DEPUNEREA DIN TREAPTĂ ÎN DREPTUL PENAL BISERICESC ORTODOX

 

 

Lect. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Acest termen DEPUNERE provine din limba latină (dēpōnō, ere, posuī, positum vt. – a pune jos, a părăsi, a renunța la ceva), depunerea din treaptă fiind o pedeapsă canonică regăsită în Biserica primară, pentru care s-au folosit mai mulți termeni, chiar dacă la început nu desemnau în mod expres noțiunea de depunere din treaptă (ἀπόφασις; ἀποϑέσει; ἒκπτωσις; παυσις ș.a.). Noțiunea de depunere din treaptă, înfățișată în termeni diferiți în limba greacă, este întâlnită și în textul canoanelor 5 Antiohia (μετάγεσϑαι 'εκ τῆς λειτουργίας, κατατίϑεσϑαι, καϑαιρεῖσϑαι, παντελῶς, καϑαιρεῖσϑαι τῆς λειτουργίας), 17 Niceea (καϑαιρεῖσϑαι τοῦ κλήρου και ἀλλότριον εἶναι τοῦ κανόνος), 32 Vasile cel Mare (καϑαιρεῖσϑαι τοῦ βατμοῦ), 21 Trulan (ἀπογιυμνουσϑαι τῆς ἱερατικῆς ἀξίας), folosindu-se în textul canoanelor 16 apostolic și 69 al Sfântului Vasile cel Mare și termeni precum (ἀφοριξέσϑω, ἀφορίξεσϑαι, ἐπιτιμάσϑω, ἀφορισμῶ, ἀργία).

Dacă în Biserica Romano-Catolică pedeapsa depunerii a fost înțeleasă în sensul degradării, a retrogradării, în Orient nu s-a făcut confuzie între pedepsele depunerii și degradării (vezi și degradare). În schimb, au existat confuzii privind noțiunea de depunere din treaptă și cea de caterisire. Elocventă este interpretarea canonoanelor 18 și 27 Sin. IV ecumenic asupra căreia sunt diferențe între canoniști. Dispoziția canonului 18 Sin. IV ecumenic prevede pedeapsa depunerii pentru clericii de mir și din mănăstiri care sunt vinovați de infracțiunea conspirațiunii sau complicității, unii ca aceștia trebuind să cadă din treapta lor, adică se fie depuși din treaptă. Canoniștii bizantini, Balsamon, Zonaras și Aristen au avut viziuni diferite asupra pedepsei aplicare clericilor vinovați de săvârșirea acestei infracțiuni. În timp ce în comentariul lui Balsamon se vorbește de caterisire, ceilalți doi canoniști, Zonaras și Aristen au considerat că trebuie aplicată pedeapsa depunerii din treaptă. Cu privire la canonul 27 Sin. IV ecumenic, se prevede pedeapsa depunerii din treaptă (gradu proprio) pentru clericii care răpesc femei sau care sunt complici. Spre deosebire de Nicodim Milaș care susține pedeapsa caterisirii pentru astfel de delicte, în traducerea latină Sfântul Dionisie Exiguul vorbește de depunere, folosind expresia „decidant gradu proprio”, adică depunerea din propria treaptă, întâlnind în același timp și expresia „de gradu suo eum dejecerint” pentru a se desemna pedeapsa depunerii.  

