DEPUNEREA DIN TREAPTĂ ÎN DREPTUL PENAL BISERICESC ORTODOX

 

 

Lect. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Acest termen DEPUNERE provine din limba latină (dēpōnō, ere, posuī, positum vt. – a pune jos, a părăsi, a renunța la ceva), depunerea din treaptă fiind o pedeapsă canonică regăsită în Biserica primară, pentru care s-au folosit mai mulți termeni, chiar dacă la început nu desemnau în mod expres noțiunea de depunere din treaptă (ἀπόφασις; ἀποϑέσει; ἒκπτωσις; παυσις ș.a.). Noțiunea de depunere din treaptă, înfățișată în termeni diferiți în limba greacă, este întâlnită și în textul canoanelor 5 Antiohia (μετάγεσϑαι 'εκ τῆς λειτουργίας, κατατίϑεσϑαι, καϑαιρεῖσϑαι, παντελῶς, καϑαιρεῖσϑαι τῆς λειτουργίας), 17 Niceea (καϑαιρεῖσϑαι τοῦ κλήρου και ἀλλότριον εἶναι τοῦ κανόνος), 32 Vasile cel Mare (καϑαιρεῖσϑαι τοῦ βατμοῦ), 21 Trulan (ἀπογιυμνουσϑαι τῆς ἱερατικῆς ἀξίας), folosindu-se în textul canoanelor 16 apostolic și 69 al Sfântului Vasile cel Mare și termeni precum (ἀφοριξέσϑω, ἀφορίξεσϑαι, ἐπιτιμάσϑω, ἀφορισμῶ, ἀργία).

Dacă în Biserica Romano-Catolică pedeapsa depunerii a fost înțeleasă în sensul degradării, a retrogradării, în Orient nu s-a făcut confuzie între pedepsele depunerii și degradării (vezi și degradare). În schimb, au existat confuzii privind noțiunea de depunere din treaptă și cea de caterisire. Elocventă este interpretarea canonoanelor 18 și 27 Sin. IV ecumenic asupra căreia sunt diferențe între canoniști. Dispoziția canonului 18 Sin. IV ecumenic prevede pedeapsa depunerii pentru clericii de mir și din mănăstiri care sunt vinovați de infracțiunea conspirațiunii sau complicității, unii ca aceștia trebuind să cadă din treapta lor, adică se fie depuși din treaptă. Canoniștii bizantini, Balsamon, Zonaras și Aristen au avut viziuni diferite asupra pedepsei aplicare clericilor vinovați de săvârșirea acestei infracțiuni. În timp ce în comentariul lui Balsamon se vorbește de caterisire, ceilalți doi canoniști, Zonaras și Aristen au considerat că trebuie aplicată pedeapsa depunerii din treaptă. Cu privire la canonul 27 Sin. IV ecumenic, se prevede pedeapsa depunerii din treaptă (gradu proprio) pentru clericii care răpesc femei sau care sunt complici. Spre deosebire de Nicodim Milaș care susține pedeapsa caterisirii pentru astfel de delicte, în traducerea latină Sfântul Dionisie Exiguul vorbește de depunere, folosind expresia „decidant gradu proprio”, adică depunerea din propria treaptă, întâlnind în același timp și expresia „de gradu suo eum dejecerint” pentru a se desemna pedeapsa depunerii.  

Pedeapsa depunerii este întâlnită frecvent în Biserica Răsăritului, în ciuda faptului că de-a lungul vremii modul în care a fost înțeleasă depunerea din treaptă a fost diferit. După mărturiile canonice ale Bisericii primare, pedeapsa depunerii a avut trei sensuri diferite ale aplicării ei: 1. oprirea de la săvârșirea lucrărilor sfinte pentru un anumit timp (can. 14 Sardica; 19, 133 Cartagina; 20 IV ec.; 3 VI ec.); 2. oprirea definitivă de la săvârșirea anumitor lucrări sfinte (can. 9 Neocezareea); 3. oprirea definitivă de la funcțiile preoțești, însă cu păstrarea demnității preoțești și a numelui de cleric (can. 8, 9 Neocezareea; 1 Ancira; 3, 26 VI ec.; 27 Vasile cel Mare). Depunerea propriu-zisă, adică depunerea definitivă sau pentru totdeauna era urmată de aplicarea pedepsei caterisirii, deși adesea s-a făcut confuzie sau mai precis s-au identificat termenii de depunere cu cel de caterisire. Un exemplu în acest sens, privind identificarea celor doi termeni, depunere și caterisire, îl găsim la canonistul clasic bizantin din secolul al XII-lea, Ioan Zonaras, care, referindu-se la canonul 2 de la Ancira (314), vedea în pedeapsa depunerii din treaptă ca pe o cădere din treapta preoțească și excludere din Biserică, o astfel de interpretare influențând pozițiile canoniștilor ortodocși de mai târziu. Deși în textul canonului 2 Ancira se prevede pedepasa depunerii din treaptă, în sensul că acel cleric vinovat este privat pentru totdeauna de funcțiile preoțești, în același timp păstrând demnitatea și numele de cleric, Zonaras păstrează linia specifică mentalității și terminologiei vremii sale. Tot Părinții Sinodului de la Ancira, în canonul 1, au îngăduit clericilor depuși din treaptă să păstreze demnitatea preoțească, împărtășindu-se așadar „de cinste  și de ședere...” (can. 1), fără a fi iertați pentru exercitarea puterii bisericești (învățătorească, sfințitoare sau conducătoare) în această perioadă.

Pedeapsa depunerii din treaptă este prevăzută de numeroase canoane. Vom face referire numai la câteva dintre ele. Pornind de la Părinții sinodului local de la Ancira, constatăm că în canonul 2 se statornicește un principiu conform căruia un cleric depus din treaptă poate să fie iertat numai de episcopul care a pronunțat pedeapsa. Conform canonului 9 Neocezareea, preotul depus rămâne cu toate onorurile preoțești, păstrând dreptul de a se împărtăși în altar cu ceilalți preoți, după interpretarea canonistului N. Milaș, pentru că s-a mărturisit de păcatul său înainte de hirotonie, în același timp trebuind să fie caterisit dacă nu va mărturisi păcatul devenit deja public. Pedeapsa depunerii se regăsește și în canonul 2 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), fiind depus de treaptă acel cleric care ar fi păcătuit sufletește, vădit cu doi sau trei martori, fără să fi stat timp suficient în fiecare treaptă a preoției. Dacă s-ar opune pedepsei depunerii trebuie caterisit pentru nesupunere față de hotărârea Părinților sinodali. Marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare a înțeles prin depunere din treaptă oprirea clericilor de la săvârșirea lucrărilor sfinte, depunerea preotului pentru o abatere din neștiință limitându-se la oprirea de a săvârși Sfintele Taine și ierurgii. Însă, în această stare aflându-se clericul, sub pedeapsa depunerii, totuși el poate să stea împreună cu prezbiterii (can. 27). Comentând acest canon, eruditul canonist Nicodim Milaș prevedea ca pentru acel cleric care ar săvârși o abatere de la disciplina Bisericii se va aplica pedeapsa depunerii din treaptă, adică i se ridică numai dreptul de a săvârși sfintele slujbe, păstrând numai numirea de preot și onoarea șederii (καϑέδρας) împreună cu preoții. Și canonul 1 de la Neocezareea prevede pedeapsa depunerii din treaptă, deși în acest caz au existat deosebiri de interpretare, plecând și de la confuzia existentă între depunere și caterisire. Astfel, preoții care s-ar căsători după hirotonie (hirotonia fiind impediment absolut pentru căsătorie) se supun pedepsei depunerii. În timp ce unii canoniști mai noi au interpretat dispoziția canonului 1 de la Neocezareea în sensul depunerii preotului căsătorit după hirotonie, adică a scoaterii lui din treapta sa, canonistul bizantin Zonaras vede în aceasta aplicarea pedepsei caterisirii, întrucât acel cleric care ar fi îndrăznit să se căsătorească după ce a fost trecut în catalogul ieraticesc trebuie să fie scos din demnitatea sa și caterisit. Cu privire la episcop, canonul 9 al Sinodului III ecumenic dispune pentru episcopul depus păstrarea de către acesta a numelui, cinstei și a comuniunii de episcop, înțelegându-se de aici de către unii canoniști că demisia înaintată de episcop sinodului trebuie să fie urmată de depunere, iar de către canoniștii clasici bizantini că demisiei episcopului îi urmează excomunicarea (afurisirea).

Din păcate, au existat și canoniști ortodocși români care au identificat cele două noțiuni de depunere și caterisire, precum Valerian Șesan și Spiridon Cândea, care vedeau în depunerea din treaptă pierderea de către un cleric a tuturor drepturilor care țin de exercitarea puterii bisericești, această pedeapsă numindu-se și caterisire, degradare sau excludere din cler. Această identificare noțional-semantică a fost preluată și în unele manuale sau studii. Alți canoniști, precum Nicodim Milaș și Liviu Stan, urmând legislația canonică și practica judiciară a Bisericii Ortodoxe, au înțeles prin noțiunea de depunere din treaptă oprirea pentru totdeauna de la funcțiunile preoțești cu păstrarea numelui și a onoarei clericale.     

Așadar, după legislația canonică ortodoxă, prin pedeapsa depunerii din treaptă s-a înțeles oprirea pentru totdeauna a clericilor de la săvârșirea sfintelor slujbe, mai ales de la săvârșirea Sfintei Liturghii, păstrând totuși numele și onoarea șederii împreună cu ceilalți clerici din treapta lor.

