raritate, ele functionand doar in manastirile mai mari, pe la mitropolii ori episcopii, pentru pregatirea monahilor si preotilor, pregatire limitata de regula la citit, scris, cantat si initiere sumara in tipicul bisericesc. Alti dascali activau numai pe la familiile boieresti pentru instruirea odraslelor lor, asa incat marea masa a poporului ramanea in afara instruirii religioase. Nivelul de cunostinte teologice era scazut in aceasta vreme, sub cel pe care il avusesera crestinii din perioada sec. IV-VII . Si totusi, crestinii nu si-au parasit credinta, lucru dovedit si in secolul al XIII-lea, dupa Cruciada a IV-a, eveniment care dusese la caderea Bizantului si la crearea unor conditii favorabile pentru prozelitism catolic in randurile ortodocsilor. Am amintit ca papa Grigorie al IX-lea se plangea, pe la 1234, ca valahii din regiunea de sud a Moldovei nu numai ca nu primesc tainele de la preotii catolici, ci chiar atrag la credinta ortodoxa pe unguri si teutoni.

Incercam sa gasim explicatii. Mai intai trebuie tinut seama ca oricat de scazut va fi fost nivelul de pregatire al preotilor si nu vor fi putut influenta poporul prin pregatirea lor teologica, viata proprie in parohie constituia un model pentru ceilalti parohieni. Daca nu aveau cultura teologica, ei erau, in schimb, fruntasi ai satelor si oraselor. Scutirea de biruri, pe care ceilalti locuitori trebuiau sa le achite, le-a permis prin harnicie si buna gopodarire, sa se ridice la un nivel economic superior, ceea ce le-a permis acces si la alte facilitati ale vietii, ravnite de multi. Se crede, de asemenea, ca in perioada folosirii limbii slavone in cult, predica si marturisirea se faceau in limba romana, deci doua instrumente educationale importante la indemana preotului. Cand serviciile divine au inceput sa se faca in limba romana - in secolul al XVII-lea - si, in afara de octoih, minee si alte carti de cult, sa fie tiparite carti de zidire sufleteasca, precum cazanii, Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor etc., atunci accesul la temeiurile credintei s-a marit, iar credinciosii puteau sa primeasca invataturi nu numai in biserica, ci si pe la casele lor, prin lecturi in cercuri restranse. Desigur, nu trebuie sa pierdem din vedere ca numarul stiutorilor de carte era atunci mic, dar el a crescut cu timpul.

In al doilea rand, faptul ca ei au ramas atasati de biserica, unde prin Sfintele Taine si mai ales Sfanta Liturghie dobandisera convingerea in puterea lor si in acelasi timp teama de a nu savarsi ceva impotriva lui Dumnezeu, fiindca si-ar atrage mania Lui, a contribuit la formarea constiintei religioase. Satul romanesc era o comunitate inchisa si in cadrul lui traditiile puteau fi pastrate usor. Normele de comportare comunitara obligau pe sateni sa respecte valori religioase si morale si de convietuire sociala, iar pentru incalcarea lor pravilele prevedeau pedepse. Orasele erau putine, majoritatea la nivel de targuri, incat si ele pot fi considerate comunitati inchise. Influentele straine nu se puteau infiltra, decat cu greu si de fapt nici nu prea aveau de unde veni, fiindca Imperiul otoman, de care depindeau tarile romane, avea granita la Dunare si nu se amesteca in treburile interne ale romanilor.

De asemenea, cred ca satele care erau inchinate manastirilor autohtone si se aflau aproape de ele, aveau posibilitati mai mari de a primi indemnuri si invataturi de viata crestina de la monahi. Acelasi lucru se poate admite si pentru manastirile, schiturile si satele inchinate Muntelui Athos si altor centre eclesiastice ortodoxe. Legaturile cu marile manastiri ortodoxe din Rasarit au prilejuit si frecvente pelerinaje ale romanilor. In aceasta privinta ma refer la doamna Elena Cantacuzino, mama domnitorului Serban al Tarii Romanesti, care prin anul 1681 pleaca in pelerinaj la Ierusalim, Sinai si alte locuri sfinte, insotita de spatarul Mihail Cantacuzino, mare comandant al armatei si de o suita de 200 calareti. Calatoria a durat aproape 4 ani . Exemplul lor a fost urmat si de altii, iar efectul spiritual al acestor calatorii se facea simtit in viata lor si a celor din mijlocul carora traiau. A fost insa un pelerinaj si in sens invers facut de monahi, ierarhi si invatati, care aduceau cu ei moaste de sfinti si experiente spirituale . Realitatile acestea explica datinile crestine in care traiau romanii. Respectarea sarbatorilor era un dintre ele si cand se intampla altfel, lucrul acesta surprindea pe ceilalti si mai ales nemultumea pe oamenii Bisericii. Amintesc aici o intamplare petrecuta la Vaslui, cand se afla acolo Stefan cel Mare. Vrand sa mearga intr-o dumineca la biserica, voievodul a auzit strigand tare de departe un taran, care cerea sa i se aduca boii si plugul ca sa are. Surprins de faptul ca cineva lucreaza in zi de sarbatoare, domnitorul a trimis dupa el sa vada cine este acela si pentru care motiv face aceasta. Venind de la Movila Purice, taranul i-a spus ca trebuie sa lucreze fiindca este sarac, iar fratele lui nu-i da boii si plugul decat in zile de sarbatoare. Domnitorul a luat atunci boii si plugul de la fratele bogat si le-a dar celui sarac .

Pentru Tara Romaneasca gasim cateva informatii privind viata crestina a locuitorilor in Jurnalul mitropolitului Neofit Cretanul, care in anii 1746-1747 a facut doua calatorii pastorale in 12 judete de catre 2-3 luni fiecare . A trecut prin multe sate si cateva orase (Curtea de Arges, R. Valcea, Targoviste), slujind Sfanta Liturghie nu numai in sarbatori, ci si in zile de lucru. Preotii veneau cu credinciosii din satele vecine, iar mitropolitul facea agheasma, predica, mangaindu-i si povatuindu-i de bine, incheind cu rugaciunea de dezlegare a pacatelor. Pe preoti ii povatuia sa-si spovedeasca enoriasii, pentru a se putea impartasi la incheierea posturilor (p. 259). Cand a poposit trei saptamani la mosia Patroaia (cca 35 km sud de Pitesti), cumparata de el si donata mitropoliei, aflandu-se in postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a spovedit foarte multi crestini, barbati si femei, a savarsit Sfanta Liturghie si i-a impartasit (pp. 269-270). Gazdele sale pe perioada lungilor calatorii erau casele si mosiile boieresti, ale mitropoliei ori ale negustorilor. Pe toti ii prezinta favorabil, ca oameni cu credinta, unii chiar ctitori de biserici.

Sunt insa si cazuri negative in relatarile sale, fara sa stim exact daca ele privesc pe tarani ori boieri: unii incalca hotarele mosiilor bisericii (p. 281), altii sunt lacomi de bani si de pamant, ceea ce duce la procese, chiar intre rude apropiate. Un preot este tarat intr-un proces de succesiune chiar de cuscra lui, care angajand 5 tarani martori mincinosi, castiga procesul. "Dar vai de judecata cea dreapta a Dreptului Dumnezeu", zice in jurnalul sau mitropolitul Neofit. La scurta vreme dupa proces, unuia dintre martori i-a ars casa, inauntru arzand si mama unuia dintre martori, si aceasta n-a fost destul, caci martorul a fost apoi ucis de turci. Altui martor i-au murit la nastere sotia si copilul, altul a cazut de pe cal si a murit, si fiind ingropat intr-o biserica n-a putrezit, iar mitropolitul a trebuit sa faca rugaciune de dezlegare. Si asa s-a intamplat si cu ceilalti. "Am scris toate acestea", incheie mitropolitul, "spre slava Dreptjudecatorului Dumnezeu si spre indrep-tarea celor care jura stramb" (pp. 259-262).

Scopul pastoral al vizitelor facute de mitropolit se vadeste si prin aceea ca la mosia Obislavele, miercuri 18 iunie, dupa Sfanta Liturghie, predica si rugaciunea de dezlegare, a botezat si un copil in fata norodului si a preotilor "ca sa vada preotii si sa invete randuiala Sfantului Botez" (p. 269). Aceasta indica faptul ca in savarsirea Sfintelor Taine nu se respectau peste tot regulile obisnuite, fie din nestiinta, fie din neglijenta.

De altfel, mitropolitul in activitatea sa a fost preocupat de ridicarea nivelului de cunostinte al preotilor, de aplicarea lor in practica potrivit canoanelor. El a pedepsit cu severitate, hotarand caterisirea preotilor si diaconilor gasiti vinovati de marturii mincinoase, de incalcarea randuielilor bisericesti, de luare de plocoane (mita), de comiterea de falsuri (plasmuiri de acte, de peceti), de furturi (odoare, bani, carti), betie si desfrau, bigamie ori chiar crima .

Cele doua exemple pe care le-am dat nu sunt singurele; altele sunt convins ca exista si trebuie cautate in cronici si alte documente. Socot, de pilda, ca Pravilele, prin masurile punitive pe care le prevad, sunt sugestive pentru abaterile de la normele Bisericii si ale Statului, iar documentele de hotarnicie sanctionate de voievozi pot fi si ele luate in consideratie. Informatii despre religiozitatea poporului pot oferi si relatarile calatorilor straini prin tarile romane, inca necer-cetate sub acest aspect.

Influentele externe asupra societatii rurale si urbane romanesti au inceput sa fie simtite din sec. XIX, mai puternic dupa revolutiile de la 1848. Rationalismul si empirismul adoptate de intelectualitate din filosofia iluminista au patruns usor in societatea romaneasca, mai intai in Transilvania, favorizate de "Scoala ardeleana", apoi si dincolo de Carpati, intr-o vreme cand tara noastra se afla la inceputul procesului de modernizare si tocmai de aceea asimilarea s-a facut fara rezistenta, fata de unele carente ale gandirii apusene, care altfel ar fi avut o influenta mai redusa. Intelectualii romani erau preocupati de dobandirea drepturilor fundamentale ale omului si o organizare superioara economica si politica a statului, de aceea Biserica trece cumva pe plan secund, socotita doar un mijloc printre altele, in nici un caz, ca suport ideologic principal al societatii . Andrei Saguna sublinia insa necesitatea unei legaturi stranse intre ortodoxie si nationalitate, destinul uneia fiind strans unit de al celeilalte, ca "sufletul de trup". Cu toate ca marele mitropolit socotea ca laicii gresesc, el nu i-a exclus din sfera Bisericii, fiind convins ca participarea lor la viata economica si educationala este utila, iar problemele spirituale si bisericesti sa ramana in responsabilitatea ierarhiei si a clerului .

In teritoriile romanesti est si sud-carpatice, Biserica reactioneaza la noile realitati politice si ideologice ale secolului al XIX-lea luand masuri de reorganizare a invatamantului teologic la un nivel superior. Se infiinteaza seminarii teologice la Iasi (1803), Bucuresti (1836) si tot atunci, la Buzau si Arges, R. Valcea (1837), Husi (1852), Roman (1858), la inceput cu o durata de 3-4 ani, apoi mai lunga, de 7 ani, dar rezultatele se fac simtite abia in timp. Pregatirea preotilor avea menirea sa catehizeze la nivel superior laicatul. Roadele scolilor teologice se vad insa mai bine catre sfarsitul secolului al XIX-lea, cand se ma-reste durata de studii, iar corpul profesoral isi imbunatateste si mareste numarul de cadre. Dar secularizarea averilor Bisericii de catre Alexandru Ioan Cuza a creat o stare materiala grea pentru invatamantul teologic si pentru preotime in general, tocmai intr-o vreme cand intelectualitatea rationalista formata in Franta si Germania era in plina actiune. O imagine asupra starii invatamantului religios in secolul al XIX-lea in Tarile Romane ne-o ofera paginile unui memoriu publicat de episcopul Melchisedec Stefanescu, intitulat Despre positiunea Morala si Materiala a preotilor din Romania, publicat in 1888, din care spicuiesc aceste randuri: "Seminariile nu scoteau atatia preoti cat erau necesari. De aceea si dupa infiintarea seminariilor, droaele de aspiranti la preotie, numite in Moldova candidati, iar in Muntenia gramatici, bateau la portile mitropoliilor si episcopiilor vrand preotie.

Autoritatile au impus acestora, in vederea hirotoniei, un examen, care trebuia sa dovedeasca ca stiu catihisul, istoria sfanta, explicarea randuielilor bisericesti, cantarile, aritmetica, gramatica romana. In Moldova, Mihail Sturdza a infiintat un fel de scoli primare numite scoli catihetice, ca treapta preliminara pentru cei care vroiau sa mearga la seminar si candidatii la preotie. Cuza insa le-a desfiintat. N-au dat insa rezultatele asteptate, caci unii stateau pe la scolile catihetice ori seminarii cate un an, doi sau trei, ca apoi prin merite sau favoruri si protectie capatau certificatul trebuitor spre a se putea hirotoni. Cuza Voda stabileste prin Legea 1864 ca pot deveni preoti absolventii scolilor primare si apoi ai seminariilor. Cu toate acestea in Muntenia gramaticii n-au incetat sa ceara preotia. 100 dintre ei vin la Cuza, iar el ii scoate afara din Bucuresti cu politia, escortati pana la bariera. Multi gramatici au renuntat, dar altii au folosit mijloace viclene pentru a ajunge la preotie: isi cumparau atestate de pe la seminaristi si isi schimbau numele; alteori declarau ca au invatat cursul seminarial de gradul I in particular si cereau a fi trimisi la vreun seminar, spre a fi examinati si daca cererea li se aproba, plateau pe vreun seminarist las, ca sa se duca si sa depuna pentru el exa-men; altii treceau in Turcia si capatau acolo hirotonia pe bani si apoi se intorceau, iar prin protectiuni clandestine erau primiti la vreo parohie vacanta. Afluenta spre seminarii a ramas insa mare chiar si daca nu se putea obtine un loc la internat, stateau pe la gazde, uneori rau famate; aceasta pentru ca preotia era cautata si pentru motivul ca scapa de armata. S-a ajuns ca unele seminarii sa aiba 200, 300 si in Bucuresti 400, incat se statea in clasa in mare inghesuiala si in picioare. Aceasta multime de elevi nu era patrunsa de dorinta de a invata, ci numai de a dobandi un certificat cat de slab, pentru a fi preot in vreun sat ori catun. Cei externi erau lipsiti de orice supraveghere pedagogica si educatie teologica, traiau de capul lor prin orase, pe la gazde foarte ordinare, ramaneau repetenti, dar nu se lasau pana nu dobandeau certificatul.

Acestia erau ajutati la influentele de la Ministerul Cultelor, de profesori, pe care-i serveau si-i cointeresau, ori de lacramile si rugamintile parintilor, care cheltuisera cu ei ani indelungati. Sfantul Sinod a luat unele masuri, desfiintand externatele, admitand numai interni, fie bursieri ai statului, fie solventi pe seama parintilor. Pentru a imbunatati soarta preotilor s-a limitat numarul parohiilor, renuntandu-se la cele foarte mici. Pana in epoca moderna (Cuza) Biserica si clerul erau subventionate de domnitori, boieri, negustori, razesi, donand manastirilor, schiturilor si bisericilor particulare: domenii intinse, bani si alte ajutoare... Legea lui Cuza luand averile a lasat parohiile in grija primariilor care, din motive politice n-au ajutat pe preoti. Sunt primari si notari cu idei anti-religioase, care fac propaganda printre locuitori sa nu mearga la biserica. Unii preoti au fost obligati pentru a putea trai ei si familiile lor sa practice alte functii: primari, perceptori, notari etc., incompatibile cu canoanele. Nici ca invatatori n-au putut lucra decat o perioada scurta, fiindca prin scolile normale s-au recrutat invatatori de profesie.

Aceasta trista situatie a preotimii noastre, pe multi dintre preoti i-a inda-ratnicit si i-a facut a rapsti amar asupra soartei lor, incat au urat preotia, crezand-o fatala pentru dansii, pentru ca nu le da nici macar mijloacele traiului ordinar, pe cand vad ei amploiatii publici si comunali platiti de stat si de comuna.

Propaganda straina, dusmana Bisericii noastre a exploatat aceasta situatie asmutind pe preoti impotriva Sinodului, compus din calugari, care nu cunosc greutatile familiale ale preotilor. La Bucuresti si Iasi au aparut jurnale ad-hoc, care aduceau tot felul de insulte episcopatului, monahismului si ordinei bisericesti, luand in ras Sfintele Canoane".

Iata, deci, aspectul sumbru al invatamantului teologic si starea grea materiala a preotimii in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, situatie determinata, pe de o parte, de ideologiile politice ale vremii, pe de alta de reformele agrare ale lui Cuza, care au saracit Biserica aducand-o in starea de cersetoare. Si invatamantul universitar s-a putut organiza tarziu, caci prima Facultate de Teologie a fost infiintata printr-o hotarare a Sf. Sinod abia in 1881, iar recunoasterea ei de catre stat a avut loc 10 ani mai tarziu, adica in 1890. Inceputurile si dezvoltarea ei au fost grele: cei cativa profesori predau mai multe materii fara nici un salariu, studentii nu aveau conditii bune pentru cursuri si pentru camin, incat dupa scurta vreme s-a autodizolvat. Abia dupa 1890 activitatea ei a inceput sa intre in normal.

O etapa noua in invatamantul general, inclusiv cel teologic este deschisa de Spiru Haret (1851-1912) , celebru ministru al Instructiunii, care prin reforma invatamantului din 1898 a creat bazele unei dezvoltari fara precedent. Intelectualitatea si preotimea formata in aceasta vreme au realizat Romania Mare. Atunci cred ca s-a introdus sau s-a completat ectenia de la iesirea cu Sfintele Daruri, cand se pomenesc eroii, "care s-au jertfit pentru intregirea neamului si slava Sfintei noastre Biserici". Scoala si Biserica de atunci au modelat laici de mare valoare, care au aparat credinta stramoseasca in perioada interbelica de curentele rationalist-atee, ori ideologii politice: asa au facut Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Nicolae Paulescu, Simion Mehedinti, Ion Petrovici, Sextil Puscariu, Victor Barbilian si altii. Facultatea de Teologie din Bucuresti, prin profesorul Teodor M. Popescu si alti colegi si prieteni, a initiat si prezentat conferinte cu dezbateri publice la Sala Dalles din Bucuresti, cu teme deosebit de actuale atunci si astazi .

In Transilvania, unde problemele religioase erau mai complicate din cauza diversitatii etnice si confesionare, a luat fiinta in 1933, la Cluj, Fratia Ortodoxa Romana (F.O.R.), condusa de primul rector al Universitatii Romanesti, savantul Sextil Puscariu si de un comitet cu personalitati prestigioase. F.O.R. venea cu un program de renastere nationala prin ortodoxie . Obiectivele principale erau:

1. Concentrarea mirenilor intr-o mare organizatie religioasa, menita sa fie izvorul innoirii morale a intelectualitatii romanesti si prin ea a ortodoxiei, ca temelie de renastere sufleteasca a Statului intregit.

2. Invatamantului religios din scoli sa i se dea atentiune mai mare si el sa fie incredintat unor cateheti, capabili sa faca din catedrele lor un apostolat.

3. Membri F.O.R. aveau menirea sa transpuna credinta ortodoxa in viata fami-liei si in societatea romaneasca, impunandu-i treptat principiile ei de comportare morala. Este marea problema a apostolatului laic, care trebuia sa fie o actiune de sustinere a apostolatului preotesc.

4. Prevenirea si combaterea actiunilor daunatoare Bisericii Ortodoxe si Sta-tului Roman, provocate de atei, sectari, eterodocsi, militanti de prozelitism, comunisti, revizionisti, care tulbura pacea Bisericii si ordinea de Stat.

5. Asistenta sociala in spiritul Evangheliei fata de saraci, bolnavi, orfani, neputinciosi.

6. Cultivarea cultului eroilor, a mucenicilor ortodoxiei romanesti si pastrarea traditiilor si datinilor stramosesti.

Pentru fiecare din aceste obiective Statutul de organizare prevedea metode si mijloace amanuntite de realizare a lor.

Tot in Transilvania, in perioada interbelica, a luat fiinta si a activat Asociatia misionara "Oastea Domnului". Dispunand de o tipografie proprie, ea a reusit sa tipareasca revista saptamanala Iisus Biruitorul, carti si brosuri religioase, care au avut un mare ecou in mediul rural si urban, in special in randurile categoriilor sociale medii si de jos. Din pacate, Oastea Domnului, prin programul si atitudinea presedintelui ei, pr. Iosif Trifa, a iesit de sub autoritatea Mitropoliei Ardealului, a carei binecuvantare de functionare o primise si s-a ajuns la conflicte regretabile.

In Muntenia a functionat cu succes Asociatia misionara "Patriarhul Miron", cu un program care se adresa tuturor categoriilor sociale, dar succesul cel mai mare l-a avut la nivel popular. Desi condusa de arhimandritul Teofil Ionescu, ea era predominant laica. Adunarile aveau loc dumineca dupa masa, pe strada Sfintii Apostoli din Bucuresti, intr-o cladire proprie, cu sala de conferinte, spatii de cazare pentru tinerii saraci, o cantina cu program zilnic pentru sarmani si curte. Brosurile care au aparut si revista Cuvant bun au fost tiparite de catre Institutul Biblic si de Misiune al B.O.R. Succesul acestei asociatii s-a datorat si faptului ca programul de catehizare era dublat de cel filantropic. Multi oameni si-au schim-bat viata, iar destui evrei si chiar arabi s-au botezat. Sufletul asociatiei a fost presedintele ei, arhim. Teofil Ionescu, care a putut obtine sprijinul patriarhului Miron, al vicarilor patriarhali, al Arhiepiscopiei Bucurestiului si al unor laici evlaviosi, avocati, medici, juristi, scriitori. Dupa plecarea sa in strainatate, catre sfarsitul celui de-al II-lea razboi mondial, conducerea a fost preluata de laici, care au asigurat continuitatea la nivel inferior, dar au reusit sa-i mentina existenta pana la sfarsitul anului 1947, cand a luat sfarsit Regatul Romaniei si s-a instaurat Republica Populara Romana. Atunci au disparut si celelalte asociatii misionare, de care am vorbit si altele din tara, nementionate aici.

Dupa 1989 s-a creat in Romania o situatie noua - politica si economica - pe care cei mai multi dintre noi o cunosc. Noile realitati romanesti au facut posibila aparitia multor asociatii, fundatii, societati, din care amintesc doar cateva, considerate de mine mai importante, unele fiind de fapt reveniri si reactualizari ale celor din trecut. Intre acestea mentionez F.O.R., care s-a reorganizat cu centrul la Bucuresti si si-a largit activitatea la mai multe provincii romanesti, fata de cea din perioada ante-belica, centrata pe Transilvania, si anume: Muntenia, Dobrogea, Moldova si mai putin Transilvania. Fata de statutul de organizare al F.O.R. din trecut, care avea in vedere cu precadere pe intelectuali, cea noua si-a extins aria de actiune la toate categoriile sociale. Activitatea noii F.O.R. a cunoscut realizari frumoase in primii 10 ani de dupa reinfiintare (1990), pe plan cultural-artistic, publicistic si filantropic . In momentul de fata lucrarea ei stagneaza, cu exceptia Iasului, unde mai e o licarire de activitatea datorita unor foarte putini entuziasti. Cauza principala rezida in faptul ca in structurile organizatorice centrale si locale nu mai sunt oameni entuziasti, cu zel pentru misiune. O alta cauza importanta este lipsa de resurse financiare, care in perioada celor 10 ani trecuti, mai puteau fi gasite la sponsori, unele biserici, dar binefacatori modesti. Acum aceste resurse au disparut aproape cu desavarsire. Resursele proprii, care ar putea proveni din cotizatii, sunt greu de dobandit ori chiar imposibil, de aceea s-a si renuntat la ele.

O a doua asociatie misionara, care a supravietuit perioadei comuniste, este "Oastea Domnului", reorganizata la Sibiu, dar cu filiale in tara. Nu-i cunosc activitatea, ca sa pot vorbi de ea. Se pare ca o parte din gruparile ei a intrat sub autoritatea BOR si este condusa de pr. prof. dr. Vasile Mihoc de la Sibiu. Altele sunt autonome.

Doua noi asociatii dupa 1989 merita sa fie mentionate aici: "Asociatia studentilor crestini ortodocsi romani" (A.S.C.O.R.) si "Asociatia medicilor si farmacistilor ortodocsi romani" (A.M.F.O.R.).

In cca 14 ani de activitate, A.S.C.O.R.-ul a inregistrat frumoase realizari printre studentii de la diferite facultati, iar acum am impresia ca se afla doar pe linia de plutire. In toate asociatiile, rolul deosebit de important pentru viabilitatea lor il are comitetul restrans si mai ales presedintele. Un astfel de comitet trebuie sa se ingrijeasca din vreme de asigurarea succesiunii, lucru esential pentru mediul studentesc, unde schimbarile sunt obligatorii la 4-6 ani.

Si A.M.F.O.R.-ul este o creatie noua, cu rezultate, se pare, multumitoare. Nu cunosc activitatea acestei asociatii decat din relatari tangentiale, deci incomplete.

Mai exista o "Liga a tineretului ortodox roman" (L.T.O.R.) despre care n-am auzit sa fi realizat ceva.

Personal cred ca nu trebuie infiintate prea multe asociatii care sa aiba la baza profesia (medici, juristi, militari, economisti, agricultori, apicultori, argintari, aurari, fierari, sapunari, macelari, camatari, sportivi etc.), ci toate aceste categorii si altele asemenea sa apartina unei asociatii mari, iar credinta ortodoxa sa-i uneasca pe toti intr-o comunitate armonioasa. Diversitatea cunostintelor, a profesiilor poate aduce avantaje reciproce si chiar frumusete ca intr-un camp cu flori, cu arome si culori diferite. Se intampla ca unele asociatii sa fie intemeiate din orgolii, din dorinta de a conduce ori de a-si face imagine.

In ce priveste programul de urmarit, multe teme din cele pe care le-au avut asociatiile ante-belice, mai ales F.O.R.-ul, raman valabile, cu toate ca istoria s-a schimbat mult. In plan religios, cel mai important lucru de facut este catehizarea intregei societati, care din cauza comunismului si a altor curente, propagate cu repeziciune in si din orice parte a lumii, are carente mari in cunoasterea si trairea vietii cu adevarat crestine. Catehizarea trebuie sa porneasca de la parohie, din scoala primara si din familie, apoi sa se continue in scolile secundare si in cadrul asociatiilor crestine. F.O.R.-ul si alte asemenea asociatii nu pot desfasura o activi-tatea sistematica de catehizare, ci doar s-o imbunatateasca. Sarcina catehizarii ramane in principal in seama parohiei, care este, de fapt, prima celula vie a Bi-sericii, si apoi a scolii. Aceasta catehizare este bine sa se faca saptamanal, duminica dupa amiaza, conform unui program sistematic, teoretic si practic, cu expuneri ale invataturilor de baza ale credintei, discutii, seminarizari, antrenarea credin-ciosilor in actiuni umanitare si cultural-artistice. Intalnirile de duminica dupa-amiaza sa devina un lucru placut si de aceea dorit de credinciosi, o destindere. Desigur, sarcina principala a catehizarii revine preotului, care incepe duminica dimineata in predica si o continua in expunerile de dupa amiaza. El poate fi ajutat de colegi predicatori ori teologi laici autorizati. Se pot face lunar intruniri interparohiale, mai mari sau mai mici, uneori chiar la nivelul protopiatului, ca schimb de experienta. Predica din biserica si cuvantul de invatatura de la cateheza duminecala sa fie urmate de vizite si povete in familiile credinciosilor. Mai mult ca oricand laicii au nevoie de o indrumare. Niciodata in istoria noastra ei n-au fost atat de neinstruiti si debusolati, iar urmarile dezastruoase se vad zilnic in tot ceea ce constatam ca se intampla in societatea romaneasca. La ignoranta lor religios-morala se adauga propaganda acerba ateist-imorala, care se face fara odihna prin mass-media si prin alte mijloace. Laicii devin astfel o prada usoara, pentru "cel care alearga fara odihna si cauta sa inghita pe cel nepregatit". Neancorarea lor solida in credinta ortodoxa ii duce uneori in situatia de a o parasi, pentru avantaje materiale, atunci cand se afla ca emigranti in tari straine, crestine de alta confesiune ori chiar islamice. Degradarea la un nivel atat de scazut a pregatirii religioase a laicilor romani se datoreaza in primul rand perioadei comuniste, cand nu se putea face catehizare, dar si lipsei de pregatire si activitate a preotilor. Atata timp cat parohiile se aflau pana la al doilea razboi mondial intr-o societate oarecum inchisa, pericolul slabirii ori pierderii credintei era mic. Lucrarea preotilor se limita atunci la savarsirea slujbelor obisnuite, iar activitatea catehetica, rara, depinzand de zelul mai mare ori mai mic al preotilor. Preocuparea constanta pentru formarea religios-morala a laicilor n-a fost o regula generala in Biserica noastra, cu atat mai putin pentru intelectuali, care au inceput sa se departeze de ea, asa cum am spus, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Spre deosebire de Grecia, unde intelectualii sunt aproape de Biserica si activeaza in cadrul ei, in Romania situatia este cu totul alta. Acest lucru este regretabil, fiindca intelectualitatea joaca rolul principal in societate, ori o indiferenta, poate chiar ostilitate fata de Biserica, ii pot aduce mari prejudicii. Readucerea intelectualilor in sanul Bisericii este un obiectiv strategic atat de important, incat el poate fi asemanat cu convertirea de catre apostoli mai intai a oraselor din lumea veche, dupa care satele au fost cucerite mai usor. O pregatire teologica buna a preotilor le-ar permite sa predice la nivel corespunzator, care sa multumeasca si pe intelectuali. Chiar daca darul oratoriei nu este dat tuturor, consider ca o predica bine pregatita, consistenta si accesibila ascultatorilor, isi atinge scopul. Exista si o predica prin tinuta, adica prin comportarea exemplara a preotului, ca persoana investita cu putere sacramentala, ca sot si tata de familie, in fine ca parinte al intregei comunitati. Sfantul Ioan Gura de Aur, spune despre parintele sau spiritual, patriarhul Meletie al Antiohiei, ca nu era neaparat necesar sa vorbeasca si sa invete, ci simpla lui infatisare indemna la savarsirea virtutilor.

Daca o importanta asa de mare o are catehizarea, aceasta nu inseamna ca ea este o camasa buna pentru toate varstele, categoriile sociale, nivelul intelectual, pentru oras si sat. Ea trebuie sa tina seama de puterea de intelegere si receptare a auditoriului.