Pedeapsa depunerii este întâlnită frecvent în Biserica Răsăritului, în ciuda faptului că de-a lungul vremii modul în care a fost înțeleasă depunerea din treaptă a fost diferit. După mărturiile canonice ale Bisericii primare, pedeapsa depunerii a avut trei sensuri diferite ale aplicării ei: 1. oprirea de la săvârșirea lucrărilor sfinte pentru un anumit timp (can. 14 Sardica; 19, 133 Cartagina; 20 IV ec.; 3 VI ec.); 2. oprirea definitivă de la săvârșirea anumitor lucrări sfinte (can. 9 Neocezareea); 3. oprirea definitivă de la funcțiile preoțești, însă cu păstrarea demnității preoțești și a numelui de cleric (can. 8, 9 Neocezareea; 1 Ancira; 3, 26 VI ec.; 27 Vasile cel Mare). Depunerea propriu-zisă, adică depunerea definitivă sau pentru totdeauna era urmată de aplicarea pedepsei caterisirii, deși adesea s-a făcut confuzie sau mai precis s-au identificat termenii de depunere cu cel de caterisire. Un exemplu în acest sens, privind identificarea celor doi termeni, depunere și caterisire, îl găsim la canonistul clasic bizantin din secolul al XII-lea, Ioan Zonaras, care, referindu-se la canonul 2 de la Ancira (314), vedea în pedeapsa depunerii din treaptă ca pe o cădere din treapta preoțească și excludere din Biserică, o astfel de interpretare influențând pozițiile canoniștilor ortodocși de mai târziu. Deși în textul canonului 2 Ancira se prevede pedepasa depunerii din treaptă, în sensul că acel cleric vinovat este privat pentru totdeauna de funcțiile preoțești, în același timp păstrând demnitatea și numele de cleric, Zonaras păstrează linia specifică mentalității și terminologiei vremii sale. Tot Părinții Sinodului de la Ancira, în canonul 1, au îngăduit clericilor depuși din treaptă să păstreze demnitatea preoțească, împărtășindu-se așadar „de cinste  și de ședere...” (can. 1), fără a fi iertați pentru exercitarea puterii bisericești (învățătorească, sfințitoare sau conducătoare) în această perioadă.

Pedeapsa depunerii din treaptă este prevăzută de numeroase canoane. Vom face referire numai la câteva dintre ele. Pornind de la Părinții sinodului local de la Ancira, constatăm că în canonul 2 se statornicește un principiu conform căruia un cleric depus din treaptă poate să fie iertat numai de episcopul care a pronunțat pedeapsa. Conform canonului 9 Neocezareea, preotul depus rămâne cu toate onorurile preoțești, păstrând dreptul de a se împărtăși în altar cu ceilalți preoți, după interpretarea canonistului N. Milaș, pentru că s-a mărturisit de păcatul său înainte de hirotonie, în același timp trebuind să fie caterisit dacă nu va mărturisi păcatul devenit deja public. Pedeapsa depunerii se regăsește și în canonul 2 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), fiind depus de treaptă acel cleric care ar fi păcătuit sufletește, vădit cu doi sau trei martori, fără să fi stat timp suficient în fiecare treaptă a preoției. Dacă s-ar opune pedepsei depunerii trebuie caterisit pentru nesupunere față de hotărârea Părinților sinodali. Marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare a înțeles prin depunere din treaptă oprirea clericilor de la săvârșirea lucrărilor sfinte, depunerea preotului pentru o abatere din neștiință limitându-se la oprirea de a săvârși Sfintele Taine și ierurgii. Însă, în această stare aflându-se clericul, sub pedeapsa depunerii, totuși el poate să stea împreună cu prezbiterii (can. 27). Comentând acest canon, eruditul canonist Nicodim Milaș prevedea ca pentru acel cleric care ar săvârși o abatere de la disciplina Bisericii se va aplica pedeapsa depunerii din treaptă, adică i se ridică numai dreptul de a săvârși sfintele slujbe, păstrând numai numirea de preot și onoarea șederii (καϑέδρας) împreună cu preoții. Și canonul 1 de la Neocezareea prevede pedeapsa depunerii din treaptă, deși în acest caz au existat deosebiri de interpretare, plecând și de la confuzia existentă între depunere și caterisire. Astfel, preoții care s-ar căsători după hirotonie (hirotonia fiind impediment absolut pentru căsătorie) se supun pedepsei depunerii. În timp ce unii canoniști mai noi au interpretat dispoziția canonului 1 de la Neocezareea în sensul depunerii preotului căsătorit după hirotonie, adică a scoaterii lui din treapta sa, canonistul bizantin Zonaras vede în aceasta aplicarea pedepsei caterisirii, întrucât acel cleric care ar fi îndrăznit să se căsătorească după ce a fost trecut în catalogul ieraticesc trebuie să fie scos din demnitatea sa și caterisit. Cu privire la episcop, canonul 9 al Sinodului III ecumenic dispune pentru episcopul depus păstrarea de către acesta a numelui, cinstei și a comuniunii de episcop, înțelegându-se de aici de către unii canoniști că demisia înaintată de episcop sinodului trebuie să fie urmată de depunere, iar de către canoniștii clasici bizantini că demisiei episcopului îi urmează excomunicarea (afurisirea).

