Cu ce ne putem mandri?

Sfintii Parinti spun ca omul n-are cu ce sa se mandreasca: "Sunt ale tale numai virtutile pe care le-ai implinit fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost data tot de la Dumnezeu. Pe seama osardiei tale sa pui doar nevointele pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al tau, ci e faptura lui Dumnezeu", zice Ioan Scararul. Ca atare, orice am face nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu ne-a facut in asa fel ca nu ar fi trebuit deloc sa facem raul, dar noi ne-am bagat singuri in suflet pacatul si stricaciunea.

Toate darurile duhovnicesti sunt ale lui Dumnezeu. Tu, daca ai minte, nu te poti mandri cu avutul altuia, cu haina altuia, cu scrierea altuia, pentru ca stii prea bine ca nu sunt ale tale. La fel si fata de Dumnezeu. "Te poti mandri numai cu pacatele tale", zice un Sfant Parinte. Iar sa te mandresti cu ceea ce ti-a dat Domnul e cea mai mare nebunie, fiindca aceste daruri, dupa cum spune Isaac Sirul, nu sunt avutul tau, ci ti-au fost date de Dumnezeu, si daca nu vei umbla dupa poruncile Lui si dupa voia Lui Domnul isi va lua de la tine darurile Sale, avutul Sau, si vei semana cu un om caruia i s-a luat tocul care tocmai fusese inmuiat in cerneala. Trebuie sa ne amintim ca toate acestea nu-s ale noastre, ci sunt bogatia Domnului, pe care noi nu facem altceva decat s-o risipim si sa o stricam.

Domnul spune ca cel ce are in sine trufie are drac inlauntrul sau. "Calugarul trufas nu are nevoie de drac, pentru ca singur s-a facut siesi drac si potrivnic", citim la Ioan Scararul. Orice ar face un asemenea om este in zadar si nu va aduce nici un folos. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca monahul trufas nu se da in laturi de la nimic - nici de la rugaciune, nici de la post, nici de la priveghere, nici de la dormitul pe pamantul gol, nici de la alte nevointe grele -, insa le face pe toate atata vreme cat ii convine dracului ce sade in el, atata vreme cat le face pentru egoul sau, pentru ca omul ce se slaveste in desert este, precum am spus, inchinator la idoli.

Se cuvine sa uitam de toate virtutile noastre, pentru ca toate sunt ale lui Dumnezeu: cel ce se mandreste cu ele se afla intr-o stare groaznica, pentru ca are in sine drac. Unui asemenea om ii poate ajuta numai Dumnezeu si, dupa cum spune Ioan Scararul, rana lui "nu se tamaduieste de catre oameni". Ne putem doar ruga pentru un asemenea om, dar nu-l putem ajuta nici cu cuvantul, nici cu fapta: "Cine este robit de trufie, acela are trebuinta de ajutorul lui Dumnezeu insusi, caci desarta e pentru unul ca acesta izbavirea cea de la oameni".

Cum sa ne luptam cu starea aceasta? Daca am savarsit un lucru bun, trebuie sa ne amintim ca sub masca multumirii aduse lui Dumnezeu se strecoara ades trufia. Sa ne amintim de vames si de fariseu. Fariseul chiar era altfel decat vamesul, vamesul n-avea faptele lui - dar prin slava desarta si-a nimicit singur rasplata. Nu se cuvine sa incepem rugaciunea, mai ales de marturisire si multumire, zicand: „slava Domnului, nu am cutare si cutare pacat, fac cutare si cutare lucru bun". Si deseori facem asa. Ioan Scararul spune despre trufie: "Sa ascultam, toti cei ce vrem sa scapam din aceasta groapa: foarte ades aceasta patima primeste hrana de la multumirea adusa lui Dumnezeu. Am vazut oameni care cu gura multumeau lui Dumnezeu semetindu-se in cugetele lor. Despre aceasta da marturie limpede fariseul, care a zis: Dumnezeule, Iti multumesc (Lc. 18, 11)".