In ce priveste locul unde se poate face catehizarea, cel mai potrivit este biserica ori casa special construita in acest scop, asa cum am vazut in unele parohii, care si-au construit biserici dupa primul razboi mondial. In Grecia, la bisericile noi, am vazut spatii de catehizare pentru copii, adolescenti si tineri special des-tinate din constructie. Tot acolo sunt si biblioteci, cu carti de imprumut ori pentru citire pe loc. Spatiile acestea devin pentru tineri un fel de club, unde se aduna in timpul liber. Un indrumator mai in varsta sau chiar tanar, dar cu experienta, discuta cu ei probleme care-i preocupa. Evident ca aceste conditii la noi nu pot fi deocamdata indeplinite decat foarte rar, de aceea trebuie sa ne adaptam la posibi-litatile noastre.

In ce priveste A.S.C.O.R.-ul, trebuie sa se stie ca in cadrul F.O.R. a existat si ramura ei studenteasca, denumita F.O.R.S. Ascorenii sa se informeze despre pro-gramul de atunci, care, in principal, ramane valabil si astazi, asa cum este cazul si cu F.O.R.-ul. Predecesorii nostri au intuit cu perspicacitate care erau marile probleme ale Bisericii si neamului romanesc dupa primul razboi mondial si au definit magistral ce si cum trebuie ele rezolvate in contextul istoric dat. Chiar daca de atunci s-au scurs trei sferturi de veac si peste romani a trecut tavalugul comunismului, cu consecinte grave in toate domeniile, totusi multe din pacatele mari, care trebuiau lecuite in societatea romaneasca s-au perpetuat si chiar acutizat. In multe cazuri, antidotul propus atunci ramane valabil, numai ca el astazi trebuie administrat la un gramaj mai puternic. Sa citim, deci, bine ce au gandit si dorit sa faca stramosii si sa ne straduim cei de astazi sa implinim cat mai mult din nazuintele lor. De aceea, nu consider necesar sa prezint aici propuneri metodologice amanuntite, fiindca cele ale predecesorilor sunt usor adaptabile astazi. Cel mai important lucru pentru laici consider ca este credinta ortodoxa, fundamentata pe Sf. Scriptura, Sf. Traditie si operele Sf. Parinti. Aceasta le-ar fi sprijin permanent in viata, i-ar intari in fata ademenirilor la pacat si ar fi izvor de fapte bune, asa cum este dragostea de Dumnezeu. Un apel al Bisericii la asemenea laici credinciosi n-ar ramane fara raspuns pozitiv, ba chiar n-ar astepta sa fe solicitati, ci ar actiona din propriu indemn. Am avea, astfel, in fata noastra apostolatul laic, pe care-l preconiza F.O.R. inca de la inceputurile ei. Stradaniile Bisericii ar trebui sa se indrepte spre formarea cu adevarat crestina a laicilor, iar daca acest lucru s-ar realiza am avea cu adevarat o institutie foarte puternica.

In incheiere, reiterez ca laicatul este un component esential al Bisericii si de modul cum isi asuma credinta crestina si o traieste depinde soarta Bisericii si a tarii. "Un popor ca si fiecare om in parte atata pretuieste, cat a luat din invatatura lui Hristos si cat a reusit sa puna in practica", a zis un savant roman credincios (Simion Mehedinti).

Prof. Emilian POPESCU

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/, 16.08.2011

Cristian Bădiliță a trecut la greco-catolici

2011-07-26T03:49:00.000-07:00

”Redau mesajul postat ieri pe oglindantet.ro care anuntă trecerea la greco-catolici a lui C.Bădiliță, pe care l-am citat de multe ori pe acest blog, si pe care il vom cita. Nu comentez confesional acest lucru, deoarece nici nu este nevoie.

De acum fac parte din episcopia greco-catolică de Oradea

Cristian Bădiliţă
Vineri, 22 Iulie 2011 00:00
Pentru că nu-mi plac ascunzişurile de niciun fel şi pentru că doresc să evit orice răstălmăcire sau interpretare a trecerii mele sub jurisdicţia episcopiei greco-catolice de Oradea, public mai jos mesajul pe care i l-am trimis Preasfinţiei Sale Virgil Bercea, duminică, 17 iulie 2011. Acest mesaj a fost precedat de un altul, trimis cu câteva luni în urmă fostului meu mitropolit, Iosif Pop, de la Paris, în care îi expuneam principalele motive ale desprinderii mele juridice, nicidecum dogmatice ori sacramentale, de Biserica ortodoxă română. Ortodoxia este esenţa dogmatică a Bisericii greco-catolice. Oricâte aberaţii s-ar spune împotriva acestei evidenţe. Mundanizarea instituţiei BOR, politizarea ei pănă-n măduvă, îndepărtarea de mesajul evangheliei şi a vieţii creştine adevărate, menţinerea unei atmosfere de ură şi primitivism confesional m-au determinat să iau această hotărâre cât se poate de firească. Tocmai pentru că iubesc ortodoxia şi o simt conaturală sufletului meu. Iată mesajul către PS Virgil Bercea.
„Preasfinţia Voastră,

În 1991 am recunoscut oficial, prin semnătură, la parohia romano-catolică din Botoşani, autoritatea Papei, fără să renunţ vreo clipă la tainele, tradiţia sau ritualul ortodoxiei.
Ar fi fost inutil, stupid şi neloial. Am crezut că prezenţa mea în BOR va mişca lucrurile spre normalitate, dar acum sunt convins că acest lucru nu se va produce.
Întrucât am obosit să-mi irosesc energia şi, în fond, darul lui Dumnezeu dând cu capul în ziduri de beton (asta e BOR la ora actuală) doresc sa fiu primit în episcopia greco-catolică de Oradea, pe care o păstoriţi. Îmi ajunge un simplu mesaj de încuviinţare din partea Dvs.
Cât voi putea voi sluji, prin tot ce bunul Dumnezeu mi-a dăruit şi-mi va dărui, Biserica lui Cristos în comunitatea Preasfinţiei Voastre. [...]
Vreau să devin, în sfârşit, nu un „bun ortodox”, ci un ortodox împăcat cu ortodoxia.
Să mă simt şi eu mai „acasă” în religia mea.
Dumnezeu să ne ajute,
Cristian Bădiliţă”
Mesajul de încuviinţare a sosit, prin urmare mă consider acceptat în episcopia greco-catolică de Oradea, sub păstorirea episcopului Virgil Bercea”.

Sursa: http://persarazvan.blogspot.com/

Simpozionul international „Misiunea sacramentala a Bisericii Ortodoxe în context european”, Bruxelles, 28 iunie - 1 iulie 2011

2011-07-12T01:06:00.000-07:00

În perioada 28 iunie – 1 iulie 2011, la Bruxelles, a avut loc simpozionul internațional "Misiunea sacramentală a Bisericii ortodoxe în context european", informează orthodoxero.eu. Organizată de către Reprezentanţa Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituţiile europene, în colaborare cu Parlamentul European, întâlnirea a reunit peste 20 de profesori de teologie sistematică şi drept canonic de la facultăţile de teologie din România şi Belgia.
Pe fondul transformărilor rapide şi profunde cu care se confruntă societatea românească şi, implicit, Biserica Ortodoxă Română, în contextul unei Europe unite şi secularizate, Reprezentanţa Patriarhiei Române la Bruxelles şi-a propus să faciliteze o întâlnire a profesorilor de teologie români în vederea iniţierii unui dialog constructiv pe marginea problemelor cu care se confruntă creştinii ortodocşi în societatea contemporană.
Marţi, în prima zi a simpozionului, discuţiile au vizat cu precădere viaţa familiei ortodoxe în contextul actual: specificitatea ontologică a celor două sexe, sensul Tainei Cununiei, problematica divorţului şi caracterul sacramental al celei de-a doua nunţi, căsătoriile mixte, fertilizarea artificială şi inseminarea in vitro au fost doar câteva dintre subiectele abordate.
Miercuri, participanţii au efectuat o vizită la sediul din Bruxelles al Parlamentului European, unde a fost organizată o sesiune informativă asupra instituţiilor europene, a procedurilor de lucru, precum şi a problemelor actuale ale Uniunii Europene. Apoi, lucrările simpozionului au continuat la sediul reprezentanţei BOR la Bruxelles, cu o sesiune prezidată de către IPS Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale. Cele două referate au fost prezentate de către prof. Joseph Famerée (eclesiolog – UCL) şi prof. Léon Christians (canonist – UCL), de la Facultatea de Teologie Catolică din Louvain-la-Neuve, Belgia, care au vorbit despre conştiinţa sacramentală şi canonică a Bisericii Romano-Catolice.
Detalii cu privire la temele care s-au aflat în discuţie a oferit pentru TRINITAS TV, părintele cons. Sorin Şelaru, Directorul Reprezentanţei Patriarhiei Române la Bruxelles: „Simpozionul organizat de Reprezentanţa Patriarhiei Române la Bruxelles doreşte să promoveze dialogul între profesori de teologie ortodoxă pe teme precum problema iconomiei sacramentale, a căsătoriilor mixte, problematica divorţului şi a celei de a doua nunţi, probleme cu care Biserica Ortodoxă Română se confruntă în acest context în care românii migrează masiv”.

Prezentăm câteva concluzii ale participanților la simpozion:

1. Misiunea Bisericii, în expresia ei sacramentală, este o responsabilitate constantă, care trebuie asumată și exprimată în actualul context european.

2. În acest sens, au fost abordate şi analizate din perspectivă dogmatică și canonică principalele provocări la adresa sacramentalităţii Bisericii în exprimarea ei specifică, în noul context european, dezbaterile focalizându-se în special asupra Tainelor Botezului şi Cununiei, a problematicii iconomiei sacramentale, precum și a dialogului panortodox.

3. Degradarea conştiinţei eclesiale şi relativizarea valorilor familiei creștine provoacă deteriorarea relaţiilor dintre soţ-soţie, părinţi-copii, familie și societate. Biserica are vocația de a răspunde acestui fenomen printr-o permanentă și dinamică afirmare a ethosului creștin-ortodox, prin contextualizarea dinamică a mesajului evanghelic şi patristic cu atenţie deosebită faţă de persoana umană aflată în dificultate şi confuzie duhovnicească şi implicit existenţială. Discuţiile şi analizele acestor teme au fost privite în special din perspectivă pastoral-misionară, cu implicaţii interconfesionale şi interreligioase. De asemenea, au fost invocate diferite situaţii şi practici complexe din punct de vedere dogmatic și canonic referitoare la căsătoriile mixte şi la Taina Botezului, în noul context al secularizării şi globalizării societăţii umane, în general, şi al spaţiului european, în special.

4. Participanţii au conştientizat importanţa şi eficienţa unor astfel de întâlniri prin care să se realizeze identificarea punctuală a provocărilor complexe cu care se confruntă Biserica şi a soluţiilor concrete fundamentate pe tradiţia ei dogmatică şi canonică.

5. Premieră în teologia academică românească, Simpozionul internațional organizat de Reprezentanța Patriarhiei Române la Bruxelles s-a bucurat de o deplină apreciere din partea participanților, deschizând drumul către noi colaborări interdisciplinare cu implicații directe în misiunea Bisericii.

Între profesorii de teologie (teologie sistematică și drept canonic) participanți la acest simpozion, menționăm: Nicolae Achimescu, Gheorghe Popa, Constantin Rus, Adrian Lemeni,
Gheorghe Holbea, Nicolae Moşoiu, Valer Bel, Iulian Mihai Constantinescu, Cristinel Ioja, Gheorghe Remete, Adrian Niculcea, Irimie Marga, Veniamin Goreanu, Georgică Grigoriţă, Emilian Roman, Liviu Harosa, Sorin Selaru, Patriciu Vlaicu, Joseph Famerée, Léon Christians.

Surse:
www.basilica.ro
http://www.orthodoxero.eu/pages/home/news.php

Fotografii din Belgia, 28 iunie - 1 iulie 2011

2011-07-12T00:46:00.000-07:00

Notele de la Examenul la Drept canonic, Anul III, Pastorala

2011-06-17T00:39:00.000-07:00

Nr. crt. Nume si prenume Nota examen Lucrare de seminar Media Nota catalog
1 ARICIU M. Remus 10 10 10 10
2 BĂCESCU M. Bogdan-Ștefan 0
3 BĂDOIU V. Alin-Ionuț 0
4 BĂRBULESCU C. Mihai 7 0 4.9 5
5 BECHEANU A. Laurențiu-Bebe 8 0 5.6 6
6 BOGOSLOV D. Marian 8 0 5.6 6
7 BONCEA E. Elvis-Emil 5 0 3.5 4
8 BREANĂ P. Marius 10 6 8.8 9
9 BUTUC-ANDREESCU F. Octavian 0
10 BUZULOIU V. Vasile-Cristinel 10 10 10 10
11 CATA E. Stelică-Marian 6 0 4.2 4
12 CÂRSTEA I. Ionuț 0
13 CĂLIN I. Alexandru-Andrei 7 0 4.9 5
14 CĂRBUNESCU A. Petre-Alexandru 6 0 4.2 4
15 CERNĂZANU V. Florin 9 7 8.4 8
16 CHIRION I. Dorin 8 9 8.3 8
17 CHISIM GH. Ionel-Ninel 0
18 CIUNEL D. Daniel-Alexandru 10 10 10 10
19 COANDĂ V. Vasile-Robert 7 0 4.9 5
20 COCOȘATU T. Florin-Augustin 6 0 4.2 4
21 CONDESCU E. Marian-Cătălin 10 10 10 10
22 CONSTANTIN C. Gheorghe-Alin 6 10 7.2 7
23 CONSTANTINESCU I. Ionuț-Aurelian 10 10 10 10
24 CORÂCI C. Ioan 7 6 6.7 7
25 COTÂRGĂ I. Iulius-Ionuț 6 9 6.9 7
26 CREȚU GH. Daniel-Sorin 7 10 7.9 8
27 CROITORU I. Alexandru-Valentin 7 0 4.9 5
28 CURETEU D. Georgian 8 0 5.6 6
29 DELCEA M. Marius-Laurențiu 8 0 5.6 6
30 DESPĂU Z. Ionel 0
31 DIACONU D. Costinel 10 10 10 10
32 DOROBANȚU M. Nicolae 6 10 7.2 7
33 DRĂGAN I. Ovidiu-Andrei 0
34 DRĂGHICI D. Dumitru-Andrei 9 0 6.3 6
35 DRUȚU N. Liviu-Ionuț 0
36 DUȚĂ V. Sorinel-Ionel 10 10 10 10
37 ENACHE I. Alexandru 8 10 8.6 9
38 ENACHE N. Constantin 8 0 5.6 6
39 FOANENE C. Daniel 10 10 10 10
40 GĂINĂ I. Adelin-Ionuț 7 0 4.9 5
41 GHEORGHE J. Sorin-Ionuț 10 10 10 10
42 GIURGI G. Elvis-Marian 7 0 4.9 5
43 GÂLCĂ P. Constantin 8 0 5.6 6
44 GÂTAN A. Mihai-Adrian 8 10 8.6 9
45 GRECU GH. Florin 6 0 4.2 4
46 GRIDAN C. Constantin-Mădălin 0
47 GROZA M. David 0
48 HANTEA D. Vasile-Ionel 0
49 IANCU D. Viorel-Adrian 6 0 4.2 4
50 IERIMA M. Mihai 0
51 ILIE E. Valentin 8 0 5.6 6
52 ISPAS M. Mihai-Adrian 9 10 9.3 9
53 LĂZĂRICĂ N. Ionel 8 0 5.6 6
54 MAFTEI-DULĂMIȚĂ Alexandru-Emil 7 1 5.2 5
55 MATEI C. Iulian 0
56 MAZILIȚA I. Marian-Ovidiu 10 0 7 7
0
1 MÂRȘU Florin-Cătălin 0
2 MĂNESCU V. Cătălin-Vasile 10 0 7 7
3 MILĂ I. Constantin-Adrian 9 0 6.3 6
4 MILITARU F. Liviu-Viorel 6 10 7.2 7
5 MIROIU G. Florin-Alin 10 8 9.4 9
6 MITROI G. Florian-Alin 10 8 9.4 9
7 NECIU I. Iulian-Eduard 0
8 NEGRILĂ L. Cristian-Marius 6 0 4.2 4
9 NEGRU O. Marian 5 0 3.5 4
10 NEȚOI N. Sorin-Nicolae 8 0 5.6 6
11 NICOLA G. Vasile-Alexandru 7 10 7.9 8
12 NICOLAE G. Claudiu-Cosmin 6 0 4.2 4
13 OCHENATU M. Constantin-Daniel 5 0 3.5 4
14 PĂCURARU N. Eugen-Alexandru 6 0 4.2 4
15 PĂTĂȘANU P. Petrică 8 0 5.6 6
16 PĂUN C. Mihail 0
17 PÂRVU N. Gabriel 5 0 3.5 4
18 PÂRVULEȚ I. Ion 7 10 7.9 8
19 POPA P. Ionuț-Florentin 6 10 7.2 7
20 POPESCU C. Constantin 9 0 6.3 6
21 POPESCU C. Florin-Victor 10 10 10 10
22 POPESCU D. Dumitru-Vlad 6 0 4.2 4
23 POPESCU I. Adrian-Iulian 10 1 7.3 7
24 POPESCU I. Nicolae-Daniel 8 0 5.6 6
25 POTCOVARU L. Ionuț-Alexandru 6 0 4.2 4
26 POTÂRNICHE C. Marian-Cosmin 5 0 3.5 4
27 PREDA M. Bogdan-Mihai 8 0 5.6 6
28 PREJBEANU S. Silviu-Cristian 10 10 10 10
29 RADA P. Petre 7 0 4.9 5
30 RADU D. Cătălin-Constantin 6 0 4.2 4
31 RADU D. Marian 10 6 8.8 9
32 ROȘCA I. Aurelian 7 0 4.9 5
33 ROGOBETE A. Florin-Ion 9 0 6.3 6
34 SAMOILĂ I. Ionuț 0
35 SAVU E. Emanoil 6 0 4.2 4
36 SĂNDOIU A. Laurențiu-Dumitru 6 10 7.2 7
37 STELEA G. Nicolae-Mihai 6 10 7.2 7
38 STÂNGĂ A. Răzvan-Mircea 0
39 STOENESCU A. Alexandru-Gabriel 7 0 4.9 5
40 ȘEICĂRIN M. Ionuț-Alin 8 0 5.6 6
41 TABACU C. Marius-Cătălin 0
42 TEODORESCU G. Florin 0
43 TICĂ C. Nicolae-Daniel 6 0 4.2 4
44 TOMA G. Florin 10 0 7 7
45 TRĂISTARU Constantin
46 TUDOR C. Cătălin-Nicușor 8 9 8.3 8
47 TUDOR GH. Eugen 7 0 4.9 5
48 ȚUNĂ D. Sever-Constantin 5 0 3.5 4
49 UNGUREANU I. Constantin 8 0 5.6 6
50 UNGUREANU M. Emanoil-Iulian 0
51 VULCĂNESCU J. Alexandru-Petru 6 0 4.2 4
52 ZANFIRESCU M. Mihai-Valeriu 10 9 9.7 10
53 DURLECI Laurentiu 5 0 3.5 4
54 POPA TICĂ Nicolae 10 10 10 10

RAPORT

2011-06-17T00:36:00.000-07:00

Raport cu privire la participarea delegației române în Bulgaria
la cel de-al patrulea atelier intercultural organizat
în cadrul proiectului LLP Grundtvig
”Metode Interculturale de Dezvoltare Comunitară”

În perioada 26 – 31 martie 2011, o delegație a Facultății de Teologie a Universității din Craiova, constituită din 4 preoți (în calitate de learneri) și 1 profesor (asistent de proiect), a participat la cel de-al patrulea atelier intercultural organizat în cadrul proiectului ”Metode Interculturale de Dezvoltare Comunitară”, finanțat de Comisia Europeană prin Programul de Învățare pe tot Parcursul Vieții Grundtvig. Proiectul este derulat de Facultatea de Teologie a Universității din Craiova, în calitate de instituție coordonatoare, în parteneriat cu alte 4 instituții europene: Facultatea de Teologie a Universităţii „Sf. Kliment Ochridsky” din Sofia – Bulgaria (http://www.uni-sofia.bg/index.php/eng/faculties/faculty_of_theology2), Europe Direct – Carrefour Europeo Emilia - Italia (http://www.europedirect-emilia.eu/Carrefour/it/Partners/index.asp), Institutul Teologic al Bisericii Evanghelice Luterane Estoniene (http://ui.eelk.ee/english.php) şi Şcoala Norvegiană de Teologie din Oslo (http://www.mf.no/index.cfm?id=179065).
Cel de-al patrulea atelier intercultural a fost organizat de Facultatea de Teologie a Universităţii „Sf. Kliment Ochridsky” din Sofia – Bulgaria. Facultatea de Teologie a Universității din Craiova a fost reprezentată de: Lector univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu (coordonator grup), pr. Sârbu Ciprian (Parohia Brănești), pr. Făiniși Antonie (Parohia Strâmba Jiu), pr. Stoicoiu Nicolae (Parohia Cartiu) și pr. Popescu Ovidiu (Parohia Strâmtu), toți preoții fiind din parohii defavorizate din județul Gorj.
Înainte de deplasarea în Bulgaria, pentru pregătirea acestei mobilități, s-au organizat mai multe întâlniri cu preoții participanți la mobilitate, pentru ca aceștia să fie informați și familiarizați cu activitatea pastoral-misionară a Bisericii Ortodoxe a Bulgariei, precum și cu implicarea partenerului bulgar în activități cu caracter social în mediul rural, acolo unde mijloacele de dezvoltare comunitară sunt mai reduse. S-a mai abordat și dimensiunea culturală, explicându-se pe larg contextul socio-economic, cultural și religios din Bulgaria. Preoții participanți au fost încurajați și susținuți în acest demers pentru a se documenta despre aspectele culturale, istorice și geografice ale regiunii în care vor participa la atelier, adică Sofia și Plovdiv. La aceste întâlniri premergătoare mobilității la Sofia, s-au prezentat concluziile atelierelor interculturale anterioare: Estonia, România și Italia. A urmat documentarea și prezentarea activității Bisericii Ortodoxe Române în domeniul social, pe temeiul legislației bisericești și de stat, cu exemple de parohii și preoți care au o bogată activitate socială, atât la nivel național cât mai ales în cadrul Mitropoliei Olteniei, informații care au fost împărtășite și partenerilor noștri în Bulgaria. Fiecare preot s-a implicat activ și responsabil în pregătirea materialului de prezentare a parohiei, în care au arătat detaliat activitățile pe care le desfășoară în parohie sau care urmează a fi desfășurate. În materialele prezentate de preoții români, s-a hotărât a se pune un accent deosebit pe relațiile cu comunitatea locală sau parohială, metode de strângere de fonduri utilizate, tipuri de grupuri țintă ale activităților organizate de parohie, precum și o serie de fotografii sugestive care să întărească informațiile din prezentare. Au fost discutate și detaliile privind deplasarea la Sofia, problemele legate de cazare, etc.
Sâmbătă, 26 Martie 2011, delegația română a avut ca punct de plecare spre Sofia, biserica „Madona Dudu” din Craiova, unde a avut loc rugăciunea înainte de călătorie, după care s-a plecat spre Sofia. La sosirea în capitala Bulgariei, pe 26 martie 2011, membrii delegației române au fost întâmpinați de reprezentanții instituției organizatoare, fiind cazaţi în hotelul Sveta Sofia. Seara a avut loc întâlnirea cu ceilalţi participanţi la hotel, fiind întâmpinaţi de gazda evenimentului, domnul prof. Andrian Aleksandrov. Înainte de cină, a avut loc un moment de prezentare a fiecărui membru al delegațiilor, pentru cunoaștere reciprocă, apreciind călduroasa și prietenoasa primire a gazdelor din Bulgaria.

Duminică, 27 Martie 2011, dimineața (8:30), toate delegațiile au plecat de la hotel către Seminarul Teologic Ortodox din Sofia, cu hramul ,,Sfântul Ioan de Rila”, unde, la biserica Seminarului s-a oficiat Sfânta Liturghie. A fost un moment înălțător, moment duhovnicesc, de mare bucurie pentru participanți, având posibilitatea să cunoască cea mai importantă slujbă a Bisericii Ortodoxe, Sfânta Liturghie care are ca centru Sfânta Taină a Euharistiei. La această Sfântă Liturghie a slujit, alături de preoții bulgari și un preot român.
După Sfânta Liturghie (10:30), la invitația Rectorului Seminarului din Sofia, Pr. Zahariy Dechev, care a participat la mobilitatea din Italia, toți participanții au mers în sala de conferințe a Seminarului unde a prezentat, alături de Asist. Andrian Aleksandrov, situația din Biserica Bulgariei privind învățământul teologic, făcându-se o incursiune în istoria Seminarului teologic și a Facultății de Teologie din Sofia. După această prezentare generală, fiecare coordonator de grup, din fiecare țară participantă a prezentat în aproximativ 10 minute instituțiile pe care le reprezintă. Domnul Lector univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, coordonatorul grupului român, a prezentat Universitatea din Craiova și Facultatea de Teologie a Universității din Craiova.
În timpul pauzei de cafea (11.30-12.00) au avut loc discuții între membrii delegațiilor, socializarea lor, comunicând asupra primelor impresii și asupra materialelor prezentate ăn debutul seminarului intercultural, preoții români având posibilitatea să cunoască situația existentă în Bulgaria și în țările partenere.
După pauza de cafea (în jurul orei 12.00), Asist. Andrian Aleksandrov, Prof. Konstandin Nushev și Prof. Veska Zhivkova, au prezentat detaliat aspectele privind evoluția istoriei bisericești în Bulgaria, relațiile cu statul, relațiile interconfesionale, dar și contribuția Bisericii în domeniul asistenței soaciale și a dezvoltării comunitare. Tot acum, s-a subliniat importantul aport al parohiilor rurale pentru păstrarea tradițiilor culturale și pentru conservarea autentică a manifestării religiozității credincioșilor în mediul rural, precum și despre Asociațiile sociologice din Bulgaria.
Prânzul s-a servit la Seminarul din Sofia, după care a urmat prezentarea Doamnei Klara Stamatova despre Sărbătorile religioase, modalități de construire a comunității, referat care a suscitat numeroase discuții, întrebări din partea participanților, cu toții manifestând interes pentru cunoașterea în detaliu a contextului socio-cultural în care se dezvoltă aceste evenimente și activități.
După acest moment, fiecare reprezentant de grup a prezentat contextul național în care Biserica se implică în dezvoltarea comunitară, modalitățile de colaborare cu factorii de decizie implicați, precum și mijloacele concrete folosite de comunitățile religioase pentru a se implica activ în activități sociale, economice și culturale pentru dezvoltarea comunitară.
La sfârșitul acestei sesiuni, participanții au vizitat centrul istoric al Sofiei, fiind vizitată catedrala Alexander Nevsky, construită în anul 1882, în stil neo-bizantin, Biserica Sfânta Sofia, construită în sec. IV-V, fiind considerată una dintre cele mai vechi Biserici din Sofia, unde s-au desfășurat lucrările sinodului local de la Sardica, Biserica Rusească, Rotonda St. George și Biserica Sveta Nedelya, toți membrii delegațiilor intrând în atmosfera specifică Răsăritului Ortodox.
Prima zi a seminarului s-a încheiat cu cina de la Hotelul Sveta Sofia.

Luni, 28 Martie 2011. După micul dejun, membrii grupurilor au participat la Facultatea de Teologie din Sofia la prezentarea unor referate susținute de profesori ai Facultății de Teologie din Sofia, nu înainte ca prodecanul facultății să transmită cuvântul Prof. Emil Traychev, decanul Facultății de Teologie a Universității „Sf. Kliment Ochridsky” din Sofia. După cuvântul prodecanului facultății care a vizat și aspecte privind istoria Facultății de Teologie din Sofia, prof. Svetoslav Ribolov, specialist în Patrologie, a prezentat referatul: Misiunea ortodoxă și păstrarea păcii în Bulgaria modernă.
În jurul orelor 09.40, s-a început prezentarea materialelor pregătite de fiecare membru participant, preoții români prezentând experiențele proprii privind proiectele și activitățile desfășurare în parohie, contextul socio-cultural și economic, și au propus anumite proiecte pentru depășirea crizei existente și contribuția la dezvoltarea comunităților rurale defavorizate în care-și desfășoară activitate. În 10 minute fiecare participant a prezentat succint activitățile pe care le desfășoară în comunitățile pe care le reprezintă și a subliniat punctele cheie care pot veni în ajutorul propriilor activități. Preoții români au deschis atelierul, având prezentări Power Point, reușind să stârnească interesul participanților, prin întrebările adresate, cu privire la comunitățile rurale ortodoxe din România și la proiectele desfășurate în parohii. Fiecare participant la atelier a primit un scurt istoric al activităților.
La finalul prezentărilor tuturor participanților, Silvana Pavlova, profesoară de limbaj mimico-gestual și coordonatoare a Centrului Parohial Chiril și Metodie pentru copii cu dizabilități auditive a avut o interesantă prezentare cu activitățile acestui centru, care se confruntă cu numeroase greutăți. În țara vecină, Bulgaria, sunt numai trei astfel de centre specializate, pentru copii cu deficiențe de auz, cu vârste cuprinse între 8-15 ani, fiecare având nevoi individuale, toți cei implicați făcând eforturi considerabile pentru integrarea în societate a persoanelor cu astfel de probleme de auz. Între activitățile centrului se numără și cele extrașcolare, precum vizite la bisericile și mănăstirile din zonă.
Cina s-a servit la Hotelul Sveta Sofia, unde au fost cazate toate delegațiile, fiind momentul potrivit pentru discuții privind prezentările din cursul atelierului.

Marți, 29 Martie 2011. După micul dejun, membrii delegațiilor au plecat către districtul Plovdiv, unde s-a vizitat Casa Socială din Novi Han și Seminarul Teologic din Plovdiv, unde a avut loc întâlnirea cu directorul seminarului care a prezentat instituția de învățământ, precum și perspectivele existente în contextul actual din Bulgaria. Prânzul s-a servit la Seminarul Teologic din Plovdiv, când un grup de elevi seminariști au făcut un program artistic, după care în capela Seminarului s-a cântat de către elevii seminariști muzică bisericească bizantină. După acest moment, s-a vizitat o parohie rurală din Mitropolia Plovdiv, din apropierea orașului, precum și plantația de viță de vie din apropierea Plovdiv-ului.
Cina s-a servit la Hotelul Sveta Sofia.