BIBLIOGRAFIE:

1. BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899;
2. BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul bisericesc, vol. II, Iași, 1899;
3. BUZAN, Sever, „Natura caterisirii”, în rev. GB, XIX (1960), nr. 5-6;
4. CÂNDEA, Pr. Spiridon, Pedeapsa depunerii din cler, Sibiu, 1934;
5. DURĂ, Pr. Prof. Nicolae V., Precizări privind unele noțiuni ale Dreptului canonic (Depunere, Caterisire, Excomunicare – Afurisire și Anatema) în lumina învățăturii ortodoxe. Studiu canonic, EIBMBOR, București, 1987;
6. ȘESAN, Prof. V, Curs de Drept bisericesc universal, Cernăuți, 1942;
7. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, EIBMBOR, București, 1990;
8. FLOCA, Arhid. Prof. univ. dr. Ioan N., „Caterisirea în Dreptul bisericesc ortodox”, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2006;
9. FLOCA, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005;
10. IVAN, Prof. I, „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Înalt Prea Sfințitul Patriarh Justinian – 1948 – 1953”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXII (1954), nr. 1;
11. L’HUILLIER, Arhiepiscop Peter (Pierre), Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, Ed. Gnosis, Bucureşti, 2000;
12. L’HUILLIER, Mgr. Pierre, „Economie et Théologie Sacramentaire”, în Istina, no. 1/1972;
13. L’HUILLIER, Mgr. Pierre, „Rapport entre pouvoirs d’ordre et de jurisdiction dans la Tradition orientale”, în Revue de Droit canonique, T. XXIII, no. 1-4/1973;
14. MILAŞ, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, trad. de D. I. Cornilescu şi V. S. Radu, Bucureşti, 1915;
15. MOISESCU, Iustin, Ierarhia  bisericească  în  epoca  apostolică, Editura  Centrului Mitropolitan  al Olteniei, Craiova, 1955;
16. MUNTEANU, Pr. Al., „Întărirea disciplinei clerului potrivit sfintelor canoane şi legiuirilor actuale ale Bisericii Ortodoxe Române”, în rev. GB., XXXIX (1980), nr. 6-9;
17. POCITAN, V., Compendiu de Drept bisericesc, București, 1898;
18. PUFULETE, Pr. Drd. Silviu, „Pedeapsa coborârii din treaptă după canoanele Bisericii Ortodoxe”, în rev. ST, XXVII (1975), nr. 3.

Între absolutism și conducere sinodală. Câteva repere juridico-canonice

Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie

Titularul Disciplinei Drept canonic

Adesea întâlnim opinii ale unor teologi, profesori, clerici și mireni, care încă mai pun la îndoială locul pe care-l ocupă și pe care trebuie să-l ocupe Dreptul canonic în viața Bisericii și în cadrul învățământului teologic. Dureros este faptul că și unele voci foarte autorizate (teologi importanți ai Bisericii), însă mai puțin cunoscători ai doctrinei canonice ortodoxe și ai disciplinei bisericești în general, se pronunță împotriva actualității și a tăriei de nezdruncinat a normelor canonice ale Bisericii și chiar împotriva acestei discipline ecleziologice și juridice (Drept canonic), în virtutea unor mentalități depășite, unii deranjați fiind de „imposibilitatea” impunerii după propria voință, în mod abuziv, a „normelor personale” în concordanță cu propriile dorințe. Uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice , care cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice) . Pentru noi astăzi, cler și credincioși, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsește atât de frumos exprimată în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești : „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II) . De aici putem constata fără putință de tăgadă că sfintele canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.
În același timp, precizăm că aceste canoane cuprinse în Sintagma Bisericii Ortodoxe se împart în două categorii, de cuprins dogmatic și de cuprins juridic-disciplinar, prin urmare canoanele dogmatice neputând fi schimbate tocmai datorită cuprinsului lor dogmatic, în timp ce canoanele care nu au cuprins dogmatic pot fi schimbate de autoritatea supremă a Bisericii Ecumenice, adică de sinodul ecumenic și nu de fiecare episcop în chip individual. Sinoadele Bisericilor locale nu pot hotărî împotriva doctrinei canonice a Bisericii, ci toate hotărârile sinodale, pornind de la statutele şi regulamentele de aplicare ale Bisericilor și până la simplele decizii, trebuie să dea expresie normelor canonice, principiilor canonice, ținându-se cont de spiritul canoanelor și de principiile de interpretare. Acest lucru presupune ca episcopul „să fie neapărat un om învățat, cunoscând nu în mod superficial, ci temeinic atât Sfânta Scriptură, cât și sfintele canoane” (can. 2 sin. VII ec.), să fie deci un cărturar râvnitor care să poată spune din demnitatea sa împreună cu psalmistul: Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale (Ps. 118, 16). Un model în acest sens, pe lângă numeroasele exemple de ierarhi iubitori ai Dreptului canonic în Biserica Răsăritului (pornind de la Părinţii capadocieni, apoi amintindu-ne de Ioan Scolasticul sau de patriarhul Fotie, de marii teologi şi ierarhi canonişti clasici al secolului al XII-lea şi terminând în Biserica noastră cu mitropolitul Andrei Şaguna şi patriarhul Justinian, iar în Ortodoxia ecumenică actuală cu patriarhul ecumenic Bartolomeu), este și papa Grigorie cel Mare care referindu-se la respectul mărturisit față de autoritatea primelor patru sinoade ecumenice a afirmat: „Exact ca pe cele patru cărți ale Sfintei Evanghelii, tot așa mărturisesc că primesc și venerez patru Sinoade” (Ep. I-24), întrucât era conștient de faptul că aceste sinoade ecumenice nu au numai o valoare dogmatică, ci și canonică pentru că au formulat și canoane și hotărâri disciplinare ca „piatră de hotar în istoria orânduielii bisericești”, după cum afirma un mare canonist al Bisericii Ortodoxe , care au marcat trecerea către legea generală scrisă în Biserică, fiind „inima pentru corpus canonum comun tuturor Bisericilor Ortodoxe, aceste canoane rămân punctul primordial de referință pentru viața lor instituțională” .
Astfel, principiile şi normele canonice elaborate de organele individuale de conducere bisericească, precum şi de sinoadele ecumenice, ca organe care dau expresie infailibilităţii Bisericii, au primit generalitate şi caracter obligatoriu în sânul Ortodoxiei ecumenice, fiind întărite cu putere de nezdruncinat tocmai prin autoritatea sinodului ecumenic, regimul sinodal fiind garantul importanţei Dreptului canonic în viaţa Bisericii.


2. Regimul sinodal - garantul necesității și a importanței Dreptului canonic pentru viața Bisericii

Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe când era mitropolit al Moldovei și Bucovinei scria în Prefața lucrării Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare a fostului mitropolit Dr. Damaskinos Papandreou al Elveției, secretar pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, următoarele: „Biserica Ortodoxă este Biserica sfintelor Sinoade ecumenice din primul mileniu creștin. Sinodalitatea nu este însă numai fundamentul istoric al Bisericii dreptmăritoare, ci reprezintă modul ei de existență în comuniunea credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți... Întrucât secularizarea și sectarismele de multe feluri aduc fragmentare și izolare în inimi și în societate, Biserica este chemată să cultiveze și să întărească comuniunea spirituală în interiorul ei, în societate și între popoare” . Astfel, sinodul sau instituția sinodală rămâne singura modalitate canonică de exprimare a conștiinței ecleziale a Bisericii Răsăritului, Bisericile autocefale organizându-se în duhul tradiției canonice a Bisericii nedespărțite . Și dacă Biserica Ortodoxă este cu adevărat „Biserica sinoadelor” , care sunt o icoană a Bisericii unite și care se bucură de un deosebit prestigiu și de autoritate canonică, morală și dogmatică ,atunci și noi, astăzi, trebuie să respectăm opera canonică a Părinților Sinoadelor ecumenice, întrucât rânduielile canonice stau la temelia funcționării Bisericii în deplină armonie cu învățătura de credință și cu normele religios-morale. Sinodalitatea Bisericii rămâne un principiu canonic esențial care garantează „regăsirea întregului în fiecare realitate ecleziologică locală și participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii” , în același timp sinodalitatea fiind una dintre vechile instituții ale Europei , existând astăzi canoniști care vorbesc de formarea Europei pe temelia dreptului canonic și a colecțiilor sale canonice sinodale din primul mileniu . Părintele Profesor Nicolae Dură afirmă , într-un articol foarte bine documentat, că Europa s-a format începând cu secolul al IV-lea pe bazele dreptului canonic, adică pe temelia principiilor canonice fundamentale cărora li se dă expresie deplin în legislația canonică sinodală a primului mileniu creștin, dintre acestea făcând parte și principiul sinodal care este, așadar, sursa legislației canonice și fundamentul organizării și funcționării bisericești. Această sobornicitate deschisă a Bisericii antrenează toate mădularele Trupului lui Hristos, exprimând și participarea pleromei Bisericii la diferitele aspecte ale vieții bisericești .
Prin urmare, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc . Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun? . Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.
Prin faptul că Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) au declarat confirmarea dumnezeieștilor canoane ca generale în Biserică, ținându-le ca pe o poruncă neclintită, aceasta este pentru noi modelul cel mai concret pentru sinoadele Bisericilor locale actuale care trebuie să hotărască și să legifereze pe baza Sfintei Scripturi și urmând învățătura și principiile Sfinților Părinți și ale Sinoadelor ecumenice. Prin urmare, organele colegiale superioare ale Bisericilor locale (sinoadele episcopilor) trebuie să aibă drept exemplu Sinoadele ecumenice, adică să aducă în actualitate prin hotărârile lor întreaga doctrină canonică a Bisericii, reînnoind valabilitatea canoanelor și a principiilor canonice (can. 3, 8, 49 Trul.; 6 VII ec.) . Hotărârile sinoadelor locale trebuie să aibă consecvență, continuitate, stabilitate și simplitate după exemplul Sinoadelor ecumenice, sinoadele episcopilor trebuind să manifeste în același timp consecvență față de Tradiția apostolică și bisericească și să caute „fidelitatea, unitatea și justețea noilor hotărâri sinodale față de autenticele hotărâri sinodale anterioare, față de ele înseși și față de căutările contemporane ale oamenilor" .

Cuvânt de preţuire şi binecuvântare a femeii

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii, marţi, 8 martie 2011:

Deşi Ziua Internaţională a Femeii nu este o sărbătoare creştină, ci o expresie a umanismului secularizat, totuşi ea poate fi un prilej de a evidenţia preţuirea pe care o acordă Biserica femeii credincioase.