Din păcate, au existat și canoniști ortodocși români care au identificat cele două noțiuni de depunere și caterisire, precum Valerian Șesan și Spiridon Cândea, care vedeau în depunerea din treaptă pierderea de către un cleric a tuturor drepturilor care țin de exercitarea puterii bisericești, această pedeapsă numindu-se și caterisire, degradare sau excludere din cler. Această identificare noțional-semantică a fost preluată și în unele manuale sau studii. Alți canoniști, precum Nicodim Milaș și Liviu Stan, urmând legislația canonică și practica judiciară a Bisericii Ortodoxe, au înțeles prin noțiunea de depunere din treaptă oprirea pentru totdeauna de la funcțiunile preoțești cu păstrarea numelui și a onoarei clericale.     

Așadar, după legislația canonică ortodoxă, prin pedeapsa depunerii din treaptă s-a înțeles oprirea pentru totdeauna a clericilor de la săvârșirea sfintelor slujbe, mai ales de la săvârșirea Sfintei Liturghii, păstrând totuși numele și onoarea șederii împreună cu ceilalți clerici din treapta lor.

BIBLIOGRAFIE:

1. BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899;
2. BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul bisericesc, vol. II, Iași, 1899;
3. BUZAN, Sever, „Natura caterisirii”, în rev. GB, XIX (1960), nr. 5-6;
4. CÂNDEA, Pr. Spiridon, Pedeapsa depunerii din cler, Sibiu, 1934;
5. DURĂ, Pr. Prof. Nicolae V., Precizări privind unele noțiuni ale Dreptului canonic (Depunere, Caterisire, Excomunicare – Afurisire și Anatema) în lumina învățăturii ortodoxe. Studiu canonic, EIBMBOR, București, 1987;
6. ȘESAN, Prof. V, Curs de Drept bisericesc universal, Cernăuți, 1942;
7. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, EIBMBOR, București, 1990;
8. FLOCA, Arhid. Prof. univ. dr. Ioan N., „Caterisirea în Dreptul bisericesc ortodox”, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2006;
9. FLOCA, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005;
10. IVAN, Prof. I, „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Înalt Prea Sfințitul Patriarh Justinian – 1948 – 1953”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXII (1954), nr. 1;
11. L’HUILLIER, Arhiepiscop Peter (Pierre), Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, Ed. Gnosis, Bucureşti, 2000;
12. L’HUILLIER, Mgr. Pierre, „Economie et Théologie Sacramentaire”, în Istina, no. 1/1972;
13. L’HUILLIER, Mgr. Pierre, „Rapport entre pouvoirs d’ordre et de jurisdiction dans la Tradition orientale”, în Revue de Droit canonique, T. XXIII, no. 1-4/1973;
14. MILAŞ, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, trad. de D. I. Cornilescu şi V. S. Radu, Bucureşti, 1915;
15. MOISESCU, Iustin, Ierarhia  bisericească  în  epoca  apostolică, Editura  Centrului Mitropolitan  al Olteniei, Craiova, 1955;
16. MUNTEANU, Pr. Al., „Întărirea disciplinei clerului potrivit sfintelor canoane şi legiuirilor actuale ale Bisericii Ortodoxe Române”, în rev. GB., XXXIX (1980), nr. 6-9;
17. POCITAN, V., Compendiu de Drept bisericesc, București, 1898;
18. PUFULETE, Pr. Drd. Silviu, „Pedeapsa coborârii din treaptă după canoanele Bisericii Ortodoxe”, în rev. ST, XXVII (1975), nr. 3.

INTERVIU CU DUMNEZEU......

"- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
... Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna ."
OCTAVIAN PALER

In atentia studentilor anului IV Pastorala, Departamentul de Teologie, Craiova (2011-2012)

Pe site-ul de mai jos al CSC, Cluj, puteti gasi in format electronic:
1. Statutul pentru organizarea si functionarea BOR (cu modificarile din februarie 2011);
2. Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale BOR;

http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/statutul-bor.html

dar si alte surse, informatii diverse si studii de specialitate.

3. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007, poate fi gasita pe site-ul:

http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1661

Noțiunea de „cumul” după legislația canonică ortodoxă

Iulian Mihai Constantinescu

Acest termen juridic, cumul (din lat. cumulō – a aduna grămadă; cumulus, -i - grămadă, adaos, fr. cumul) se referă la deținerea în același timp a mai multor funcții sau atribuții remunerate de către o singură persoană. Fără a intra aici în detalii privind noțiunea de cumul din perspectivă juridică, ci numai din perspectiva dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, prin acest termen se înțelege faptul că un cleric nu poate funcționa concomitent la două sau mai multe biserici, fiind pedepsit cu depunerea cel ce ar îndrăzni să încalce această rânduială canonică, existând totuși o excepție și anume atunci când este lipsă de preoți (can. 5, 6, 10 IV ec.; 15 VII ec.).

Acest termen de cumul implică în dreptul canonic ortodox noțiunea de jurisdicție (jus, juris – drept, dreptate, legi; dictio,-onis – pronunțare, dicțiune; jurisdictio,-onis – jurisdicție, pronunțare a dreptului). Prin Sfânta Taină a Preoției, clericii primesc o destinație precisă, adică o jurisdicție limitată din punct de vedere teritorial, neputând discuta în cazul treptelor preoției de instituire divină de primirea jurisdicției universale ca destinație, care ține de harisma excepțională a apostolatului, ci de primirea unei competențe clar delimitate, mai precis exercitarea puterii bisericești în cele trei ramuri, învățătorească, sfințitoare și conducătoare, la nivelul parohiei sau eparhiei pe seama cărora sunt hirotoniți.

În călătoriile misionare întreprinse conform mandatului divin (Matei XXVIII, 19-20), pentru a fi martori Domnului până la marginile pământului, Sfinții Apostoli au hirotonit episcopi, preoți și diaconi pe care i-a rânduit cu destinație precisă în noile comunități creștine pentru a lucra responsabil în exercitarea puterii bisericești (F.A. XIV, 23; Tit I, 5; I Petru V, 2), impunându-se în timp și principiile canonice al autonomiei și teritorial atunci când organizarea teritorial-administrativă civilă a permis acest fapt, în același timp fiind interzise în Biserică imixtiunile jurisdicționale.

Astfel, fiecare cleric prin hirotonie primește o destinație sau o jurisdicție determinată teritorial și nu mai multe destinații pentru locuri diferite. Hirotoniile absolute sunt necanonice (can. 6 IV ec.), fiind hirotoniți numai cei ce urmează a sluji Biserica într-un loc precizat, la un anumit altar indicat cu prilejul hirotoniei, creându-se prin Sfânta Taină a Preoției o legătură indisolubilă, asemenea celei de la cununie, între preot și altarul la care va sluji: „Nimeni să nu fie hirotonit fără destinație (jurisdicție), nici preotul, nici diaconul, nici oricare altul din cler, ci cel ce se hirotonește va fi anume socotit pentru biserica unei cetăți, sau unui sat, sau altarului vreunui martir, sau vreunei mănăstiri. Iar în privința celor hirotoniți fără destinație, sfântul sinod a hotărât ca o astfel de hirotonie să fie fără de tărie și, spre ocara celui ce l-a hirotonit, să nu poată sluji nicăieri” (can. 6 IV ec.).