Miercuri, 30 Martie 2011, după micul dejun, s-a plecat către Blagoevgrad, unde s-a vizitat Centrul Informațional al Mitropoliei din Blagoevgrad, Școala de duminică dintr-o parohie rurală din Mitropolia Nevrokop. Aici a avut loc o prezentare a activităților în desfășurare, precum și a proiectelor de viitor, participanții fiind impresionați de implicarea preotului și a familiei sale în procesul instructiv-educativ al copiilor din comunitate, precum și de buna colaborare cu autoritățile locale pentru construirea unui centru destinat activităților cu caracter social.
După această prezentare, s-a mers în pelerinaj la impunătoarea Mănăstire Rila, unde participanții s-au închinat la moaștele Sfântului Ioan de Rila, vizitându-se muzeul mănăstirii și împrejurimile.
Momentul final, festiv, a avut loc la Hotelul Sveta Sofia, după cină. Au participat și profesori de la Facultatea de Teologie din Sofia. Organizatorii au cerut fiecărui coordonator de grup să concluzioneze și să expună impresiile grupului respectiv față de activitățile la care au participat. Responsabilii de grup au arătat buna organizare a lucrărilor atelierului, amabilitatea și ospitalitatea organizatorilor și au subliniat cele mai bune practici de dezvoltare comunitară ce pot fi aplicate și în țările lor, în același timp manifestând interes pentru colaborări și proiecte în viitor.
Seara a continuat cu program artistic, cu schimbul de idei, impresii, date de contact ale participanților, dar și cu o poză de grup.

Joi, 31 Martie 2011. După micul dejun, toți participanții au plecat către aeroportul de Sofia.
Vom prezenta mai jos unele impresii, proiecte și propuneri ale preoților români participanți, consemnate în rapoartele lor de mobilitate, la întoarcerea în țară:

Am sesizat ca nu putem realiza ceva trainic decat lucrand in echipa. Am inteles importanta voluntariatului in actiunile pe care le desfasuram. Am observat, la norvegieni, metode inedite de lucru mai ales cu tinerii (prin dezvoltarea grupului de cercetas). Am fost impresionat de lucrarea foarte bine organizata in domeniul caritabil din biserica catolica cu implicatii atat in italia cat si in alte colturi ale lumii. Am luat contact cu dificultatile bulgarilor si estonienilor similare cu ale noastre in ceea ce priveste consecintele mentalitatii comuniste care ne-au influentat si pe unii si pe altii. (Pr. Stoicoiu Alin)

Pentru mine întâlnirea de la Sofia a fost una deosebită, deoarece am putut intra în contact și cu alte practici și metode de dezvoltare comunitară, pe care consider că în perioada următoare voi încerca să le aplic nevoilor comunității pe care o păstoresc. Menționez aici exemplul dat de către Martin-Oskar Enstad din delegația Norvegiei, care prin întâlniri regulate și-a stabilizat un grup de tineri, pe modelul ,,Cercetașilor” și cu care desfășoară diverse activități religioase, practice și sociale. De altfel, tot prin intermediul acestuia am intrat și în posesia unor materiale de lucru cu copii, materiale pe care sunt sigur că le voi folosi în cadrul întâlnirilor lunare sau bilunare cu copii din localitate în cadrul Parteneriatului educațional Biserică-Școală. (Pr. Sârbu Ciprian)

Activitatea in cadrul acestor intalniri este foarte intensa si de aceea s-ar cuveni ca intalnirile sa fie mai lungi pentru a putea discuta mai in detaliu metodele precum si pasii prin care poti sa implementezi anumite activitati in comunitatea ta. De asemenea consider ca ar fi necesara o reintalnire, in viitor, unde sa ne reimpartasim activitatile pe care le desfasuram dar si ideile noi pe care le-am vazut si le-am auzit in aceasta intalnire si pe care le-am aplicat in comunitatile noastre. (Pr. Popescu Ovidiu)

Peste tot am observat ca s-a incercat sa se puna in practica iubirea pentru aproapele. De asemenea atat parteneriatul cat si diversele parteneriate au fost aproape tot timpul la initiativa Bisericilor locale ale fiecarei delegatii in parte. Fara colaborare indiferent de metode sau tehnici specifice si proprii fiecarei echipe nimic nu s-ar putea construi pentru diversele comunitati. Colaborarea, perseverenta, dorinta de a realiza ceva concret si folositor si nu in ultimul rand dragostea pentru aproapele. (Pr. Făiniși Antonie)

Atelierul intercultural de la Sofia a prilejuit participanților români ocazia de a face cunoscut și partenerilor modalitățile și mijloacele de implicare a parohiei în activitățile de dezvoltare comunitară, dar să se și împărtășească din experiența celorlalți pentru îmbunătățirea propriilor activități și colaborări cu toți factorii decizionali și interesați în sânul unei comunități pentru dezvoltarea multilaterală a acesteia. După cum sublinia unul dintre participanți, atelierul intercultural de la Sofia a contribuit pozitiv în ceea ce privește experiențele viitoare în parohie: „Mobilitatea în Sofia însă mi-a deschis alte orizonturi și astfel cred că mi-a amintit că a fi preot într-o comunitate rurală înseamnă nu doar a fi un sacerdot ci și a fi un ,,asistent social”, sau un motor care să pornească organele decizionale ale comunității și astfel, colaborările să se fructifice în viața cotidiană a membrilor Parohiei”.
Observând cu atenție activitățile desfășurare în comunitățile lor de către membrii celorlalte grupuri, preoții români și-au propus să inițieze mai multe activități la nivelul comunităților rurale, dintre acestea amintim:

-mărirea grupului de tineri pe lângă parohie, şi iniţierea unui dialog cu una din delegaţiile prezente la Sofia;
-împreună cu voluntari precum și cu sprijinul autorităților locale se intenționează începerea construcției unui așezământ social care să vină în sprijinul celor aflați în dificultăți;
-formarea unui grup de tineri, voluntari, care se vor ocupa cu strângerea de fonduri și alimente pentru a fi împărțite celor care au nevoi mai deosebite;
-folosirea materialelor de lucru cu copiii, obținute de la membrii delegației norvegiene, materiale care vor fi folosite în cadrul întâlnirilor lunare sau bilunare cu copiii din localitate în cadrul Parteneriatului educațional Biserică-Școală.
Metodele de diseminare a informațiilor și experiențelor dobândite în cadrul atelierului intercultural din Bulgaria, vor viza următoarele:
-împărtășirea experienței dobândite în Bulgaria propriei comunități religioase, în zilele de duminică și în sărbători, precum și antrenarea voluntarilor în activitățile viitoare ale parohiei prin întâlnirile frecvente cu aceștia;
-menționarea metodelor folosite de preoții italieni sau de diaconii norvegieni privind implicarea voluntară a credincioșilor în acțiuni de strângere de fonduri, activități economice și sociale, precum și de a activa în domeniul educativ-cultural;
-organizarea de seminarii pentru informarea autorităților locale cu privire la metodele aplicate în alte comunități din străinătate și găsirea celor mai bune soluții pentru implementarea lor și în comunitățile religioase din România.

Acest atelier intercultural de la Sofia a contribuit și în ceea ce privește îmbunătățirea competențelor lingvistice ale preoților români, fiecare făcând eforturi de a comunica și de a înțelege limba engleză. Unul dintre preoții participanți cunoaște limba engleză, însă acest atelier l-a ajutat să se perfecționeze prin conversațiile purtate cu partenerii noștri: „Menționez că în urmă cu câteva luni, am beneficiat de o bursă de mobilitate ERASMUS în Norvegia la Școala Norvegiană de Teologie și am participat la cursuri cu predare și evaluare în limba engleză. Astfel am început să-mi îmbunătățesc competențele lingvistice în această perioadă. Totuși o limbă străină care nu este repetată își pierde din acuratețe. De aceea m-am bucurat enorm să particip la acest altelier intercultural din Bulgaria fiindcă mi-am reevaluat competențele lingvistice ale limbii engleze. Metodele pe care le-am folosit sunt diverse, însă îmbunătățirea competenței lingvistice s-a făcut cel mai mult prin discuțiile din timpul seminariilor și prezentărilor și în mod special la nivel personal în timpul liber”, iar un alt preot participant a afirmat: „Înțeleg bine limba engleză și asta m-a ajutat, iar prin discuțiile avute cu diferiți participanți am reușit să îmi îmbunătățesc vocabularul”.
Mobilitatea a fost promovată pe blogul proiectului (http://teologie.central.ucv.ro/blogs/imcod/), pe pagina de facebook a acestui proiect (http://www.facebook.com/media/set/?set=a.207527412610221.60152.107275969302033), pe site-ul Mitropoliei Olteniei (http://www.mitropoliaolteniei.ro/?p=1720), pe blogurile profesorilor din echipa de implementare a proiectului (http://iulianmihaiconstantinescu.blogspot.com/2011/03/un-grup-de-preoti-din-jud-gorj-va.html; http://teologie.central.ucv.ro/blogs/dianaradut/category/participare-la-diverse-proiecte/), pe diverse alte site-uri: Romanian Global News (www.rgnpress.ro), Basilica (http://www.basilica.ro/ro/stiri/un_grup_de_preoti_din_arhiepiscopia_craiovei_participa_la_un_atelier_intercultural_organizat_la_sofia_8724.html), precum și în mass-media locală și nu numai (Radio Trinitas-interviuri ale participanților şi Radio Renaşterea din Cluj-Napoca).
Conf. Univ. Dr. Mihai Vladimirescu,
Manager proiect

Premiile Simpozionului National Studentesc „Tainele Botezului si Cununiei in Sfanta Scriptura”, Sfanta Manastire Tismana, 17-19 mai 2011

2011-06-07T03:29:00.000-07:00

PREMIUL I
Ungureanu Cezar, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Univ. Babeş-Bolyái, Cluj-Napoca
"Lege" si "legi" după Romani 7. O perspectivă a teologiei baptismale pauline

PREMIUL II
Perşa Răzvan Tudor, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Univ. Babeş-Bolyái, Cluj-Napoca
Omul - subiect pasiv în renaşterea baptismală. O perspectivă ioaneică

PREMIUL III
Chituță Alexandru-Constantin, Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Univ. L.B. Sibiu
Pactio fidei. Legătura indestructibilă dintre Mărturisirea credinţei şi Botez

MENTIUNE
Anistoroaei Bogdan-Ioan, Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae”, Univ. Al. I. Cuza, Iași Naştere şi creştere în Duh

MENTIUNE
Drăgușin Nicolae, Facultatea de Teologie „Iustinian Patriarhul”, Universitatea din Bucureşti
Păcatul strămoşesc şi Botezul. Comentariu la Romani 5, 12

MENTIUNE
Duță Sorin Ionel, Facultatea de Teologie, Universitatea din Craiova
Căsătoria în timpul Mântuitorului Iisus Hristos

PREMIUL HARALAMBIE ROVENTA
Burdeţ Oniţa, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Univ. Babeş-Bolyái, Cluj-Napoca
Divorţul în „lumea mozaică”. O perspectivă deuteronomică.

PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNA PREZENTARE
Călin Marius Adrian, Facultatea de Teologie „Iustinian Patriarhul”, Universitatea din Bucureşti
Originea Tainei Căsătoriei. Aspecte biblice în identificarea ei protopatristică

FELICITARI TUTUROR SI SUCCES MAI DEPARTE!

Fotografii:
http://www.facebook.com/mobileprotection#!/media/set/?set=a.121221814626280.29306.100002153872940

Lista studentilor anului III, P, care au prezentat lucrari de seminar la Drept canonic, 2010-2011

2011-06-07T00:22:00.000-07:00

Ariciu R - 10
Bacescu B - 10
Breana M - 6
Butuc-Andreescu O. - 10
Buzuloiu V - 10
Cernazanu F - 7
Chirion D - 9
Ciunel D - 10
Condescu M - 10
Constantin G. - 10
Constantinescu I - 10
Corici I - 6
Cotirga I - 9
Cretu D - 10
Diaconu C - 10
Dorobantu N - 10
Duta S - 10
Enache A - 10
Foanene D - 10
Gheorghe S - 10
Gitan M - 10
Ispas M - 10
Maftei A. - 1
Militaru L - 10
Miroiu F - 8
Mitroi F - 8
Nicola V - 10
Pirvulet I - 10
Popa I - 10
Popa T N - 10
Popescu A - 1
Prejbeanu S - 10
Radu M - 6
Sandoiu L - 10
Stelea N - 10
Tudor C. - 9
Zanfirescu M - 9

Nota de la lucrarea de seminar este 30% din media finala.

Patriarhia de Ierusalim și problemele de jurisdicţie interortodoxe. Câteva aspecte privind recentul conflict bisericesc privind Ierihonul

2011-06-02T05:06:00.000-07:00

Suntem cu toții surprinși de actualul conflict cu implicații canonice la nivel interortodox de la Locurile Sfinte ale creștinismului, deschis în mod nejustificat de Patriarhia istorică de Ierusalim, mai precis de ierarhia greacă actuală care alcătuiește Sfântul Sinod patriarhal. Analizând în profunzime situația, nu este greu să înțelegem adevărata miză a acestui conflict (orgoliul împins la extrem al grecilor ierusalimiteni, încurajați de teologii constantinopoliteni, vi-a-vis de problema autocefaliei și a diasporei; rațiunile strict economice), care ar fi putut fi evitat pe calea dialogului frățesc, a întâlnirilor interortodoxe, a corespondenței și a vizitelor reciproce, toate acestea fiind mijloace interortodoxe consacrate pentru păstrarea unității canonice în Ortodoxie. Ignorând principiile canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii (sunt rezumate în can. 34 apostolic), tradiția istorică a Ortodoxiei, dar și aplicarea inevitabilă în actualul context al Bisericii Ortodoxe a principiului reciprocității, inevitabil în situația actuală privind exercitatea puterii jurisdicționale în Diaspora proprie fiecărei Biserici autocefale, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului se pronunță unilateral, hotărând ruperea comuniunii cu Patriarhul României și caterisirea reprezentantului Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, Arhim. Drd. Ieronim Crețu (episcop ales). Motivul invocat de grecii ierusalimiteni este construcția unui centru pentru pelerinii români, al Patriarhiei Române, la Ierihon, fără acord bisericesc (binecuvântarea scrisă a patriarhului Ierusalimului), considerând neîntemeiat canonic, ba chiar necanonic, că reprezentantul Bisericii Române implicându-se activ în ridicarea acestui centru care beneficiază și de o biserică, nu ar fi făcut ascultare față de episcopul locului prin ridicarea fără binecuvântare a acestui altar, producând schismă față de Întâistătător. Întreaga problematică pleacă de la ceea ce se înțelege prin autocefalie, diasporă, teritoriu canonic, drepturile Bisericilor autocefale asupra diasporei proprii și exercitarea puterii bisericești, în speță a lucrării judecătorești (pronunțarea canonică a pedepselor), ca parte a activității pastorale sau jurisdicționale a Bisericii.
Vom aborda mai jos câteva aspecte generale privind contextul acestui conflict, o evaluare canonică și promovarea câtorva sugestii.

Instituția canonică a autocefaliei și consecințele ei canonice
În ultimele decenii, în sânul Ortodoxiei ecumenice s-au purtat numeroase discuţii pe marginea instituţiei autocefaliei, ca formă de organizare a unităţilor teritoriale bisericeşti ortodoxe, precum şi cu privire la procedura constituirii lor şi aceasta în ciuda rânduielilor canonice şi practicii tradiţionale a Bisericii. Deşi au existat şi există numeroase disensiuni privind instituţia autocefaliei şi jurisdicţiile bisericeşti, toţi canoniştii acceptă că interpretarea canoanelor care vizează principiul autocefaliei şi celelalte principii în strânsă legătură, nu se poate realiza decât în lumina datelor istorice care la rândul lor trebuie să fie raportate la doctrina canonică ortodoxă . Facem precizarea că nu există derogare de la canoane (acest termen nefiind propriu dreptului canonic ortodox, ca o moștenire bizantină), iar Sfintele Canoane nu sunt simple reguli pastorale , așa cum se afirma într-un comunicat de presă recent, ci sunt parte a Sfintei Tradiții .
După cum constata canonistul ortodox român, Părintele Profesor Liviu Stan , noile teze ce s-au emis pe la jumătatea secolului al XX-lea, pe lângă caracterul lor provocator în Ortodoxie, aveau să nesocotească principiile dogmatice şi canonice ale Bisericii Ortodoxe, prin acestea contestându-se chiar canonicitatea actelor de proclamare a autocefaliilor de către vechile patriarhii. Aceste teze, din păcate îmbrăţişate şi azi în lumea ortodoxă greacă (în speță de Patriarhia de Ierusalim), susţineau competenţa exclusivă a autorităţii sinodului ecumenic de proclamare a autocefaliei unităţilor bisericeşti teritoriale, toate autocefaliile post-sinodale (de după 787) având un simplu caracter provizoriu, acestea fiind nedepline canonic, excepţie făcând Patriarhiile istorice. Susţinându-se nedeplinătatea canonică a autocefaliilor post-sinodale şi necesitatea supunerii lor examinării unui viitor Sinod Ecumenic, se pune la îndoială nu numai noţiunea de canonicitate, dar şi canonicitatea în relaţiile interortodoxe după epoca sinoadelor ecumenice. Aceste teze necanonice, străine de eclesiologia ortodoxă şi de întreaga doctrină canonică a Bisericii noastre, au avut răsunet în Ortodoxie şi încă mai au, punând la îndoială unitatea ecumenică a Bisericii Ortodoxe, cea « una, sfântă, sobornicească şi apostolească ». Aceste poziţii ale Profesorului Trembelas au fost lansate înaintea debutului Comisiilor interortodoxe şi a Conferinţelor Panortodoxe şi Presinodale pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, tocmai pentru a deschide calea dialogului aprins asupra problemei autocefaliei, cu adevărat o problemă cu implicaţii canonice în raporturile interortodoxe, încă nerezolvată în ciuda hotărârilor de principiu luate în cadrul întrunirilor interortodoxe de la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy/Geneva (Elveţia).
Alţi teologi, ignorând rânduiala canonică ortodoxă, neacceptând existenţa Bisericilor particulare, susţin refacerea unităţii Ortodoxiei prin recunoaşterea de către Bisericile locale a drepturilor de jurisdicţie deplină ale unui « tron suprem », adică Patriarhia Ecumenică de Constantinopol . Toate aceste teze necanonice reclamă îndreptăţit clarificarea raporturilor jurisdicţionale interortodoxe, distincţia precisă între autocefalie şi autonomie, precum şi procedura recunoaşterii şi proclamării autocefaliei Bisericilor locale constituite independent din punct de vedere administrativ-jurisdicţional pe bază sinodal-ierarhică.
În ultimii ani, lucrările de teologie ortodoxă au abordat din plin problema autocefaliilor care au marcat istoria Bisericii Ortodoxe din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, născând numeroase discuţii la nivel interortodox. Noţiunea de « autocefalie » a fost percepută în chip diferit , fie ca independenţă a Bisericilor locale în sânul Ortodoxiei ecumenice prin care se dă expresie deplin nealteratei unităţi proprie Bisericii , fie ca un termen quasi-politic prin care Bisericile emancipate au în fruntea lor o autoritate administrativă şi spirituală, iar frontierele Bisericilor coincid cu cele ale statelor. Astfel, canonistul T. Pharmakides susţinea în 1820 că Biserica nu este liberă decât în lucrarea sa internă privind dogmele şi cultul, în timp ce administrarea unei Biserici « naţionale » şi raporturile ei cu alte Biserici sunt de competenţa exclusivă a puterii civile .
« Autocefalia » reprezintă o realitate în viaţa şi organizarea Bisericii, fiind prezentă încă de la începuturile organizării bisericeşti, căpătând forme noi în timp odată cu statornicirea organizării teritoriale şi funcţionării Bisericii pe bază sinodal-ierarhică. Astfel, în înţelesul cel mai autentic, autocefalia nu priveşte “supunerea unui episcop faţă de altul, ori a unei provincii unui episcop, ci se aplică unui grup de biserici în cadrul unei provincii care este capabilă să garanteze propria-i integritate şi existenţă” , independenţa bisericilor locale care trăiau în unitate, fără vreo întâietate, fiind arătată chiar de Noul Testament.
Prin urmare, precizăm aici că dreptul fiecărei Biserici la independenţă sau la autocefalie a fost consacrat prin practică bisericească transformată în timp într-o rânduială juridică, apoi în obicei de drept cu putere de lege care a fost menţionat în textul diferitelor canoane. Acest drept la autocefalie al Biericilor locale “constă în libertatea asigurată prin lege, pe seama fiecărei unităţi bisericeşti care poate exista prin sine însuşi, de a se organiza şi de a se conduce în mod independent de alte unităţi bisericeşti aflate în aceeaşi situaţie, adică în situaţia egală sub raportul drepturilor chiar dacă sub raportul întinderii teritoriale al titulaturii sau al ierarhiei onorifice acela s-ar găsi pe o treaptă superioară” .
Încă din epoca apostolică până în secolele II-III, Bisericile locale erau conduse în mod autocefal de episcopi , ulterior conducerea unităţilor bisericeşti trecând pe seama sinoadelor locale, provinciale (can. 34, 37 apost.), prin introducerea sistemului mitropolitan (sec. IV) sinoadele mitropolitane fiind alcătuite din episcopii provinciei în frunte cu mitropolitul (can. 4, 5, 6, 7 I ec.) . Astfel, deşi termenul de autocefalie nu apare în canoane, nefiind uzitat în primele secole, autocefalia s-a manifestat de-a lungul timpului în forme diferite .
Sfinţii Apostoli, fiind conştienţi de autoritatea lor unică şi irepetabilă primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, bucurându-se de jurisdicţie universală în virtutea harului extraordinar al apostoliei, au propovăduit Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos până la marginile lumii (Matei XXVIII, 19), depăşind graniţele unei singure comunităţi, întemeind numeroase Biserici locale pe care le-au înzestrat cu o conducere autocefală prin hirotonia episcopilor în fruntea lor. Aceste comunităţi locale, conduse de episcopi, se administrau independent una de cealaltă, deşi toţi episcopii conduceau în comuniune întreaga Biserică, fără a dispune de jurisdicţie universală, ci numai locală, deci limitată la graniţele eparhiei lor . Episcopii, hirotoniţi fiind pentru comunităţile locale, devin o mărturie a credinţei comunităţii sale locale, fiind integrat în colegiul episcopal şi astfel devine mărturia întregii învăţături şi tradiţii apostolice , după cum afirmă teologul W. Beinert. Hirotonia episcopului nu înseamnă dependenţă sau subordonare faţă de cel ce hirotoneşte, ci punere în slujba scaunului episcopal spre slujirea Bisericii locale pentru care a fost hirotonit episcopul .
În fruntea sinoadelor episcopilor din secolele al II-lea şi al III-lea se afla un întâistătător, numit « protos », care exprimă simbolic autocefalia Bisericii locale în fruntea căreia se afla (can. 34 apost.). Astfel, aceste unităţi bisericeşti conduse de sinoade în fruntea cărora se afla cîte un « protos » recunoscut drept cap, devin, după cum arată marele canonist ortodox român, Profesorul Liviu Stan, unităţi autocefale tip . Acestei organizări bisericeşti autocefale i se dă expresie, este statornicită canonic, în textul canonului 34 apostolic care cuprinde şi principiul autocefaliei, fiind în secolul al V-lea interpretat prin canonul 8 al Sinodului al III-lea ecumenic (Efes, 431) şi regăsit în hotărârile canonice ale Sinodului al IV-lea ecumenic (Calcedon, 451).
Următoarea etapă a organizării bisericeşti a însemnat apariţia, în secolul al IV-lea, a mitropoliilor autocefale (can. 4, 5, 6, 7 I ec.; 2 II ec.), mai apoi a exarhatelor (sec. IV) şi a patriarhiilor (sec. IV-V) ca unităţi autocefale (can. 6, 7 I ec. ; 2, 3 II ec.; 9, 17, 28 IV ec.), acestea din urmă cuprinzând mai multe exarhate. O astfel de evoluţie a organizării şi funcţionării administrative a unităţilor bisericeşti teritoriale a fost marcată de schimbări privind statutul canonic al acestor comunităţi locale. Episcopiile, care iniţial fuseseră autocefale, şi-au păstrat numai autonomia unele faţă de altele, împreună formând mitropoliile autocefale, care mai târziu aveau să devină şi ele autonome în sânul exarhatelor şi apoi în cadrul patriarhiilor (can. 9, 12, 17, 28 IV ec. ; 8, 35 VI ec. ; 3, 6 VII ec.). Însă, ca şi unele exarhate sau dieceze şi unele dintre mitropolii şi-au păstrat autocefalia, fie ca mitropolii, fie ca arhiepiscopii , putând menţiona aici Mitropolia Tomisului sau Arhiepiscopia Ciprului care a rămas autocefală până astăzi (can. 8 III ec. ; 39 VI ec.). Alte unităţi bisericeşti cvasiautocefale, numite arhiepiscopii autocefale, au devenit tot mai numeroase încă din secolele IV-V.
Aşadar, canonul 34 apostolic (începutul sec. IV) cuprinde principiile canonice de organizare şi funcţionare a Bisericii, două dintre acestea fiind principiul etnic şi cel al autocefaliei. Prin aplicabilitatea acestor principii s-a putut păstra unitatea canonică ortodoxă, acestei unităţi eclesiale dându-i-se expresie chiar din epoca apostolică . Astfel, autocefalia Bisericilor locale, formate în cadrul etnic, este menţionată de canonul 34 apostolic, după cum afirmam, dispoziţiile lui fiind preluate şi de alte canoane, acestea arătând criteriile pentru stabilirea identităţii unei Biserici: locul, naţionalitatea, etnicitatea şi ritul . Temeiurile canonice ale organizării Bisericilor locale ca Biserici autocefale se cuprind în canoanele care menţionează constituirea Bisericilor autocefale în epoca apostolică (can. 34, 35, 37 apostolice), în epoca sinoadelor ecumenice (can. 7 I ec.; 2 III ec.; 8 III ec.; 9, 12, 17, 28 IV ec.; 8, 36, 38 VI ec.) şi a sinoadelor locale (can. 9, 14 Ant.; 3, 6 Sard.; 13, 18 Cart.), toate aceste canoane dând expresie principiului autocefaliei, dezvoltându-l şi statornicindu-l în planul legalităţii. Pe lângă aceste temeiuri se mai pot adăuga şi unele fundamente politice, adică prezenţa statelor naţionale sau polinaţionale care la rândul lor sunt formate din unităţi administrative, la toate acestea adăugându-se şi interesul politic al diferitelor state de a întări organizarea propriei Biserici naţionale prin autocefalie şi interesul de a o scoate de sub jurisdicţie străină .
Astfel, forma de organizare autocefală a Bisericii este o formă tradiţională în sânul Ortodoxiei ecumenice, impunându-se ca instituţie canonică-juridică de bază. Trebuie precizat faptul că această formă tradiţională a Bisericii de organizare şi conducere nu este esenţială, în sensul că ea poate lipsi din viaţa Bisericii, existând numeroase posibilităţi de a se crea forme noi de organizare bisericească prin adoptarea formelor corespunzătoare misiunii sale. În constituirea autocefaliilor se va avea în vedere, pe lângă principiul etnic care nu trebuie să fie pus la îndoială şi alte realităţi precum cadrul geografic şi politic statal naţional sau polinaţional.