Anul acesta, sărbătorirea Zilei Internaţionale a Femeii (8 martie) poate fi conexată cu o temă de reflecţie majoră în Biserica Ortodoxă Română. Este vorba de importanţa „Sfintei Taine a Cununiei”, ca sfinţire a legăturii de iubire dintre bărbat şi femeie sau încoronarea lor „cu cinste şi mărire”, pentru a trăi o viaţă binecuvântată în vederea fericirii şi a mântuirii. Prin această sfântă Taină a Cununiei, femeia fecioară devine soţie şi apoi mamă, dacă naşte copii. Unirea aceasta a fost binecuvântată de Dumnezeu mai întâi în Rai (Facere 2, 24), iar Hristos-Domnul a sfinţit Nunta la Cana Galileii, unde a participat împreună cu Mama Sa şi cu sfinţii Săi ucenici, săvârşind acolo prima Sa minune, adică prefăcând apa în vin, spre bucuria tuturor, graţie mijlocirii Maicii Domnului. Prin aceasta, se vede că familia se află în centrul iubirii şi binecuvântării lui Hristos şi în grija Bisericii Sale. Luminat de Evanghelia lui Hristos, creştinismul a consacrat definitiv în istorie demnitatea supremă şi valoarea unică a persoanei umane, indiferent de gen, rasă ori poziţie socială. Faptul că „în Hristos nu mai este nici bărbat, nici femeie” (cf. Galateni 3, 28) înseamnă că şi unul şi celălalt sunt în primul rând persoane, adică fiinţe raţionale, libere şi iubitoare, create după chipul lui Dumnezeu sau al Sfintei Treimi (cf. Facere 1, 27). Deci, bărbatul şi femeia ca persoane sunt fiinţe egale şi complementare, chemate la comuniune de iubire, dincolo de orice condiţionări fizice, biologice sau sociale. În această perspectivă, relaţia care se stabileşte între dimensiunea umană masculină şi cea feminină nu mai poate fi gândită ca un raport de forţe concurențiale în plan biologic, intelectual şi social. Iar în plan spiritual, sfinţenia exprimă cel mai bine egalitatea dintre bărbat şi femeie, întrucât sfinţii bărbaţi şi sfintele femei din calendar se bucură de aceeaşi cinstire din partea Bisericii. Arhetipul iubirii dintre bărbat şi femeie este legătura de iubire dintre Dumnezeu şi umanitate, mai precis iubirea sfântă dintre Hristos şi Biserica Sa, numită nu doar Trup al lui Hristos (cf. 1 Corinteni 12, 27; Efeseni 4, 12), ci şi Mireasă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 19, 7; 21,9).

Prin iubirea milostivă şi binecuvântarea sfinţitoare a Preasfintei Treimi, femeia a devenit, în Maria din Nazaret, Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară, pentru ca în Fiul ei, Iisus Hristos, să fie veşnic unite Dumnezeirea şi umanitatea. Astfel, femeia credincioasă şi smerită a fost chemată să nască pe Fiul lui Dumnezeu ca Om pe pământ, pentru ca umanitatea să se poată înălţa la viaţa cerească. După modelul Maicii Domnului, vocaţia sfântă a femeii este de a da viaţă şi de-a cultiva comuniunea de viaţă în familie şi societate, întrucât numai comuniunea de iubire smerită poate fi viaţă adevărată. Astfel, însăşi participarea femeii la viaţa publică are, de cele mai multe ori, o considerabilă pondere benefică. Femeia aduce un plus de suflet, de căldură, de comuniune prin prezenţa, cuvintele şi activitatea sa, participarea ei afectivă la promovarea vieţii în comuniune fiind un factor pozitiv, uneori chiar esenţial în demersul de soluţionare promptă a unor cazuri de suferinţă socială.

Astăzi trăim într-o lume înrobită de goana după profitul material imediat şi multiplu, încât omul pierde tot mai mult sensul vieţii sale şi capacitatea de-a discerne între valorile perene şi succesele efemere, între nobleţea sufletului şi abilitatea pragmatică. Odată cu pierderea acestui discernământ, slăbeşte atât credinţa omului în dobândirea vieţii veşnice sau a mântuirii, cât şi iubirea adevărată în familie şi societate. Prin urmare, este vital să ieşim din carapacea individualismului nostru egoist şi să cultivăm iubirea smerită faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. În acest sens, să ne gândim astăzi, în stare de rugăciune şi solidaritate, în primul rând la mulţimea femeilor care suferă din cauza sărăciei, şomajului, bolilor, migraţiei, divorţului, singurătăţii, violenţei domestice şi multor umilirii. De asemenea, să ne gândim, cu preţuire şi recunoştinţă, la mulţimea femeilor credincioase şi harnice, înţelepte şi curajoase care ajută familia, Biserica şi societatea să cultive darul sfânt al vieţii ca existenţă în comuniune de iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni. Adresăm tuturor femeilor, dar mai ales celor care sunt soţii şi mame credincioase, cuvânt de preţuire şi binecuvântare pentru prezenţa şi lucrarea lor benefică în familie, Biserică şi societate.

Preasfânta Treime, pentru rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, să lumineze şi să umple de bucurie toată lucrarea cea bună şi folositoare a femeilor din poporul român, întru mulţi şi fericiţi ani!



† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

www.basilica.ro

Posturi nepermise

Separarea crestinilor de pagani, iudei sau eretici la sarbatori

"Daca un cleric s-ar afla postind in ziua Duminicii sau a sambetei (afara numai de una), sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca." (Canonul 66 apostolic).

Canonul dispune caterisirea clericului si afurisirea mireanului care ar ajuna sambata, cu exceptia Sambetei Mari, cand se posteste in amintirea sederii Mantuitorului in mormant. Insa, ereticii marcioniti si apolinaristi posteau sambata in amintirea celor raposati. De asemenea, nu este ingaduit postul Duminica, caci aceasta zi este una de bucurie, amintudu-ne de Invierea Domnului, iar postul comporta umilinta si cainta. Totusi, Biserica Romei, la inceputul secolului al IV-lea, a introdus postul in zi de sambata in locul celui de miercuri.

"Daca un episcop, sau presbiter, sau diacon, sau oricine din ceata clericilor, ar posti impreuna cu iudeii, sau ar tine sarbatorile impreuna cu dansii, sau ar primi de la dansii daruri de sarbatori, precum azime, sau ceva de acest fel, sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca." (Canonul 70 apostolic).

Nu se cuvine nici clericilor si nici crestinilor, in general, sa se roage sau sa serbeze impreuna cu iudeii, deoarece prin aceasta ar deveni complici cu ei si ar aproba tacit atitudinea dusmanilor lui Hristos. Daca aceasta dispozitie ar fi incalcata de un cleric, sa fie caterisit, iar daca ar fi mirean, sa fie afurisit. De asemenea, canonul interzice crestinilor sa accepte mancare de la iudei, precum azima, dupa cum obisnuiesc ei la Paste si la sarbatori.

"Fiindca am aflat ca cei din cetatea Romei postesc in sambetele Sfantului Post al Patruzecimii, impotriva regulilor traditiei bisericesti, Sfantul Sinod hotaraste ca si in biserica Romei trebuie sa fie in vigoare, neschimbat, canonul care zice: "Daca un cleric s-ar afla postind in ziua Duminicii sau a sambetei, afara numai de una, sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca." (Canonul 55, Sinodul II Trulan).

Desi in Biserica Romei a fost introdus obiceiul de a se ajuna in sambetele Patruzecimii, totusi Biserica universala nu a fost de acord cu aceasta cutuma, care este contrara practicii orientale, dar si dispozitiilor canonului 66 apostolic. Astfel, reiterand prescriptia anterioara, Sinodul constantinopolitan a dispus conformarea Bisericii din Roma la aceasta norma.

"De asemenea, am aflat ca si in tara armenilor si in alte locuri unii mananca oua si branza in sambetele si in duminicile Sfintei Patruzecimi. Deci, s-a hotarat si aceasta ca Biserica lui Dumnezeu, cea din toata lumea, urmand unei singure randuieli, sa tina postul si sa se departeze, precum de tot felul de junghieri si de jertfe, asa si de oua si de branza, care sunt rodul si nasterea acelora, de la care ne infranam. Iar daca nu ar pazi-o pe aceasta, daca vor fi clerici, sa se cateriseasca; iar daca vor fi laici, sa se afuriseasca." (Canonul 56, Sinodul II Trulan).

Timpul postului Patruzecimii, fiind un timp de pocainta si de intristare, trebuie sa fie respectat intru totul, crestinii ferindu-se de mancarurile cu carne. Insa, deoarece in Armenia si in alte locuri, conform canonului, era obiceiul de a se manca oua si branza, Sinodul interzice aceasta incalcare a dispozitiei anterioare, hotarand caterisirea clericului si afurisirea laicului, care ar observa practica armenilor. Biserica noastra a raspuns afirmativ la intrebarea daca pestele trebuie considerat intre junghieri, interzicand astfel consumarea pestelui in postul Patruzecimii; totusi, a fost ingaduita consumarea icrelor in zilele de sambata si Duminica din aceasta perioada.

"Daca cineva, pentru asceza simulata, ar ajuna Duminica, sa fie anatema." (Canonul 18, Sinodul local de la Gangra).

Considerand ca Duminica, prin excelenta, este zi de bucurie, acest canon interzice crestinilor sa ajuneze in aceasta zi saptamanala. Concomitent este condamnata si invatatura ereticilor eustatieni, care nu observau insemnatatea acestei zile, practicand ajunarea.

"Nu se cuvine crestinilor sa urmeze obiceiurilor iudaice si sambata sa o petreaca in repaus, ci sa lucreze in ziua aceasta. Duminica insa, cinstindu-o cu deosebire, crestinii sa o petreaca in odihna, daca le-ar fi cu putinta. Iar daca s-ar afla ca sunt iudaizanti, sa fie anatema de la Hristos." (Canonul 29, Sinodul local de la Laodiceea).

Acest canon interzice serbarea sambetei, tocmai pentru a nu le da crestinilor prilej sa se piarda din vedere importanta Duminicii.

"Nu se cuvine a tine sarbatorile cu paganii si a se face partasi de nelegiuirea lor." (Canonul 39, Sinodul local de la Laodiceea).

"Se cuvine ca monahii sa ajuneze miercurea si vinerea din saptamana branzei; si dupa apolisul Liturghiei Darurilor celor inainte sfintite, sa manance branza, oriunde ar vietui, spre surparea invataturii lui Iacobi si a ereziei tetraditilor." (Canonul 33, Nechifor Marturisitorul).

Concluzii

Acest canon interzice postul si respectarea zilelor de sarbatoare, care nu au fost randuite de Biserica, tocmai pentru a nu se asemana crestinii cu iudeii sau ereticii.

Astfel:

1. Este supus afurisirii crestinul care va posti sambata sau duminica; clericul care va face asemenea va fi caterisit. Exceptie de la regula este ziua Sambetei celei Mari.

2. Nu este permis clericului de a posti concomitent cu paganii, iudeii sau ereticii, nici a manca impreuna cu acestia; cel care incalca aceasta dispozitie este supus pedepsei caterisirii.

3. Nu este ingaduita consumarea prodeselor din carne, precum si lactate sau oua in perioada postului Patruzecimii, precum faceau armenii.