Canoanele 10 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451) și 15 al Sinodului VII ecumenic (Niceea, 787) sunt relevante în ceea ce privește funcționarea concomitentă a unui cleric la două sau mai multe biserici, prin încălcarea principiului jurisdicțional căruia i s-a dat expresie în canonul 35 apostolic, destinația privind efectele hirotoniei (drepturile și obligațiile privind exercitarea responsabilă a puterii bisericești) fiind vizată și de Părinții Sinodului IV ecumenic în canoanele 5 și 6. În canonul 10 IV ec. se face mențiunea expresă că nu este îngăduit clericului să se numere deodată la bisericile a două cetăți întrucât hirotonia presupune numirea într-un post anume pentru întreaga viață (preotul trebuie să locuiască în localitatea unde slujește), mai ales atunci când clericul ar sluji la două biserici care se află în jurisdicțiile diferite a doi episcopi. Clericul care și-ar părăsi biserica pe seama căreia a fost hirotonit pentru o altă biserică mai importantă, împins de sentimente deșarte, să se trimită la prima biserică unde a fost hirotonit și acolo să exercite toate atribuțiile. Interzicându-se clericilor să meargă din oraș în oraș din proprie inițiativă (can. 5 IV ec.) și hirotoniile fără destinație sau absolute (can. 6 IV ec.), Părinții de la Calcedon au dispus ca acel cleric transferat legal (fără încălcarea dispoziției canoanelor 14, 15 ap.; 15, 16 I ec.; 2 II ec.; 5, 20 IV ec.) să fie scos din lista clerului primei biserici și să nu mai exercite vreo lucrare în acea biserică. În finalul canonului 10 IV ec. se precizează în mod expres pedeapsa depunerii pentru clericii care aveau să încalce dispoziția lui, neputându-se vorbi aici de o contradicție în conținutul canonului, ci, conform comentariului canonistului clasic al secolului al XII-lea, Teodor Balsamon, erau depuși numai clericii care care se instalau permanent într-un alt oraș (Sint. At. II, p. 242), iar după ce erau atenționați nu doreau să se mai întoarcă la prima lor biserică pentru care au fost hirotoniți. Astfel, prin hirotonie se primește destinația precisă, adică biserica la care clericul urmează să îndeplinească serviciul său (ἀπολελυμέως) permanent (15, 16 I ec.), întrucât Biserica a luat poziție față de acei clerici care din vanitate și pentru înmulțirea câștigului, după cum se exprimă marele canonist Ioan Zonaras (Sint. At. II, p. 241), părăseau bisericile lor pentru bisericile localităților mari. La fel, Părinții Sinodului VII ecumenic, prin canonul 15, au reluat regula conform căreia clericul trebuie să slujească la o singură biserică, altfel se interpreta că prin slujirea la două sau la mai multe biserici se urmărea de fapt negustoria și goana după câștigul rușinos, îngăduindu-se totuși ca un preot să poată sluji la două sau la mai multe biserici din lipsă de clerici, în interesul Bisericii, deci nu pentru bunuri materiale: „Așadar, fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână (I Cor. 7, 20) și să stea la o singură biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericești pentru câștig rușinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuința acestei vieți sunt îndeletniciri (meșteșuguri) felurite. Așadar, de ar vrea cineva să-și câștige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: Pentru nevoile mele și ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit (F.A. 20, 34). Și acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (localitățile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor” (can. 15 VII ec.).

BIBLIOGRAFIE: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhiep. Peter L'HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Alexandru Stan, Ed. Gnosis, București, 2000; Dr. Nicodim MILAȘ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I, partea a II-a, Arad, 1931; Vlassios PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Chambésy - Genève, 1998; Pr. Dr. Valerian ȘESAN, Curs de Drept Bisericesc Universal, Cernăuți, 1942.