Principiul etnic – un fundament divin şi canonic al autocefaliei şi al dreptului de jurisdicţie al Bisericii Ortodoxe Române asupra propriei diaspore
Biserica Ortodoxă Română, prin purtarea de grijă a Sfântului Sinod, întotdeauna a avut în vedere asigurarea asistenței pastorale a românilor din diaspora, inclusiv din Țara Sfântă, acolo unde se organizează numeroase pelerinaje la Locurile Sfinte ale creștinismului. Dat fiind numărul mare de credincioși ortodocși români, Biserica Ortodoxă Română fiind a doua ca număr de credincioși în Ortodoxia ecumenică, după Biserica Ortodoxă Rusă, era firesc ca aceștia să poată beneficia în Țara Sfântă de asistență pastorală și să se poată ruga și închina în biserica lor, în limba română, precum și asigurarea de către Patriarhia Română a condițiilor de cazare. Nu e de mirare că numărul credincioșilor români și ruși este foarte mare în Țara Sfântă, fie stabiliți acolo, fie care muncesc pe anumite perioade, fie care sunt în pelerinaj. Este firesc ca acești credincioși, aparținând Bisericii Ortodoxe Române, să poată avea propriul centru religios unde să poată fi cazați și să participe la rugăciunea în comun, în limba poporului. Aceasta este tradiția Bisericii, adevărata eclesiologie ortodoxă.
Neamul face parte din opera de creare a lumii, purtând astfel pecetea veşniciei şi perpetuându-se numai prin credinţă şi încredere în ajutorul lui Dumnezeu. După cum afirmă şi canonistul român, Profesorul Iorgu Ivan, familia constituie baza fiecărui neam, iar limba proprie fiecărui neam este un semn distinctiv şi mijloc de exteriorizare a religiozităţii, fiind o rânduială divină ca fiecare neam să aibă limba sa . Nerespectarea specificului fiecărui neam, a limbii şi a tradiţiilor sale, este cu adevărat o încălcare a rânduielii divine, toate acestea fiind mai uşor înţelese prin considerarea Revelaţiei divine a Vechiului şi a Noului Testament.
Legătura etnică este un principiu canonic pentru organizarea Bisericii, însuşi Mântuitorul Hristos, întemeind Biserica pentru toţi oamenii, a înzestrat-o şi cu principii de organizare şi conducere. Principiile de organizare şi conducere bisericească, alături de mijloacele spirituale aflate la dispoziţia Bisericii pentru împlinirea scopului său existenţial, aveau să asigure în timp unitatea Bisericii, cu toată diversitatea de neamuri şi de limbi ale celor ce deveneau subiecte de drept în Biserică prin administrarea Sfintei Taine a Botezului.
Autoritatea de drept divin a principiilor stabilite de Sfinţii Apostoli în organizarea şi conducerea Bisericii nu poate fi pusă la îndoială. Aceste principii au fost fixate în textul canoanelor, relevant în acest sens fiind canonul 34 apostolic, care, pe lângă alte principii de organizare şi funcţionare a Bisericii (ex. principiul ierarhic, principiul sinodal, principiul autonomiei, principiul autocefaliei, principiul teritorial), cuprinde şi principiul etnic prin care se înţelege « organizarea Bisericii unui neam cu episcopi şi preoţi din acel neam, obligaţi să propovăduiască dreapta învăţătură şi să săvârşească întregul cult – Sfintele Taine şi ierurgiile – în limba neamului, respectându-i tradiţiile şi obiceiurile care nu contravin doctrinei şi moralei ortodoxe » .
În dezvoltarea organizării bisericeşti şi a adaptării ei la organizarea administrativă a statului, constatăm că Părinţii Sinoadelor ecumenice au afirmat egalitatea şi independenţa unităţilor bisericeşti autocefale mai mari, fără a se bucura de drepturi jurisdicţionale unele faţă de altele, în acelaşi timp întărind elementul etnic ca indispensabil în organizarea unei Biserici autocefale, ca rânduială divină. Principiul etnic a fost invocat de Biserici pentru obţinerea neatârnării lor faţă de jurisdicţiile străine, cum este cazul Bisericii Georgiei sau a Rusiei, însăşi Patriarhia de Constantinopol citând textul canonului 34 apostolic la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Rusiei (1448). În acest context, termenul «  » a fost interpretat corect de către Patriarhia Ecumenică, în sens de « neam ». Mai târziu acest termen a fost interpretat greşit de către istoricii şi canoniştii greci, tocmai pentru a justifica pretenţiile neîntemeiate ale Patriarhiei de Constantinopol asupra jurisdicţiei întregii diaspore . Astfel, termenul « etnos » a fost redus la înţelesul de eparhie, asemenea canonului 9 Antiohia, continuându-se cu interpretarea eronată a canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon.
Cu toate acestea, legătura etnică este un temei al dreptului şi datoriei fiecărei Biserici autocefale de a organiza şi îndruma viaţa religioasă a propriilor diaspore, pentru păstrarea credinţei ortodoxe strămoşeşti, cât şi pentru a beneficia în diaspora de ceea ce Biserica-mamă împărtăşeşte sub aspect spiritual fiilor din cuprinsul respectivului stat naţional.
Încă de la începuturile creştinismului cei plecaţi în diaspora păstrau legătura cu episcopul în a cărui comunitate primiseră botezul, numai aşa aveau liniştea deplină că se află în permanentă comuniune spirituală cu membrii comunităţii de care s-au despărţit şi cu întreaga Biserică. Acest fapt este exprimat şi de canonul 2 al Sinodului II ecumenic care stabileşte ca toate diasporele aflate în afara Imperiului roman să se administreze după obicei, adică de către episcopii sub a căror jurisdicţie au fost înainte de a ajunge sub barbari. Un secol mai târziu, Părinţii Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451), prin canonul 28, un canon recunoscut ca fiind într-adevăr controversat , neacceptat de Biserica Romano-Catolică şi mult discutat în sânul Ortodoxiei ecumenice, au recunoscut scaunului de Constantinopol dreptul de jurisdicţie asupra diecezelor Asiei, Pontului şi Traciei. O astfel de excepţie nu poate fi considerată contrară vechiului obicei conform căruia fiecare întâistătător al diecezei exercita jurisdicţia asupra mitropoliţilor sufragani, ci o asemenea excepţie, adoptată din motive politice, poate fi considerată, după cum afirmă Profesorul Iorgu Ivan, ca o confirmare a vechiului obicei la care s-au referit canoanele 6 al Sinodului I ecumenic şi 2 al Sinodului II ecumenic, prin care s-a respectat principiul teritorialiăţii canonice ca fiecare episcop al diecezei să-şi exercite jurisdicţia numai în graniţele diecezei sale .
Întâistătătorii Bisericilor autocefale s-au bucurat de egalitate în putere, nefăcându-se confuzia între drepturile jurisdicţionale şi întâietatea de onoare, acest fapt fiind evidenţiat şi de marele canonist al secolului al XII-lea, Ioan Zonaras, care, interpretând canonul 17 al Sinodului IV ecumenic, a susţinut că patriarhul de Constantinopol este judecător numai în graniţele jurisdicţiei sale, fără ca mitropoliţii aflaţi în jurisdicţia celorlalte Patriarhii istorice să se supună judecăţii sale. De fapt, chiar scaunul de Constantinopol în Tomos-urile de autocefalie, pe baza canonului 34 apostolic , a recunoscut că Bisericile organizate în cadru etnic, care până atunci fuseseră în jurisdicţia Constantinopolului, acum, prin dobândirea autocefaliei, sunt într-o stare de neatârnare şi cu o administraţie proprie. În consecinţă, însăşi Patriarhia de Constantinopol, cu toate privilegiile sale recunoscute de sinoadele ecumenice (can. 3 II ec. ; 28 IV ec.) , a susţinut că toate Bisericile recunoscute ca autocefale sunt egale în cadrul Ortodoxiei, fără a putea exercita, aşadar, jurisdicţia asupra altei Biserici autocefale, indiferent de vechimea lor sau de numărul credincioşilor . Orice pretenţie a vreunei Biserici autocefale de a avea drepturi jurisdicţionale asupra altor Biserici autocefale sau asupra diasporelor acestora este împotriva învăţăturii Sfintei Scripturi şi a canoanelor Bisericii Ortodoxe, canonul 34 apostolic exprimând în chip pozitiv importanţa principiului etnic ca bază a organizării Bisericii şi a execitării jurisdicţiei asupra propriei diaspore . Fiecare Biserică Ortodoxă autocefală are o formă proprie « numai din cauza caracterului naţional propriu al poporului ortodox căruia aparţine acea Biserică » . Cu toate acestea, Bisericile Ortodoxe autocefale, deşi sunt organizate într-un chip precis în cadru etnic şi geografic , totuşi se poate spune că « nu sunt nici abdicări şi nici căderi din universalitatea creştină, ci expresia firească şi canonică a acordului dintre aceste două feţe ale unor realităţi organice : pluralitatea, după creaţie, a naţiunilor şi unitatea, după har a Bisericii creştine » .
În ciuda acestor realităţi din viaţa Bisericii, în timp, Patriarhia de Constantinopol, ierarhia grecilor și teologii filo-constantinopolitani, punând la îndoială principiul etnic în organizarea şi conducerea Bisericilor autocefale, au acuzat Bisericile autocefale de etnofiletism, această aversiune a lor culminând cu sinodul de la Constantinopol din 1872 la care a fost combătut filetismul ca fiind o erezie împotriva învăţăturii de credinţă, a canoanelor Sfinţilor Părinţi, catalogându-i pe cei ce au admis principiul etnic ca « străini de Biserică şi schismatici… » . Filetismul este privit de aceşti teologi deserviţi scaunului constantinopolitan ca fiind un principiu al naţionaliştilor aplicat în domeniul bisericesc, ignorându-se în acelaşi timp cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor Săi înainte de Înălţarea Sa : « Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ, mergeţi dar şi învăţaţi toate neamurile! » (Matei XXVIII, 18-19), toate neamurile fiind chemate în virtutea particularităţilor lor să participe la viaţa în Dumnezeu .
Canonistul grec, Părintele Profesor Grigorios Papathomas susţine că cei ce sunt adepţi ai principiului etnic fac confuzie între Biserică şi Naţiune, asimilând Biserica Naţiunii , nefiind acceptată jurisdicţia asupra unei etnii şi în concluzie mai multe jurisdicţii, ci o jurisdicţie universală, cea a Patriarhiei Ecumenice. Răspundem aici teologului grec prin ceea ce afirma o voce autoritară a Ortodoxiei secolului al XX-lea, cel mai mare dogmatist ortodox al timpului său, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae : « Ortodoxia este universală în sensul că e trimisă să propovăduiască pe Hristos la « toate neamurile » (Matei XXVIII, 19). Dar tocmai prin această trimitere la « neamuri » şi nu la indivizi necalificaţi sub aspect etnic, se arăta că ea nu este indiferentă la particularitatea neamurilor, ci le afirmă şi susţine în această particularitate a lor… Prin aceasta ortodoxia din cadrul fiecărui popor se ataşează în mod deosebit cu iubirea ei de neamul în mijlocul căruia lucrează, ajutându-l în toate aspiraţiile lui de viaţă şi făcând o sinteză între ele şi aspiraţiile spre mântuire pe care le ţine treze în sufletele celor ce fac parte din el » . Un alt mare teolog al Bisericii noastre, Părintele Profesor Constantin Galeriu afirma că « afirmarea caracterului naţional, a sufletului etnic, ţine de Revelaţie, ţine de adevărul credinţei, de Întruparea Fiului lui Dumnezeu în umanitate, în sânul unui neam (Rom. IX, 5) » . Aşadar, o asemenea poziţie a teologilor filo-constantinopolitani este condamnabilă , cu atât mai mult cu cât astfel de teologi avansează teza efortului depăşirii naţionalului prin universal, adică printr-o chenoză a Bisericilor autocefale în profitul Constantinopolului, chenoză de care sunt conştienţi ei înşişi că este greu de realizat. Ceea ce nu se conştientizează este faptul că fiecare Biserică ortodoxă autocefală are specificul ei dat de tradiţiile neamului respectiv şi de caracterul ei etnic, acestea asigurându-i originalitatea şi identitatea . Tot în acest context, canonistul român, Părintele Profesor Nicolae Dură, afirmă că afirmaţiile teologilor greci sunt lipsite de temei, principiul etnic, alături de celelalte principii canonice cuprinse în canonul 34 apostolic şi nu numai, îndreptăţind Bisericile ortodoxe locale care sunt constituite în cadru etnic şi teritorial să exercite jurisdicţie canonică asupra propriilor diaspore .
Menţionăm aici că importanţa şi necesitatea dependenţei spirituale a comunităţilor ortodoxe din diaspora faţă de Bisericile-mame şi faţă de patriile lor de origine a fost subliniată chiar de Patriarhia Ecumenică, atât în epistolele trimise în anul 1908 Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, cât şi în Tomos-ul sinodal nr. 2388 din 1908 prin care Patriarhia Ecumenică avea să cedeze Bisericii Greciei întreaga autoritate pentru protecţia spirituală asupra întregii diaspore greceşti, în scopul ocrotirii şi apărării intereselor elenismului în lume . Acest Tomos sinodal este în spiritul canonului 34 apostolic, invocându-se principiul etnic, toate argumentele Patriarhiei Ecumenice fiind folosite de celelalte Biserici autocefale ca temei pentru dreptul lor de jurisdicţie asupra propriilor diaspore. Am putea spune că în acelaşi scop, apărarea intereselor elenismului, cu aproape un deceniu mai târziu, în anul 1922, Patriarhia de Constantinopol reprimea în jurisdicţia sa întreaga diasporă ortodoxă greacă, lucrând şi astăzi în strânsă legătură cu Biserica Greciei şi cu Statul elen la promovarea valorilor, a tradiţiilor şi a intereselor elenismului pe toate continentele .
Dacă în urma înţelegerilor dintre cele două Biserici ortodoxe locale autocefale, Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei, diaspora greacă este sub jurisdicţia scaunului patriarhal de la Constantinopol, asta nu înseamnă că Patriarhia Ecumenică ar avea vreun drept jurisdicţional sau vreun privilegiu de jurisdicţie în virtutea întâietăţii sale de onoare în Ortodoxie (can. 28 IV ec.) , faţă de întreaga diasporă ortodoxă. Astfel, astăzi, se poate constata un aspect dureros în diaspora ortodoxă şi anume dezbinarea . Este condamnabil faptul că Patriarhia Ecumenică, fără acordul Bisericii-Mame primeşte în jurisdicţia sa comunităţi ortodoxe româneşti sau de altă etnie, comunităţi care au rupt legătura canonică cu Biserica-Mamă, fiind o încălcare a canoanelor şi a principiilor eclesiologice ortodoxe .

Patriarhia de Ierusalim - jurisdicția și legitimitatea ei actuală. Problema binecuvântării pentru ridicare de altar
Însă, în contextul abordării principiului autocefaliei și a jurisdicției asupra diasporei se cade să menţionăm câteva aspecte privind noţiunea de « teritoriu canonic », acesta fiind în strânsă legătură cu Bisericile autocefale şi cu jurisdicţia acestora, de reală importanţă în raporturile interortodoxe şi intercreştine. Acest termen nu a fost uzitat în istorie, ci este recent, deşi face referire la realităţi eclesiologice prezente încă din epoca apostolică.
Noţiunea de teritoriu canonic este marcată de o evoluţie în timp, încă în primele trei secole impunându-se principiul « o cetate – un episcop – o Biserică », presupunând exercitarea puterii bisericeşti de către un episcop într-un teritoriu bine stabilit . Astfel, Canoanele apostolice interzic încălcarea frontierelor bisericeşti de către episcopi şi clerici, fiind combătută practica părăsirii după bunul plac a eparhiilor de către episcopi şi preoţi şi slujirea în alte unităţi bisericeşti (can. 14 ap.). La fel, episcopii nu pot hirotoni în afara eparhiei lor (can. 35 ap.) şi nu-i pot primi în comuniune euharistică pe cei excomunicaţi în alte eparhii (can. 12 ap.) sau să anuleze pedepse bisericeşti pronunţate de către alţi episcopi în graniţele lor de competenţă (can. 16, 32 ap.).
Putem spune că noţiunea de teritoriu canonic la nivelul Bisericilor episcopale a apărut încă din timpul Sfinţilor Apostoli şi s-a dezvoltat în practica Bisericii din secolele al II-lea şi al III-lea şi mai târziu prin apariţia noilor forme de organizare bisericească (ex. Patriarhia în sec. V).
Patriarhia de Ierusalim este patriarhie autocefală, istorică, canonul 36 Trulan acordându-i locul 5 în Pentarhia patriarhilor și locul 4 în actuala Tetrarhie patriarhală. Teritoriul său canonic este consacrat prin hotărâri canonice ale sinoadelor ecumenice (can. 7 I ec.; 3 II ec.; 28 IV ec.; 36 VI ec.). Așadar, jurisdicția Patriarhiei de Ierusalim nu poate fi pusă la îndoială în Țara Sfântă, fiind confirmată prin opera canonică a sinoadelor ecumenice, alegerea și întronizarea actualului patriarh fiind recunoscută și salutată de Bisericile surori. Este Biserică autocefală care exercită deplin puterea învățătorească, sfințitoare și conducătoare în teritoriul său jurisdicțional.
Patriarhul este ales de către Sfântul Sinod care este compus în cea mai mare parte din Frații Sfântului Mormânt al Domnului, obște de frați greci care se îngrijește de întreaga administrație bisericescă și care influențează în mare măsură alegerea patriarhului grec, deși trupul eclezial al Patriarhiei este alcătuit în cea mai mare parte din arabi ortodocși, aflați în permanent conflict cu ierarhia greacă. Această obște de călugări, patronată de patriarh, ca grup de presiune, nu este reprezentativă, fiind o apariție nouă în dreptul canonic. Această obște, corect spus ordin pseudo-călugăresc, și-a însușit abuziv, cu sprijin politic, conducerea Bisericii Învierii, a patriarhiei și a întregii Palestine. Așadar, tagma acestor „zeloși ai Sfintei Învieri a lui Hristos”, organizați în Frăția Sfântului Mormânt, s-au dedicat organizării pelerinajelor cu sprijinul patriarhului. Este firesc, întrucât acesta se află în fruntea lor încă din 451 de la Sinodul al IV-lea ecumenic. Patriarhii s-au simțit obligați față de obștea de la Sfântul Mormânt, luându-și în serios atribuțiile de egumeni. Frăția Sfântului Mormânt și-a impus rolul conducător în viața bisericească din Palestina, monahii aceștia constituindu-se într-un fel de stat major al călugărilor, având în frunte pe patriarh.
Nu e legitim ca o conducere minoritară grecească să conducă o Patriarhie istorică în majoritate din credincioși ortodocși arabi, existând o strânsă legătură între primație (primat) și etnicitate. Astfel, acele autocefalii proclamate scriptic, însă nerespectate de Patriarhiile istorice, se impun a fi apărate și continuate în viață. În cazul nostru este vorba de nerespectarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia de Ierusalim, prin hotărârea grăbită unilaterală și prin pronunțarea pedepsei caterisirii pentru un cleric aparținând Bisericii noastre. Astfel, s-a încălcat autocefalia Bisericii noastre, dreptul de jurisdicție asupra diasporei și dreptul propriu de exercitare a puterii bisericești în unitățile teritorial-administrative ale Bisericii noastre. Ne punem și noi întrebarea firească: Dacă Patriarhia Română autocefală viază în cadrul unui popor și pentru poporul care o alcătuiște, oare poate exista Patriarhie fără patrie ca în cazul Ierusalimului? Există din păcate o tendință de acaparare a altor etnii, de către Patriarhiile grecilor, în ciuda principiilor apostolice, ceea ce este un dezastru pentru creștinismul răsăritean.
Patriarhia greacă de Ierusalim, deși cea mai săracă dintre toate patriarhiile istorice, este cea mai venerabilă având în vedere faptul că este păzitorul Sfântului Mormânt, beneficiind și de ajutoare pe măsură, fie pe linie bisericească, dar și politică. În urma pierderii de proprietăți, sursa principală de venit sunt daniile și veniturile din pelerinaje, însuși patriarhul Ierusalimului neavând o eparhie bine organizată, el fiind numit de marele canonist Liviu Stan ca stareț al Locurilor Sfinte și cu jurisdicție asupra pelerinajelor. Nu trebuie neglijat faptul că Patriarhia de Ierusalim a fost susținută material, în decursul vremii, de credincioși români și ruși, însă Rusia, mare putere mondială, a sprijini-o și de pe poziții politice, diplomatice, recunoștința neîntârziind să apară. Ierarhii Patriarhiei de Ierusalim ar trebui să fie recunoscători față de credincioșii români care merg la Locurile Sfinte pentru daniile făcute în timp de poporul român, așa cum astăzi Biserica Rusă are jurisdicție asupra a mai multe biserici în Țara Sfântă, ca recunoștință pentru sprijinul acordat de credincioșii ruși.
Explicația este simplă pentru care grecii au luat o asemenea măsură. Patriarhia de Ierusalim dorește monopol asupra pelerinajelor în Țara Sfântă din rațiuni economice, singurele care-i pot interesa pe greci.
Însă, fiind teritoriu canonic al Patriarhiei de Ierusalim, nu se poate ridica niciun altar fără binecuvântarea scrisă a Întâistătătorului, altfel fiind vorba de imixtiune bisericescă. Drepturile spirituale ale episcopului, care are jurisdicție necondiționată asupra tuturor bisericilor, mănăstirilor și instituțiilor de binefacere cu scop bisericesc de pe teritoriul său canonic (granițele eparhiei sale), nu trebuie să fie puse la îndoială. Încă de la împăratul Justinian s-a legiferat prin novela 67, în conformitate cu sfintele canoane (can. 31, 34 ap.; 5, 6 Gangra; 4 IV ec.), obligativitatea celui ce avea să zidească o biserică de a obține binecuvântarea episcopului locului. Însă, în cazul bisericii de la Ierihon putem vorbi de binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarhul Ierusalimului Diodor, însă fără a mai obține și binecuvântarea scrisă. Aceasta poate fi obținută numai pe calea dialogului frățesc, ținându-se cont de principiul reciprocității, de canonul 34 apostolic privind principiul etnic și de contextul actual al instituției canonice a autocefaliei și a jurisdicției asupra diasporei. Reprezentanța Patriarhiei Române la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan și Ierihon) se menționează ca parte a Bisericii Ortodoxe Române, în jurisdicția ei (cf. Art. 6, St.), reprezentantul Patriarhiei Române făcând ascultare de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, ca patriarh autocefal, nefiind în jurisdicția Patriarhiei Ierusalimului. Mijloacele prin care se exprimă supunerea canonică față de un ierarh sunt hirotonia, pomenirea lui și dreptul de a fi judecat de el (ceea ce nu e cazul nostru).
Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română a recunoscut autocefalia Ierusalimului și drepturile patriarhului și ale Sinodului său, prin adresarea cererii de a acorda binecuvântarea, însă moartea acestuia a întârziat demersul Patriarhiei Române. Centrul de la Ierihon, în jurisdicția Bisericii noastre (cf. Art. 6 Statut, votat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre), este proprietatea Bisericii Ortodoxe Române și nu poate fi cedat Patriarhiei de Ierusalim. Poziția Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului este regretabilă și necanonică, fiind o lovitură dată demnității bisericești a Patriarhiei Române autocefale, nesocotind frecventele situații de reciprocitate (ex. Parohia Română de la Sofia; Parohia de la Constantinopol, etc.).
Ieșirea din comuniunea cu patriarhul român este o hotărâre discutabilă, întrucât aceasta se face numai pentru erezie (45 ap.) și nu poate fi acceptată la nivel interortodox.
În concluzie, calea dialogului frățesc este singura soluție de rezolvare a acestei probleme, care poate fi rezolvată ca principiu numai la nivel interortodox.

Exercitarea puterii judecătorești. Pedeapsa caterisirii
Prin administrarea Sfintei Taine a Preoției de către episcopul competent, cel ce primește cu vrednicie și cu responsabilitate starea harică a preoției de instituire divină specifică fiecărei trepte a preoției, devine membru al clerului, al Bisericii respective, dobândind drepturi canonice și civile, dar, în același timp, își asumă obligații bine definite de dreptul canonic al Bisericii, obligații impuse de slujba spirituală și de rangul ierarhic respectiv care se bucură de autoritate specifică stării harice, la care se adaugă autoritatea personală în funcție de calitățile și personalitatea fiecărui cleric. Însă, una dintre obligațiile clericilor este și ascultarea canonică (υπακοή κανονική, obedientia canonica), adică, în virtutea principiului ierarhic, ca un efect și corolar al aplicării lui, deși însăși ascultarea canonică poate constitui un principiu canonic, treptele bisericești inferioare se supun sau se subordonează treptelor superioare ale preoției în sânul Bisericii autocefale, mirenii se supun față de ierarhie și aceasta din urmă față de organele sinodale superioare. Ascultarea canonică are fundament biblic, căci „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca X, 16), dar și canonic (can. 55 ap.; 8, 23 IV ec.; 57 Laodiceea; 31 Cartagina), primind expresie în legislațiile bisericești ale Bisericilor autocefale. Așadar, prin hirotonie se asumă de către fiecare candidat obligația ascultării canonice, întrucât între membrii clerului există raporturi canonice condiționate de întâietatea clericilor aflați pe trepte ierarhice superioare față de cei aflați pe trepte inferioare. În mod special, Sfintele Canoane fac referire la ascultarea față de episcop, ca părinte spiritual al preoților, cei ce ar încălca această rânduială fiind pedepsiți cu depunerea din treaptă. Autoritatea și demnitatea episcopului trebuie respectate, nu defăimate, așa cum, în general, nu pot fi defăimați cei ce se află pe treptele superioare ale clerului de clericii inferiori sau de mireni, dar nici autoritatea de stat nu poate fi defăimată de cler sau de credincioși.
Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte a făcut ascultare de patriarhul român în a cărui jurisdicție este. Exercitarea puterii bisericești (cele trei ramuri: învățătorească, sfințitoare, conducătoare), care se face numai prin administrarea validă a preoției și în dependență de episcopul competent, se realizează numai în granițele competenței jurisdicționale. Astfel, un episcop sau sinodul unei Biserici nu poate exercita această putere în sânul altei Biserici auticeface, căci lucrarea va fi nulă, necanonică și nerecunoscută. A face ascultare de episcopul competent (în virtutea dreptului de jurisdicție asupra diasporei, can. 34 ap.), fără supunere canonică față de episcopul locului, străin de Biserica în care ești membru deplin, cu toate drepturile și obligațiile și pentru asta să fii acuzat necanonic (neprocedural) de schismă (can. 31 ap.; 5 Antiohia; 10 Cartagina) se poate numi un abuz al unor ierarhi orgolioși, neîntemeiat canonic, ba mai mult o imixtiune în treburile Bisericii noastre. Pedeapsa caterisirii pentru schismă este canonică, însă ea devine necanonică pentru 2 motive: 1. în acest caz nu se poate vorbi de schismă, întrucât schisma, dezbinarea (acest termen provine din limba latină (disglut(i)nare) și se referă la starea creată prin învrăjbire, neînțelegere, discordie, conflict, ceartă, schismă (lat. schisma, -atis, schismaticus, a, um; dissidium-ii; discissio; în gr. Σχίζω – a separa) se produce în sânul aceleiași biserici, când clericul se separă de episcopul său (11 Cartagina; 6 Gangra), prin neascultare de autoritatea competentă bisericească, prin nesocotirea ordinii canonice, disciplinare și administrative; 2. nu se poate pronunța o pedeapsă canonică unui membru al altei Biserici autocefale și fără cercetare, neurmându-se procedura canonică. Ca principiu, un episcop poate caterisi numai clerici din eparhia sa, care au drept de apel la mitropolit sau la sinodul mitropolitan (can. 5 I ec.; 6 Antiohia; 14 Sardica). Caterisirea poate fi aprobată și de patriarh, ca definitivă, dacă este o pedeapsă administrată și pronunțată canonic. O astfel de pedeapsă este fără tărie pentru Biserica din care face parte clericul, dar și pentru celelalte Biserici Ortodoxe.
Despre caterisire putem spune că este pedeapsa aplicată de autoritatea bisericească clericilor care fac parte din ierarhia de instituire divină (episcopul, preotul şi diaconul), dacă aceştia se fac vinovaţi de încălcarea gravă a rânduielilor bisericeşti statornicite de normele religios-morale, canonice sau disciplinare şi sociale care reglementează conduita etalon a membrilor Bisericii. Prin caterisire, clericul este oprit definitiv de a mai exercita puterea bisericească în cele trei ramuri ale sale (învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare), fiind trecut în rândul laicilor şi pierzând numele şi demnitatea clericală.
După doctrina canonică a Bisericii noastre, organele judecătoreşti bisericeşti competente, individuale şi colegiale sau sinodale, de a pronunţa pedeapsa caterisirii sunt episcopul eparhiot (can. 5 I ec.; 6 Antiohia; 14 Sardica) şi sinodul mitropolitan (can. 14, 15 Antiohia; 12, 20, 100 Cartagina).

În concluzie: Din cele de mai sus se poate observa lipsa competenței jurisdicționale a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului și a patriarhului de a pronunța o astfel de pedepsă canonică, nerecunoscută de Biserica noastră. Pentru că este exclusă o eventuală stavropighie patriarhală, care sunt numai în granițele teritoriale ale patriarhului respectiv, calea dialogului este singura soluție pentru rezolvarea acestei crize bisericești, calea diplomației noastre bisericești putând duce la recunoașterea canonică a Ierihonului, așa cum rușii au reușit să dobândească mai multe biserici și mănăstiri.
Problema Locurilor Sfinte trebuie abordată la nivel interortodox... „Nesoluționându-se însă până astăzi, într-o formă definitivă, situația internațională a Ierusalimului, nu s-a rezolvat nici problema Locurilor Sfinte legată de cea dintâi. Aceste două probleme continuă să preocupe atât organizațiile religioase, cât și pe cele politice interesate”...

20.05.2011 – Simpozion Naţional Studenţesc pe teme biblice la Tismana: „Tainele Botezului şi Cununiei în Sfânta Scriptură”

2011-05-23T00:00:00.000-07:00

În perioada 17 – 19 mai, Mănăstirea Tismana a găzduit lucrările Simpozionului Naţional Studenţesc cu tema „Tainele Botezului şi Cununiei în Sfânta Scriptură”. Cu acest prilej a fost lansat volumul de studii „Fundamentele biblice al Crezului Niceo-Constantinopolitan. Repere istorico-dogmatice”, publicat la Editura „Mitropolia Olteniei”.
Activitatea, ajunsă anul acesta la cea de a patra ediţie, a fost organizată cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, de către Facultatea de Teologie din Craiova, prin secţia disciplinelor biblice, în parteneriat cu Arhiepiscopia Craiovei şi Mănăstirea Tismana. Pe parcursul celor trei zile de lucru (17 – 19 mai), 23 de studenţi de la mai multe facultăți de teologie din țară au susţinut în plen referatele pregătite şi au purtat discuţii pe marginea subiectului stabilit.
Participanţii au primit premii şi diplome din partea organizatorilor

Un simpozion cu tradiție

Lucrările au luat sfârşit joi, 19 mai, printr-o festivitate de premiere. În deschiderea ceremoniei, dl. lect univ. dr. Iulian Mihai Constantinescu a transmis celor prezenţi mesajul de binecuvântare al IPS Părinte Irineu şi a evidenţiat evoluţia pozitivă a simpozionului în decursul celor patru ani: „Întâlnirile noastre de aici, din Lavra Sfântului Nicodim de la Tismana, au devenit deja tradiţie pentru facultatea noastră de teologie. Ne aflăm la cea de a patra ediţie a simpozionului şi, cu binecuvântarea IPS Părinte Irineu, am reuşit să punctăm, prin lucrările susţinute, principalele aspecte ale Tainei Sfântului Botez şi Sfintei Cununii, încadrându-ne astfel în rânduiala stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru anul în curs. Ne bucură nespus să vedem cum, de la un an la altul, calitatea referatelor prezentate aici creşte vizibil prin implicarea dumneavoastră”.

A fost lansat volumul de studii „Fundamentele biblice al Crezului Niceo-Constantinopolitan. Repere istorico-dogmatice”
O nouă apariţie editorială

Tot în cadrul manifestării a fost lansat şi volumul de studii „Fundamentele biblice al Crezului Niceo-Constantinopolitan. Repere istorico-dogmatice”, publicat de curând la Editura „Mitropolia Olteniei”. Lucrarea încorporează referatele susţinute de studenţi anul trecut, în cadrul celei de a treia ediţii a Simpozionului Naţional Studenţesc de le Tismana. În acest context, dl. prep. univ. dr. Mihai Ciurea a dat citire mesajelor de apreciere primite din partea mai multor specialişti şi profesori universitari din ţară. „Calitatea ştiinţifică deosebită a seminarului de anul trecut, în afara faptului că a atras un număr impresionant de studenţi teologi din întreaga ţară, se confirmă în faţa noastră prin volumul editat, volum de o calitate grafică, desăvârşire şi ţinută artistică cu totul remarcabile. Volumul pe care îl admirăm cu toţii este o manifestare concretă a nobleţii spirituale, a delicateţei artistice, a gingăşiei spirituale ale autorilor, fapt care dovedeşte odată în plus calitatea de netăgăduit a activităţii dumneavoastră”, prof. univ. dr. Cristiana Teodorescu, prodecanul Facultăţii de Litere din Craiova şi directorul Departamentului de Calitate şi Imagine al Universităţii din Craiova. Au mai transmis mesaje de felicitare: pr. prof. univ. dr. Constantin Preda, cadru didactic al Facultăţii de Teologie „Iustin Patriarhul” din Bucureşti, prof. univ. dr. Sorin Damean, şeful catedrei de istorie al Facultăţii de Ştiinţe Sociale din Craiova şi Sorin Tudor, directorul Editurii Universitaria din Craiova. La eveniment au fost prezenţi şi reprezentanţii Editurii „Mitropolia Olteniei”, în frunte cu directorul Adrian Boldişor.