4. Crestinii, dar in mod special clericii, nu trebuie sa tina sarbatori impreuna cu paganii, iudeii si ereticii.

Prof. Dr. Dimitrie Boroianu

Dreptul ctitoricesc în Biserica Ortodoxă

Lect. univ. dr. Iulian Mihai Constantinescu

Acest termen provine din grecescul κτῆτωρ, ορος, ὁ - posesor, stăpân (can. 4, 8, 24 IV ec.; 49 Trul.; 12, 13, 14, 17 VII ec.; 1 I-II), prin acesta înțelegându-se orice creștin care, cu învoirea episcopului locului, a zidit cu mijloacele sale o biserică, fie pe proprietatea sa, fie pe a altora, înzestrând-o cu toate cele necesare cultului și întreținerii slujitorilor bisericești. Un astfel de credincios al Bisericii primește așa numitul drept ctitoricesc (κτητορικὸν δίκαιον), prin care este îndreptățit la administrarea averii unei biserici sau a unui institut cu scop bisericesc, ca excepție în ceea ce privește în general administrarea averii bisericești, fără ca acest drept să mai aparțină, așadar, vreunei epitropii.
După încetarea persecuțiilor asupra creștinilor, în timpul lui Constantin cel Mare, religia creștină a fost recunoscută, prin urmare Biserica având o existență legală a primit și dreptul de a poseda bunuri, adică un patrimoniu. În acest context, unii credincioși au construit biserici pe proprietățile lor sau pe alte locuri, înzestrându-le cu tot ceea ce era necesar cultului și pentru întreținerea clerului, astfel de creștini fiind direct interesați în administrarea după cuviință a bunurilor bisericești cu care înzestraseră bisericile sau instituțiile cu scop bisericesc. Pentru aceasta, Biserica a recunoscut pe seama acestor persoane (numite ctitori) anumite drepturi, ca privilegii, pe care le exercitau în dependență față de episcopul locului, cum ar fi administrarea averii bisericești sau numirea clericilor la respectivele biserici. Privilegii primeau și acei credincioși ai Bisericii care numai restaurau o biserică și care asigurau toate cele necesare unui demn serviciu divin, precum și personalului bisericesc. Mai târziu, în timpul împăratului Justinian, prin legislația sa civil-bisericească, respectiv prin Novela 123 (546), toate aceste privilegii au primit formă legală, formând dreptul de ctitor, care nu trebuie să se confunde cu dreptul de patronaj dezvoltat în Biserica Apusului, așa cum găsim pe larg expus în operele erudiților canoniști Μελ. Σακελλαρόπουλος, Έκκλησιαστικόν δίκαιον της άνατολικης όρθοδόξου έκκλησίας. Έν Άθήναις, 1898 și Joseph von Zhishman, Das Stifterrecht in der morgenländischen Kirche, Wien, 1888.
Astfel, din epoca împăratului Justinian s-a reglementat în mod special dreptul de ctitor, adică toate drepturile și obligațiile ctitoricești, în conformitate cu dreptul canonic al Bisericii care nu accepta recunoașterea legală a dreptului de proprietate pe seama ctitorilor pentru bisericile și mănăstirile întemeiate ca milostenie și fără să recunoască, după cum afirmă mitropolitul canonist Andrei Șaguna, dreptul ctitorului, legiferat de Justinian, de a numi clerici pentru ctitoria sa. Fără a fi acceptat de Biserică, din timpul împăratului Constantin cel Mare se poate vorbi totuși de recunoașterea civilă a unui drept de proprietate al particularilor asupra edificiilor consacrate, după cum susține și canonistul J. Zhishman și se îngăduia acestora să dobândească bunuri sfinte și să construiască pe proprietățile lor, fără donație, biserici și capele. Consecința acestui fapt consta în abuzurile proprietarilor care încercau să se folosească de bunurile bisericești în interes personal, în același timp intervenind în numirea preoților și a stareților. De biserici particulare se pomenește și în legislația din timpul împăraților Valentinian al II-lea și Teodosie I sau în cea a împăraților Honorius și Arcadius, din care reiese că laicii puteau avea drept de proprietate asupra bisericilor și capelelor pe care le și puteau înstrăina. Pentru a pune capăt unor practici necanonice, mai întâi împăratul Anastasie (510) a interzis înstrăinarea bisericilor și a capelelor către eretici, iar mai apoi Justinian a legiferat prin novela 67, în conformitate cu sfintele canoane (can. 31, 34 ap.; 5, 6 Gangra; 4 IV ec.), obligativitatea celui ce avea să zidească o biserică de a obține binecuvântarea episcopului locului și acceptarea obligației și oferirea de garanții de a întreține biserica și personalul bisericesc, urmând să doneze bisericii bunurile ctitorite. Așadar, de la împăratul Justinian avem cea mai completă legiferare civilă a dreptului de ctitor, conform tradiției canonice a Bisericii, care nu se confunda cu dreptul de patronaj, străin de ceea ce înseamnă administrarea canonică a averii bisericești. Cei ce nu se conformau și continuau cu săvârșirea Sfintelor Taine, împotriva voii episcopului, în capele și biserici particulare, deci fără binecuvântarea episcopului și fără a se conforma legii, erau pedepsiți cu confiscarea caselor și vânzarea lor în folosul tezaurului public.
Un mijloc de evitare a abuzurilor din partea laicilor care întemeiau și înzestrau biserici a fost actul consacrării, fără de care biserica respectivă nu ar fi fost redată cultului divin, iar în cazul în care aceștia nu respectau condițiile canonice impuse de autoritatea competentă bisericească, atunci episcopul interzicea preoților să slujească în astfel de biserici, sub pedeapsa caterisirii (can. 31 VI ec.). Nu numai laicii, dar și clericii și călugării au încălcat prevederile canonice, mai ales din rândurile călugărilor, care au ridicat mănăstiri fără binecuvântarea episcopului, determinând atât autoritatea politică, dar și autoritatea bisericească să dispună că nimeni și nicăieri nu poate să ridice o mănăstire fără învoirea episcopului locului (can. 4 IV ec.; 17 VII ec.).
După epoca de înflorire a dreptului bizantin a împăratului Justinian, în timpul lui Carol cel Mare s-a recunoscut dreptul de proprietate al laicilor asupra bisericilor ctitorite, cu consecințele firești, îngăduindu-se din 794 oamenilor liberi chiar dreptul de a înstrăina locașurile de cult cu condiția de a nu fi schimbată destinația, adică să nu înceteze de a fi folosite pentru cult. Abuzurile create au dus în mod firesc la înlocuirea dreptului real de proprietate într-un drept personal de patronaj.
Cu privire la persoanele fizice, cel mai erudit canonist ortodox, episcopul Nicodim Milaș arată în tratatul său sistematic numit Dreptul bisericesc oriental (trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915, p. 439): „Acest drept poate să-l câștige orice persoană fizică ce aparține bisericii ortodoxe și se bucură pe deplin de drepturile civile și bisericești, fără deosebire de stare, sex și chemare, cu privire la orice biserică, la oraș sau la țară, cu privire la o mănăstire sau instituție de binefacere, care depinde de autoritatea bisericească”. Dar, în Biserica Ortodoxă, atât persoanele fizice, cât și cele juridice care funcționează legal pot să dobândească acest drept de ctitor de la autoritatea bisericească, mai precis, episcopul competent analizând condițiile mai sus menționate atribuie numai drepturi și obligațiile care vizează exclusiv afacerile externe ale obiectului dreptului ctitoricesc.
Drepturile și obligațiile ctitorului nu afecteză în niciun fel drepturile spirituale ale episcopului, care are jurisdicție necondiționată asupra tuturor bisericilor, mănăstirilor și instituțiilor de binefacere cu scop bisericesc de pe teritoriul său canonic (granițele eparhiei sale), toate aceste drepturi și îndatoriri privind clădirea respectivă, mijloacele de întreținere a clădirii și a personalului, precum și raportul cu autoritatea competentă bisericească, trebuind să fie menționate în chip explicit în actul sau documentul de fundație sau de întemeiere (κτητορικὸν τυπικὸν), încheiat de ctitor în acord cu episcopul eparhiot în a cărui jurisdicție bisericească se află ctitoria sa. Acest document de fundație primește autoritate de lege atunci când este redactat în condițiile legale, având caracter imperativ pentru toate timpurile și pentru toate persoanele, atât pentru ctitor, cât și pentru autoritatea bisericească, fiind păstrat în arhiva eparhială.
Între datoriile ctitorului privind bisericile, mănăstirile sau alte instituții bisericești care fac obiectul dreptului de ctitor, menționăm: 1. datoria de a se îngriji de buna stare a clădirilor, de înzestrarea bisericii cu obiectele de cult necesare, cu veșminte, cărți etc. și întreținerea bisericii și a personalului bisericesc; 2. datoria de a se îngriji de săvârșirea slujbelor la timpul liturgic prescris și de pomenirea tuturor binefăcătorilor vii sau adormiți la sfintele slujbe; 3. datoria de a se îngriji de buna administrare a bunurilor bisericești și de sporirea acestora; 4. datoria de a respecta dreptul de jurisdicție a episcopului locului asupra bisericii respective. Referitor la drepturile ctitorului, acestea sunt: 1. administrarea averii bisericești în conformitate cu prevederile dreptului canonic; 2. posibilitatea recomandării, nu a numirii directe, către episcopul eparhiot a clericului care urmează a fi numit pe seama bisericii ctitorite, făcând aici precizarea că episcopul competent își păstrează dreptul de a alege dintre mai mulți candidați pe cel mai vrednic în cazul în care cel propus inițial nu îndeplinește toate condițiile canonice; 3. primește anumite privilegii specifice, precum dreptul special în cadrul cultului, de a fi pomenit la slujbe (chiar s-au creat liste de ctitori și alți binefăcători ai Bisericilor), de a avea o poziție de întâietate cu ocazia adunărilor bisericești, de a ocupa un loc de onoare în biserică sau de a fi pictat înpreună cu familia în pronaosul bisericii ș.a. Facem precizarea că unele drepturi și obligații ale ctitorilor s-au generalizat, având la bază legislația bizantină, dar și numeroase tipice aprobate de Patriarhia de Constantinopol care cuprindeau rânduieli privitoare la săvârșirea anumitor slujbe, la viața monastică și la administrarea bunurilor mănăstirilor, care au trecut și în Biserica noastră, ctitorii folosindu-le ca temei pentru întocmirea actelor de ctitorie.
Ctitorul unei biserici, mănăstiri sau a unei fundații cu scop bisericesc poate să piardă privilegiile conferite de autoritatea bisericească atunci când nu îndeplinește datoriile sale consemnate în chip pozitiv în actul sau documentul de fundație, mai precis atunci când nu administrează averea bisericească, neglijează datoria de a înzestra și întreține biserica și personalul bisericesc, devine nedemn de privilegiile acordate sau atunci când nesocotește competența autorității bisericești. În aceste condiții, episcopul locului are dreptul de a retrage privilegiile acordate ctitorului, fie că este persoană fizică, fie că este persoană juridică, privându-l de dreptul de ctitor și dispunând asupra instituției respective, în conformitate cu doctrina canonică și cu legislația civilă.
Există și posibilitatea ca acest drept de ctitor să înceteze în condițiile în care după moartea ctitorului nu există moștenitori legali și nici vreun testament în care să fie desemnat un moștenitor testamentar, dreptul de ctitor trecând pe seama comunității respective ca persoană juridică.
În timp, dreptul ctitoricesc s-a exercitat în mod diferit în Bisericile autocefale locale, după propriile legislații bisericești, ținându-se cont și de legislațiile statelor. Astfel, administrarea averii bisericești a trecut în competența epitropiilor, iar dreptul de a recomanda clericii s-a exercitat în mod diferit în Bisericile locale, fie de către comunitățile de credincioși (mai ales acolo unde au devenit subiect al dreptului de ctitor), fie de către consistoriile eparhiale sau de către episcopi. În trecutul Bisericii noastre, acest drept de ctitor s-a exercitat și s-a păstrat în adevăratul său sens, cu excepția Bisericii din Bucovina unde dreptul de ctitor s-a transformat în drept de patronaj, împotriva dreptului bisericesc oriental, prin decizia imperială a lui Iosif al II-lea nr. 23526 din 16 octombrie 1788, prin care fiecare biserică trebuia să aibă patronul ei.
Cu toate acestea, în Biserica Ortodoxă, ctitorii se bucurau de privilegii consemnate în actul de fundație, fără a fi în contradicție cu rânduielile canonice și cu prevederile legale (Sint. At. II p. 651). Într-adevăr, faptul că unii dintre ctitori, laici cât și clerici, au exercitat drept de proprietate și de administrare asupra bunurilor bisericești, a dus la înmulțirea abuzurilor și chiar la concepția greșită conform căreia fondatorul rămâne proprietar și beneficiar al bisericii sau mănăstirii construite. Aceasta i-a determinat și pe unii episcopi să-și neglijeze eparhiile și să investească veniturile în construirea de mănăstiri, uneori prin acapararea veniturilor mănăstirilor și a altor instituții religioase din eparhiile respective. Aceste abuzuri ale laicilor și ale clericilor de a fi proprietari de biserici și mănăstiri, dispunând asupra bunurilor bisericești, chiar vânzându-le după ce în prealabil le donaseră bisericii, nu au putut constitui o normă întrucât contraziceau principiul conform căruia un obicei practicat timp îndelungat nu poate primi valoare normativă dacă se află în contradicție cu legislația și cu normele canonice (Sint. At. I, p. 39), privilegiile ctitorilor fiind o concesie în semn de recunoștință din partea Bisericii pentru milostenia și sentimentele pioase ale ctitorilor și nu o consecință firească a dreptului de proprietate, cum greșit s-a înțeles uneori.
Însă, pentru a se înțelege corect privilegiile ctitorului de biserici sau mănăstiri și raportul cu autoritatea bisericească, relevant este canonul 1 (Întemeierea mănăstirilor. Neînstrăinarea averilor lor. Mănăstiri patronale) al Sinodului I-II de la Constantinopol (861) în care se precizează că mănăstirile nu se pot întemeia fără binecuvântarea episcopului competent, iar averea lor trebuie să rămână intactă, fără a fi folosită în scopuri străine de rânduiala bisericească și fără să treacă în proprietatea particularilor.