Ideea este nu ca nu trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce facem - pentru ca, intr-adevar, toate sunt ale Lui, darul Lui -, ci ca zicand: „Iti multumesc fiindca am devenit atat de bun" punem accentul pe noi insine. Asadar, aceia dintre noi care au unele faptele bune trebuie sa-si aduca aminte ca marturisirea si multumirea trebuie sa inceapa cu pocainta si cu smerenia, si de-abia apoi putem da multumita lui Dumnezeu, in primul rand pentru faptul ca ne da vreme de pocainta. Trebuie sa ne amintim ca nu ne putem apropia de Dumnezeu in trufie. De la rugaciunea de multumire fariseica nu putem astepta nimic mantuitor, nimic folositor pentru pocainta.

Trufia ne impiedica in primul rand sa ne pocaim, ne departeaza de pocainta, pentru ca in esenta sa este "lepadare de Dumnezeu" si de ajutorul Lui, „nascocire draceasca", si daca inca nu avem asta in noi, apoi avem deja „defaimarea aproapelui si trambitarea nerusinata a propriilor osteneli".

Trebuie sa ne amintim si ca in aceeasi masura cu trufia aduce piedici pocaintei si deznadejdea. Deznadejdea este de doua feluri: uneori vine din multimea pacatelor si multa intristare, alteori - din trufie si semetie. Daca toata vremea m-am socotit bun, toata vremea am nadajduit in mine insumi, in puterile mele, am crezut ca nu sunt la fel ca ceilalti, si deodata am cazut, aratandu-ma mai rau chiar decat toti, bineinteles ca in mine ia nastere deznadejdea.

Despre aceasta vorbeste Ioan Scararul: "Este o deznadejde care vine din multimea pacatelor si din impovararea constiintei si din intristarea nesuferita, cand sufletul, din pricina multimii rautatilor sale, se afunda, si de greutatea lor se ineaca in adancul dezna-dajduirii. Este insa si un alt fel al deznadejdii, care vine din trufie si semetie, cand ceia ce au cazut socot ca nu au meritat aceasta cadere. Cel ce va cugeta adanc la lucrul acesta va afla ca intre unii si ceilalti este deosebire: cei dintai se lasa prada nepasarii, iar ceilalti, in deznadejdea lor, se tin si de nevointa". Bineinteles ca nici o deznadejde, nici cealalta nu pot sa ne aduca la pocainta.

Cum sa ne luptam cu deznadejdea ce vine din trufie? De acest fel de deznadejde ne vindeca, dupa Ioan Scararul, smerenia si neosandirea aproapelui, iar de cea care ia nastere din pacate ne mantuieste gandul la milostivirea Domnului, Care a zis ca trebuie sa iertam aproapelui nostru de saptezeci de ori cate sapte. „Insa de cea dintai tamaduiesc infranarea si nadejdea cea buna, iar de cea din urma - smerenia si neosandirea nimanui".

Trebuie sa ne amintim ca deznadejdea este un mare pacat si sa nu uitam sfatul pe care l-a dat Domnul lui Petru. Daca El ne-a poruncit noua, care suntem slabi, sa iertam atat, cu cat mai mult ne va ierta El daca ne vom pocai? Ioan Scararul spune: "Nu te ingrozi nici de ai cadea in fiece zi si nu te abate de la calea lui Dumnezeu, ci stai cu vitejie". „Cand intristarea pentru pacate ne trage spre deznadejde, sa nu incetam sa ne amintim ca Domnul i-a poruncit lui Petru sa-l ierte pe cel ce a pacatuit de saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21) - iar Cel ce a dat aceasta porunca altuia, fara indoiala ca o va implini neasemuit mai mult El insusi".