Diac. Ioniţă Apostolache
Sursa: www.mitropoliaolteniei.ro

Simpozionul National Studentesc „Tainele Botezului si Cununiei in Sfanta Scriptura”, Sfanta Manastire Tismana, 17-19 mai 2011

2011-05-16T11:35:00.000-07:00

În perioada 17-19 mai 2011 se va desfășura la Sfânta Mănăstirea Tismana, Gorj, cea de-a patra ediție a Simpozionului Naţional Studenţesc cu tema Tainele Botezului și Cununiei în Sfânta Scriptură, manifestare științifică de tradiție organizată de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova în colaborare cu Arhiepiscopia Craiovei. Această manifestare științifică studențească se înscrie pe linia de cercetare trasată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a declarat anul 2011 Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.
Precum activitatea misionară a Bisericii se adresează și celor dinafara Bisericii, tot astfel și Taina Sfântului Botez este prima lucrare sfințitoare a Bisericii, prin care cei botezați renasc la o nouă viață în Hristos, ca cetățeni ai Bisericii, cu toate exigențele cerute de calitatea de membru al trupului eclezial. Prin Sfânta Taină a Botezului se primește dreptul fiecărui membru al Bisericii de a i se administra toate celelalte lucrări sfințitoare. Astfel, dacă Botezul valid este temelia primirii oricărei Sfinte Taine în Biserica Ortodoxă, cel botezat devenind membru al Bisericii, dobândind drepturi şi îndatoriri în viaţa bisericească, el constituie și fundamentul sfințirii legăturii de iubire a bărbatului cu femeia prin Sfânta Taină a Cununiei, prin care se creează familia creştină ca celulă vie a Trupului Tainic al lui Hristos. În contextul actual, al lumii secularizate, familia ortodoxă, întemeiată pe Taina Cununiei, ne responsabilizează şi ne determină să readucem permanent în lumină caracterul său de taină, unitatea și indisolubilitatea ei, subliniind bazele sale religios-morale, pentru afirmarea cu tărie a poziţiei Bisericii în faţa problemelor de astăzi şi pentru tragerea unui semnal de alarmă cu privire la provocările lumii actuale privind Tainele Botezului și Cununiei, raportul dintre ele.
În anul 2008 a avut loc prima ediţie a Simpozionului Naţional Studenţesc pe teme biblice Sfânta Scripură, izvor viu al vieții creștine și al teologiei ortodoxe, realizat la iniţiativa unui colectiv tânăr şi pasionat de acest domeniu, colectiv care s-a bucurat de susținerea fermă a Înaltpreasfințitului Acad. Prof. Univ. Dr. Irineu Popa, Decanul Facultății de Teologie din Craiova.
Un an mai târziu, în 2009, a avut loc cea de-a doua ediție a Simpozionului Național Studențesc de la Sfânta Mănăstirea Tismana, având tema Exegeza și hermeneutica biblică în operele Sfinților Părinți Capadocieni.
În 2010, la Sfânta Mănăstire Tismana s-a desfășurat cea de-a treia ediție a Simpozionului Național Studențesc, având tema Fundamentele biblice ale crezului niceo-constantinopolitan.
Anul acesta, la Simpozionul Național Studențesc s-au înscris 30 de studenți din țară, în urma selecției efectuate de comitetul organizatoric fiind selectați 23 de studenți care au lucrat sub coordonarea mai multor cadre didactice universitare în elaborarea lucrărilor. Ca în fiecare an, prin organizarea acestui Simpozion Național Studențesc ne propunem să contribuim la stimularea creativităţii, a interesului pentru învăţare, a expunerii potenţialului acumulat în anii studenţiei, a dezvoltării capacităţii de expunere a părerilor şi ideilor într-un cadru organizat. Lucrările studenților, elaborate sub îndrumarea profesorilor de la Facultățile de Teologie din România vizează în mod deosebit modalitățile concrete de interpretare a textului sfânt al Scripturii, dar mai ales relevanţa lor pentru pastoraţia şi misiunea actuală a Bisericii.
Deşi organizarea Simpozionului s-a realizat cu eforturi considerabile, organizatorii au în suflet bucuria că şi în acest an manifestarea este gazda unor studenţi pasionaţi de studiul teologiei, care au ocazia să-şi prezinte munca lor.
Sperând ca întâlnirea de la Mănăstirea Tismana să fie fructuoasă și cu rezultate așteptate în ceea ce privește schimbul de idei, ne exprimăm convingerea că acest forum de dezbatere, prin tematica generoasă pe care o abordează, va crea o punte pentru stabilirea unor noi oportunități de colaborare între studenții din centrele universitare ale țării.

HRISTOS A ÎNVIAT!

2011-04-22T04:44:00.000-07:00

Cu ocazia Sfintei Sărbători a Învierii Domnului urez tuturor pace, bucurie duhovnicească și speranța vie a învierii noastre împreună cu Hristos. Hristos a înviat! La mulți ani!

Un grup de preoti din jud. Gorj va participa la un schimb intercultural în capitala Bulgariei, Sofia

2011-03-21T14:57:00.000-07:00

În perioada 26 - 31 martie a.c., o delegație a Facultății de Teologie din Craiova, constituită din Lector univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, pr. Sârbu Ciprian (Parohia Brănești), pr. Făiniși Antonie (Parohia Strâmba Jiu), pr. Stoicoiu Nicolae (Parohia Cartiu) și pr. Popescu Ovidiu (Parohia Strâmtu) va participa la un atelier intercultural organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Sf. Kliment Ochridsky” din Sofia, Bulgaria.

Mobilitatea se desfășoară în cadrul Poiectului ”Metode Interculturale de Dezvoltare Comunitară” finanțat de Comisia Europeană prin Programul de învățare pe tot parcursul vieții Grundtvig și derulat de Facultatea de Teologie a Universității din Craiova, în calitate de instituție coordonatoare, în parteneriat cu alte 4 instituții europene: Facultatea de Teologie a Universităţii „Sf. Kliment Ochridsky” din Sofia – Bulgaria (http://www.uni-sofia.bg/index.php/eng/faculties/faculty_of_theology2), Europe Direct – Carrefour Europeo Emilia - Italia (http://www.europedirect-emilia.eu/Carrefour/it/Partners/index.asp), Institutul Teologic al Bisericii Evanghelice Luterane Estoniene (http://ui.eelk.ee/english.php) şi Şcoala Norvegiană de Teologie din Oslo (http://www.mf.no/index.cfm?id=179065). Proiectul îşi propune să creeze un cadru adecvat facilitării schimbului de experienţă şi colaborării între cele cinci instituţii partenere, în scopul dezvoltării abilităţilor unui număr de 80 de preoţi din comunităţile rurale defavorizate din ţările de origine ale partenerilor în proiect, de a contribui la procesul de dezvoltare a comunităţilor în care aceştia activează.

În cadrul atelierului intercultural organizat de partenerii din Bulgaria, reprezentanții Facultății de Teologie vor participa la diferite activităţi care au ca scop facilitarea schimbului de experienţă şi identificarea de modalităţi comune de implicare a Bisericilor creştine în dezvoltarea comunitară. Pe agenda atelierului intercultural se regăsesc activităţi precum:
• prezentarea instituțiilor partenere;
• prezentarea Bisericii Ortodoxe Bulgare în contextul societății actuale și prezentarea activităților sociale bisericești de către Prof. Andrian Aleksandrov, respectiv de Prof. Kostadin Nushev; alte prezentări vor mai avea Prof. Veska Zhivkova și Prof. Klara Stamatova;
• întâlnire cu decanul Facultății de Teologie a Universității „Sf. Kliment Ochridsky” din Sofia, Prof. Emil Traychev și prezentarea misiunii Bisericii Ortodoxe Bulgare în păstrarea păcii, de către Svetoslav Ribolov; prezentarea metodelor de dezvoltare comunitară de către fiecare participant;
• vizitarea unor centre de asistență socială, școli de duminică și fundații ale parohiilor din mediul rural, în regiunea Plovdiv și apoi în Blagoevgrad și identificarea celor mai bune practici de dezvoltare comunitară;
• întâlniri de cunoaştere şi discuţii cu preoţi și diaconi care activează în parohiile rurale vizitate;
• pelerinaj la Sfânta Mănăstire Rila, unde se va încheia seminarul din Bulgaria.

Menționăm, totodată, că atelierul intercultural organizat de partenerul din Bulgaria este cel de-al patrulea din cele cinci care se vor desfășura până la finalul proiectului, și care urmăresc facilitarea cunoașterii reciproce a preoților participanți la proiect, schimbului de bune practici în domeniul dezvoltării comunitare și împărtășirea de experiențe proprii fiecărei țări.

Rezultatul final al proiectului, care se va încheia în iulie 2011, urmărește înființarea și funcționarea unei rețele interculturale de dezvoltare comunitară, care, prin intermediul celor 5 instituții partenere în proiect, va constitui o interfață între grupurile de preoți din cele 5 țări participante la proiect, în vederea identificării și diseminării celor mai eficiente și inovative metode de participare și implicare a preoților la nivelul comunităților lor, în vederea producerii unor schimbări pozitive pentru membrii acestora.

Facultatea de Teologie,
Secretariatul proiectului
0766.44.75.63

NOUL MITROPOLIT AL CLUJULUI ESTE IPS ANDREI ANDREICUŢ

2011-03-18T09:34:00.000-07:00

Noul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este Înaltpreasfinţitul Andrei. Sfântul Sinod a ales astăzi prin vot secret pe Înaltpreasfinţitul Andrei ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Radio TRINITAS ne informează că Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, după alegerea ca mitropolit, a declarat: „Gândul este să continui misiunea deosebit de bogată pe care a întreprins-o Înaltpreasfinţitul Bartolomeu. Voi încerca pe cât se poate să conlucrez cu clerul şi cu poporul, pentru viaţă duhovnicească aleasă. Nu vom neglija, sper, nici slujirea socială, pentru că cele două aripi care îl ridică pe om spre Dumnezeu sunt viaţa duhovnicească şi pe de altă parte implicarea socială. Credinţa trebuie dublată de faptă, nu se poate altfel. Sper să ne ajute Dumnezeu să îndeplinim misiunea cea bună pentru Biserica Domnului Iisus Hristos. Aşa cum spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în conlucrarea cu Preafericirea Sa, cu Sfântul Sinod şi în comuniune cu celelalte eparhii, într-o lume în care este foarte multă nevoie de duhovniciei şi de Dumnezeu, trebuie să punem umăr la umăr şi să împlinim misiunea Bisericii Lui'.

Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei Andreicuţ s-a născut la 24 ianuarie 1949, în satul Oarţa de Sus, judeţul Maramureş, din părinţii Andrei şi Elena. A urmat liceul în Cehul Silvaniei şi cursurile Facultăţii de Construcţii Căi Ferate din Bucureşti (între anii 1967-1972). După terminarea facultăţii a fost repartizat inginer la Întreprinderea de Construcţii Căi Ferate din Cluj-Napoca.

Începând cu anul 1976 a urmat Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, licenţiindu-se în vara anului 1978. În august 1978 a fost hirotonit preot de către Înaltpreasfinţitul Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Clujului, activând apoi ca preot paroh timp de şapte ani în oraşul Turda (judeţul Cluj).

Din toamna anului 1985 a fost transferat, la cererea Preasfinţitului Episcop Emilian Birdaş, la Parohia Ortodoxă Română Maieri I din Alba Iulia şi ulterior numit vicar administrativ. A urmat cursurile de doctorat ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti (începând cu anul 1985), avându-l drept îndrumător pe P.C. Arhid. Prof. Univ. Dr. Petru I. David. Teza şi-a pregătit-o în cadrul aceleiaşi secţii – Teologie sistematică – sub îndrumarea părintelui prof. univ. dr. Dumitru Popescu, obţinând titlul de „Doctor în Teologie” în anul 1998.

În 25 februarie 1990 a fost ales şi hirotonit arhiereu-vicar pentru Episcopia de Alba Iulia, în 4 martie 1990 a fost numit episcop locotenent al Episcopiei Alba Iulia, iar din luna iunie a aceluiaşi an a devenit episcop titular. În 16 iulie 1998 Episcopia Alba Iuliei a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar titularul ei la rangul de arhiepiscop.

http://www.basilica.ro/

Cuvânt de preţuire şi binecuvântare a femeii

2011-03-07T23:28:00.000-08:00

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii, marţi, 8 martie 2011:

Deşi Ziua Internaţională a Femeii nu este o sărbătoare creştină, ci o expresie a umanismului secularizat, totuşi ea poate fi un prilej de a evidenţia preţuirea pe care o acordă Biserica femeii credincioase.

Anul acesta, sărbătorirea Zilei Internaţionale a Femeii (8 martie) poate fi conexată cu o temă de reflecţie majoră în Biserica Ortodoxă Română. Este vorba de importanţa „Sfintei Taine a Cununiei”, ca sfinţire a legăturii de iubire dintre bărbat şi femeie sau încoronarea lor „cu cinste şi mărire”, pentru a trăi o viaţă binecuvântată în vederea fericirii şi a mântuirii. Prin această sfântă Taină a Cununiei, femeia fecioară devine soţie şi apoi mamă, dacă naşte copii. Unirea aceasta a fost binecuvântată de Dumnezeu mai întâi în Rai (Facere 2, 24), iar Hristos-Domnul a sfinţit Nunta la Cana Galileii, unde a participat împreună cu Mama Sa şi cu sfinţii Săi ucenici, săvârşind acolo prima Sa minune, adică prefăcând apa în vin, spre bucuria tuturor, graţie mijlocirii Maicii Domnului. Prin aceasta, se vede că familia se află în centrul iubirii şi binecuvântării lui Hristos şi în grija Bisericii Sale. Luminat de Evanghelia lui Hristos, creştinismul a consacrat definitiv în istorie demnitatea supremă şi valoarea unică a persoanei umane, indiferent de gen, rasă ori poziţie socială. Faptul că „în Hristos nu mai este nici bărbat, nici femeie” (cf. Galateni 3, 28) înseamnă că şi unul şi celălalt sunt în primul rând persoane, adică fiinţe raţionale, libere şi iubitoare, create după chipul lui Dumnezeu sau al Sfintei Treimi (cf. Facere 1, 27). Deci, bărbatul şi femeia ca persoane sunt fiinţe egale şi complementare, chemate la comuniune de iubire, dincolo de orice condiţionări fizice, biologice sau sociale. În această perspectivă, relaţia care se stabileşte între dimensiunea umană masculină şi cea feminină nu mai poate fi gândită ca un raport de forţe concurențiale în plan biologic, intelectual şi social. Iar în plan spiritual, sfinţenia exprimă cel mai bine egalitatea dintre bărbat şi femeie, întrucât sfinţii bărbaţi şi sfintele femei din calendar se bucură de aceeaşi cinstire din partea Bisericii. Arhetipul iubirii dintre bărbat şi femeie este legătura de iubire dintre Dumnezeu şi umanitate, mai precis iubirea sfântă dintre Hristos şi Biserica Sa, numită nu doar Trup al lui Hristos (cf. 1 Corinteni 12, 27; Efeseni 4, 12), ci şi Mireasă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 19, 7; 21,9).

Prin iubirea milostivă şi binecuvântarea sfinţitoare a Preasfintei Treimi, femeia a devenit, în Maria din Nazaret, Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară, pentru ca în Fiul ei, Iisus Hristos, să fie veşnic unite Dumnezeirea şi umanitatea. Astfel, femeia credincioasă şi smerită a fost chemată să nască pe Fiul lui Dumnezeu ca Om pe pământ, pentru ca umanitatea să se poată înălţa la viaţa cerească. După modelul Maicii Domnului, vocaţia sfântă a femeii este de a da viaţă şi de-a cultiva comuniunea de viaţă în familie şi societate, întrucât numai comuniunea de iubire smerită poate fi viaţă adevărată. Astfel, însăşi participarea femeii la viaţa publică are, de cele mai multe ori, o considerabilă pondere benefică. Femeia aduce un plus de suflet, de căldură, de comuniune prin prezenţa, cuvintele şi activitatea sa, participarea ei afectivă la promovarea vieţii în comuniune fiind un factor pozitiv, uneori chiar esenţial în demersul de soluţionare promptă a unor cazuri de suferinţă socială.

Astăzi trăim într-o lume înrobită de goana după profitul material imediat şi multiplu, încât omul pierde tot mai mult sensul vieţii sale şi capacitatea de-a discerne între valorile perene şi succesele efemere, între nobleţea sufletului şi abilitatea pragmatică. Odată cu pierderea acestui discernământ, slăbeşte atât credinţa omului în dobândirea vieţii veşnice sau a mântuirii, cât şi iubirea adevărată în familie şi societate. Prin urmare, este vital să ieşim din carapacea individualismului nostru egoist şi să cultivăm iubirea smerită faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. În acest sens, să ne gândim astăzi, în stare de rugăciune şi solidaritate, în primul rând la mulţimea femeilor care suferă din cauza sărăciei, şomajului, bolilor, migraţiei, divorţului, singurătăţii, violenţei domestice şi multor umilirii. De asemenea, să ne gândim, cu preţuire şi recunoştinţă, la mulţimea femeilor credincioase şi harnice, înţelepte şi curajoase care ajută familia, Biserica şi societatea să cultive darul sfânt al vieţii ca existenţă în comuniune de iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni. Adresăm tuturor femeilor, dar mai ales celor care sunt soţii şi mame credincioase, cuvânt de preţuire şi binecuvântare pentru prezenţa şi lucrarea lor benefică în familie, Biserică şi societate.

Preasfânta Treime, pentru rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, să lumineze şi să umple de bucurie toată lucrarea cea bună şi folositoare a femeilor din poporul român, întru mulţi şi fericiţi ani!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

www.basilica.ro

Posturi nepermise

2011-03-04T02:58:00.000-08:00

Separarea crestinilor de pagani, iudei sau eretici la sarbatori

"Daca un cleric s-ar afla postind in ziua Duminicii sau a sambetei (afara numai de una), sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca." (Canonul 66 apostolic).

Canonul dispune caterisirea clericului si afurisirea mireanului care ar ajuna sambata, cu exceptia Sambetei Mari, cand se posteste in amintirea sederii Mantuitorului in mormant. Insa, ereticii marcioniti si apolinaristi posteau sambata in amintirea celor raposati. De asemenea, nu este ingaduit postul Duminica, caci aceasta zi este una de bucurie, amintudu-ne de Invierea Domnului, iar postul comporta umilinta si cainta. Totusi, Biserica Romei, la inceputul secolului al IV-lea, a introdus postul in zi de sambata in locul celui de miercuri.

"Daca un episcop, sau presbiter, sau diacon, sau oricine din ceata clericilor, ar posti impreuna cu iudeii, sau ar tine sarbatorile impreuna cu dansii, sau ar primi de la dansii daruri de sarbatori, precum azime, sau ceva de acest fel, sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca." (Canonul 70 apostolic).

Nu se cuvine nici clericilor si nici crestinilor, in general, sa se roage sau sa serbeze impreuna cu iudeii, deoarece prin aceasta ar deveni complici cu ei si ar aproba tacit atitudinea dusmanilor lui Hristos. Daca aceasta dispozitie ar fi incalcata de un cleric, sa fie caterisit, iar daca ar fi mirean, sa fie afurisit. De asemenea, canonul interzice crestinilor sa accepte mancare de la iudei, precum azima, dupa cum obisnuiesc ei la Paste si la sarbatori.

"Fiindca am aflat ca cei din cetatea Romei postesc in sambetele Sfantului Post al Patruzecimii, impotriva regulilor traditiei bisericesti, Sfantul Sinod hotaraste ca si in biserica Romei trebuie sa fie in vigoare, neschimbat, canonul care zice: "Daca un cleric s-ar afla postind in ziua Duminicii sau a sambetei, afara numai de una, sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca." (Canonul 55, Sinodul II Trulan).

Desi in Biserica Romei a fost introdus obiceiul de a se ajuna in sambetele Patruzecimii, totusi Biserica universala nu a fost de acord cu aceasta cutuma, care este contrara practicii orientale, dar si dispozitiilor canonului 66 apostolic. Astfel, reiterand prescriptia anterioara, Sinodul constantinopolitan a dispus conformarea Bisericii din Roma la aceasta norma.

"De asemenea, am aflat ca si in tara armenilor si in alte locuri unii mananca oua si branza in sambetele si in duminicile Sfintei Patruzecimi. Deci, s-a hotarat si aceasta ca Biserica lui Dumnezeu, cea din toata lumea, urmand unei singure randuieli, sa tina postul si sa se departeze, precum de tot felul de junghieri si de jertfe, asa si de oua si de branza, care sunt rodul si nasterea acelora, de la care ne infranam. Iar daca nu ar pazi-o pe aceasta, daca vor fi clerici, sa se cateriseasca; iar daca vor fi laici, sa se afuriseasca." (Canonul 56, Sinodul II Trulan).

Timpul postului Patruzecimii, fiind un timp de pocainta si de intristare, trebuie sa fie respectat intru totul, crestinii ferindu-se de mancarurile cu carne. Insa, deoarece in Armenia si in alte locuri, conform canonului, era obiceiul de a se manca oua si branza, Sinodul interzice aceasta incalcare a dispozitiei anterioare, hotarand caterisirea clericului si afurisirea laicului, care ar observa practica armenilor. Biserica noastra a raspuns afirmativ la intrebarea daca pestele trebuie considerat intre junghieri, interzicand astfel consumarea pestelui in postul Patruzecimii; totusi, a fost ingaduita consumarea icrelor in zilele de sambata si Duminica din aceasta perioada.

"Daca cineva, pentru asceza simulata, ar ajuna Duminica, sa fie anatema." (Canonul 18, Sinodul local de la Gangra).

Considerand ca Duminica, prin excelenta, este zi de bucurie, acest canon interzice crestinilor sa ajuneze in aceasta zi saptamanala. Concomitent este condamnata si invatatura ereticilor eustatieni, care nu observau insemnatatea acestei zile, practicand ajunarea.

"Nu se cuvine crestinilor sa urmeze obiceiurilor iudaice si sambata sa o petreaca in repaus, ci sa lucreze in ziua aceasta. Duminica insa, cinstindu-o cu deosebire, crestinii sa o petreaca in odihna, daca le-ar fi cu putinta. Iar daca s-ar afla ca sunt iudaizanti, sa fie anatema de la Hristos." (Canonul 29, Sinodul local de la Laodiceea).

Acest canon interzice serbarea sambetei, tocmai pentru a nu le da crestinilor prilej sa se piarda din vedere importanta Duminicii.

"Nu se cuvine a tine sarbatorile cu paganii si a se face partasi de nelegiuirea lor." (Canonul 39, Sinodul local de la Laodiceea).

"Se cuvine ca monahii sa ajuneze miercurea si vinerea din saptamana branzei; si dupa apolisul Liturghiei Darurilor celor inainte sfintite, sa manance branza, oriunde ar vietui, spre surparea invataturii lui Iacobi si a ereziei tetraditilor." (Canonul 33, Nechifor Marturisitorul).

Concluzii

Acest canon interzice postul si respectarea zilelor de sarbatoare, care nu au fost randuite de Biserica, tocmai pentru a nu se asemana crestinii cu iudeii sau ereticii.

Astfel:

1. Este supus afurisirii crestinul care va posti sambata sau duminica; clericul care va face asemenea va fi caterisit. Exceptie de la regula este ziua Sambetei celei Mari.

2. Nu este permis clericului de a posti concomitent cu paganii, iudeii sau ereticii, nici a manca impreuna cu acestia; cel care incalca aceasta dispozitie este supus pedepsei caterisirii.

3. Nu este ingaduita consumarea prodeselor din carne, precum si lactate sau oua in perioada postului Patruzecimii, precum faceau armenii.

4. Crestinii, dar in mod special clericii, nu trebuie sa tina sarbatori impreuna cu paganii, iudeii si ereticii.

Prof. Dr. Dimitrie Boroianu

Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii

2011-02-25T12:53:00.000-08:00

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor la Cercul Pastoral dedicat familiei preotului, organizat de Protopopiatul III Capitală la Palatul Patriarhiei, joi, 24 februarie 2011:

În Patriarhia Română anul 2011 este dedicat familiei creştine prin proclamarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine.

Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte, şi înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorităţi ale lucrării misionare a Bisericii în societate.

Reliefând importanţa familiei creştine ca fiind baza comunităţii eclesiale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola către Efeseni despre legătura tainică dintre familie şi viaţa Bisericii. Astfel, comparând cele două realităţi ale existenţei umane în Hristos Domnul, Apostolul neamurilor spune: „Taina aceasta” - a unirii bărbatului cu femeia într-un trup, după porunca lui Dumnezeu - „mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). În acest sens trebuie înţeleasă şi cultivată legătura sfântă care există între taina familiei şi viaţa Bisericii, ca trăire în comuniune. De aceea, familia a fost numită, pe drept cuvânt, Biserica de acasă - Ecclesia domestica - (Cf. Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19).

Faptul că Dumnezeu Fiul, născut din veci de către Tatăl ceresc, S-a născut, prin lucrarea Duhului Sfânt, „la plinirea vremii” ca om din femeie, având numele de Iisus, fiul Mariei, şi a crescut într-o familie tradiţională, ne arată de ce termenii de bază din Biserică precum: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi soră spirituală, fiu şi fiică spirituală sunt preluaţi din vocabularul prin care desemnăm membrii familiei conjugale. Prin urmare, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii ca familie duhovnicească a iubirii frăţeşti în Hristos, Fiul Tatălui ceresc, în Care primim înfierea prin lucrarea Sfântului Duh din Sfânta Taină a Botezului.

Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om şi Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză şi fără orizont, fiind limitată la biologic şi terestru. Dificultăţile cu care se confruntă familia în societatea contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai evidentă, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), ci şi morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de fiinţe umane) şi spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).

În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.

Astfel, în plan practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-misionară a Bisericii mai intensă şi mai vastă, susţinută în mod deosebit de preoţii de mir, îndrumători spirituali ai familiilor creştine din parohiile încredinţate lor spre păstorire.

În Biserica Ortodoxă, familia preotului este un sprijin deosebit pentru preot în activitatea sa pastorală, atât prin faptul că ea poate deveni un model de viaţă creştină, cât şi prin implicarea directă a unor membri ai familiei în activităţile pastorale ale parohiei, pe plan: misionar, filantropic sau administrativ. Într-o parohie, familia preotului trebuie să fie acel „puţin aluat, care dospeşte toată frământătura” (Galateni 5, 9).

Absenţa totală sau inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral misionar este o contra mărturie, care diminuează eficienţa activităţii preotului în parohie şi umbreşte imaginea lui ca păstor de suflete sau părinte duhovnicesc al comunităţii spirituale pe care o conduce pe calea mântuirii.

Pe de altă parte, ne bucurăm și exprimăm recunoștința noastră pentru lucrarea misionară a preoteselor care lucrează, cu multă pasiune şi bucurie, ca profesoare de religie, educatoare, medici sau în alte domenii de activitate, aducând o contribuţie la apărarea, păstrarea şi cultivarea demnităţii familiei creştine astăzi.

Expresia românească sau apelativul de „doamna preoteasă” are o încărcătură spirituală deosebită şi reflectă grija sau preocuparea soţiei preotului privind activitatea acestuia în parohie. Acest termen s-a impus datorită faptului că, deşi lucrează în mod discret, totuşi soţia preotului ajută foarte mult în pastoraţie. Iar când familia preotului nu-l ajută pe acesta, ci îl descurajează, se adevereşte cuvântul Mântuitorului: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Între sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le dă ucenicului său Timotei, este şi acela ca slujitorul Domnului „să fie bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3, 2), „bun chivernisitor al casei lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 4), căci „dacă nu ştie să şi rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 5). Iar „soţiile lor (ale slujitorilor Bisericii – n.n.) să fie şi ele cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11 12).

În ce priveşte vestimentaţia şi condiţiile de viaţă, acestea trebuie să fie în aşa fel încât familia preotului să nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită pentru neglijenţă.

O pastoraţie credibilă şi bine organizată în parohie trebuie să înceapă cu buna organizare a casei preotului, din punct de vedere spiritual şi administrativ, ca model duhovnicesc şi factor de cultură şi civilizaţie. În acest sens, unii credincioşi judecă mai mult greşelile familiei preotului decât pe cele ale propriilor lor familii.

Prin urmare, este necesară întărirea instituţiei familiei preotului ortodox precum şi diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi activitatea bisericească, prin respectarea cu stricteţe a prevederilor canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu au rolul de-a pedepsi, ci de-a responsabiliza, consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii sale familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial de lumină şi speranţă pentru o bună pastoraţie a credincioşilor.

Reflectând la situaţia actuală de criză a familiei în general, considerăm că trebuie să valorificăm resursele de îndreptare şi ieşire din criză, pentru a trăi cu speranţă.

Trebuie să vedem că fericirea este darul lui Dumnezeu, iar criza familiei de azi poate fi depăşită cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul Care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, când a transformat apa în vin, prin mijlocirea Maicii Domnului - icoana Bisericii rugătoare, constituie pentru noi astăzi o puternică bază a speranţei creştine.

Hristos Cel ce a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea.

Trebuie să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, să-I spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză să ceară ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii familiei conjugale. Minunea din Cana Galileii ne descoperă că fericirea este mai întâi de toate dar al lui Dumnezeu sau binecuvântare de la El, care aduce armonie şi bucurie în familie şi în societate, nu un „drept” al omului ce trebuie cucerit în spirit individualist şi egoist, producând multă nefericire altora prin lăcomie sau umilire. În acest sens, trebuie să organizăm ajutorarea familiilor aflate în nevoi şi să le încurajăm.

În concluzie, îndemnul nostru părintesc este acesta: să cultivăm mai mult legătura sfântă care există între viaţa familiei creştine şi viaţa Bisericii, între educaţia copiilor şi demnitatea persoanei umane, creată după chipul Persoanelor divine. Să nu reducem familia doar la aspectele ei pământeşti: biologic, juridic, psihologic, sociologic sau economic, pentru că ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcede. Şi anume, familia are vocaţia de a fi conlucrare a omului cu Dumnezeu în lume, pentru a dobândi viaţa veşnică, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria Bisericii şi binele umanităţii.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: http://www.basilica.ro/

ANUNT

2011-02-23T09:29:00.000-08:00

Studentii la ciclul licenta si masteranzii care pregatesc lucrarile de licenta, respectiv de disertatie la disciplina DREPT CANONIC vor avea intalnire cu profesorul coordonator in data de 2 martie 2011, orele 12,00 la sala 467. Toti studentii vor prezenta stadiul actual al cercetarii, un plan si o bibliografie minimala. Vor fi discutate in detaliu aspecte privind redactarea unei lucrari stiintifice si exigentele specifice disciplinei.
Prezenta este obligatorie!!!
Mult succes!

Eveniment interortodox

2011-02-23T09:21:00.000-08:00

La Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy (Elvetia) se desfasoara in aceste zile lucrarile Comisiei interortodoxe preconciliare. Reprezentantii celor 14 Biserici Ortodoxe dezbat doua probleme cu implicatii canonice la nivel interortodox: problema autocefaliei si a dipticelor.