BIBLIOGRAFIE: I. G. ARGHIROPOL, Ce se înțelege prin avere bisericească, București, 1937; Gh. CRONȚ, „Dreptul de ctitorie în Țara Românească și Moldova. Constituirea și natura juridică a fundațiilor din evul mediu”, în SMIM, IV (1960); Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Prof. Dr. Sorin Joantă, Administrație bisericească parohială și legislație, Sibiu, 2001; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990; Iorgu IVAN, Bunurile bisericești în primele șase secole, București, 1937; Nicodim MILAȘ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915; Liviu STAN, „Iubește pe aproapele tău”, în rev. Mitropolia Olteniei 9-12/1959; Andreiu baron de ȘAGUNA, Compendiu de Dreptul canonic al Unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici, Ed. a III-a, Sibiiu, 1913.

Demisia din preotie - o problema canonica actuala a Bisericii noastre

Lect. univ. dr. Iulian Mihai Constantinescu

Prin demisie se înțelege voința manifestată într-un act unilateral, cererea scrisă prin care cel ce este implicat într-o misiune (lat. missiō,-ōnis; missus,-ūs – trimitere, însărcinare), într-o demnitate, se retrage din funcțiunea respectivă. Termenul este de origine latină (dēmissiō,- ōnis – lăsare în jos, coborâre), exprimând contrariul lui missiō,-ōnis – trimitere, adică renunțarea liberă la misiunea încredințată, adică după ce inițial s-a acceptat tot liber demnitatea și funcțiunea respectivă (can. 6, 20, 81, 83 ap.; 3, 7, 16 IV ec.; 21 Trulan; 10 VII ec.; 16 Cartagina; 11 I-II)
Noțiunea de demisie, din perspectiva celor ce sunt angajați prin hirotonie în slujirea preoțească, ca membri ai clerului, stârnește numeroase discuții cu privire la efectele harice și canonice ale Sfintei Taine a Preoției, determinându-i pe canoniștii Bisericii noastre să dea un răspuns pe baza doctrinei canonice la o problemă acutizată în ultimii ani. Pentru a se înțelege corect această noțiune în contextul slujirii preoțești trebuie plecat inevitabil de la ceea ce înseamnă hirotonia și care sunt efectele ei, constatându-se dint-un studiu aprofundat, în lumina învățăturii de credință a Bisericii și a doctrinei canonice ortodoxe, că hirotonia primită solemn pe temelia celei mai importante condiții pentru intrarea în cler, vocația, are ca efect legătura indisolubilă între preot și slujirea preoțească, între om și Biserică pentru întreaga viață. De aceea, unul dintre primele efecte ale hirotoniei canonice este imposibilitatea renunțării după bunul plac la preoție, gravitatea acestui act fiind reflectată în textul canonului 7 al Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) care prevede că cei rânduiți în cler, precum și monahii, dacă s-ar lepăda de slujirea lor pentru a îmbrățișa o dregătorie lumească, să fie anatema (ἀναθεματίζεσθαι), cea mai gravă pedeapsă a Bisericii. Faptul că pentru lepădarea de slujirea preoțească se prevede anatema ca pedeapsă bisericească se poate explica, așa cum găsim la Zonaras și la Balsamon, avîndu-se în vedere că abandonarea de bunăvoie a preoției este, de fapt, propria dezbrăcare de demnitatea preoțească (... εαυτους της αξιας της ιερατικης γυμνοσαντες), fiind apoi pedepsiți ca simpli mireni. Cel ce renunță la preoție pentru o slujbă lumească, cu siguranță nu are vocație pentru preoție și nu s-a cercetat pe sine, nu a reflectat îndeajuns asupra importanței și a responsabilității preoțești, în deplină libertate, neglijând greutatea jugului slujirii preotului care trebuie să fie credincios slujirii preoțești până la sfârșitul vieții, ca iconom al tainelor dumnezeiești și ca slujitor al lui Hristos (I Cor. IV, 1-2). Astfel, atitudinea unor astfel de clerici, care pentru unele plăceri lumești, cu mare ușurință și inconsecvență renunță de bunăvoie la misiunea sa asumată prin hirotonie, este considerată în tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe drept infidelitate, o gravă încălcare a jurământului de la hirotonie depus înaintea lui Dumnezeu, chiar trădare a Bisericii.
Unirea preotului cu Biserica lui Hristos prin harul Sfintei Taine a Preoției, prin sublimitatea și sfințenia slujirii sacerdotale a lui Hristos în Biserică, este asemănată unirii bărbatului cu femeia sa în Taina Cununiei, avînd drept icoană unirea deplină dintre Hristos și Biserica Sa. Tocmai această legătură indisolubilă a făcut să nu se amintească în Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe despre motive canonice pentru ieșirea din cler, întrucât prin hirotonie trebuie să se stăruiască pe calea fără întoarcere spre împlinirea datoriilor spirituale. Pentru acest motiv în Biserica Romano-Catolică s-a născut învățătura despre caracterul indelebil al preoției (sec. XII), care a primit o importanță dogmatică deosebită la Conciliul tridentin (sec. XVI). Indisolubilitatea absolută dintre cel ce este hirotonit și Biserică, precum și teoria despre caracterul indelebil al harului preoției, de altfel condamnată în Ortodoxie, stau în strânsă legătură cu practica actuală a celibatului preoților în Biserica Romano-Catolică. Facem aici precizarea că și astăzi este în uz practicarea celibatului obligatoriu pentru episcopi şi preoţi, diaconii putând fi căsătoriţi dacă rămân diaconi permanenţi. Celibatul clerical în Catolicismul Roman este o problemă de actualitate dacă avem în vedere implicaţiile pe care acesta le are în viaţa practică bisericească, morală şi socială. În primele trei secole nu a existat o lege care să-i oblige pe preoţi să păstreze celibatul, autorii acestor secole neafirmând obligativitatea celibatului. Începând cu secolul al IV-lea, sub influenţa rigorismului şi a practicilor religioase specifice popoarelor barbare care cotropiseră Imperiul Roman de Apus, s-a practicat celibatul clerului, impus pozitiv prin canonul 33 al Sinodului de la Elvira (300-305): „Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis positis in ministerio abstinere se a coniugibus suis et non generare filios; quicumque vero fecerit ab honore clericatus exterminetur”, această lege aplicându-se iniţial numai în Spania, ulterior în tot Occidentul. Obligativitatea celibatului clerului a fost combătută de Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), iar Sinodul Trulan (691-692) a respins celibatul clerului (can. 13 VI ec.), admiţând în schimb numai celibatul episcopilor (can. 12 VI ec.) şi constatând practica necanonică din Biserica Apusului, împotriva prevederilor canonului 5 apostolic şi a altor canoane precum 3, 4, 33 ale Sinodului de la Cartagina.
Practica celibatului a devenit regulă generală obligatorie în Biserica Apusului după Schisma cea mare din 1054, atunci când papa Grigorie al VI-lea l-a impus prin Epistola a III-a din anul 1074. Dacă în secolul al X-lea disciplina celibatului a fost adesea încălcată, în secolul al XI-lea celibatul preoţilor a fost restaurat, susţinut fiind de numeroşi papi precum Leon al IX-lea, Grigorie al VII-lea, Urban al II-lea şi Calist al II-lea. Totuşi, în Biserica Occidentului căsătoria unui preot n-a fost declarată nulă, novelele împăratului Justinian, care pronunţau nulitatea unei astfel de căsătorii, nefiind primite în Biserica latină, în schimb căsătoria încheiată de un preot in sacris era declarată nulă, această hotărâre aparţinând Conciliului III Lateran (1139), promulgată de papa Inocenţiu al II-lea. În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, legea celibatului a fost încălcată, fiind atacată în secolul al XVI-lea de protestantism şi determinând Conciliul Tridentin să confirme celibatul prin canonul 9 al sesiunii a XXIV-a, De matrimonio, dar cu o oarecare ezitare, hirotonia fiind un impediment dirimant.
Având un fundament biblic, Sfintele Canoane, aflate în Colecția oficială a Bisericii Ortodoxe, îi condamnă pe acei clerici care abandonează slujirea preoțească din rațiuni pur materialiste, lumești, neputând cel ce a fost rânduit în cler să practice vreo slujbă profană (can. 81, 83 ap.). Canonul 62 apostolic se exprimă lămurit, condamnând părăsirea slujirii preoțești prin acte scrise și neadmițând vreun motiv canonic. A renunța în scris la preoție este împotriva normelor scrise ale Bisericii, a tradiției canonice bisericești, urmând ca cei ce sunt într-adevăr nevrednici pentru preoție, implicându-se aici și responsabilitatea episcopului competent care i-a hirotonit, să se supună dreptului penal bisericesc prin condamnarea lor de tribunalele bisericești (can. 21 Trulan), nu numai fiind supuși caterisirii, dar chiar și anatemei.
Menționăm că prin caterisire trebuie să se înțeleagă acea pedeapsă (poena vindicativa) impusă de o instanță de judecată bisericească, prin care un cleric este privat permanent de treapta sa pentru unele păcate grele. Pentru aceasta, clericul nu se poate întoarce din proprie inițiativă la starea de laic, neputând demisiona din preoție pentru avantaje materiale întrucât aceasta contravine principiului Nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem facere potest, ci ar putea cere numai să fie deprivat de funcțiile sale, pe baza mărturisirii vreunui păcat care l-ar opri de la exercitarea puterii bisericești din starea clericală. Astfel, după hirotonie slujirea preoțească este o îndatorire pentru întreaga viață la care nu se poate renunța unilateral, aceasta reieșind și din canonul 3 al Sfântului Chiril al Alexandriei: „Iar scrisoarea de demisie zice că n-a dat-o de a sa bunăvoie, ci din constrângere și de frică, și în urma amenințării unora; dar și, de altfel, nu este în conformitate cu legiuirile bisericești ca unii dintre preoți să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos fiind osândiți pentru fapte în privința cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rânduiala. Salută comunitatea fraților de la tine. Cea de pe lângă noi te salută întru Domnul”. În acest canon se condamnă practica unor preoți care cu ușurință renunțau la slujba lor din diferite motive, precum amenințările diferitelor persoane sau de frică sau de nevoie, nici chiar aceste motive nefiind întemeiate și deci acceptate. Canonistul Balsamon a remarcat că demisia din starea clericală este în contradicție cu acrivia canonică și cu Tradiția Bisericii.
Relevantă este și hotărârea Sinodului III ecumenic de la Efes (431), mai precis scrisoarea adresată de acest sinod ecumenic către sinodul mitropolitan al Bisericii autocefale a Pamfiliei (numărat ca al 9-lea canon), în care se face mențiune despre demisia bătrânului episcop Eustatie, căreia i-a urmat caterisirea, blamându-l pentru acest act unilateral de voință și, găsindu-i circumstanțe atenuante, a cerut sinodului mitropolitan din Pamfilia să-l restabilească în demnitatea episcopală. Demisia episcopilor este interzisă, primind pedeapsa caterisirii, din textul scrisorii reieșind că totuși, în cazuri de forță majoră, demisia poate fi admisă. Ioan Zonaras, cunoscut drept un susținător fervent al principiului acriviei, a încercat să minimalizeze această hotărâre canonică de la Efes, în același timp, canonistul Teodor Balsamon arătând că această prevedere nu este altceva decât punerea în practică a principiului iconomiei bisericești, precizând că o astfel de hotărâre dată cu pogorământ nu se poate întări și confirma drept regulă generală și imperativă aplicabilă în Biserică în timp și spațiu pentru viitor.
Astăzi, demisia din preoție reflectă înțelegerea preoției ca o simplă profesie care exclude sfințirea prin hirotonie, o acțiune împotriva Dreptului canonic scris. Însă, organele competente bisericești sunt oarecum constrânse să aplice principiul iconomiei bisericești, fără abuz, înțelegându-se că iconomia nu este o practică ordinară în Biserică, ci un remediu, o excepție care nu știrbește autoritatea dreptului pozitiv, Zonaras afirmând că nu se poate ca ceea ce se întâmplă adeseori să fie perceput drept o lege bisericească.