Dupa cat s-ar parea, deznadejdea si trufia sunt potrivnice una alteia din fire, insa - ciudat lucru - ele pot da mana ca sa ne impiedice de la pocainta. Ioan Scararul scrie: "Dupa cum nunta si moartea sunt potrivnice intre ele, nici trufia si deznadejdea nu au impreuna-glasuire intre ele; insa din reaua mestesugire a dracilor putem vedea intr-un singur om amandoua aceste patimi".

Trebuie sa ne straduim, pe cat ne sta in putere, sa sporim in virtute, dar totodata sa vedem in toate faptele noastre bune nu meritul nostru, ci meritul lui Dumnezeu - si atunci, putin cate putin, vom nimici ingraditura ce ne desparte de pocainta adevarata.

Sfantul Serghie Meciov

Cum, când şi de ce a apărut monahismul? - Interviu cu Acad. Emilian Popescu

„Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun.“ „La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau unui zel special.“ În epoca bizantină, „monahii puteau chiar să răstoarne un împărat, dacă se abătea de la dreapta credinţă“. „Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta, îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire.“ Despre cum s-a născut, cum a evoluat şi cum a influenţat monahismul lumea creştină, aflaţi din interviul cu academicianul Emilian Popescu.
Când a apărut monahismul?

Există mai multe opinii, unele ale unor învăţaţi laici, altele ale învăţaţilor creştini. Unii învăţaţi laici socot că originile monahismului ar sta chiar în epoca romană, în epoca principatului, când persoane foarte sărace se retrăgeau la marginea comunităţilor şi chiar mai departe, ca să scape de obligaţiile fiscale impuse de stat. Acest fenomen s-a petrecut mai ales în Egipt, unde clima, fructele şi peştele din preajma Nilului asigurau condiţiile minime de trai. Această retragere din societate era numită „anahoresis“, de aici anahoret, cuvânt a cărui semnificaţie iniţială, aşadar, nu a fost de natură religioasă, ci de natură socială. Se mai spune că, la un moment dat, aceşti anahoreţi retraşi din motive sociale au intrat în legătură cu diferite curente filosofice, care le-au dat nişte idealuri de viaţă, pe care ei le-au cultivat. Mai sunt şi păreri care pun originile monahismului în legătură cu aşa-zişii „terapeuţi“, asceţi iudei, greci şi egipteni, care trăiau pe lângă templele lui Isis din Egipt şi aveau idealul purificării de patimi.

Despre monahismul motivat creştin, de când putem vorbi?

Există o altă tradiţie în legătură cu originile creştine ale monahismului, aceea a Sfântului Ioan Casian. Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun. Aceasta este opinia Sfântului Ioan Casian, sprijinită şi de informaţii din Faptele Apostolilor. Învăţaţii creştini socot că şi numai învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, modul Lui de viaţă şi după aceea învăţătura Sfântului Apostol Pavel erau suficiente pentru a inspira monahismul, fără a mai fi nevoie de alte surse de inspiraţie.

Monahismul, reacţie la secularizarea Bisericii?
Primele comunităţi bisericeşti au fost, evident, strict legate de spaţiul urban. În ce moment monahismul, dezvoltat în afara cetăţii, ca o altă formă de manifestare a duhului creştin, a devenit interesant pentru Biserică?

La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau unui zel special, prezent la o persoană, la două sau la mai multe. Deci nu intrase ca o instituţie sub autoritatea Bisericii. Trebuie să ţinem cont, totuşi, că la începuturile sale Biserica avea o organizare modestă, mai bine pusă la punct în oraşe. Monahismul eremitic - de la „eremos“, pustiu, retras - s-a dezvoltat în zone pustii, în Egipt, în sudul Palestinei, în Siria, şi după aceea, mai târziu, şi în Asia Mică. În acest context deci apare şi numele celui mai celebru monah creştin, care a întemeiat viaţa eremitică, Sfântul Antonie cel Mare, ce s-a născut pe la anul 250 şi a trăit până în 356. Sfântul Antonie, un eremit, aşadar, a lăsat mulţi ucenici, între care Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei. Faptul că episcopul Alexandriei este ucenic al unui eremit, trăitor în pustie, este dovada cea mai limpede despre cât de strânse erau legăturile dintre monahism şi ierarhie, încă de la începuturile secolului al IV-lea.