Mitropolitul Bartolomeu Anania a plecat la Domnul

2011-02-02T07:19:00.000-08:00

Cu 46 de zile înainte să împlinească venerabila vârstă de 90 de ani şi cu 2 zile până la împlinirea a 69 de ani de călugărie, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, a pornit spre marea întâlnire cu Hristos, Împăratul Veşnic. Ieri, 31 ianuarie 2011, la ora 19:25, la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca, Mitropolitul Ardealului a plecat din această viaţă, fiind „înconjurat de medici, prieteni, ucenici şi colaboratori apropiaţi”, potrivit Biroului de Presă al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei şi Maramureșului, 18 martie 1921 – 31 ianuarie 2011: „Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.

“Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”, i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi într-adevăr fericit”.

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei:

„Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu a plecat la cer, de fapt, s-a născut în Cer, cum au spus cei vechi. A fost un uriaş şi rămâne un uriaş, un uriaş pentru că a reuşit să îmbine ceea ce puţini, foarte puţini reuşesc să facă: o credinţă de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă şi o capacitate uimitoare de a sluji Biserica şi neamul. Din această seară, vocea Mitropolitului Bartolomeu nu mai răsună, numai cheamă la luptă. Vocea lui nu mai are posibilitatea să creeze împotriviri. Dar dacă vocea lui numai răsună, rugăciunea Mitropolitului Bartolomeu este mai puternică acum. De fapt, vocea lui nu se va mai manifesta de acum, decât prin rugăciune, rugăciune în faţa Tronului Preasfintei Treimi. Zic aceasta pentru că am sentimentul lăuntric că după o viaţă de luptă aprigă, Mitropolitul Bartolomeu a ajuns la tărâmul păcii. Şi Dumnezeu, în Împărăţia Sa, l-a primit cu braţele deschise. Rugăciunea lui devine vocea lui, glasul lui, care din înălţimea Cerului va răsuna de acum şi mai puternic.

Mitropolitul Bartolomeu a plecat la Cer, deja l-a întâlnit pe Patriarhul Iustinian, pe Patriarhul Teoctist, pe Mitropolitul Firmilian al Olteniei, pe părinţii lui, cei care i-au fost foarte dragi. Ne priveşte împreună cu aceştia din înălţimea Cerului şi ne cere nouă, rămaşi încă în valea plângerii acestei lumi, să mergem pe drumul pe care ei l-au bătătorit, iar Mitropolitul Bartolomeu a avut un drum frumos, un drum adânc, un drum înălţător. A mers pe el cu dreptate, a mers pe el cu credinţă, a mers pe el cu îndrăzneală mărturisitoare a valorii Bisericii Ortodoxe şi a valorii neamului românesc. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Credinţa în înviere, în Domnul cel mort şi înviat îi ajută, în primul rând, pe ardeleni şi pe români, în genere, să trecem peste acest moment şi credinţa în Dumnezeu ne ajută să ne ancorăm în nădejdea că vocea marelui Mitropolit Bartolomeu nu este stinsă, prin rugăciune vocea lui devine mai puternică.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului:

„Plecarea la Domnul a Înaltpreasfinţitului Bartolomeu este o mare pierdere pentru Biserica noastră. Sfânta Scriptură ne învaţă că dacă un singur mădular suferă, suferă întreg trupul. Suntem alături de Arhiepiscopia Clujului şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să aşeze cu drepţii sufletul celui plecat pe calea veşniciei. Transmitem condoleanţe tuturor celor din administraţia Arhiepiscopiei şi Mitropoliei, cât şi credincioşilor care se roagă acum pentru cel plecat din lumea aceasta.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Irineu, Mitropolitul Olteniei

'Cu mare regret am primit vestea nefericită a trecerii la Domnul a venerabilului Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Înaltpreasfinţitului acad. dr. Bartolomeu Anania. A fost un om deosebit, cu veritabile calităţi culturale, artistice şi bisericeşti, un om care a slujit Biserica cu devotament, cu credinţă şi cu multă înflăcărare, un adevărat păstor care şi-a pus viaţa pentru turma sa, urmând îndemnul Mântuitorului Hristos. A fost un mitropolit care, ales de Dumnezeu, şi-a făcut datoria cu multă evlavie, întotdeauna chivernisind ceea ce este bun şi bineplăcut oamenilor şi credinţei noastre ortodoxe. L-am cunoscut în urmă cu multă vreme şi am ascultat cu multă atenţie cuvântările, predicile şi omiliile sale şi de fiecare dată am simţit că în cuvântul său păstoresc era un om sincer, corect şi concret. Pentru aceasta, vorba sa avea puterea Duhului Sfânt, care întotdeauna zideşte.

Ne va lipsi în mod sigur din viaţa şi din activitatea noastră. Mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dăruit ca model şi totdeauna ne va îndruma chipul său cuvios, apostolic şi misionar. Îi vom purta exemplul, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13, 7).

Veşnică să-i fie pomenirea!'

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului

'Vestea trecerii la cele veşnice a Înaltpreasfinţitului Bartolomeu i-a întristat pe toţi cei care l-au cunsocut, ca şi pe cei care, fiind fii ai Bisericii noastre, nu l-au cunoscut decât din auzite. A fost un om excepţional, atât ca suport spiritual, bisericesc, dar şi ca scriitor şi om de litere. L-am cunoscut încă pe când era în America si slujea Biserica noastră de acolo. Ulterior, am avut permanentă legătură unul cu altul, aşa încât pot să mărturisesc că pierderea lui e o durere mare pentru noi, toţi cei care l-am cunoscut, dar şi pentru cei care doar au auzit de el.

În aceste momente dificile, transmit condoleanţe tuturor celor care i-au aparţinut în Eparhia Clujului, ca şi tuturor celor care i-au fost apropiaţi. Mă rog şi eu, alături de toţi ceilalţi, Bunului Dumnezeu ca să-i facă parte de odihnă veşnică. A fost un om excepţional, care va rămâne în conştiinţa noastră, a tuturor.

Să-l ierte Bunul Dumnezeu, să-i facă parte de odihnă veşnică!'

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului :

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu a fost o personalitate distinctă şi inconfundabilă a Bisericii noastre Ortodoxe, cu adevărat un munte al culturii, al slujirii, al dârzeniei în a apăra dreapta credinţă şi demnitatea Bisericii. Atunci când a fost ales, am trăit o emoţie şi o bucurie cu totul speciale, chiar personal l-am încurajat să nu refuze această demnitate şi a fost o lumină pentru Mitropilia Clujului, o lumină pentru Transilvania, de aceea pentru noi, ierarhii mai tineri, Înaltpreasfinţitul Bartolomeu a fost un model de-a prezenta frumuseţea şi slava Bisericii înaintea oamenilor. Cuvântul său era pătrunzător, era limpede, era un mare cunoscător şi iubitor al Sfintei Scripturi.

Când am avut jubileul Sfintei Scripturi, parcă a vorbit din cer. I-a cucerit cu cuvântul, cu scrisul, cu personalitatea sa pe toţi credincioşii şi slujitorii Bisericii. Numai cine a avut urechile înfundate sau n-a avut lumină în minte, numai acela n-a putut să perceapă mesajul Înaltpreasfinţitului. Plecarea lui este pentru noi o sabie în inimă, insă noi nădăjduim că Dumnezeu, pentru ostenelile sale, pentru vredniciile sale, pentru suferinţele sale, pentru slujirea sa atât de jertfelnică şi atât de luminoasă şi frumoasă, îl va primi în dragostea sa şi ne va rămâne nouă cu adevărat o lumină care nu se va stinge din sufletele noastre şi din istoria Bisericii noastre. Pentru toate cele ce le-a făcut, toţi îi suntem datori să îl pomenim neîncetat.

Dumnezeu să-l odihnească!

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor:

„Vestea adormirii întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice a părintelui Mitropolit Bartolomeu ne-a întristat foarte mult, pentru că este o despărţire de un om foarte valoros pentru Biserică şi pentru neamul nostru românesc, pentru cultura poporului nostru. El rămâne ca un părinte al Bisericii noastre, părinte duhovnicesc şi al neamului nostru românesc. El şi-a trăit viaţa în chip eroic, deci spunând întotdeauna adevărul şi pătimind pentru adevăr. Deci, a fost o personalitate în sensul cel mai plenar.

Amintesc câteva cuvinte ale părintelui nostru mitropolit, care pentru mine rămâne ca o mărturie a gândirii de om teolog, de slujitor liturgic şi de patriot. E vorba de formularea la Sfânta Liturghie, când se iese cu Sfintele Daruri pentru pomenirea celor adormiţi, şi anume eroii neamului, şi citez: „Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Deci, este o formulă atotcuprinzătoare, o formulă inspirată de Duhul Sfânt printr-un slujitor cu toată inima, a credinţei noastre strămoşeşti şi a neamului nostru românesc.

Dumnezeu să-l aşeze în ceata drepţilor ca pe un ostaş, cum a declarat că acceptă slujirea de ierarh şi se va sili cât îi va sta în putere, cu ajutorul lui Dumnezeu, să slujească Biserica şi ţara.

Dumnezeu să-l ierte şi cu drepţii să-l odihnească!”

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Alba Iuliei:

„Mitropolitul nostru Bartolomeu, în seara aceasta, s-a mutat la Domnul. A lăsat multă tristeţe şi mare gol în sufletele noastre, în sufletele vlădicilor ce am aparţinut de această Mitropolie, în sufletele preoţilor, în sufletele credincioşilor şi în sufletele tuturor vlădicilor din ţară şi ale românilor care iubesc spiritualitatea şi cultura românească. A plecat după o viaţă care n-a fost uşoară. Noi credem că şi de dincolo va rămâne aproape de noi. Oricum, un cuvânt mai potrivit decât cel al Sfântului Apostol Pavel, n-aş putea reda în aceste momente. Sfântul Pavel îi scrie lui Timotei ceea ce ar putea spune şi Mitropolitul nostru Bartolomeu: „Lupta cea bună am luptat, alergarea am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mă aşteaptă cununa vieţii pe care mi-o va da Dreptul Judecător”. A fost un om deosebit. L-am iubit mult, cu toţii. Poate şi fiindcă numele său a fost predestinat, pentru ca Valeriu, numele de mirean, vine de la latinescul „valere”, adică „a fi puternic, a fi sănătos”. A fost un om deosebit de viguros. Iar numele „Bartolomeu”, care mai este numit şi „Natanael”, dacă ar fi să îl tâlcuim am folosi un cuvânt al Mântuitorului pe care l-a zis atunci când venea Natanael către El: „Iată un israelit în care nu este vicleşug!”.

Mitropolitul nostru Bartolomeu a fost un om fără vicleşug. Ce a avut de spus, a spus şi puteai crede în cuvântul lui. Principiile cele trei pe care le-a pretins şi le-a impus în administraţie sunt extraordinare: frica de Dumnezeu, obiectivitate şi transparenţă. E greu să rezumăm în câteva cuvinte o viaţă de om şi de om deosebit cum a fost Mitropolitul nostru. A trecut şi prin bune şi prin rele. A fost şi un lider cum puţini lideri au fost, pentru că a condus greva studenţilor în 1946 şi repercusiunile le ştim, a făcut grei ani de temniţă. După aceea, şi ca scriitor, şi ca om al Bisericii şi ca om al culturii, iar acum, la bătrâneţe, ca şi Mitropolit, s-a remarcat pe toate planurile, dacă ar fi sa pomenim doar monumentala traducere a Sfintei Scripturi. Nu mai fac bilanţul celorlalte scrieri laice şi teologice pe care le-a lăsat Bisericii şi culturii româneşti.

Acum, când s-a mutat la Domnul şi ne lasă trişti, ne exprimăm compasiunea noastră tuturor celor ce l-au iubit şi, în acelaşi timp, ne ridicăm gândul către Tatăl cel Ceresc şi-L rugăm să-i facă parte de odihnă în loc luminat, în loc de verdeaţă, unde nu este nici întristare, nici suspinare, ci viaţă lină, fără de sfârşit. De fapt, când l-am văzut ultima dată, vineri, se vedea că este în această stare de linişte, care era premergătoare marii treceri în eternitate.

Dumnezeu să-i facă parte de odihnă!”

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei:

'Trecerea la cele veşnice a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu este o mare pierdere pentru Biserica Ortodoxă, dar şi pentru Cluj şi celelalte eparhii care depind de această mitropolie. Un mitropolit cărturar, un mitropolit mare orator, un mitropolit care a făcut rânduială acolo, în acea eparhie. Regretăm că după o grea suferinţă, a trecut la cele veşnice acum, în preajma împlinrii a 90 de ani de viaţă.

Arhiepiscopul Buzăului, colaboratorii Centrului Eparhial, toţi preoţii şi credincioşii îl vom pomeni în rugăciunile noastre pe Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania şi nu îl vom uita niciodată.

Dumnmezeu să-l pomenească cu drepţii şi cu aleşii săi să-l rânduiască!'

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos:

'Plecarea dintre noi a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a îndoliat eparhia unde, timp de 18 ani, a fost destoinic şi demn părinte duhovnicesc. O astfel de plecare, a unui ierarh de talia Înaltpreasfinţitului Bartolomeu, i-a întristat pe toţi cei care i-au cunoscut atât lucrarea sa duhovnicească, dar mai ales lucrarea sa spiritual-culturală şi demnitatea sa de păstor, iubitor al valorilor noastre nepieritoare creştineşti şi româneşti.

Credincioşii şi slujitorii Episcopiei Dunării de Jos se unesc în rugăciune cu toţi cei care l-au preţuit şi l-au iubit şi doresc ca sufletul lui să fie aşezat în ceata celor aleşi, iar lucrarea lui, mai ales spirituală şi culturală, să nu înceteze, ci să se dăltuiască în viaţa slujitorilor şi credincioşilor pe care i-a păstorit până la ultima clipă a vieţii sale.

Hristos Domnul vieţii veşnice să-i împărtăşească lumina Învierii Sale, căci în viaţă crucea ca jugul a purtat-o şi credinţa a mărturisit-o până la sfârşit!'

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi:

Cu mare tristeţe am aflat de trecerea la Domnul a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Cunoaştem suferinţa îndurată în ultimele săptămâni şi suntem convinşi că Hristos Domnul l-a chemat la odihna cea veşnică în rândul vrednicilor slujitori ai Bisericii Ortodoxe.

După cum este cunoscut, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu a desfăşurat o bogată activitate misionar-pastorală şi în cadrul Arhiepiscopiei noastre. Între 1965 şi 1976, Înaltpreasfinţitul Bartolomeu a fost principalul colaborator al IPS Arhiepiscop Victorin de pioasă amintire. Au fost ani de slujire exemplară în bisericile Arhiepiscopiei, de misiune stăruitoarea printre românii din America, de împreună lucrare la Centrul Eparhial pentru organizarea Arhiepiscopiei noastre. IPS Mitropolit Bartolomeu a călătorit pe tot continentul american pentru a-i întâlni pe românii ortodocşi şi a-i îndemna la organizare bisericească, a slujit şi a predicat în parohiile deja existente, a lucrat cu mult folos la Centrul Eparhial îndeosebi în cadrul departamentului publicaţiilor. Până astăzi românii din America îi păstrează o vie amintire, a cuvântului, a acţiunii, al elanului misionar. IPS Mitropolit Bartolomeu se numără între cei care au re-ctitorit Arhiepiscopia noastră în anii ce au urmat perioadei vacanţei episcopale dintre 1963-1966.

În numele ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor Arhiepiscopiei noastre transmitem condoleanţe Preafericirii Voastre, Preasfinţiţilor Episcopi Vicari Irineu Bistriţeanul şi Vasile Someşanul, tuturor preoţilor şi credincioşilor din cuprinsul Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului pentru pierderea unui mare ierarh, a unui părinte duhovnicesc, a unui teolog şi scriitor de renume.

Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să aşeze sufletul lui în loc de odihnă şi să-l numere în ceata drepţilor.

Veşnică pomenire robului lui Dumnezeu IPS Mitropolit Bartolomeu!'

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Iustinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului:

'În numele întregii Episcopii a Maramureşului, al Preasfinţitului Episcop-vicar Iustin şi al tuturor preoţilor, vă trimitem profunde condoleanţe şi să vă binecuvinteze Dumnezeu să treceţi acest moment cu harul Lui. Eu, de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu m-am despărţit sâmbătă noaptea. Atunci, am avut, împreună cu Înaltpreasfinţitul Bartolomeu o foarte frumoasă întâlnire în vis şi era deosebit de binedispus şi fericit. Am petrecut câteva momente împreună într-un salon şi aceasta a fost despărţirea noastră de acest mare Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Din toată inima mă rog să-i fie deschisă calea spre slava lui Dumnezeu pentru că a fost unul dintre marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Trăiesc momentele când împreună s-a aşezat scaunul de mitropolit la Cluj, aşa cum a dorit şi Andrei Şaguna şi toţi marii noştri ierarhi.

Dumnezeu să îl odihnească în pace şi în ceata drepţilor să-l aşeze!'

Mesajul de condoleanţe al Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei:

'A plecat dintre noi ultimul ierarh care a purtat cătuşe şi lanţuri în temniţele comuniste. Părintele Bartolomeu Anania a fost ierarhul care şi-a făcut cruce şi cârje de arhiereu din lanţuri şi cătuşe. A luptat cu moartea după gratii şi azi a învins-o. Acum este aşteptat de Hristos să îi dea cununa vredniciei de vrednic slujitor al Bisericii Ortodoxe Române. De acum nu va mai sluji cu noi aici, pe pământ, ci în ţara cea fără de lanţuri.

Părinte Anania, să nu ne uiţi nici pe noi, care am rămas aici, în ţara binecuvântată de Dumnezeu, şi îţi doresc să te întâlneşti acolo cu înaintaşii noştri, părinţii noştri şi cu toţii să vă rugaţi împreună pentru izbăvirea neamului nostru românesc!'

Mesajul de condoleanţe al Preasfinţitului Lucian, Episcopul Caransebeşului:

„În viziunea eshatologică a învăţăturii creştine, fericirea cea adevărată se dobândeşte prin Hristos şi prin Biserica Sa. Trecerea din această viaţă devine pentru creştini trecerea din fericirea cea vremelnică în fericirea cea veşnică. Moartea devine eliberare de toate slăbiciunile şi trebuinţele care pot să stânjenească fericirea desăvârşită a omului din viaţa viitoare. Prin moarte, firea omenească scapă de ultima slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta însă numai pentru că omul se ridică, prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de moarte încă din viaţă, nemai temându-se de ea şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi mai deplin de Hristos.

Mitropolitul Bartolomeu, prin toată desfăşurarea vieţii sale a luptat pentru fericirea cea veşnică. A muncit să dobândească o formare intelectuală de excepţie, a suferit pentru credinţa în Dumnezeu, a luptat pentru Biserica lui Hristos „cu timp şi fără timp” şi a slujit în diferite demnităţi eclesiale cu mari responsabilităţi. Cu alte cuvinte, a luptat pentru un rost mai deosebit în viaţa sa pământească. Dar, mai presus de toate, aşa cum afirma adeseori, a trăit şi le-a făcut pe toate cu gândul la veşnicie.

Acum, în zilele trecerii la veşnicia cea nestricăcioasă a Părintelui mitropolit, cele mai grăitoare cuvinte sunt cele spuse de Sfântului Apostol Pavel ucenicului său Timotei: „lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Tim, 4, 7-8).

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe robul Său, Părintele nostru Bartolomeu, mitropolitul!”

Mesajul de condoleanţe al Preasfinţitului Visarion, Episcopul Tulcii:

Am aflat cu profundă durere trecerea la cele veşnice după o scurtă, dar grea suferinţă a Înalt Preasfinţiei Sale Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Prin mutarea sa la Domnul, Biserica noastră străbună pierde un vrednic ierarh, care şi-a închinat întreaga viaţă prin cuvânt şi faptă slujirii lui Dumnezeu şi semenilor.

La fel şi cultura română pierde un cărturar destoinic, care prin tot ceea ce a înfăptuit pe plan cultural şi spiritual şi-a înscris numele în şirul ierarhilor cărturari şi al dascălilor de cuget şi simţire românească.

Rugăm pe Dumnezeu să odihnească în pace sufletul celui adormit întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice şi să-l sălăşluiască în ceata drepţilor care au bineplăcut lui Dumnezeu.

Veşnică să-i fie pomenirea!

Mesajul de condoleanţe al Preasfinţitului Petroniu, Episcopul Sălajului:

'Clerul, monahii şi credincioşii din Episcopia Sălajului, eparhie sufragană Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, au aflat cu întristare de vestea trecerii la Domnul a celui ce a fost mitropolitul nostru timp de aproape 5 ani de zile. Un om cu bogată experienţă, un mare teolog, cărturar, cel care a tradus Sfânta Scriptură – ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, om trecut prin multe încercări în viaţă, inclusiv prin temniţele comuniste, apoi prin Statele Unite o perioadă de aproape 11 ani, o viaţă bogată dedicată în întregime lui Dumnezeu, ne face să regretăm enorm trecerea sa la Domnul, lăsând un gol profund în sufletele noastre, însă avem convingerea că mitropolitul nostru acum slujeşte la Tronul Sfintei Treimi.

Bunul Dumnezeu să-i dea odihnă veşnică, să-l răsplătească, în întreaga eparhie vor fi trase clopotele joi, la ora 12.00, iar duminică, după Sfânta Liturghie, de asemenea, în toate bisericile parohiale şi mănăstirile va fi oficiată o slujbă de pomenire pentru sufletul Înaltpreasfinţitului Bartolomeu.

Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească şi să-i gătească loc în împărăţia lui cea veşnică!'

Mesajul de condoleanţe al Preasfinţitului Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei:

În numele clerului și credincioșilor din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, dorim să Vă adresăm, Preasfinției Voastre, Preasfințitului Părinte Episcop Vicar Vasile Someșanul, membrilor Consiliului Eparhial și ai Adunării Eparhiale, precum și tuturor preoților și credincioșilor din cuprinsul întregii arhiepiscopii, cele mai sincere condoleanțe și gânduri de împreună-pătimire, la trecerea la cele veșnice a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu.

Figura de vajnic cârmuitor prin apele tulburi ale timpurilor noastre, de învățător înțelept și de cărturar iscusit a Înaltpreasfințitului Bartolomeu va rămâne neștearsă în memoria tuturor celor care au avut privilegiul de a-l fi cunoscut, de a-l fi ascultat sau de a-l fi citit.

La toate cele peste 150 de altare din episcopia noastră se vor face rugăciuni pentru iertarea păcatelor lui cele de voie și cele fără de voie și pentru odihna sufletului său în Împărăția lui Dumnezeu.

Veșnica lui pomenire!'

Mesajul de condoleanţe al Preasfinţitului Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei:

'Cu multă tristeţe am primit vestea că părintele nostru duhovnicesc, Mitropolitul Bartolomeu, a trecut la Domnul. Pentru mine, Mitropolitul Bartolomeu este arhiereul care mi-a dăruit Sfânta Taină a preoţiei şi-mi va rămâne, atâta vreme cât voi trăi, exemplul păstorului care a ştiut cum şi când să-şi apere oile date lui de către Dumnezeu spre păstorire.

Bunul Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească cu drepţii. Hristos a Înviat!'

(Ne informează site-ul: radiorenasterea.ro)

Mesajul de condoleanţe al Preasfinţitului Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord:

„Cu durere în suflet am primit vestea trecerii la cele veșnice a Părintelui nostru duhovnicesc, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu. Tuturor Înaltpreasfinția Sa ne-a fost model şi călăuză, în care am găsit îngemănate puternica sa credinţă mărturisitoare şi profunda sa cultură. Viața sa pilduitoare, personalitatea sa culturală și râvna sa misionară rămân pentru noi ca exemplu de dăruire și slujire.

Transmitem condoleanțele noastre Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să odihnească sufletul Înaltpreasfinției Sale acolo unde drepții se odihnesc și unde mila Lui face din cei muritori părtași ai Împărăției Cerurilor.

Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam !”

Mesajul de condoleanţe al Preasfinţitului Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului:

'Nespusă durere şi profund regret se aşterne în sufletele tuturor celor care trăiesc în aceste clipe despărţirea de Ierarhul şi Părintele lor spiritual, Mitropolitul Bartolomeu Anania. Prin trecerea la cele veşnice a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de la Cluj, Biserica Ortodoxă Română consemnează plecarea unui dinamic apologet, a unui mare cărturar, a unui iscoditor al literei şi asiduu cercetător al textului Scripturistic. A fost o paradigmă pentru timpul său, un model de slujire în Hristos, de bogată lucrare în Biserica pe care a iubit-o cu toată fiinţa Sa. În numele clerului şi credincioşilor Eparhiei Romanului şi Bacăului ne exprimăm durerea şi compasiunea faţă de ierarhii, preoţii, fiii şi fiicele duhovniceşti ale Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rugând pe Bunul Dumnezeu să aşeze sufletul celui răposat în rândul ierarhilor care au slujit din veac Biserica dreptmăritoare a lui Hristos.

Pomenirea lui din veac în veac! '

(Ne informează epr.ro)

Mesajul de condoleanţe al Preşedintelui României, Traian Băsescu:

'Am aflat cu adânc regret vestea trecerii la cele veşnice a Înalt Preasfinţiei Sale Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. În aceste momente de tristeţe pentru credincioşi şi pentru Biserica Ortodoxă Română, doresc să îmi exprim respectul şi profunda preţuire faţă de devotamentul cu care Înalt Preasfinţia Sa a slujit deopotrivă Biserica şi cultura română, aducând laolaltă vocaţia teologică şi formaţia sa remarcabilă de cărturar.

Dumnezeu să-l odihnească!'

Mesajul de condoleanţe al Preşedintelui Academiei Române, Ion Haiduc:

'Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, a fost nu numai un înalt ierarh, dar şi un intelectual de elită, un mare om de cultură. Plecarea sa din lumea aceasta este dureros resimţită de Academia Română, al cărui membru de onoare a fost. Plecarea înaltului ierarh şi intelectual Bartolomeu Anania reprezintă o mare pierdere pentru Academia Română. Personalitatea sa puternică, rolul său în Biserica Ortodoxă Română şi în cultura românească fac din marele ierarh o personalitate care va rămâne pentru totdeauna în memoria Bisericii, a Academiei şi a naţiunii române.

Odihnească-se în pace!'

(Ne informează: Ziarul Lumina)

În continuare, mai multe informaţii biografice ale Mitropolitului Bartolomeu Anania aflăm dintr-un articol din Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina din data de 1 februarie 2011, pe care îl redăm în cele ce urmează:

Aproape un deceniu petrecut la Mănăstirea Văratic

IPS Bartolomeu a fost un înverşunat apărător al sufletului românesc şi a cuvântat adeseori despre obligaţia care ne revine nouă, românilor, de a promova valorile şi tradiţiile adevărate şi de a păstra cum se cuvine 'această grădină a Maicii Domnului, care se cheamă România'. Un colţ din această grădină a regăsit în munţii Neamţului, la Văratec, în anul 1982, când a decis să se pensioneze şi să se dedice în totalitate scrisului. Aproape zece ani a trudit aici la revizuirea în limba română şi la comentarea Bibliei, a continuat scrierea 'Memoriilor' şi a participat la şezătorile literare şi spirituale în prezenţa unor mari oameni de cultură ai vremii: 'Aveam un fel de cenaclu, un 'vinclu' al academiei. Veneau multe personalităţi intelectuale, cum ar fi doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, devenită mai târziu Maica Benedicta, doamna Ştefana Venisar Teodoreanu, văduva lui Ionel Teodoreanu, doamna Valeria Sadoveanu, văduva lui Mihail Sadoveanu, doamna Cornelia Pillat, văduva lui Dinu Pillat. Vara, în special, aveam adevărate şezători, audiţii muzicale, o viaţă spirituală foarte frumoasă. Şi acum ar fi benefice astfel de întruniri pentru revigorarea vieţii spirituale', declara IPS Bartolomeu, într-un interviu acordat ziarului 'Flacăra Iaşului', cu prilejul lansării, în data de 5 decembrie 2008, a volumului 'Memorii', apărut la Editura 'Polirom' din Iaşi.

În 1982 IPS Bartolomeu s-a pensionat de la Direcţia Institutului Biblic din Bucureşti şi s-a retras ca pensionar la Mănăstirea Văratec, unde şi-a petrecut vremea, după cum singur mărturisea, până în 1993, când a fost chemat la episcopat în Transilvania, la Cluj.

Despre şederea sa la Văratec a vorbit şi părintele arhimandrit Timotei Aioanei, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi mare eclesiarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti, în 'Lumea Monahilor' anul II, nr. 7 (13) Iulie 2008: 'În anii 1980-1993 petrecea tot mai mult timp în acest loc (n.r. - Mănăstirea Văratec) Arhimandritul Bartolomeu Anania. În casa episcopului Partenie Ciopron, care oferă o privelişte splendidă fericiţilor locatari, Arhimandritul Bartolomeu a scris sute ori mii de pagini şi s-a ostenit la începerea diortosirii Sfintei Scripturi. Nu voi uita niciodată lungile seri de la Văratec cu discuţiile interesante şi prietenoase dintre Mitropolitul Moldovei (n.r. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel) şi viitorul Mitropolit al Clujului. Tot la Văratec, l-a găsit vestea adusă de Sfântul Sinod privind chemarea sa la arhierie şi la slujirea ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului'.

IPS Bartolomeu, decembrie 2008: 'Mă simt în Iaşi ca acasă'

De altfel, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a fost strâns legat de Moldova nu doar prin şederea sa îndelungată la Mănăstirea Văratec, pe care o părăseşte în 1993, când este chemat să urmeze calea arhieriei, ci şi de Iaşul cultural, unde îl aşteptau mereu numeroşi prieteni. 'Am avut mai multe cunoştinţe din Iaşi, unii mai sunt, alţii au murit. Pe câţiva dintre ei, cum este academician Constantin Ciopraga (trecut la cele veşnice în 2 februarie 2009), deşi este destul de vârstnic, am avut bucuria să îi reîntâlnesc. M-am simţit foarte bine, iar printre cei noi m-am simţit de la bun început tot ca între prieteni. Datorită Văratecului, unde veneau foarte mulţi intelectuali, cel puţin vara, am cunoscut mulţi ieşeni şi aşa se face că Iaşul îmi era un oraş foarte familiar. Eram invitat de conducerea Universităţii să ţin conferinţe, eram găzduit în Casa de oaspeţi a Universităţii, care se află sus, pe Copou. Pe de altă parte, am fost la Casa Pogor de mai multe ori. Lucian Vasiliu, care conduce 'Dacia literară', îmi este un vechi cunoscut, aşa încât mă simt în Iaşi ca acasă', mărturisea IPS Bartolomeu în decembrie 2008, pentru aceeaşi publicaţie ieşeană.