Defăimarea autorității după legislația

și doctrina canonică ortodoxă

Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie, Istorie și Științe ale Educației

Departamentul de Teologie

Titular Disciplina Drept canonic

 

Acest termen, defăimare (din lat. diffāmō, maledicere, vituperare, infamare – a defăima; calumnia, -ae, vituperatio, -onis, dedecusoris, ignominia, -ae, contumelia, -ae – defăimare; calumniator, vituperator – defăimător) se referă la acțiunea de a defăima, precum și la rezultatul ei, însemnând bârfire, calomniere, ponegrire, batjocură, umilire, dispreț, desconsiderare. În dreptul canonic ortodox, vizează în mod precis, în chip pozitiv (can. 55, 56, 84 ap.; 21 IV ec.; 3 Sardica; 8, 19, 128 Cartagina; 13, 14 I-II; 89 Vasile cel Mare; 14 Teofil Alex.) defăimarea aproapelui sau o anume autoritate (bisericească sau civilă) prin acuze de fapte necinstite aduse neîntemeiat (συκοφαντία, ὕβρις, λοιδορία), fiind un delict împotriva onoarei care antrenează dreptul penal bisericesc, adică pedeapsa caterisirii pentru clerici, mirenii fiind afurisiți.

Biserica Ortodoxă se fundamentează în organizarea și conducerea ei pe principii canonice, un principiu canonic esențial fiind cel sinodal-ierarhic, în strânsă legătură cu principiul organic, constituțional bisericesc sau al participării mirenilor la lucrarea Bisericii. Conform principiului canonic sinodal-ierarhic, Biserica se organizează și conduce după rânduielile imprimate vieții practice bisericești de către întreaga ierarhie de instituire divină, formată din episcopat, presbiterat și diaconat, în același timp organele superioare de conducere bisericească fiind nu cele unipersonale sau individuale, ci cele sinodale sau colegiale. În virtutea principiului organic, care este prin excelență ortodox și care nu poate fi ignorat în lucrarea de exercitare a puterii bisericești, toți membrii Bisericii colaborează prin exprimarea voinței în constituirea unităților bisericești și a organelor colegiale superioare de conducere bisericească, fără a reduce această competență sau drept la nivelul vreunui organ individual de conducere bisericească sau a unei singure categorii de membri. Într-adevăr, în Biserică preoția de instituire divină are un loc și o importanță bine definite, ca element constitutiv esențial fără de care Biserica însăși nu poate exista, fiind purtătoarea principală a succesiunii apostolice, mijlocitorul harului și lucrătorul principal al mântuirii. Mai mult, ierarhia preoțească exercită nu numai individual, dar și sinodal, întreaga putere bisericească în cele trei ramuri, adică mijloacele de mântuire pe care le chivernisește și le aplică fie după acrivie, fie după iconomie pentru atingerea scopului Bisericii, mântuirea credincioșilor. Având în vedere faptul că ierarhia preoțească asigură și garantează ordinea și disciplina bisericească, cele mai multe norme canonice o vizează, stând în centrul legislației canonice.

Prin administrarea Sfintei Taine a Preoției de către episcopul competent, cel ce primește cu vrednicie și cu responsabilitate starea harică a preoției de instituire divină specifică fiecărei trepte a preoției, devine membru al clerului, dobândind drepturi canonice și civile, dar, în același timp, își asumă obligații bine definite de dreptul canonic al Bisericii, obligații impuse de slujba spirituală și de rangul ierarhic respectiv care se bucură de autoritate specifică stării harice, la care se adaugă autoritatea personală în funcție de calitățile și personalitatea fiecărui cleric. Însă, una dintre obligațiile clericilor este și ascultarea canonică (υπακοή κανονική, obedientia canonica), adică, în virtutea principiului ierarhic, ca un efect și corolar al aplicării lui, deși însăși ascultarea canonică poate constitui un principiu canonic, treptele bisericești inferioare se supun sau se subordonează treptelor superioare ale preoției, mirenii se supun față de ierarhie și aceasta din urmă față de organele sinodale superioare. Ascultarea canonică are fundament biblic, căci „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca X, 16), dar și canonic (can. 55 ap.; 8, 23 IV ec.; 57 Laodiceea; 31 Cartagina), primind expresie în legislațiile bisericești ale Bisericilor autocefale. Așadar, prin hirotonie se asumă de către fiecare candidat obligația ascultării canonice, întrucât între membrii clerului există raporturi canonice condiționate de întâietatea clericilor aflați pe trepte ierarhice superioare față de cei aflați pe trepte inferioare. În mod special, Sfintele Canoane fac referire la ascultarea față de episcop, ca părinte spiritual al preoților, cei ce ar încălca această rânduială fiind pedepsiți cu depunerea din treaptă. Autoritatea și demnitatea episcopului trebuie respectate, nu defăimate, așa cum, în general, nu pot fi defăimați cei ce se află pe treptele superioare ale clerului de clericii inferiori sau de mireni, dar nici autoritatea de stat nu poate fi defăimată de cler sau de credincioși.