Există o opinie, conform căreia monahismul ar fi fost şi o reacţie la o tendinţă de secularizare în Biserică, ce se făcea simţită la sfârşitul secolului al III-lea, dar mai ales după 313, când încetează persecuţia asupra creştinilor. Cât adevăr este în această teorie?

Nu poate să fie vorba de o secularizare în Biserică la sfârşitul secolului al III-lea, pentru că Biserica era în plină perioadă de persecuţii; persecuţiile generale ale Bisericii au început la mijlocul secolului al III-lea. Primul care a dezlănţuit persecuţiile a fost împăratul Deciu, în jurul anului 250. Apoi a urmat Valerian, Galerius, Aurelian ş.a.m.d.

Dar după încheierea acestei perioade?

Perioada de relaxare a început abia în timpul împăratului Constantin cel Mare, după 313. Constantin cel Mare este primul care, prin Edictul de la Mediolanum, restituie creştinilor bunurile confiscate şi transformă Biserica într-o instituţie cu drepturi depline. E greşit spus că ar fi apărut vreo tendinţă de secularizare a Bisericii. Se lupta încă pentru existenţă, pentru că şi după 313 au mai fost persecuţii, în timpul lui Liciniu (308-324), Iulian Apostatul (361-363). Nu e valabilă această ipoteză. Abia după ce s-au terminat persecuţiile, când Biserica a avut un sinod care i-a clarificat pentru prima dată doctrina, în 325, atunci s-a putut organiza, după ce şi-a căpătat oarecare siguranţă de sine.
Se spune că la Sinodul din 325, la care a participat şi împăratul Constantin, erau prezenţi foarte mulţi oameni care trecuseră prin persecuţii; unii aveau un ochi scos, alţii aveau cicatrice în obraz, alţii aveau câte un genunchi anchilozat pentru rănile suferite. Se putea seculariza Biserica în acele vremuri când încă amintirea persecuţiilor era atât de vie?

„Trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului“
Ce a adus nou viziunea monastică asupra modului creştin de a trăi, referindu-ne la acea spiritualitate dezvoltată în pustiul egiptean?