Doctor Honoris Causa al UMF Iaşi

Meritele sale teologice şi culturale au fost recunoscute în dese rânduri de diverse foruri academice. În luna mai a anului 2009, Universitatea de Medicină şi Farmacie 'Gr. T. Popa' din Iaşi acorda Înalt Preasfinţiei Sale titlul de Doctor Honoris Causa, Laudatio fiind rostit chiar de rectorul UMF, prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae. 'Prezenţa Înalt Preasfinţitului Bartolomeu aici, la Universitatea noastră, înseamnă un adaos de spiritualitate, de binecuvântare a unui spaţiu închinat sănătăţii, vieţii, care ne spune că Biserica şi Universitatea se află într-o aceeaşi misiune de cinstire a omului, de preamărire a Domnului. (...) Înalt Preasfinţitul Bartolomeu a fost unul dintre susţinătorii şi promotorii Bioeticii în România şi a dialogului între medicină şi religie, readucând în cadrul profesiei medicale încărcătura spirituală. Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa este pe deplin meritată şi o considerăm a fi o binevenită recunoaştere şi o mare sărbătoare pentru întreaga comunitate academică ieşeană', spunea prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, la 13 mai 2009, cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al UMF Iaşi.

IPS Bartolomeu a susţinut cu această ocazie o prelegere despre 'Puterea cuvântului', pe care o regăsim în mai multe domenii, de la teologie la literatură sau medicină. 'Dacă în general există o artă a cuvântului, în teologie există şi o pluridimensionalitate a cuvântului, mai mult decât în artă şi literatură. Aş începe cu ipostaza cuvântului creator. În limbajul teologic - dar nu numai - el este determinat prin termenul logos. În spiritualitatea creştină îl cunoaştem în trei ipostaze: logos proforikos, logos endiathetos, logos spermatikos. Voi încerca să vă spun câte ceva despre fiecare', şi-a început IPS Bartolomeu prelegerea, continuând cu prezentarea altor ipostaze ale Logosului: cuvântul revelator, logosul proniator. 'Cuvântul în sine are o putere duală, el poate fi bun sau rău, dar e neutru din punct de vedere moral. Omul este cel care-i dă dimensiunea morală, aşa cum i-o dă unui briceag: îl foloseşte să cureţe de coajă un măr pe care să-l mănânce sau să-l împlânte, mânios, în spatele cuiva. (...) Dumnezeu l-a creat pe om liber şi, în acelaşi timp, i-a dat putinţa de a folosi libertatea cum vrea. La început a folosit-o prost şi prost a ieşit. Şi dacă veni vorba, şi noi înşine, urmaşii lui Adam, am recăpătat libertatea ca neam, ca naţiune, ca popor, în decembrie 1989, dar prost o înţelegem şi prost o folosim, şi de aceea merg lucrurile atât de prost în ţara noastră. E evident că încă nu ne-am deprins să cântărim cum se cuvine acest dar al lui Dumnezeu, care este libertatea', a evidenţiat IPS Bartolomeu Anania, care nu a uitat nici de 'puterea terapeutică a cuvântului' - 'Doctorii ştiu mai bine că o vorbă bună, de prietenie şi încurajare, spusă la căpătâiul bolnavului, preţuieşte uneori mai mult decât un vârf de bisturiu, un ac de seringă sau un lichid medicamentos'.

'Mi-a trecut prin minte să fug de sub mantie şi s-o iau la goană'

Fragment din 'Memoriile' Mitropolitului Bartolomeu

'Noviciatul meu a fost scurt, de numai vreo patru luni. Stareţul mă făcuse rasofor şi hotărâse să devin călugăr la 2 februarie (1942), în ziua Întâmpinării Domnului. (…) Ceremonia tunderii în monahism e una din cele mai impresionante ale ritului răsăritean, dar dacă eşti obiectul ei ţi se înfăţişează ca o ceaţă de tămâie cântătoare care te poartă, aerian, spre nişte lumini ghicite prin abur. Am văzut multe de-a lungul anilor, şi cred că aşa trebuie să fi fost şi a mea. Nu ştiu cum voi fi arătat în cămaşa lungă, albă, desculţ, cu capul plecat, acoperit sub mantia neagră a părintelui Firmilian, naşul meu de călugărie. Îmi aduc aminte că-mi tremura spinarea, mergând încet de la intrarea bisericii spre altar, precedat de călugării care purtau făclii aprinse şi cântau 'Braţele pământeşti sârguieşte a le deschide mie…'; părintele Firmilian îmi simţea tremurul şi mă strângea pe după umeri. (…) O clipă mi-a trecut prin minte să fug de sub mantie şi s-o iau la goană. Dar m-am lăsat purtat aşa, poate de însăşi varga Domnului, care de multe ori după aceea avea să mă culeagă din răzleţiri şi să mă readucă-n turmă. M-am răstignit, am făgăduit, am primit un nume care nu era al meu.' (Valeriu Anania, 'Memorii', Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 37)

O viaţă dăruită Bisericii

Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, cunoscut ca un veritabil cărturar şi scriitor (Valeriu Anania), s-a născut în familia clericului ortodox Vasile Anania, în comuna Glăvile din Vâlcea, unde a urmat şi şcoala primară. A urmat cursurile Seminarului Teologic Central din Capitală (1933-1941), iar bacalaureatul şi l-a dat la Liceul 'Mihai Viteazul', în 1943.

În anul 1942, la 2 februarie, Valeriu Anania intră în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu. Între anii 1941-1948 urmează studii superioare de teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu, este absolvent al Academiei Teologice 'Andreiane' din Sibiu, iar între anii 1945-1946 este student la medicină la Sibiu şi Cluj şi studiază muzica instrumentală la Cluj.

În anul 1946 conduce greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă, eveniment urmat de un şir lung de arestări.

A fost stareţ la Mănăstirea Topliţa, în perioada iulie-decembrie 1947, iar între anii 1948-1950 ocupă funcţia de intendent la Palatul patriarhal şi este inspector eparhial pentru învăţământul bisericesc.

În anul 1958 este condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică pentru 'uneltire contra ordinei sociale', ispăşindu-şi pedeapsa la Jilava, Piteşti şi Aiud până în 1964, când este eliberat prin decret general de graţiere. În perioada 1965-1976 ocupă mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, în 1967, la 29 octombrie, primind harul preoţiei, fiind hirotonit de episcopul Victorin al Americii, iar ceva mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române acordându-i rangul de arhimandrit.

Se întoarce în ţară, iar din 1976 şi până în anul 1982 este director al Institutului Biblic şi de Misiune al BOR. În acest an se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratec, unde se dedică în totalitate scrisului.

În anul 1993, la 21 ianuarie, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar la 7 februarie, în Catedrala arhiepiscopală din Cluj-Napoca, este hirotonit şi instalat arhiereu.

Ca arhiepiscop al Clujului va urmări şi va lupta pentru dinamizarea activităţii pastorale a clerului şi pentru diversificarea ei în funcţie de cerinţele actuale ale societăţii, pentru implicarea Bisericii în acţiunile de asistenţă socială organizate, pentru refacerea legăturilor dintre Biserică şi Cultură, pentru îndrumarea expresă a tineretului - de la amvon şi prin diverse întâlniri -, pentru dezvoltarea relaţiilor ecumenice practice prin păstrarea identităţii proprii.

În anul 2006, în urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 4 noiembrie 2005 de înfiinţare a unei Mitropolii la Cluj, iniţiativă validată de Adunarea Naţională Bisericească la 1 martie 2006, Bartolomeu Anania este instalat la praznicul Bunei Vestiri, de către Patriarhul Teoctist al României, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Pentru activitatea sa literară a fost distins cu numeroase premii şi medalii, iar pentru activitatea sa ecleziastică a fost distins cu 'Crucea Patriarhală' -Bucureşti, 'Ordinul Sfântului Mormânt' al Patriarhiei Ierusalimului, 'Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel' al Patriarhiei Antiohiei.

Activitatea literară a Mitropolitului Bartolomeu

IPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, a avut o activitate publicistică foarte productivă, afirmându-se în literatură încă de pe băncile şcolii, în 1936 debutând la revista 'Vremea'. A urmat 'Dacia Rediviva', iar după ani a colaborat la revistele: 'Gazeta Literară', 'Luceafărul', 'Magazin Istoric', 'Ateneu' şi altele.

A publicat în revistele centrale bisericeşti, 'Glasul Bisericii', 'Mitropolia Olteniei', buletinul şi calendarul 'Credinţa' din Detroit, 'Renaşterea' de la Cluj-Napoca (unele sub pseudonimul Vartolomeu Diacul).

Activitatea sa de dramaturg se remarcă în special în anii â60 - â70: 'Mioriţa' (1966); 'Meşterul Manole' (1968); 'Du-te vreme, vino, vreme!'(1969); 'Păhărelul cu nectar' (fantezie pentru copii-1969); 'Steaua Zimbrului' (1971); 'Poeme cu măşti' (1972), acestea fiind puse în scenă de mai multe teatre din ţară.

În anul 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 1982 a obţinut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volume de poezii: 'Geneze' (1971); 'Istorii agrippine' (1976); 'File de acatist' (1981); Anamneze' (1984); 'Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi' (1992); 'Poezie religioasă românească modernă' (1992) şi volume de proză şi de eseuri: 'Străinii din Kipukua' (1979), 'Greul Pământului' (1982), 'Rotonda plopilor aprinşi' (1983), albumul 'Cerurile Oltului' (1990), 'Amintirile peregrinului Apter' (1991), etc.

În 1992 este publicat volumul 'Acţiunea catolicismului în România interbelică', care cuprinde articole cu caracter teologic, predici, note şi comentarii.

Patriarhul României va conduce Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului în calitate de Locţiitor de Mitropolit

2011-02-02T07:16:00.000-08:00

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE, ne informează:

În urma trecerii la cele veşnice a vrednicului de pomenire Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu, în temeiul prevederilor statutare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va conduce Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului în calitate de Locţiitor de Mitropolit, iar Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului în calitate de Locţiitor de Arhiepiscop, până la alegerea şi întronizarea chiriarhului canonic.

Din încredinţarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preasfinţitul Părinte Irineu Bistriţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, va administra activitatea curentă a Arhiepiscopiei şi va prezenta Patriarhului României spre aprobare lucrările curente, inclusiv procesele verbale ale şedinţelor de lucru ale Permanenţei Consiliului eparhial.

Slujba de înmormântare a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Bartolomeu va avea loc joi, 3 februarie 2011, la orele 12.00, în Catedrala mitropolitană din Cluj.

Sursa:www.basilica.ro

Dreptul ctitoricesc în Biserica Ortodoxă

2011-01-27T00:21:00.000-08:00

Lect. univ. dr. Iulian Mihai Constantinescu

Acest termen provine din grecescul κτῆτωρ, ορος, ὁ - posesor, stăpân (can. 4, 8, 24 IV ec.; 49 Trul.; 12, 13, 14, 17 VII ec.; 1 I-II), prin acesta înțelegându-se orice creștin care, cu învoirea episcopului locului, a zidit cu mijloacele sale o biserică, fie pe proprietatea sa, fie pe a altora, înzestrând-o cu toate cele necesare cultului și întreținerii slujitorilor bisericești. Un astfel de credincios al Bisericii primește așa numitul drept ctitoricesc (κτητορικὸν δίκαιον), prin care este îndreptățit la administrarea averii unei biserici sau a unui institut cu scop bisericesc, ca excepție în ceea ce privește în general administrarea averii bisericești, fără ca acest drept să mai aparțină, așadar, vreunei epitropii.
După încetarea persecuțiilor asupra creștinilor, în timpul lui Constantin cel Mare, religia creștină a fost recunoscută, prin urmare Biserica având o existență legală a primit și dreptul de a poseda bunuri, adică un patrimoniu. În acest context, unii credincioși au construit biserici pe proprietățile lor sau pe alte locuri, înzestrându-le cu tot ceea ce era necesar cultului și pentru întreținerea clerului, astfel de creștini fiind direct interesați în administrarea după cuviință a bunurilor bisericești cu care înzestraseră bisericile sau instituțiile cu scop bisericesc. Pentru aceasta, Biserica a recunoscut pe seama acestor persoane (numite ctitori) anumite drepturi, ca privilegii, pe care le exercitau în dependență față de episcopul locului, cum ar fi administrarea averii bisericești sau numirea clericilor la respectivele biserici. Privilegii primeau și acei credincioși ai Bisericii care numai restaurau o biserică și care asigurau toate cele necesare unui demn serviciu divin, precum și personalului bisericesc. Mai târziu, în timpul împăratului Justinian, prin legislația sa civil-bisericească, respectiv prin Novela 123 (546), toate aceste privilegii au primit formă legală, formând dreptul de ctitor, care nu trebuie să se confunde cu dreptul de patronaj dezvoltat în Biserica Apusului, așa cum găsim pe larg expus în operele erudiților canoniști Μελ. Σακελλαρόπουλος, Έκκλησιαστικόν δίκαιον της άνατολικης όρθοδόξου έκκλησίας. Έν Άθήναις, 1898 și Joseph von Zhishman, Das Stifterrecht in der morgenländischen Kirche, Wien, 1888.
Astfel, din epoca împăratului Justinian s-a reglementat în mod special dreptul de ctitor, adică toate drepturile și obligațiile ctitoricești, în conformitate cu dreptul canonic al Bisericii care nu accepta recunoașterea legală a dreptului de proprietate pe seama ctitorilor pentru bisericile și mănăstirile întemeiate ca milostenie și fără să recunoască, după cum afirmă mitropolitul canonist Andrei Șaguna, dreptul ctitorului, legiferat de Justinian, de a numi clerici pentru ctitoria sa. Fără a fi acceptat de Biserică, din timpul împăratului Constantin cel Mare se poate vorbi totuși de recunoașterea civilă a unui drept de proprietate al particularilor asupra edificiilor consacrate, după cum susține și canonistul J. Zhishman și se îngăduia acestora să dobândească bunuri sfinte și să construiască pe proprietățile lor, fără donație, biserici și capele. Consecința acestui fapt consta în abuzurile proprietarilor care încercau să se folosească de bunurile bisericești în interes personal, în același timp intervenind în numirea preoților și a stareților. De biserici particulare se pomenește și în legislația din timpul împăraților Valentinian al II-lea și Teodosie I sau în cea a împăraților Honorius și Arcadius, din care reiese că laicii puteau avea drept de proprietate asupra bisericilor și capelelor pe care le și puteau înstrăina. Pentru a pune capăt unor practici necanonice, mai întâi împăratul Anastasie (510) a interzis înstrăinarea bisericilor și a capelelor către eretici, iar mai apoi Justinian a legiferat prin novela 67, în conformitate cu sfintele canoane (can. 31, 34 ap.; 5, 6 Gangra; 4 IV ec.), obligativitatea celui ce avea să zidească o biserică de a obține binecuvântarea episcopului locului și acceptarea obligației și oferirea de garanții de a întreține biserica și personalul bisericesc, urmând să doneze bisericii bunurile ctitorite. Așadar, de la împăratul Justinian avem cea mai completă legiferare civilă a dreptului de ctitor, conform tradiției canonice a Bisericii, care nu se confunda cu dreptul de patronaj, străin de ceea ce înseamnă administrarea canonică a averii bisericești. Cei ce nu se conformau și continuau cu săvârșirea Sfintelor Taine, împotriva voii episcopului, în capele și biserici particulare, deci fără binecuvântarea episcopului și fără a se conforma legii, erau pedepsiți cu confiscarea caselor și vânzarea lor în folosul tezaurului public.
Un mijloc de evitare a abuzurilor din partea laicilor care întemeiau și înzestrau biserici a fost actul consacrării, fără de care biserica respectivă nu ar fi fost redată cultului divin, iar în cazul în care aceștia nu respectau condițiile canonice impuse de autoritatea competentă bisericească, atunci episcopul interzicea preoților să slujească în astfel de biserici, sub pedeapsa caterisirii (can. 31 VI ec.). Nu numai laicii, dar și clericii și călugării au încălcat prevederile canonice, mai ales din rândurile călugărilor, care au ridicat mănăstiri fără binecuvântarea episcopului, determinând atât autoritatea politică, dar și autoritatea bisericească să dispună că nimeni și nicăieri nu poate să ridice o mănăstire fără învoirea episcopului locului (can. 4 IV ec.; 17 VII ec.).
După epoca de înflorire a dreptului bizantin a împăratului Justinian, în timpul lui Carol cel Mare s-a recunoscut dreptul de proprietate al laicilor asupra bisericilor ctitorite, cu consecințele firești, îngăduindu-se din 794 oamenilor liberi chiar dreptul de a înstrăina locașurile de cult cu condiția de a nu fi schimbată destinația, adică să nu înceteze de a fi folosite pentru cult. Abuzurile create au dus în mod firesc la înlocuirea dreptului real de proprietate într-un drept personal de patronaj.
Cu privire la persoanele fizice, cel mai erudit canonist ortodox, episcopul Nicodim Milaș arată în tratatul său sistematic numit Dreptul bisericesc oriental (trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915, p. 439): „Acest drept poate să-l câștige orice persoană fizică ce aparține bisericii ortodoxe și se bucură pe deplin de drepturile civile și bisericești, fără deosebire de stare, sex și chemare, cu privire la orice biserică, la oraș sau la țară, cu privire la o mănăstire sau instituție de binefacere, care depinde de autoritatea bisericească”. Dar, în Biserica Ortodoxă, atât persoanele fizice, cât și cele juridice care funcționează legal pot să dobândească acest drept de ctitor de la autoritatea bisericească, mai precis, episcopul competent analizând condițiile mai sus menționate atribuie numai drepturi și obligațiile care vizează exclusiv afacerile externe ale obiectului dreptului ctitoricesc.
Drepturile și obligațiile ctitorului nu afecteză în niciun fel drepturile spirituale ale episcopului, care are jurisdicție necondiționată asupra tuturor bisericilor, mănăstirilor și instituțiilor de binefacere cu scop bisericesc de pe teritoriul său canonic (granițele eparhiei sale), toate aceste drepturi și îndatoriri privind clădirea respectivă, mijloacele de întreținere a clădirii și a personalului, precum și raportul cu autoritatea competentă bisericească, trebuind să fie menționate în chip explicit în actul sau documentul de fundație sau de întemeiere (κτητορικὸν τυπικὸν), încheiat de ctitor în acord cu episcopul eparhiot în a cărui jurisdicție bisericească se află ctitoria sa. Acest document de fundație primește autoritate de lege atunci când este redactat în condițiile legale, având caracter imperativ pentru toate timpurile și pentru toate persoanele, atât pentru ctitor, cât și pentru autoritatea bisericească, fiind păstrat în arhiva eparhială.
Între datoriile ctitorului privind bisericile, mănăstirile sau alte instituții bisericești care fac obiectul dreptului de ctitor, menționăm: 1. datoria de a se îngriji de buna stare a clădirilor, de înzestrarea bisericii cu obiectele de cult necesare, cu veșminte, cărți etc. și întreținerea bisericii și a personalului bisericesc; 2. datoria de a se îngriji de săvârșirea slujbelor la timpul liturgic prescris și de pomenirea tuturor binefăcătorilor vii sau adormiți la sfintele slujbe; 3. datoria de a se îngriji de buna administrare a bunurilor bisericești și de sporirea acestora; 4. datoria de a respecta dreptul de jurisdicție a episcopului locului asupra bisericii respective. Referitor la drepturile ctitorului, acestea sunt: 1. administrarea averii bisericești în conformitate cu prevederile dreptului canonic; 2. posibilitatea recomandării, nu a numirii directe, către episcopul eparhiot a clericului care urmează a fi numit pe seama bisericii ctitorite, făcând aici precizarea că episcopul competent își păstrează dreptul de a alege dintre mai mulți candidați pe cel mai vrednic în cazul în care cel propus inițial nu îndeplinește toate condițiile canonice; 3. primește anumite privilegii specifice, precum dreptul special în cadrul cultului, de a fi pomenit la slujbe (chiar s-au creat liste de ctitori și alți binefăcători ai Bisericilor), de a avea o poziție de întâietate cu ocazia adunărilor bisericești, de a ocupa un loc de onoare în biserică sau de a fi pictat înpreună cu familia în pronaosul bisericii ș.a. Facem precizarea că unele drepturi și obligații ale ctitorilor s-au generalizat, având la bază legislația bizantină, dar și numeroase tipice aprobate de Patriarhia de Constantinopol care cuprindeau rânduieli privitoare la săvârșirea anumitor slujbe, la viața monastică și la administrarea bunurilor mănăstirilor, care au trecut și în Biserica noastră, ctitorii folosindu-le ca temei pentru întocmirea actelor de ctitorie.
Ctitorul unei biserici, mănăstiri sau a unei fundații cu scop bisericesc poate să piardă privilegiile conferite de autoritatea bisericească atunci când nu îndeplinește datoriile sale consemnate în chip pozitiv în actul sau documentul de fundație, mai precis atunci când nu administrează averea bisericească, neglijează datoria de a înzestra și întreține biserica și personalul bisericesc, devine nedemn de privilegiile acordate sau atunci când nesocotește competența autorității bisericești. În aceste condiții, episcopul locului are dreptul de a retrage privilegiile acordate ctitorului, fie că este persoană fizică, fie că este persoană juridică, privându-l de dreptul de ctitor și dispunând asupra instituției respective, în conformitate cu doctrina canonică și cu legislația civilă.
Există și posibilitatea ca acest drept de ctitor să înceteze în condițiile în care după moartea ctitorului nu există moștenitori legali și nici vreun testament în care să fie desemnat un moștenitor testamentar, dreptul de ctitor trecând pe seama comunității respective ca persoană juridică.
În timp, dreptul ctitoricesc s-a exercitat în mod diferit în Bisericile autocefale locale, după propriile legislații bisericești, ținându-se cont și de legislațiile statelor. Astfel, administrarea averii bisericești a trecut în competența epitropiilor, iar dreptul de a recomanda clericii s-a exercitat în mod diferit în Bisericile locale, fie de către comunitățile de credincioși (mai ales acolo unde au devenit subiect al dreptului de ctitor), fie de către consistoriile eparhiale sau de către episcopi. În trecutul Bisericii noastre, acest drept de ctitor s-a exercitat și s-a păstrat în adevăratul său sens, cu excepția Bisericii din Bucovina unde dreptul de ctitor s-a transformat în drept de patronaj, împotriva dreptului bisericesc oriental, prin decizia imperială a lui Iosif al II-lea nr. 23526 din 16 octombrie 1788, prin care fiecare biserică trebuia să aibă patronul ei.
Cu toate acestea, în Biserica Ortodoxă, ctitorii se bucurau de privilegii consemnate în actul de fundație, fără a fi în contradicție cu rânduielile canonice și cu prevederile legale (Sint. At. II p. 651). Într-adevăr, faptul că unii dintre ctitori, laici cât și clerici, au exercitat drept de proprietate și de administrare asupra bunurilor bisericești, a dus la înmulțirea abuzurilor și chiar la concepția greșită conform căreia fondatorul rămâne proprietar și beneficiar al bisericii sau mănăstirii construite. Aceasta i-a determinat și pe unii episcopi să-și neglijeze eparhiile și să investească veniturile în construirea de mănăstiri, uneori prin acapararea veniturilor mănăstirilor și a altor instituții religioase din eparhiile respective. Aceste abuzuri ale laicilor și ale clericilor de a fi proprietari de biserici și mănăstiri, dispunând asupra bunurilor bisericești, chiar vânzându-le după ce în prealabil le donaseră bisericii, nu au putut constitui o normă întrucât contraziceau principiul conform căruia un obicei practicat timp îndelungat nu poate primi valoare normativă dacă se află în contradicție cu legislația și cu normele canonice (Sint. At. I, p. 39), privilegiile ctitorilor fiind o concesie în semn de recunoștință din partea Bisericii pentru milostenia și sentimentele pioase ale ctitorilor și nu o consecință firească a dreptului de proprietate, cum greșit s-a înțeles uneori.
Însă, pentru a se înțelege corect privilegiile ctitorului de biserici sau mănăstiri și raportul cu autoritatea bisericească, relevant este canonul 1 (Întemeierea mănăstirilor. Neînstrăinarea averilor lor. Mănăstiri patronale) al Sinodului I-II de la Constantinopol (861) în care se precizează că mănăstirile nu se pot întemeia fără binecuvântarea episcopului competent, iar averea lor trebuie să rămână intactă, fără a fi folosită în scopuri străine de rânduiala bisericească și fără să treacă în proprietatea particularilor.

BIBLIOGRAFIE: I. G. ARGHIROPOL, Ce se înțelege prin avere bisericească, București, 1937; Gh. CRONȚ, „Dreptul de ctitorie în Țara Românească și Moldova. Constituirea și natura juridică a fundațiilor din evul mediu”, în SMIM, IV (1960); Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Prof. Dr. Sorin Joantă, Administrație bisericească parohială și legislație, Sibiu, 2001; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990; Iorgu IVAN, Bunurile bisericești în primele șase secole, București, 1937; Nicodim MILAȘ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915; Liviu STAN, „Iubește pe aproapele tău”, în rev. Mitropolia Olteniei 9-12/1959; Andreiu baron de ȘAGUNA, Compendiu de Dreptul canonic al Unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici, Ed. a III-a, Sibiiu, 1913.

2011-01-27T00:19:00.000-08:00

Un grup de preoţi olteni va participa la un schimb intercultural în regiunea Emilia-Romagna din Italia

În perioada 17 - 22 februarie a.c., o delegație a facultății de Teologie din Craiova, constituită din pr. lector univ. dr. Sergiu-Grigore Popescu, pr. Grosu Ion-Gabriel, pr. Coliță Marius, pr. Bîrlădeanu Radu-Marius şi pr. Pungă Marius-Cătălin, va participa la un atelier intercultural organizat de EUROPE DIRECT – Carrefour Europeo Emilia, în regiunea Emilia – Romagna din Italia.

Mobilitatea se desfășoară în cadrul Poiectului ”Metode Interculturale de Dezvoltare Comunitară” finanțat de Comisia Europeană prin Programul de învățare pe tot parcursul vieții Grundtvig și derulat de Facultatea de Teologie a Universității din Craiova, în calitate de instituție coordonatoare, în parteneriat cu alte 4 instituții europene: Facultatea de Teologie a Universităţii „Sf. Kliment Ochridsky” din Sofia – Bulgaria (http://www.uni-sofia.bg/index.php/eng/faculties/faculty_of_theology2), Europe Direct – Carrefour Europeo Emilia - Italia (http://www.europedirect-emilia.eu/Carrefour/it/Partners/index.asp), Institutul Teologic al Bisericii Evanghelice Luterane Estoniene (http://ui.eelk.ee/english.php) şi Şcoala Norvegiană de Teologie din Oslo (http://www.mf.no/index.cfm?id=179065). Proiectul îşi propune să creeze un cadru adecvat facilitării schimbului de experienţă şi colaborării între cele cinci instituţii partenere, în scopul dezvoltării abilităţilor unui număr de 80 de preoţi din comunităţile rurale defavorizate din ţările de origine ale partenerilor în proiect, de a contribui la procesul de dezvoltare a comunităţilor în care aceştia activează.

În cadrul atelierului intercultural organizat de partenerii din Italia, reprezentanții Facultății de Teologie vor participa la diferite activităţi care au ca scop facilitarea schimbului de experienţă şi identificarea de modalităţi comune de implicare a Bisericilor creştine în dezvoltarea comunitară. Pe agenda atelierului intercultural se regăsesc activităţi precum:
• prezentarea metodelor de intervenţie în comunitate folosite de Biserica Romano-Catolică în regiunea Emilia-Romagna (Italia);
• întâlnire de lucru cu Giancarlo Gozzi, Directorul Institutului pentru Ştiinţa Religiilor şi al Şcolii de Teologie din regiunea Emilia-Romagna (Italia);
• vizitarea unor centre medicale şi sociale administrate de parohiile catolice din regiune;
• întâlniri de cunoaştere şi discuţii cu preoţi, diaconi şi membri ai ordinelor monahale catolice care activează în regiunea Emilia-Romagna (Italia);
• vizitarea Cooperativei Sociale „Sammartini” pentru persoanele dezavantajate;

Menționăm, totodată, că atelierul intercultural organizat de partenerul din Italia este cel de-al treilea din cele cinci care se vor desfășura până la finalul proiectului, și care urmăresc facilitarea cunoașterii reciproce a preoților participanți la proiect, schimbului de bune practici în domeniul dezvoltării comunitare și împărtășirea de experiențe proprii fiecărei țări.

Rezultatul final al proiectului, care se va încheia în iulie 2011, urmărește înființarea și funcționarea unei rețele interculturale de dezvoltare comunitară, care, prin intermediul celor 5 instituții partenere în proiect, va constitui o interfață între grupurile de preoți din cele 5 țări participante la proiect, în vederea identificării și diseminării celor mai eficiente și inovative metode de participare și implicare a preoților la nivelul comunităților lor, în vederea producerii unor schimbări pozitive pentru membrii acestora.

Facultatea de Teologie,
Secretariatul proiectului
0766.44.75.63

2011-01-26T12:07:00.000-08:00

Raport cu privire la participarea delegației române în Estonia
la primul atelier intercultural organizat
în cadrul proiectului LLP Grundtvig
”Metode Interculturale de Dezvoltare Comunitară”

În perioada 29 septembrie – 3 octombrie 2010, o delegație a facultății de Teologie din Craiova, constituită din 4 preoți (în calitate de learneri) și 1 profesor (asistent de proiect), a participat la primul atelier intercultural organizat în cadrul proiectului ”Metode Interculturale de Dezvoltare Comunitară”, finanțat de Comisia Europeană prin Programul de Învățare pe tot Parcursul Vieții Grundtvig. Proiectul este derulat de Facultatea de Teologie a Universității din Craiova, în calitate de instituție coordonatoare, în parteneriat cu alte 4 instituții europene: Facultatea de Teologie a Universităţii „Sf. Kliment Ochridsky” din Sofia – Bulgaria (http://www.uni-sofia.bg/index.php/eng/faculties/faculty_of_theology2), Europe Direct – Carrefour Europeo Emilia - Italia (http://www.europedirect-emilia.eu/Carrefour/it/Partners/index.asp), Institutul Teologic al Bisericii Evanghelice Luterane Estoniene (http://ui.eelk.ee/english.php) şi Şcoala Norvegiană de Teologie din Oslo (http://www.mf.no/index.cfm?id=179065).

Atelierul intercultural a fost organizat de Institutul de Teologie al Bisericii Evanghelice Luterane din Estonia, în capitala țării - orașul Tallin. Din delegația care a reprezentat Facultatea de Teologie au făcut parte următoarele persoane: Pr. Sanda Alin (județul Gorj), Pr. Pavel Ion, Pr. Palea Dorin și Pr. Pîrvu Ionel (județul Dolj), care au fost însoțiți de lect. univ. dr. Gelu Călina.