Precizăm aici faptul că autoritatea episcopului în Biserică este dată de chemarea sa la demnitatea episcopală, fiecare episcop fiind dator să câștige respectul clerului și al credincioșilor prin propria lucrare și personalitate, adică să-și manifeste autoritatea personală, care se câștigă, nu se impune. De aceea este bine să nu se facă o confuzie între autoritatea oficiului, dată de locul și importanța episcopului în Biserică și autoritatea personală care se dobândește prin punerea în lumină a propriilor calități. Cei ce suferă din perspectiva autorității personale au, cu siguranță, mari probleme în activitatea de exercitare a puterii pastorale în sânul propriilor comunități pe seama cărora au fost rânduiți pentru mântuirea turmei încredințate și nu pentru a contribui prin decizii discutabile la alterarea unității și la lipsa de încredere în autoritatea de conducere bisericească. Clericii care nu se bucură de autoritate personală, respectiv de respectul membrilor comunității ecleziale înseamnă că nu se ridică la înălțimea demnității preoției, adică nu au calitățile necesare pentru intrarea în cler, nu îndeplinesc cea mai importantă condiție canonică pentru intrarea în cler, vocația. Pentru sporirea autorității personale, episcopul trebuie să se cerceteze pe sine și să reflecteze asupra subiectivității hotărârilor sale, ca nu cumva pentru vreun interes personal, străin de viața bisericească să afecteze negativ pe membrii propriei comunități și să provoace dezordine, după cum se arată în textul canonului 5 al Sinodului I ecumenic (Niceea, 325): „...Să se cerceteze însă ca nu cumva aceștia (cei afurisiți de alți episcopi, n.n.) să fi ajuns excomunicați din împuținarea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului”. Acest canon este grăitor în ceea ce privește posibilitatea autorității individuale superioare de a greși în hotărârile ei din motive personale, contrare moralei creștine, subliniind autoritatea sinodală ca superioară în Biserică și posibilitatea celor lezați în drepturi să se adreseze sinoadelor. Astfel, din păcate, constatăm astăzi că, uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice, cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice). Pentru clerul și credincioșii de astăzi, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de rânduielile canonice, față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsesc atât de frumos exprimate în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești: „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II). De aici putem constata fără putință de tăgadă că Sfintele Canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.

Prin urmare, pentru a se bucura de autoritate colectivă, dar și individuală, evitându-se defăimarea demnității ierarhice, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc. Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun?. Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.

Bucurându-se de autoritate și fiind asemănați cu cei ce conduc destinele poporului, canonul 55 apostolic îi îndeamnă pe clerici să nu-i ocărască, să nu-i defaime sau să-i vorbească de rău pe episcopi, căci altfel vor fi supuși caterisirii. Prin pedepsele prevăzute se urmărește stăvilirea purtării necuviinciose a clerului față de episcopi, pentru prevenirea scandalului între credincioși, prin exemplul rău. Cei ce hulesc și defăimează nu se pot bucura de respect din partea comunității, întrucât ei înșiși nu respectă pe cei ce le sunt superiori. Astfel, clericii care se poartă cu răutate și clevetire nu se mai pot păstra pe calea dreptății, compromițând propria demnitate și ca urmare Biserica aplică pedepsele canonice cuvenite.