Există o tendinţă firească a omului de curăţire de patimi. Chiar la epicurei, la stoici, se vorbea de katharsis, de purificare, însă avea cu totul alt conţinut, era un conţinut filosofic. Când a luat fiinţă monahismul creştin, atunci esenţială a fost legătura cu Dumnezeu, rugăciunea şi trăirea experienţei contactului cu Dumnezeu.
Fără îndoială, spiritualitatea monahală a fascinat Biserica şi a influenţat-o într-un mod greu de apreciat pe deplin, însă cum a fost, la început, percepută viaţa monahală: ca o formă, printre altele, de a trăi spiritul evanghelic ori ca un superlativ al vieţii creştine?
Era urmarea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos dusă la străduinţe maxime, pentru că Mântuitorul le-a spus că cine doreşte să vină după El să-şi vândă ce are şi să-şi facă comoară în ceruri. Ca să ajungi la hotărârea de a părăsi lumea, de a vinde tot şi de a pleca într-un loc necunoscut şi de a te lăsa numai în grija lui Dumnezeu însemnează o mare tărie de suflet şi un eroism pe care nu-l putea avea oricine. Deci, este un fel de trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos, într-un mediu adecvat, departe de societate, pentru că societatea te perturbă în această privinţă.
Monahii în cetate
Vă propun un subiect interesant: legătura dintre monahism şi spaţiul public bizantin. După ce Biserica a obţinut libertate, poveştile despre monahi, învăţătura, statura deosebită a unor oameni sfinţi dintre rândurile monahilor, cu siguranţă au fascinat şi au cucerit spaţiul public bizantin şi societatea devenită creştină, între timp.
În primul rând, trebuie să spun că monahismul răsăritean a reprezentat un ideal măcar vrednic de văzut pentru tinerii de atunci. Erau pelerinaje frecvente din Apus la Locurile Sfinte, cu şedere îndelungată în mănăstiri. Exemple avem chiar de la noi, cu Sfântul Ioan Casian, Sfântul Gherman, care, înainte de a ajunge în Italia, au stat vreme îndelungată alături de părinţii din pustiu.
În acele vremuri, orice om care căuta desăvârşirea trebuia să meargă şi să vadă experienţa monahilor. Monahii căpătaseră un prestigiu foarte mare, aşa cum se bucură astăzi de un prestigiu deosebit universităţi ca Princeton sau Harvard. Mulţi mergeau acolo ca să vadă cum trăiesc monahii, iar vieţuirea acestora au adus-o şi în capitala imperiului.
De pildă, monahismul în capitala Imperiului Bizantin a fost adus de un călugăr din Siria, Isaac, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Iniţial, el a întemeiat o mănăstire mai modestă, însă a câştigat un demnitar mare bizantin, Dalmat, care a dat bani, şi în anul 383 s-a clădit o mănăstire puternică în Constantinopol. Dar nu a fost numai mănăstirea lui Dalmat, a mai fost şi mănăstirea achimiţilor, acei călugări care se rugau în schimburi, fără oprire, ziua şi noaptea, şi multe altele, după aceea.
În afară de faptul că aveau ca ideal rugăciunea pură şi legătura cu Dumnezeu, aceste mănăstiri din Constantinopol cinsteau şi moaştele de sfinţi, devenind şi mai atractive, din acest punct de vedere. De pildă, capul Sfântului Ioan Botezătorul era adus la Constantinopol într-o mănăstire de acolo, foarte importantă; moaştele Sfinţilor Serghie şi Vah, la fel, tot la Constantinopol, Cosma şi Damian, erau mănăstiri şi lângă ele existau şi aşezăminte de primire a bolnavilor, şi se relatează că oamenii veneau, stăteau o perioadă în aceste aşezăminte, se rugau şi plecau sănătoşi.
Curând, monahii au devenit foarte influenţi în societate. Ei aveau ca fii duhovniceşti mari personalităţi politice, iar influenţa lor în problemele foarte importante, chiar politice, era foarte mare; dar mai ales în cele bisericeşti.