În vederea desfășurării în cât mai bune condiții a schimbului de experință așteptat atât de organizatori cât și de preoții din grupul țintă, membrii delegației române au fost în prealabil convocați în cadrul unei întâlniri, cu scopul de a identifica cele mai bune metode de promovare a instituțiilor reprezentate și de a alcătui lista materialelor de prezentare necesare pentru mobilitate. În acest sens, s-a hotărât ca fiecare preot participant să pregătească pentru a expune în fața reprezentanților delegațiilor partenere următoarele materiale:
- un scurt rezumat al activității desfășurată de acesta în cadrul parohiei, cu accent pe relațiile cu comunitatea locală sau parohială, metode de strângere de fonduri utilizate, tipuri de grupuri țintă ale activităților organizate de parohie etc, precum și o serie de fotografii sugestive care să întărească informațiile din prezentare;
- O prezentare în imagini a satului sau comunei în care își desfășoară activitatea misionar-pastorală;
Totodată, aceștia au fost încurajați să se documenteze cu privire la așezarea geografică, clima, obiectivele turistice, istoria, religia și cultura Estoniei, pentru a se putea adapta mai ușor la specificul acestei țări și, mai ales, pentru a înțelege metodele de dezvoltare comunitară utilizate de preoții din această țară și atitudinea lor față de profesie și comunitate. S-a insistat, în același timp, și pe importanța cunoașterii și prezentării la întâlnirea cu partenerilor europeni, a activității Bisericii Ortodoxe Române în domeniul social, cu exemple de parohii și preoți care au o bogată activitate socială, atât la nivel național cât mai ales în cadrul Mitropoliei Olteniei.
La sosirea în Tallin, în data de 28 septembrie, membrii delegației române au fost întâmpinați la aeroport de reprezentanții instituției organizatoare, care i-au însoțit la locația proprie de cazare, împreună cu reprezentanți ai delegațiilor partenere.

Reprezentanții Institutului de Teologie din Estonia au pregătit pentru cele 4 delegații ale partenerilor în proiect un program foarte diversificat, constând atât în prelegeri și prezentări cu privire la Situația Bisericii Luterane și poziția ei în societatea Estoniană, Slujirea diaconală a Bisericii Luterane Evanghelice Estoniene, Conceptul de dezvoltare comunitară și bune practici din Estonia, cât și vizite în diferite comunități rurale în care Biserica Evanghelică Luterană a dezvoltat programe de asistență socială pentru diferite categorii de beneficiari: copii ai străzii, persoane aflate în situație de risc social, dependenți de droguri și alcool, grupuri de tineri etc.

Prima zi a atelierului a început în dimineața zilei de 29 septembrie, la ora 9.00, cu rugăciunea de dimineață, rostită de reprezentanții instituției partenere, urmată de un cuvânt de bun venit. Au urmat apoi două prelegeri:
- Prelegerea cu titlul Situația Bisericii Luterane în Estonia și poziția ei în societate, susținută de pastorul Urmas Viilma – cancelarul Bisericii Luterane Evanghelice Estoniene (http://et.wikipedia.org/wiki/Urmas_Viilma)
- Prelegerea cu titlul Activitatea de asistență socială/diaconie a Bisericii Luterane Evanghelice Estoniene ca posibilitate de participare la dezvoltarea comunităților, susținută de pastorul Avo Uprus.
Prezentarea referatelor a fost urmată de o sesiune de întrebări și discuții pe marginea temelor abordate și de servirea prânzului în comun (bufet cu autoservire) la unul din restaurantele locale cu specific internațional (www.turg.ee).
Sesiunea de după-amiază a constat în vizitarea unei comunități a Bisericii Evanghelice Luterane din Estonia – Comunitatea Bethel, situată în Tallin (www.peeteli.com/kogudus), ca exemplu de bună practică în asistența socială bazată pe sprijin comunitar, și al cărei specific constă în furnizarea de servicii sociale pentru copii ai străzii și persoane dezavantajate social. Seara s-a încheiat cu o scurtă excursie în partea veche a orașului (Tallin Old Town), urmată de cina în comun la un restaurant local cu specific medieval (www.peppersack.ee).

Cea de-a doua zi a atelierului (30 septembrie) a început cu o rugăciune comună, urmată de două sesiuni teoretice de prezentare a conceptului de dezvoltare comunitară și a metodelor de dezvoltare comunitară și exemple de bune practici specifice Estoniei, susținute de profesorul dr. Rein Tuutsoo de la Institutul de Științe Politice și Administrative al Universității din Tallin (http://www.tlu.ee/?LangID=2&CatID=4732).
După servirea prânzului la același restaurant din ziua anterioară (www.turg.ee), întâlnirea interconfesională a continuat cu o excursie cu autobuzul la parohia Viimsi (http://viimsijaakobi.edicypages.com/kirik) situată în apropierea orașului Tallin, model de bună practică a implicării comunitare a Bisericii Evanghelice Luterane Estoniene. Cu această ocazie, au fost prezentate diverse posibilități de implicare și participare comunitară ale reprezentanților parohiei și membrilor comunității. Seara a continuat cu servirea cinei într-o mânăstire catolică (Sfânta Birgit) din Tallin (www.piritaklooster.ee).
În cea de-a treia zi a atelierului (1 octombrie) partenerii estonieni au organizat o serie de vizite la diferite proiecte de dezvoltare comunitară și insituții de asistență socială înființate și dezvoltate de diverse comunități creștine din Estonia. Unul din punctele vizitate a fost un centru creștin de reabilitare pentru foști consumatori de droguri și alcool – Satul speranței (”Village of hope”) (www.lootusekula.ee), situat în localitatea estoniană Laitse.
Ulterior, delegațiile partenerilor au avut ocazia de a vizita partea centrală a Estoniei și orașul Turi, unde s-au întâlnit și au purtat discuții cu reprezentanți ai Comunității Luterane locale, precum și o parohie luterană din mediul rural – Pilistvere – foarte activă în domeniul activităților de tineret. Turul comunităților locale a fost încheiat cu sosirea într-o zonă rurală din apropierea orașului Viljandi pentru servirea cinei și cazare la pensiunea Kivi talu (www.kivitalu.ee).

Cea de-a patra zi a atelierului (2 octombrie) a fost dedicată participării la Conferința cu tematică în aria slujirii diaconale și dezvoltării comunitare Parohia și comunitatea: paradoxuri ale secolului 21, care s-a desfășurat în parohia luterană Sf. Ioan (www.eelk.ee/viljandi.jaani/) din Viljandi. În prima parte a programului conferinței au fost cuprinse 2 prelegeri despre ideea de comunitate bisericească în context actual:
- Provocări ale comunității secolului 21, susținută de profesorul dr. Rein Ruutsoo (Universitatea din Tallin) și
- Parohia și comunitatea: relații și atitudini, susținută de pastorul Marko Tutus, profesor de Teologie Practică la Institutul de Teologie al Bisericii Evanghelice Luterane Estoniene și pastor al parohiei luterane Sf. Ioan din Viljandi.
Cea de-a doua parte a programului conferinței a permis celor 4 delegații ale partenerilor în proiect, din Bulgaria, Norvegia, Italia și România, să prezinte propriile metode și bune practici de dezvoltare comunitară utilizate de preoți în mediile rurale defavorizate.
Ulterior, după servirea prânzului și vizitarea orașului, în drumul de întoarcere spre Tallin, delegațiile partenerilor în proiect au avut ocazia de a observa frumoasele regiuni rurale ale Estoniei și de a degusta specificul bucătăriei estoniene în restaurantul Põhjaka (www.pohjaka.ee).

Ultima zi a atelierului (3 octombrie) a fost dedicată participării la slujba de Duminică, fiecare delegație având posibilitatea de a asista la o slujbă oficiată în propriul cult, având în vedere că în orașul Tallin există biserici pentru toate confesiunile reprezentate în proiect: ortodoxă, luterană și catolică.

Pe parcursul celor 5 zile ale atelierului intercultural, reprezentanții Facultății de Teologie au avut oportunitatea de a lucra în comun cu preoți de diferite religii (catolică, luterană), de a se informa cu privire la metodele de dezvoltare comunitară pe care aceștia le folosesc în comunitățile lor și de a împărtăși propriile metode și rezultatele obținute în urma aplicării lor la nivelul satelor în care slujesc. Atelierul organizat de partenerul din Estonia este primul din cele 5 care se vor desfășura până la finalul proiectului, și care urmăresc facilitarea cunoașterii reciproce a preoților participanți la proiect, schimbului de bune practici în dezvoltare comunitară, împărtășirea de experiențe proprii fiecărei țări, dar mai ales, analizarea, dezbaterea în comun și identificarea celor mai eficiente metode de dezvoltare comunitară, care să poată fi utilizate ulterior de toți cei interesați.

Preoții români participanți la acest schimb de experiență au fost puternic impresionați de provocările cu care un preot luteran se confruntă în slujirea sa misionar-pastorală, dar și de numeroasele exemple de implicare și intervenție a acestora în comunitățile rurale în care activează. Redăm mai jos câteva dintre impresiile pe care preoții români le-au consemnat în rapoartele lor de mobilitate, la întoarcerea în țară:
”În urma vizitării centrelor sociale și de tineri din Estonia am observat că se pune foarte mare accent pe semenul de lânga ei .... văd foarte bine mântuirea prin aproapele, interactionează, sunt dispuși să facă sacrificii pentru a-i ajuta pe alții, au foarte bine pusă la punct instituția voluntariatului.”
”Sigur că astfel de oportunităţi sunt binevenite oricând, deoarece numai aşa poţi să obţii informaţii şi, văzând efectiv modul lor de lucru, cred că am câştigat foarte multă experienţă în activitatea mea pastorală.”

Toate aceste experiențe au constituit o sursă de inspirație pentru preoții români, care sunt convinși de faptul că ”în cadrul parohiei se resimte nevoia unei treziri spirituale și sociale” și sunt interesați să aplice la nivelul propriilor parohii metodele utilizate de preoții estonieni. Dintre acțiunile pe care aceștia și-au propus să le inițieze la nivelul comunităților rurale din cele două județe (Dolj și Gorj) amintim:
- Organizarea de întâlniri cu membrii comunității în vederea conștientizării beneficiilor ”iubirii aproapelui”, ale solidarității cu semenii aflați în dificultate și sprijinirii acestora,
- Întărirea legăturilor cu ceilalți preoți români participanți la proiect, în vederea identificării unor posibilități de realizare de proiecte comune pe plan social,
- Înființarea unei organizații nonguvernamentale a parohiei, în scopul atragerii de resurse financiare naționale și europene,
- Inițierea de parteneriate cu consiliile locale pentru renovarea unor clădiri aflate în patrimoniul acestora și înființarea de centre sociale pentru diferite categorii aflate în dificultate,
- Inițierea unui program de informare a elevilor asupra modului în care reprezentanții Bisericii îi pot ajuta în rezolvarea problemelor personale (materiale, spirituale etc), în parteneriat cu școala din localitate.
- ”Odată întors acasă, am început să povestesc tuturor liderilor locali experiența trăită în Estonia, și am făcut unele propuneri pentru a crea un centru de pregătire a tinerilor, unde cei care doresc pot să-și petreaca timpul liber citind, pregătindu-și temele, socializând cu ceilalți ....”

Metodele de diseminare a informațiilor și experiențelor trăite în acest schimb de experiență intercultural, menționate de preoții români la întoarcerea din mobilitate, au în vedere, în principal:
- împărtășirea experienței trăite în Estonia către membrii comunității, fie după slujbele duminicale, fie în cadrul întâlnirilor cu grupurile de tineri voluntari înființate pe lângă parohie, și descrierea metodelor de strângere de fonduri și dezvoltare comunitară utilizate de preoții estonieni, accentuând faptul că aceștia nu beneficiază de surse financiare de la Stat,
- organizarea unor întâlniri de informare cu membrii comitetului de inițiativă al parohiei (constituit din primar, medic, director de școală, consilieri locali), cu preoții din parohiile învecinate sau cu cei din diverse rețele de intervenție la nivel social (spre exemplu rețeaua creată de World Vision);

Cei 4 preoți participanți la schimbul de experiență din Estonia afirmă că participarea la atelierul intercultural organizat prin proiect le-a reîmprospătat interesul pentru munca pe care o desfășoară, ajutându-i să conștientizeze ce anume lipsește din viața lor misionar-pastorală, unde se poziționează în relația lor cu enoriașii și cât de profundă este aceasta, și motivându-i să ia inițiativa de a veni ei primii în întâmpinarea nevoilor membrilor comunității, de a fi proactivi și nu reactivi, așa cum consideraseră până atunci că este bine și corect să procedeze. Redăm mai jos câteva impresii mult mai concludente referitoare la acest aspect:
”Mi-am întărit curajul de a pune în practică proiectele pe care le aveam și îmi era teamă să încerc să le pun în aplicare, dându-mi în același timp speranța că voi reuși”.
”... am primit un impuls pentru a crea un program mai vast, față de cel pe care îl am în prezent, de catehizare, de întâlniri cu tinerii și cu bătrânii, de intensificare a vizitelor pastorale. Voi implica mai mult tinerii în toate activitățiile culturale, sociale și ecologice ale comunității, printr-o strânsă colaborare biserică-școală-autorități.”

Discuțiile cu ceilalți preoți din Estonia, Norvegia, Italia și Bulgaria, vizitele organizate și relațiile de colaborare care s-au stabilit între preoții participanți, împărtășirea din propria experiență și activitate misionar-pastorală au contribuit la îmbunătățirea competențelor preoților români de a vorbi în limba engleză, fapt ce îi va motiva să inițieze viitoare acțiuni de colaborare transnațională cu preoții europeni, în scopul dezvoltării propriilor comunități.
”Mi-am îmbogățit limba engleză prin comunicarea cu ceilalți participanți la această întâlnire, prin faptul că am fost nevoit să pot da răspuns la întrebările acestora despre situația și activitatea Bisericii din România. Această experiență a fost practic examenul de engleză, fiind modalitatea cea mai elocventă de autoapreciere a cunoștințelor.Totodată, a fost și un prilej de observare a lipsurilor și de încurajare spre un studiu mai aprofundat al unei limbi straine.”

Mobilitatea a fost promovată pe blogul proiectului (http://teologie.central.ucv.ro/blogs/imcod/) și pagina de facebook a acestuia (http://www.facebook.com/pages/IMCoD-Intercultural-Methods-of-Community-Development/107275969302033), pe blogurile profesorilor din echipa de implementare a proiectului (http://teologie.central.ucv.ro/blogs/dianaradut/category/participare-la-diverse-proiecte/) precum și în mass-media locală și regională, sau site-uri de știri: Ziarul Lumina al Patriarhiei Române (http://www.ziarullumina.ro/articole;1484;0;46551;0;Metode-interculturale-de-dezvoltare-comunitara.html) – 2 apariții (14 octombrie și 16 noiembrie). Știrea despre schimbul de experiență din Estonia a fost preluată și de Asociația Zamolxe din Slatina, județul Olt (http://www.asociatia-zamolxe.ro/node/692) unul din partenerii regionali ai Facultății de Teologie din Craiova.

Conf. Univ. Dr. Mihai Vladimirescu,
Manager proiect

Demisia din preotie - o problema canonica actuala a Bisericii noastre

2011-01-26T10:08:00.000-08:00

Lect. univ. dr. Iulian Mihai Constantinescu

Prin demisie se înțelege voința manifestată într-un act unilateral, cererea scrisă prin care cel ce este implicat într-o misiune (lat. missiō,-ōnis; missus,-ūs – trimitere, însărcinare), într-o demnitate, se retrage din funcțiunea respectivă. Termenul este de origine latină (dēmissiō,- ōnis – lăsare în jos, coborâre), exprimând contrariul lui missiō,-ōnis – trimitere, adică renunțarea liberă la misiunea încredințată, adică după ce inițial s-a acceptat tot liber demnitatea și funcțiunea respectivă (can. 6, 20, 81, 83 ap.; 3, 7, 16 IV ec.; 21 Trulan; 10 VII ec.; 16 Cartagina; 11 I-II)
Noțiunea de demisie, din perspectiva celor ce sunt angajați prin hirotonie în slujirea preoțească, ca membri ai clerului, stârnește numeroase discuții cu privire la efectele harice și canonice ale Sfintei Taine a Preoției, determinându-i pe canoniștii Bisericii noastre să dea un răspuns pe baza doctrinei canonice la o problemă acutizată în ultimii ani. Pentru a se înțelege corect această noțiune în contextul slujirii preoțești trebuie plecat inevitabil de la ceea ce înseamnă hirotonia și care sunt efectele ei, constatându-se dint-un studiu aprofundat, în lumina învățăturii de credință a Bisericii și a doctrinei canonice ortodoxe, că hirotonia primită solemn pe temelia celei mai importante condiții pentru intrarea în cler, vocația, are ca efect legătura indisolubilă între preot și slujirea preoțească, între om și Biserică pentru întreaga viață. De aceea, unul dintre primele efecte ale hirotoniei canonice este imposibilitatea renunțării după bunul plac la preoție, gravitatea acestui act fiind reflectată în textul canonului 7 al Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) care prevede că cei rânduiți în cler, precum și monahii, dacă s-ar lepăda de slujirea lor pentru a îmbrățișa o dregătorie lumească, să fie anatema (ἀναθεματίζεσθαι), cea mai gravă pedeapsă a Bisericii. Faptul că pentru lepădarea de slujirea preoțească se prevede anatema ca pedeapsă bisericească se poate explica, așa cum găsim la Zonaras și la Balsamon, avîndu-se în vedere că abandonarea de bunăvoie a preoției este, de fapt, propria dezbrăcare de demnitatea preoțească (... εαυτους της αξιας της ιερατικης γυμνοσαντες), fiind apoi pedepsiți ca simpli mireni. Cel ce renunță la preoție pentru o slujbă lumească, cu siguranță nu are vocație pentru preoție și nu s-a cercetat pe sine, nu a reflectat îndeajuns asupra importanței și a responsabilității preoțești, în deplină libertate, neglijând greutatea jugului slujirii preotului care trebuie să fie credincios slujirii preoțești până la sfârșitul vieții, ca iconom al tainelor dumnezeiești și ca slujitor al lui Hristos (I Cor. IV, 1-2). Astfel, atitudinea unor astfel de clerici, care pentru unele plăceri lumești, cu mare ușurință și inconsecvență renunță de bunăvoie la misiunea sa asumată prin hirotonie, este considerată în tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe drept infidelitate, o gravă încălcare a jurământului de la hirotonie depus înaintea lui Dumnezeu, chiar trădare a Bisericii.
Unirea preotului cu Biserica lui Hristos prin harul Sfintei Taine a Preoției, prin sublimitatea și sfințenia slujirii sacerdotale a lui Hristos în Biserică, este asemănată unirii bărbatului cu femeia sa în Taina Cununiei, avînd drept icoană unirea deplină dintre Hristos și Biserica Sa. Tocmai această legătură indisolubilă a făcut să nu se amintească în Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe despre motive canonice pentru ieșirea din cler, întrucât prin hirotonie trebuie să se stăruiască pe calea fără întoarcere spre împlinirea datoriilor spirituale. Pentru acest motiv în Biserica Romano-Catolică s-a născut învățătura despre caracterul indelebil al preoției (sec. XII), care a primit o importanță dogmatică deosebită la Conciliul tridentin (sec. XVI). Indisolubilitatea absolută dintre cel ce este hirotonit și Biserică, precum și teoria despre caracterul indelebil al harului preoției, de altfel condamnată în Ortodoxie, stau în strânsă legătură cu practica actuală a celibatului preoților în Biserica Romano-Catolică. Facem aici precizarea că și astăzi este în uz practicarea celibatului obligatoriu pentru episcopi şi preoţi, diaconii putând fi căsătoriţi dacă rămân diaconi permanenţi. Celibatul clerical în Catolicismul Roman este o problemă de actualitate dacă avem în vedere implicaţiile pe care acesta le are în viaţa practică bisericească, morală şi socială. În primele trei secole nu a existat o lege care să-i oblige pe preoţi să păstreze celibatul, autorii acestor secole neafirmând obligativitatea celibatului. Începând cu secolul al IV-lea, sub influenţa rigorismului şi a practicilor religioase specifice popoarelor barbare care cotropiseră Imperiul Roman de Apus, s-a practicat celibatul clerului, impus pozitiv prin canonul 33 al Sinodului de la Elvira (300-305): „Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis positis in ministerio abstinere se a coniugibus suis et non generare filios; quicumque vero fecerit ab honore clericatus exterminetur”, această lege aplicându-se iniţial numai în Spania, ulterior în tot Occidentul. Obligativitatea celibatului clerului a fost combătută de Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), iar Sinodul Trulan (691-692) a respins celibatul clerului (can. 13 VI ec.), admiţând în schimb numai celibatul episcopilor (can. 12 VI ec.) şi constatând practica necanonică din Biserica Apusului, împotriva prevederilor canonului 5 apostolic şi a altor canoane precum 3, 4, 33 ale Sinodului de la Cartagina.
Practica celibatului a devenit regulă generală obligatorie în Biserica Apusului după Schisma cea mare din 1054, atunci când papa Grigorie al VI-lea l-a impus prin Epistola a III-a din anul 1074. Dacă în secolul al X-lea disciplina celibatului a fost adesea încălcată, în secolul al XI-lea celibatul preoţilor a fost restaurat, susţinut fiind de numeroşi papi precum Leon al IX-lea, Grigorie al VII-lea, Urban al II-lea şi Calist al II-lea. Totuşi, în Biserica Occidentului căsătoria unui preot n-a fost declarată nulă, novelele împăratului Justinian, care pronunţau nulitatea unei astfel de căsătorii, nefiind primite în Biserica latină, în schimb căsătoria încheiată de un preot in sacris era declarată nulă, această hotărâre aparţinând Conciliului III Lateran (1139), promulgată de papa Inocenţiu al II-lea. În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, legea celibatului a fost încălcată, fiind atacată în secolul al XVI-lea de protestantism şi determinând Conciliul Tridentin să confirme celibatul prin canonul 9 al sesiunii a XXIV-a, De matrimonio, dar cu o oarecare ezitare, hirotonia fiind un impediment dirimant.
Având un fundament biblic, Sfintele Canoane, aflate în Colecția oficială a Bisericii Ortodoxe, îi condamnă pe acei clerici care abandonează slujirea preoțească din rațiuni pur materialiste, lumești, neputând cel ce a fost rânduit în cler să practice vreo slujbă profană (can. 81, 83 ap.). Canonul 62 apostolic se exprimă lămurit, condamnând părăsirea slujirii preoțești prin acte scrise și neadmițând vreun motiv canonic. A renunța în scris la preoție este împotriva normelor scrise ale Bisericii, a tradiției canonice bisericești, urmând ca cei ce sunt într-adevăr nevrednici pentru preoție, implicându-se aici și responsabilitatea episcopului competent care i-a hirotonit, să se supună dreptului penal bisericesc prin condamnarea lor de tribunalele bisericești (can. 21 Trulan), nu numai fiind supuși caterisirii, dar chiar și anatemei.
Menționăm că prin caterisire trebuie să se înțeleagă acea pedeapsă (poena vindicativa) impusă de o instanță de judecată bisericească, prin care un cleric este privat permanent de treapta sa pentru unele păcate grele. Pentru aceasta, clericul nu se poate întoarce din proprie inițiativă la starea de laic, neputând demisiona din preoție pentru avantaje materiale întrucât aceasta contravine principiului Nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem facere potest, ci ar putea cere numai să fie deprivat de funcțiile sale, pe baza mărturisirii vreunui păcat care l-ar opri de la exercitarea puterii bisericești din starea clericală. Astfel, după hirotonie slujirea preoțească este o îndatorire pentru întreaga viață la care nu se poate renunța unilateral, aceasta reieșind și din canonul 3 al Sfântului Chiril al Alexandriei: „Iar scrisoarea de demisie zice că n-a dat-o de a sa bunăvoie, ci din constrângere și de frică, și în urma amenințării unora; dar și, de altfel, nu este în conformitate cu legiuirile bisericești ca unii dintre preoți să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos fiind osândiți pentru fapte în privința cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rânduiala. Salută comunitatea fraților de la tine. Cea de pe lângă noi te salută întru Domnul”. În acest canon se condamnă practica unor preoți care cu ușurință renunțau la slujba lor din diferite motive, precum amenințările diferitelor persoane sau de frică sau de nevoie, nici chiar aceste motive nefiind întemeiate și deci acceptate. Canonistul Balsamon a remarcat că demisia din starea clericală este în contradicție cu acrivia canonică și cu Tradiția Bisericii.
Relevantă este și hotărârea Sinodului III ecumenic de la Efes (431), mai precis scrisoarea adresată de acest sinod ecumenic către sinodul mitropolitan al Bisericii autocefale a Pamfiliei (numărat ca al 9-lea canon), în care se face mențiune despre demisia bătrânului episcop Eustatie, căreia i-a urmat caterisirea, blamându-l pentru acest act unilateral de voință și, găsindu-i circumstanțe atenuante, a cerut sinodului mitropolitan din Pamfilia să-l restabilească în demnitatea episcopală. Demisia episcopilor este interzisă, primind pedeapsa caterisirii, din textul scrisorii reieșind că totuși, în cazuri de forță majoră, demisia poate fi admisă. Ioan Zonaras, cunoscut drept un susținător fervent al principiului acriviei, a încercat să minimalizeze această hotărâre canonică de la Efes, în același timp, canonistul Teodor Balsamon arătând că această prevedere nu este altceva decât punerea în practică a principiului iconomiei bisericești, precizând că o astfel de hotărâre dată cu pogorământ nu se poate întări și confirma drept regulă generală și imperativă aplicabilă în Biserică în timp și spațiu pentru viitor.
Astăzi, demisia din preoție reflectă înțelegerea preoției ca o simplă profesie care exclude sfințirea prin hirotonie, o acțiune împotriva Dreptului canonic scris. Însă, organele competente bisericești sunt oarecum constrânse să aplice principiul iconomiei bisericești, fără abuz, înțelegându-se că iconomia nu este o practică ordinară în Biserică, ci un remediu, o excepție care nu știrbește autoritatea dreptului pozitiv, Zonaras afirmând că nu se poate ca ceea ce se întâmplă adeseori să fie perceput drept o lege bisericească.

BIBLIOGRAFIE: Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU, „Le problème du célibat clerical dans la tradition canonique de l’Eglise Catholique-Romaine”, în AUC, seria Teologie, IX (2004), nr. 12; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Iorgu D. IVAN, Demisia din preoție. Studiu de drept canonic, București, 1937; Nicodim MILAȘ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915; R. NAZ, Dictionnaire de droit canonique, t. III, Paris, 1942 ; Pr. Prof. Dr. Constantin RUS, „Teoria perpetuării efectelor hirotoniei: revenirea clericilor la starea de laici”, în rev. Studii Teologice, Seria a III-a, anul I, 2005, nr. 1; E. SCHILLEBEECKX OP, Celibacy, New York, 1968; A. M. STICKLER, „Le célibat en Occident au Moyen Age”, în Sacerdoce et célibat, études historiques et théologiques, XXVIII Louvain, 1971.

Anul I, Asistenta sociala

2011-01-26T10:05:00.000-08:00

Notele la disciplina Legislatie in asistenta sociala le puteti gasi la situatia scolara in Evidenta studentilor de pe site-ul universitatii. Nu se afiseaza pe acest blog.

NOTELE DE LA EXAMENUL LA LIMBA LATINĂ

2011-01-21T13:31:00.000-08:00

ANUL I, PASTORALĂ

GRUPA I

Nr.
crt. Numele şi prenumele

1. AMZA A. M 7
2. ANDREESCU M. N 10
3. ANTON M. F 7
4. BĂDESCU G. I 10
5. BĂRBUCEANU T. M 6
6. BIRCEANU S. C 9
7. BIVOLARU C. M 9
8. BIVOLAN D. C ABS
9. BUNU (ANDREESCU) T. C 10
10. BUSUIOC N. M ABS
11. BUZULICĂ I. P 7
12. CAMEN D. ȘT ABS
13. CANTOS SALES ABS
14. CATANĂ V. V 7
15. CĂTUN M. C ABS
16. CIOIU N. Gh ABS
17. CIOCIOI N. A ABS
18. CIOREI I. V ABS
19. CISMARU C. N 8
20. CIULUVICĂ R. C 9
21. CÎRȚU C. M 8
22. COLAC I. M 10
23. COLIȚĂ V. D 6
24. CORBAN C. C 8
25. DANCIU F. S 10
26. DĂNESCU C. C 6
27. DELCEA M. C 9
28. DIACONU D. D 9
29. DINA C. V 7
30. DIOȘTEANU I. I 10
31. DOVLEAC A. A 6

GRUPA a II-a

Nr.
crt. Numele şi prenumele

1 DRAGOMIR I 10
2 DRĂGHICI M. I 6
3 DUMITRESCU C. I 6
4 ENCIOIU G. C 10
5 FAIER P. Eduard 7
6 FICHITIU G. C 6
7 FÎȚĂ M. I 10
8 FOFÎSNAC C. M 6
9 GÎRNICEANU C.V. C ABS
10 GÎTAN A. G 7
11 GLĂVAN C 6
12 GRIGORIE V. M 10
13 HOLTEI V. V ABS
14 ISUF I. A 5
15 JILAVU I. Gh 6
16 MARCU M. I 9
17 MARTIE C. Cici 10
18 MEREI N. R 6
19 MONAFU T.C. T 6
20 NEACȘU N. I 6
21 NEGOMIREANU A 10
22 NIȚĂ D. F 10
23 ODĂ GH. A 10
24 PANFILOIU A. D 6
25 POPA N. ȘT 10
26 POPESCU I. M ABS
27 POPESCU V. G 9
28 PREDESCU I. D 10
29 PREDUȚ I. M 7
30 PUNGOCIU I. T 10

GRUPA a III-a

Nr.
crt. Numele şi prenumele

1 ROȘIU R. C 7
2 ROȘU N. G 9
3 RUPA D. M 10
4 SALCĂ E. A 8
5 SEMEN C. A 6
6 STAN G.D. Gh 7
7 STĂNICĂ A. D 10
8 STOIAN I. I 6
9 STOCHIȚOIU T. M 10
10 ȘNEAPOTĂ N. G 9
11 ȘTEFĂNICĂ P. C ABS
12 ȘTOMLEGA R. D 8
13 TITERLEA G. M 9
14 TOMESCU N. L 10
15 TOROP T. I 7
16 TRANCĂ C. Gh 6
17 TRANTE S. S 7
18 TRUFELEA D. D 9
19 TUDORAN V. F 9
20 TURCITU ȘT 8
21 ȚEPEȘ-ONEA M. M ABS
22 ȚICLEANU C. M 10
23 UNGUREANU I. S 9
24 VANCIU GH. A 10
25 VINTILESCU I. I 9
26 VÎNĂ F. I 8
27 VÎNĂTORU R. R 10
28 VLAD GH. M 8
29 VOINEA GH. C ABS
30 ZOTIC N. N ABS

EXAMINATOR,
LECT. DR. IULIAN MIHAI CONSTANTINESCU

AFIȘAT: 21 01 2011