BIBLIOGRAFIE: Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU, „Le problème du célibat clerical dans la tradition canonique de l’Eglise Catholique-Romaine”, în AUC, seria Teologie, IX (2004), nr. 12; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Iorgu D. IVAN, Demisia din preoție. Studiu de drept canonic, București, 1937; Nicodim MILAȘ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915; R. NAZ, Dictionnaire de droit canonique, t. III, Paris, 1942 ; Pr. Prof. Dr. Constantin RUS, „Teoria perpetuării efectelor hirotoniei: revenirea clericilor la starea de laici”, în rev. Studii Teologice, Seria a III-a, anul I, 2005, nr. 1; E. SCHILLEBEECKX OP, Celibacy, New York, 1968; A. M. STICKLER, „Le célibat en Occident au Moyen Age”, în Sacerdoce et célibat, études historiques et théologiques, XXVIII Louvain, 1971.

Contribuții ale canoniștilor la dezvoltarea Dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe

Lect. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

La români[1], după opera Mitropolitului Andrei Şaguna, s-au impus cu valoroase lucrări sistematice canonişti precum:

- Prof. Constantin Clementie Popovici. Profesorul canonist Constantin Popovici (n. 1846, Cernăuţi – 1938) a fost fiul profesorului Constantin Popovici şi a urmat studii de Teologie la Cernăuţi (1865-1869), în oraşul natal, apoi studii de specializare la Viena (1870-1872), unde a fost ucenic al renumitului jurist şi canonist Joseph Zhishman, care va înfiinţa Facultatea de Teologie din Cernăuţi. După ce a suplinit la catedra de Istorie bisericească şi Drept canonic a fratelui său Eusebiu la Institutul teologic eparhial din Cernăuţi (1873-1875), din anul 1875 a devenit profesor extraordinar la nou înfiinţata Facultate de Teologie din Cernăuţi, apoi titular (1880-1918), decan al facultăţii de şase ori şi rector al Universităţii (1888-1889). Profesorul Popovici a fost şi deputat în Parlamentul de la Viena, intrând mai apoi în monahism cu numele Clementie şi ajungând arhimandrit în 1918. Lucrarea principală a eruditului profesor Constantin Popovici a fost Cursul de drept bisericesc (Cours de droit canon) care a fost publicat litografiat în mai mult de 10 ediţii, în română şi în germană. Din acest curs, o parte a sa privind Dreptul matrimonial a fost dezvoltată într-un Cours de droit matrimonial orthodoxe, curs care a apărut în mai multe ediţii litografiate în limbile română şi germană. Cele două cursuri, după cum apreciază canonistul Liviu Stan[2], sunt de mare valoare, et „aucun autre ouvrage orthodoxe ne les a dépassés”. Alte lucrări ale canonistului Constantin Popovici, care sunt dezvoltări ale părţii introductive din cursul său de Drept canonic şi care au devenit opere clasice în domeniul Dreptului Bisericii Ortodoxe, sunt: Caracterul şi poziţiunea Dreptului bisericesc în organismul ştiinţelor [Le caractère et la position du Droit canon dans l’organisme des sciences], in: Candela, 7 (1890), lucrare în care abordat problema poziţiei Dreptului canonic în sistemul general al ştiinţelor juridice, în faza sa de început; Fîntânele şi codicii Dreptului bisericesc [Les sources et les manuscrits du droit canon], in: Candela, 1885-1886 (a apărut şi în extras şi a fost tradusă în limba greacă); Capitolul al VII-lea al literii P din Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastare despre Sf. Paşti sau despre computul pascal [Le VIIe chapitre de la lettre P dans le Syntagme alphabétique de Matthieu Vlastaris sur les Pâques ou sur le calcul pascal], in: Candela, 1898-1900, făcând aici precizarea că în spiritul acesteia se va adopta mai târziu în întreaga Biserică Ortodoxă Reforma calendarului (1923); Învăţătura celor 12 apostoli [La Didaché des 12 apôtres], traducere, in: Candela, 4 (1886), lucrare nepublicată în întregime.

- R. P. Vasile Pocitan. Vasile Pocitan (1870-1955), originar din regiunea Moldova (România), a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1893-1897), unde a obţinut şi doctoratul în 1898. Din 1929 a fost ales de Sfântul Sinod arhiereu vicar al Episcopiei Huşilor (Veniamin Bârlădeanul, ca titulatură), iar mai apoi, în perioada (1935-1948) a fost episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Ca elev al marelui canonist Constantin Popovici, Vasile Pocitan a continuat opera profesorului său, prin studiile sale publicate în domeniul Dreptului cqnonic şi al Istoriei Bisericii Române, însă cea mai importantă operă a sa a fost manualul de Drept canonic, numit Compendiu de drept bisericesc (Abrégé de droit canon), publicat la Bucureşti în 1898, fiind o prelucrare a lucrării profesorului Constantin Popovici. O altă lucrare importantă ar fi Geneza demnităţii patriarhale şi Patriarhatele Bisericii Ortodoxe [La genèse de la dignité patriarcale et les patriarcats de l’Eglise Orthodoxe], Publicată la Bucureşti în 1926.