În timpul împăratului Justinian, monahii erau bine primiţi chiar în palatul imperial. Lui Justinian îi făcea mare plăcere să poarte discuţii cu monahii îmbunătăţiţi. De altfel, el avea convingerea că rugăciunile monahilor şi prezenţa mănăstirilor în imperiu aduc pacea; îi considera pe călugări „îngeri în trup“ şi, din acest motiv, a luat numeroase măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii monahale.
În mănăstiri se desfăşura şi o intensă activitate intelectuală şi culturală. Se copiau manuscrise, se difuzau cărţi. Categoric, monahismul a avut un rol foarte important în societatea bizantină. Monahii puteau chiar să răstoarne un împărat dacă se abătea de la dreapta credinţă.
„Astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri“
Vă propun să facem un arc foarte lung peste timp, până în zilele noastre. Aţi putea face o descriere a lumii monahale de astăzi?
În România sau în lume?
În lumea creştină, în ansamblu.
Monahismul are o extindere diferită în ţara noastră şi în lume. Sunt ţări din Europa sărace în monahi în momentul de faţă, iar acest fapt este un semn al crizei spirituale prin care trece Apusul astăzi. În lumea romano-catolică există mănăstiri mari, cum este de pildă Maria Laach, în Germania, o mănăstire de tradiţie gregoriană, splendidă, dar cu foarte puţini călugări. Clădiri imense, biblioteci, dar sunt foarte puţini monahi. La fel şi în Spania. Se remarcă o criză a monahismului care adapă criza spirituală.
Şi la noi se poate sesiza, în momentul de faţă, o criză a monahismului, cu toate că avem un număr mare de monahi, pentru că afluxul, chemarea la monahism, este mai săracă decât acum zece sau cincisprezece ani.
După Revoluţia din 1989, a fost un aflux foarte mare spre mănăstiri. Mulţi s-au dus fără chemare, s-au dus numai pentru ca să-şi asigure ziua de mâine; mulţi au plecat, iar acum se găsesc tot mai puţini doritori de a merge să se consacre lui Dumnezeu.
Totuşi, ca un fapt îmbucurător, astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri. Eu cunosc chiar dintre absolvenţii mei de la Facultatea de Teologie de la Iaşi băieţi excepţionali care s-au dus la mănăstiri. Mănăstirea Putna, de exemplu, are un număr mare de monahi licenţiaţi în Teologie sau în alte ştiinţe. Am cunoscut în vara anului trecut, la Galaţi, doi călugări, ajutoare apropiate ale Preasfinţitului Casian, unul cu studii de matematică şi fizică, celălalt cu studii de informatică. Dar nu sunt mulţi din aceştia. La Athos am cunoscut tot aşa, şi greci, dar şi occidentali, care au trecut la Ortodoxie şi au intrat în mănăstire.
Este un procent mai mare acum de intelectuali printre monahi, decât acum, să zicem, cincizeci sau o sută de ani.
„Toată gălăgia asta îi va determina pe unii să-şi caute liniştea în mănăstire“
Ce influenţă credeţi că exercită monahismul în lume, astăzi? Vă rog să vă referiţi la spaţiul ortodox, în general, şi la spaţiul românesc, în special.
Spaţiul ortodox are şi el particularităţile lui. În Bulgaria e sărăcie mare şi de preoţi şi de monahi, în Serbia, cu conflictele astea, au fost distruse mănăstiri... În Grecia este mai bine; au mănăstiri foarte bine puse la punct, destul de populate. Intelectualii greci au legături strânse cu mănăstirile; au duhovnici în ele. Există, deci, o legătură strânsă în Grecia între intelectualitate şi monahism. La noi, mai puţini intelectuali merg la biserică sau la mănăstiri...
Sau nu se afişează. Poate că au nişte reţineri pe care le-au dobândit în perioada comunistă de a nu se afişa, de a fi mai discreţi în această privinţă.
Nu ştiu cât se afişează, cât nu se afişează, chestiunea este că, dacă sunt cu adevărat intelectuali şi creştini, n-au de ce se ascunde. Să se arate, să spună că merg să se spovedească şi lucrul acesta poate să devină un model şi pentru alţii. Dar nu sunt mulţi intelectuali cu tragere către duhovnicie. La noi, intelectualitatea este ruptă de Biserică, de mai multă vreme. Eu bănuiesc că acest lucru s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Revoluţia de la 1848 şi după reforma lui Cuza.