- Prof. Dimitrie Boroianu. Profesorul Dimitrie Boroianu (1864-1951), pe care l-am menţionat şi mai sus, originar din regiunea Moldova (România) a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1884-1888), dar şi cursuri de specializare la Leipzig (1895-1897) în Teologie şi Filosofie, unde a obţinut şi doctoratul în Filosofie (1897). Din 1902 a fost Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, mai întâi de Teologie Dogmatică (1902-1904), apoi de Drept canonic (1904-1936) şi decan al Facultăţii (1910-1912; 1923-1927). El a contribuit la dezvoltarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox prin lucrările sale sistematice Dreptul bisericesc [Le droit canon], în două volume, Iaşi, 1899 (vol. I – XIX şi 606 p.; vol. II – VI şi 559 şi XIII p.). Primul volum al Profesorului Boroianu constă într-o colecţie alfabetică a canoanelor Bisericii Ortodoxe cu interpretări, asemenea Sintagmei lui Blastares, făcute după Pidalion, la sfârşit adăugând tratatul Despre preoţie al Sfântului Jean Chrysostome, iar cel de-al doilea volum este un veritabil curs documentat de Drept canonic, după care a fost alcătuit şi manualul numit Dreptul bisericesc pentru seminariile teologice (Ie ed. Craiova, 1903, 192 p.). În primul volum, autorul argumentează importanţa şi necesitatea unei astfel de lucrări, afirmând că în Biserica Regatului României nu există o astfel de lucrare, la îndemâna tuturor: „Canoanele erau necunoscute celei mai mari părţi din cler, nu mai vorbesc de ceilalţi fii ai Bisericii noastre ortodoxe, din cauză că Pidalionul în româneşte (traducerea Pidalionului grec al monahilor Nicodeme et Agapios, n.n.), singura traducere a canoanelor făcută de nemuritorul mitropolit Veniamin şi tipărit în mănăstirea Neamţu, sub îngrijirea răposatului Neofit Scriban, ajunsese foarte greu de găsit”[3]. Astfel, Prof. Boroianu, fiind conştient de importanţa cunoaşterii legilor bisericeşti mai ales de clerici pentru a se conduce în activitatea lor, a gândit aceste comentarii canonice, arătând în final şi principiile care rezultă din canoane, pentru a se vedea aplicările practice în viaţa Bisericii. În al doilea volum, autorul expune teoria Dreptului canonic, organismul Bisericii în general şi al Bisericii naţionale a românilor, problema căsătoriei fiind abordată atât din perspectivă canonică, cât şi civilă, dată fiind dubla jurisdicţie în domeniul matrimonial, iar rudenia s-a explicat după Pravila Mare de la Târgovişte (1652). Sistemul folosit de Prof. Boroianu în cel de-al doilea volum este următorul: Dreptul bisericesc (Introducere; Ajutoarele dreptului bisericesc; Sursele dreptului bisericesc şi colecţiile de canoane şi legi; Modul de a studia dreptul bisericesc; Literatura); Despre Biserică; Ierarhia bisericească; Oficii bisericeşti; Clerul inferior; Despre Sinoade; Administraţia şi judecata bisericească; Biserica şi Statul; Cultul; Sărbătorile; Tainele; Alte lucrări cu caracter religios; Monahismul; Dreptul bisericesc de a avea averi şi proprietăţi; în final adăugând un Apendice în care se prezintă câteva generalităţi privind modul organizării unor Biserici Ortodoxe locale în acea vreme.

- Prof. Valerian Şesan. Canonistul Valerian Şesan (1878-1940)[4], originar din Bucovina, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1896-1900), unde a obţinut doctoratul în 1901. A continuat studiile sale cu Facultatea de Drept din Cernăuţi, Viena şi Praga (aici obţine doctoratul în Drept, 1916), urmând şi cursuri de specializare la Universitatea din Atena şi la Ierusalim (1906-1907), precum şi la Academiile teologice din Kiev, Moscova şi Petersburg (1907-1908). Canonistul român Valerian Şesan a fost profesor titular de Drept canonic la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1919-1940), decan (1921-1922), rector (1923-1925; 1927-1930), dar şi profesor la Facultatea de Drept din Cernăuţi. S-a impus prin opera sa canonică, dând dovadă de erudiţie şi competenţă, mai întâi prin lucrarea sa privind bazele raporturilor dintre Biserică şi Stat din perspectivă canonică şi istorică („Kirche und Staat”, vol. I Die Religionspolitik der christlichrömischen Kaiser, von Konstantin dem Grossen bis Theodosius dem Grossen, 1911), dar şi prin Cursul de drept bisericesc universal (Cours de droit canon universel), publié en résumé en 1942 (Ive ed., 268 p.) de fiul său P. Prof. Dr. Milan Şesan, fiind „une synthèse très réussie et une systématisation de la matière du droit canon corespondant en tout au niveau où se trouvaient les études de droit canon à ce moment”[5]. Între lucrările importante ale canonistului român menţionăm: Convocarea Sinodului Ecumenic [La convocation du Concile Oecuménique], 1937; Revizuirea canoanelor şi altor norme bisericeşti, precum şi codificarea lor [La révision des canons et d’autres normes ecclésiastiques et leur codofocation], 1937; Autocefalia-Autonomia [L’Autocéphalie-l’Autonomie], in: Candela, 4-12 (1931); Dreptul de devoluţiune al Patriarhului şi al Mitropolitului [Le droit de dévolution du Patriarche et du Métropolite], 1937.

- Prof. Nicolae Popovici. Profesorul Nicolae Popovici (1883-1956) a urmat studii superioare la Facultatea de Ştiinţe juridice din Budapesta, la Institutul teologic din Caransebeş, la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1909), unde a obţinut doctoratul în 1913. A fost profesor de Istorie bisericească şi de Drept bisericesc la Academia teologică din Arad (1922-1945) şi rector al academiei (1938-1945). El a dezvoltat studiile de Drept canonic, contribuind la sistematizarea Dreptului Bisericii Ortodoxe prin publicarea primului volum al Manualului de Drept bisericesc ortodox oriental (Manuel de droit ecclésiastique orthodoxe oriental), vol. I, Arad, 1926. Apreciem faptul că Nicolae Popovici alături de Uroş Kovincici au tradus în limba română, canoanele cu comentarii elaborate de canonistul sârb Nicodim Milaş, pe care le-au completat şi corectat: Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii [Canons de l’Eglise Orthodoxe accompagnés de commentaires], Arad, 1930, 1931, 1934, 1936. În primul volum, Nicolae Popovici precizează necesitatea unei astfel de traduceri a canonistului Milaş, cel mai mare canonist al vremii, pornind de la îndemnul Mitropolitului Ardealului Dr. Nicolae Bălan, care s-a afirmat în domeniul studiilor de Drept canonic, al Episcopului Aradului Dr. Grigorie Comşa, dar şi de la dorinţa primului Patriarh al României Dr. Miron Cristea care dorea o colecţie modernă, critică, comentată şi completă de canoane.

- Prof. N. Gr. Popescu-Prahova. Nicolae Popescu-Prahova (1886-1945) a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1906-1910), ale Facultăţii de Drept a Universităţii din Paris (1910-1913), unde a obţinut şi doctoratul în 1925. A fost profesor de Drept bisericesc la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1941), decan al facultăţii (1932-1940), apoi transferat ca profesor la Cernăuţi (1941-1945). Profesorul Nicolae Popescu-Prahova s-a făcut cunoscut în domeniul studiilor de istorie a dreptului românesc, precum şi a studiilor de Drept canonic prin competenţă şi prin lucrări bine documentate, elaborând un Curs de drept bisericesc (Cours de droit canon) qui a paru seulement sous forme lithographiée.

- Prof. Valeriu Moldovan. Profesorul Valeriu Moldovan de la Universitatea din Cluj, a contribuit la dezvoltarea studiilor de Drept canonic, mai ales prin Cursul elementar de Drept bisericesc comparat (Cours élémentaire de droit canon comparé), publicat la Cluj în anul 1930. Acest curs universitar a apărut după numai un an de activitate didactică a profesorului Moldovan, aceasta justificându-se şi prin cuvintele din terminologia Dreptului canonic: Urgens necessitas et evidens utilitas. După cum constată autorul, în literatura de specialitate din România există cărţi şi manuale, fie originale, fie traduse în limba română, însă neexistând lucrări care să trateze comparativ şi sistemele de drept ale „bisericilor catolice şi evanghelice”[6].

- R. P. Prof. Liviu Stan (1910-1973). Cel mai mare canonist ortodox român, care a revoluţionat cercetarea ştiinţifică a studiilor de Drept canonic în Biserica Ortodoxă Română şi în întreaga Ortodoxie, în secolul al XX-lea, s-a format în studiile teologice la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1928-1932), unde l-a avut profesor de Drept roman şi Drept bisericesc pe profesorul Dr. Valerian Şesan. Cu aprobarea Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, iubitor al Dreptului canonic, Liviu Stan a studiat şi la Facultăţile de Teologie şi Drept la Atena (1932-1934). După 1934 a mai urmat cursuri de teologie, drept şi litere la Universitatea din Varşovia, apoi cursurile Facultăţii de Drept canonic şi de Teologie a Universităţii Gregoriene din Roma (1935-1936), precum şi cursuri de filosofie şi drept la Munchen (1936-1937). În cadrul acestor studii, Liviu Stan şi-a finalizat teza de doctorat în teologie (1936), un adevărat monument al Dreptului canonic ortodox din perspectivă istoric-canonică, Mirenii în Biserică [Les laïcs dans l’Eglise], Sibiu, 1939, „operă care aşează pe baze noi, reale, colaborarea dintre elementul cleric şi laic în cadrul Bisericii Ortodoxe”[7]. Din 1937 devine profesor universitar la Academia Teologică din Sibiu, din 1943 titularul disciplinei Drept bisericesc, pentru ca din 1949 să se transfere ca profesor la Institutul Teologic din Bucureşti unde a funcţionat până în anul 1972. Profesorul Liviu Stan, în urma studiilor de specialitate din ţară şi din străinătate, s-a implicat în cercetarea ştiinţifică, cunoscând şi multe limbi moderne şi clasice, fiind întotdeauna în strânse legături cu colegii săi din străinătate şi bine informat asupra problemelor, preocupărilor şi proiectelor canoniştilor ortodocşi[8]. A participat la Conferinţele Panortodoxe de la Rhodos (1961) şi Chambésy (1968), precum şi la Adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Uppsala (1968). Fiind un canonist foarte competent, cu o vastă operă în Drept canonic, a participat la numerose conferinţe în străinătate, a publicat în cele mai importante reviste ortodoxe, primind în anul 1968 titlul de Doctor honoris causa al Facultăţii de Teologie din Tesalonic. Încetarea sa din viaţă în 1973 a lăsat un mare gol în învăţământul teologic superior[9], în urma sa rămânând „o operă deosebit de valoroasă, iar prin întreaga activitate s-a afirmat ca un teolog şi canonist desăvârşit care a făcut cinste şcolii teologice şi Bisericii Ortodoxe Române pe care cu devotament a slujit-o”[10]. Canonistul român are o operă vastă, menţionând aici numai câteva dintre lucrările sale şi din tematica abordată: Ontologia juris, Sibiu, 1943 ș.a.

Alţi canonişti români care s-au impus prin operele lor sau prin aplicarea corectă a Dreptului Bisericii Ortodoxe în viaţa practică bisericească, au fost: Mitropolitul Veniamin Costachi, Mitropolitul Nifon al Valahiei, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Acad. Constantin Erbiceanu, Mitropolitul Nicolae Bălan, Iacob Lazăr, Constantin Dron, N. Cotlarciuc, Ion Matei, Gh. Ciuhandu, Gr. Comşa, I. Petreuţă, Gh. Cronţ, Iorgu Ivan, Gh. Soare, dar şi regretatul Părinte Archid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca († 2006), care a publicat în 1990, la Bucureşti, două tratate de Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, cursuri universitare, inegalabile la români şi după care se mai predă şi astăzi studenţilor în Facultăţile de Teologie Ortodoxă din România.

La bulgari, menţionăm aici un erudit teolog şi canonist:

- Prof. Ştefan Ţankov (n. 1881). Renumitul canonist bulgar Ştefan Ţankov a urmat cursurile Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi din 1899, care a fost continuatoarea Academiei de la Putna organizată după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, aceasta din urmă fiind la rândul ei organizată de marele ierarh român Petru Movilă. În 1905 a primit doctoratul în teologie, iar în 1918 a devenit doctor în Ştiinţe juridice la Zürich, Elveţia. După o intensă activitate, implicându-se în păstrarea ortodoxiei bulgarilor în timpul schismei bulgare (1870-1945), Ştefan Ţankov a fost numit profesor de Drept bisericesc şi de Sociologie creştină la nou-înfiinţata Facultate de Teologie de la Sofia. Dată fiind activitatea sa didactică şi ştiinţifică, canonistul bulgar a fost ales în mai multe rânduri decan al facultăţii, rector al universităţii şi chiar membru al Academiei bulgare (1931), la secţia ei juridică. S-a implicat la nivelul mişcării mondiale bisericeşti, susţinând numerose conferinţe şi fiind distins cu titlul de Doctor honoris causa al Facultăţilor de Teologie de la Universităţile din Atena (1936), Oxford (1937), Berlin (1940), Sofia (1953) şi Budapesta (1955)[11]. În ceea ce priveşte activitatea sa ştiinţifică, lucrările sale se pot împărţi în trei categorii[12], amintind aici numai o parte: I. privind organizaţia Bisericii Ortodoxe în genere şi a celei bulgare în special: Comentarii la canoanele bisericeşti, 2 vol., Sofia, 1912, 1925; Baza organizaţiei Bisericii Ortodoxe bulgare, Zürich, 1918; Dreptul şi Biserica, Sofia, 1924; Biserica şi Statul, Sofia, 1931; la Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1936) a prezentat două referate: Greutăţile principiale ale întrunirii unui sinod ecumenic şi Biserica şi Statul; II. privind lămurirea poziţiei Bisericii Ortodoxe: între articolele şi conferinţele prezentate, menţionăm: O mărturisire comună pentru unitatea creştină (Lausanne, 1927)Unitatea bisericească în lumea actuală (Paris, 1933); Biserica şi naţiunea în Răsăritul ortodox (Geneva, 1935); Caracterul naţional al Bisericii Ortodoxe bulgare (Lipsca, 1942); III. privind informaţia istorică: Biserica Ortodoxă bulgară de la eliberare până în prezent, Sofia, 1939; Ştiinţa teologică în Bulgaria, Lipsca, 1942. Canonistul român Valerian Şesan scria despre profesorul Ţankov: „Prin lucrările sale ştiinţifice de mare valoare, prin activitatea sa intensă, prin energia unei voinţe ferme, cât şi printr-o muncă neobosită spre binele Bisericii întregi, prof. Ţankov este astăzi un teolog ortodox apreciat, pentru larga sa fecunditate de scriitor”[13], profesorul Ţankov fiind cu adevărat o figură reprezentativă a Bisericii Ortodoxe, înfăţişând cu ardoare comorile Ortodoxiei[14].

Având în vedere faptul că şi alţi canonişti ortodocşi au contribuit la dezvoltarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox, facem aici menţiunea numai a câtorva dintre aceştia şi a operelor lor care vizează anumite părţi ale Dreptului canonic: V. Beneševic, Syntagma XIV titulorum sine scholiis, S. Petersbourg, 1906; V. Bolotov, Leksii po istorii drevnei Tserkvi, 3 vol., S. Petersbourg, 1910; H. Alivizatos, Les saints canons et les lois ecclésiastiques, Athènes, 1949 (en grec); P. Panagiotakos, Droit pénal de l’Eglise, Athènes, 1962 (en grec); Archontonis Bartholoméos, Patriarche oecuménique, De la codification des saints canons et des ordonnances canoniques dans l’Eglise Orthodoxe, Thessalonique, 1970; M. Petrovic, Le Nomocanon en XIV titres et les commentateurs byzantins, Athènes, 1970 (en grec); P. Menevisoglou, Métropolite de Suède, Introduction historique aux canons de l’Eglise orthodoxe, Stockholm, 1990 (en grec).

Pe lângă contribuţiile de debut pentru ştiinţa Dreptului canonic ale acestor canonişti, de reală importanţă au fost lucrările redactate în Apus, bine documentate pe temelia izvoarelor, valoroase contribuţii pentru sistemul Dreptului Bisericii noastre Ortodoxe, menţionând aici lucrările bizantinologului Zachariae de Lingenthal, care s-a impus prin opera sa privind istoria Dreptului canonic (Nomocanoanele greceşti, S. Petersburg, 1877; Manualele de drept spiritual din timpurile apunerii Imperiului bizantin şi ale dominaţiei turceşti, S. Petersburg, 1881), precum şi vasta contribuţie ştiinţifică, didactică şi de organizare a învăţământului academic ortodox şi a Mitropoliei de la Cernăuţi, profesorul de Drept canonic oriental de la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena, Prof. Dr. Joseph Zhishman, dar şi lucrările altor canonişti. Tot în Apus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unii autori au făcut menţiune despre Dreptul Bisericii Ortodoxe, în lucrări în limba germană, precum: Ferd. Walter, Lehrbuch des Kirchenrechts aller christlichen Konffessionen, XIV Ausgabe, besorgt von Herm. Gerlach, Bonn, 1871; renumitul canonist catolic german Dr. Fried. H. Vehring, Lehrbuch des katholischen, orientalischen und protestantischen Kirchenrechts, III, Auflage, Freiburg in Breisgau, 1893; Fr. Kunstnann, Grundzüge eines vergleichenden Kirchenrechts der christlichen Konfessionen, München, 1867; Dr. Isidor Silbernagl, Verfassung und gegenwärtiger Bestand sämmtlicher Kirchen des Orients. Eine kanonistisch-statistische Abhamdlung, Landuhut, 1865.

Întrucât lucrările care cuprind comentarii la canoane, apărute în Occident, au influenţat şi au fost folosite ca important material bibliografic pentru lucrările sistematice din Orientul ortodox în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, precizăm aici câteva: Christian Wolf (Christianus Lupus, Synodorum generalium ac provincialium decreta et canones, Louvain, 1665); John Cabassut (Cabassutius, Notitia ecclesiastica historiarum conciliorum et canonum, Lyon, 1680); William Beveridge (Beverigius, Συνοδικον sive Pandectae, 2 vol., Oxford, 1672[15]); dar şi lucrările lui Zeger-Bernard Van Espen (1646-1728), William Bright (profesor la Oxford între 1868-1901), Karl-Joseph Hefele (1809-1898) şi mai târziu monumentala operă a lui Eduard Schwartz.

---

[1] Vezi mai multe detalii la R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, pp. 392-420; B. FLORIN, „Contribuţii la dezvoltarea dreptului bisericesc român în sec. XIX”, in: Studii Teologice, 9-10 (1959); Vezi şi valoroasa lucrare Contribuţiuni la istoria dreptului bisericesc, de Ion MATEIU.

[2] R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, p. 398.

[3] Prof. Dimitrie BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, p. XIV.

[4] M. ŞESAN, Biografia canonistului Dr. V. Şesan [Biographie du canoniste Dr. V. Şesan], in: Candela, 1942.

[5] R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, p. 402.

[6] Valeriu MOLDOVAN, Curs elementar de Drept bisericesc comparat, Cluj, 1930, p. 3.

[7] Sorin JOANTĂ, Contribuţia Pr. Prof. Dr. Liviu Stan la dezvoltarea dreptului bisericesc, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2002, p. 5.

[8] REDACŢIA, „Necrolog Pr. Prof. Dr. Liviu Stan”, in: Biserica Ortodoxă Română, 3-5 (1973), p. 479.

[9] Ibid., p. 478.

[10] Sorin JOANTĂ, Contribuţia Pr. Prof. Dr. Liviu Stan la dezvoltarea dreptului bisericesc, p. 8.

[11] Prof. Dr. M. ŞESAN, „Ştefan Ţankov”, in: Mitropolia Ardealului, 3-4 (1957), p. 291.

[12] Ibid., pp. 291-293.

[13] Ibid., p. 293.

[14] N. CHIŢESCU, „Sărbătorirea prof. Ştefan Ţankov”, in: Biserica Ortodoxă Română, 12 (1956), pp. 1145-1157.

[15] Vezi H. R. PERCIVAL, The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, Grand Rapids, Michigan, 1977, pp. XVIII-XIX; „Beveridge”, in: Oxford Dictionary of the Christian Church, II ed., Oxford, 1974, p. 166; Această lucrare a lui Beveridge s-a impus în Occident, cât şi în Orient. Patriarhul Dositei al Ierusalimului a trimis un exemplar al lucrării patriarhului Adrian al Moscovei pentru a putea să corecteze textul din Kormciaia Kniga. Cf. J. ŽUŽEK, „Kormčaja Kniga, Studies of the Chief Code of the Russian Canon Law”, in: OCA, 168 (1964), p. 56.