Care sunt speranţele dumneavoastră legate de viitorul monahismului?
Cred că monahismul se va întări în viitor, pentru că dezgustul de lume creşte acum. Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire. Fără îndoială, monahismul va dăinui.

Notă: Interviu realizat de diacon Nicolae Pascal şi publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică”, nr. 54 (168) din 18 ianuarie 2009.

Întâlnirea reprezentanţilor Facultăţilor de Teologie din Europa la Graz, în Austria

Reprezentanţii Facultăţilor de Teologie din Europa s-au întâlnit zilele acestea, la Graz, în Austria. Reuniunea consultativă are rolul de a crea parteneriate între Facultăţile de Teologie.

Mai multe detalii a oferit pentru Radio TRINITAS, părintele profesor Daniel Benga, Prodecanul Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti: „La această manifestare academică sunt prezente foarte multe facultăţi din toată Europa, fiind peste 30 de participanţi şi sunt reprezentate atât facultăţi de teologie ortodoxă, cât şi cele de teologie catolică şi teologie protestantă, începând din Scandinavia, până în Peninsula Iberică, Moscova, Armenia, dar şi facultăţile din sud-estul Europei. Tema de discuţie este ‘Teologia Academică - între educaţie, cercetare şi ştiinţă’ şi s-a încercat găsirea unor soluţii pentru ca facultăţile de teologie din Europa să aibă o voce comună cu care se poată adresa instituţiilor europene şi societăţilor europene, datorită faptului că se observă un fenomen interesant şi îngrijorător în Europa de vest, în special, faptul că teologia devine tot mai marginalizată în universităţi, iar studiile teologice nu mai sunt finanţate cum se cuvine şi există o nouă tendinţă de a etala facultăţi în care se studiază aşa numitele studii religioase, adică omul studiază religia dintr-o perspectivă neutră, participanţii din Scandinavia, din Olanda arătându-şi îngrijorarea lor pentru faptul că studenţii nu mai vin să studieze teologie, ci studii religioase, ceea ce face ca numărul studenţilor în aceste facultăţi să fie din ce în ce mai mic”.

În cadrul întâlnirilor au fost luate în discuţie, printre altele, atât probleme misionare, cât şi financiare: „În timpul dezbaterilor s-a discutat foarte mult despre proiecte comune ale Facultăţilor de Teologie din Europa şi anume, referitoare la impactul pe care Religia şi credinţa îl au în special asupra societăţii şi asupra modului în care Teologia trebuie comunicată lumii de astăzi. În acelaşi timp, în special participanţii ortodocşi, noi, cei din România, am insistat asupra relaţiei foarte strânse pe care Teologia Academică trebuie să o aibă cu Biserica şi susţinerea pe care Teologia Academică trebuie să o aducă misiunii Bisericii şi implicării Bisericii în societate, iar acest punct a fost unul important în discuţiile pe care le-am purtat”, a mai adăugat părintele profesor Benga, după cum ne informează TRINITAS TV.

La consultaţia Facultăţilor de Teologie de la Graz participă şi ierarhi din întreaga Europă: „Din partea Bisericii Ortodoxe participă Eminenţa Sa Mitropolitul Emanuel al Franţei care este în momentul de faţă şi Preşedintele Conferinţei Bisericilor Europene şi care a ţinut o prelegere foarte interesantă şi importantă cu privire la relaţia dintre Teologie, ştiinţă şi educaţie din perspectiva Conferinţei Bisericilor Europene. În acelaşi timp va fi prezent şi Eminenţa Sa Mitropolitul Michael al Austriei care face parte din Patriarhia Ecumenică. Din partea Bisericii Catolice este prezent Cardinalul Karl Lehmann care este episcop de Mainz şi în acelaşi timp şi Preşedintele Conferinţei Episcopilor Catolici din Germania. Din partea Bisericii Evanghelice din Austria a fost prezent un episcop”, a mai precizat părintele profesor Daniel Benga.

Întâlnirea reprezentanţilor Facultăţilor de Teologie din Europa se va încheia mâine, 10 iulie, cu un moment festiv.
www.basilica.ro

Drept la replică: Mult duh de răzvrătire şi puţin spirit realist

Biroul de presă al Patriarhie Române, ne informează:

În cotidianul Crai Nou din Suceava din 1 iulie 2010, a fost publicat articolul intitulat Catedrala Mântuirii Neamului, între împlinire, dileme morale şi deziluzie, semnat de pr. Prof. dr. Mihai Valică de la catedrala Sfânta Treime din Vatra Dornei. În legătură cu unele opinii ale autorului, precizăm:

Din toamna anului 2007, construirea Catedralei Mântuirii Neamului reprezintă un proiect prioritar al Patriarhiei Române. În acest moment, Patriarhia Română a ajuns la etapa încheierii contractului de proiectare cu firma câştigătoare, obţinerea autorizaţiei de construire, alegerea constructorului sau constructorilor viitoarei Catedrale patriarhale şi începerea efectivă a lucrărilor.

Întrucât costurile ridicării Catedralei la „roşu” sunt estimate la aproximativ 100 milioane de euro, în condiţiile nealocării unui sprijin financiar de la bugetul de stat (aşa cum prevede Legea pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului), Patriarhia Română intenţionează să solicite deschiderea unei linii de creditare la una sau mai multe bănci. Această modalitate de finanţare a construirii Catedralei, folosită la construirea altor lăcaşuri de cult din Bucureşti şi din ţară, nu justifică niciuna din temerile autorului articolului şi nici atitudinea sa incompatibilă cu preoţia, deoarece nu ajută deloc Biserica pe care pretinde că o slujeşte, ci doar o tulbură, întrucât el nu oferă soluţii realiste imediate ca alternativă la împrumutul bancar.

Precizăm că tocmai pentru a evita plata unor dobânzi bancare mari, Patriarhia Română va iniţia o campanie de colectare de fonduri prin donaţii benevole din partea clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi din diaspora română. Ajutorul bancar este necesar acum pentru că Patriarhia Română se află în faza în care nu mai poate amâna începerea lucrărilor de construire a Catedralei Mântuirii Neamului, care este o necesitate de ordin liturgic şi pastoral.

Este trist să constaţi faptul că, într-o pagină din ziarul Crai Nou girată de protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, un preot ortodox cu statut de profesor de teologie se poate înscrie în rândul celor ce se străduiesc din răsputeri să critice şi să împiedice construirea Catedralei Mântuirii Neamului.
www.basilica.ro

COMUNICAT DE PRESĂ: Semne de speranţă într-un context trist. Noi programe ale Patriarhiei Române

Biroul de presă al Patriarhiei Române, ne informează:

În zilele de 6-7 iulie 2010, la Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Dintre hotărârile luate menţionăm:

- Proclamarea anului 2011 ca Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română cu scopul întăririi şi promovării valorilor familiei creştine;
- Aprobarea Programului social şi pastoral în vremuri de criză economică propus de Patriarhia Română cu scopul ajutorării familiilor de vârstnici cu pensii mici, a familiilor sărace cu mulţi copii, dar cu venituri mici şi a bolnavilor săraci. Programul va fi derulat de fiecare eparhie la nivel de parohie, mănăstire, protopopiat şi centru eparhial prin intensificarea programelor sociale desfăşurate şi prin organizarea de noi cantine filantropice, colecte de alimente, îmbrăcăminte, alte produse de strictă necesitate şi bani cu scopul ajutorării categoriilor sociale defavorizate;
- Aprobarea unor măsuri de sprijinire a familiilor preoţilor din parohiile sărace prin constituirea de fonduri pastorale eparhiale alimentate prin contribuţii de solidaritate;
- Sfântul Sinod a hotărât să adreseze un apel la dialog frăţesc Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică) pentru o mărturie creştină comună în societatea românească contemporană din ce în ce mai secularizată cu speranţa creării unui climat de încredere şi respect reciproc între cele două Biserici româneşti. În acest context, ierarhii Sfântului Sinod şi-au dat acordul de principiu pentru o posibilă invitaţie a Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea în România. În acest sens, Patriarhia Română va evalua timpul invitaţiei în consultare cu alţi factori implicaţi.

În cadrul şedinţei sinodale a fost prezentat stadiul demersurilor pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. La finalul şedinţei, ierarhii Sfântului Sinod au participat la ceremonia de premiere a câştigătorilor concursului de proiectare pentru Catedrala Mântuirii Neamului, care a avut loc în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei. Cu acest prilej, a fost lansat oficial site-ul www.catedralaneamului.ro, dedicat Catedralei Mântuirii Neamului, realizat de centrul de presă Basilica în colaborare cu sectorul Monumente şi Construcţii bisericeşti şi cu sprijinul Serviciului IT ale Patriarhiei Române.

www.basilica.ro