La fel sunt caterisiți și acei episcopi care se despart prin schismă de mitropolitul lor, sub pretext de acuze și defăimare la adresa acetuia (can. 14 I-II). Prevederea canonică apostolică trebuie privită în contextul în care fiecare dintre episcopi păzește demnitatea episcopală fără a-i sminti pe clerici sau pe credincioșii simpli. Dacă membrii hirotoniți ai clerului sunt caterisiți, cei ce sunt membri ai clerului inferior sunt îndepărtați din slujbă. La rândul lor, fiecare din membrii mireni ai Bisericii trebuie să se cerceteze pe sine înainte de a ridica glas (pâră) împotriva clericilor, fie de instituire divină, fie bisericească (ierarhia jurisdicțională), căci cei ce clevetesc nu sunt primiți a aduce acuze ierarhiei: „Numidiu, episcopul Mazulitaniei, zise: Sunt mulți cu viețuire imorală, care socotesc că pot fără deosebire să pârască pe părinți și pe episcopi; să se primească aceștia ori nu?. Episcopul Aureliu zise: Aprobă oare dragostea voastră ca cei ce sunt încurcați în ceva rușinos să ridice glas de acuzare împotriva părinților? Ziseră toți episcopii: Cel ce ar cleveti să nu se primească” (can. 8 Cartagina).

Dând expresie principiului ierarhic și ca o urmare firească a canonului 55 apostolic, prevederea canonului 56 apostolic interzice defăimarea preotului și a diaconului de către clericii inferiori: „Dacă vreun cleric ar ocărî pe presbiter sau pe diacon, să se afurisească”, întrucât respectul datorat presbiterilor și diaconilor este același pe care-l datorează episcopului. Totuși, nu se prevede pedeapsa caterisirii, ci pedeapsa afurisirii, adică a suspendării lor din funcție, avându-se în vedere și ierarhizarea pedepselor privind ierarhia bisericească. Cercetarea cu atenție a candidaților la preoție care este în responsabilitatea episcopului competent, ținându-se cont de vocație ca cea mai importantă condiție pentru intrarea în cler și apoi de toate celelalte categorii de condiții (religioase, morale, intelectuale, fizice și sociale), ar duce la eliminarea faptelor de defăimare a autorităților bisericești și laice de către clerici. În acest context, marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, își manifesta mâhnirea către horepiscopi pentru intrarea în cler a celor necercetați temeinic care adesea provocau dezordine în viața bisericească prin atitudinea lor: „Foarte mă mâhnește că în timpul din urmă canoanele Părinților au fost părăsite și s-a scos din Biserică toată strictețea; și mă tem că indiferența aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetățenit în vechime în bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; și se cerceta cu de-amănuntul întregul lor mod de viață, de nu sunt bârfitori, de nu sunt bețivi, de nu sunt aplecați spre gâlcevi, de și-au educat tinerețea lor ca să poată săvârși cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14)...” (can. 89). Părintele capadocian, constatând înmulțirea clericilor nevrednici, unii bârfitori și defăimători, alții bețivi, alții provocatori de gâlcevi ș.a., care au intrat în cler din motive străine de viața bisericească, ci pur omenești (ex. de frica înrolării în armată), promovați de diaconi și de preoți, dintre rudeniile sau dintre prietenii lor, a recurs la horepiscopi pentru restabilirea disciplinei în Biserică, urmând ca aceștia din urmă să-i recruteze pe clericii vrednici, iar Sfântul Părinte hotăra în privința primirii lor în cler.

Pe lângă condamnarea defăimării clericilor aflați pe trepte superioare ale ierarhiei bisericești de către clerul inferior, Sfintele Canoane interzic și defăimarea stăpânirii de stat și a dregătorilor, clericii fiind caterisiți, iar mirenii afurisiți: „Dacă cineva ar ocărî fără dreptate pe împărat (cârmuitor) sau pe dregător, să sufere pedeapsa și, dacă este cleric, să se caterisească, iar dacă este laic, să se afurisească” (can. 84 ap.). Defăimarea stăpânirii de stat, pe care o regăsim menționată explicit în textul canonului mai sus arătat, constituie o abatere de la datoria creștinilor de a fi loiali față de stat, lipsa loialității prin ignorarea principiului canonic cu fundament biblic al loialității Bisericii față de stat și a normelor canonice cu caracter imperativ, duce la aplicarea pedepselor canonice. A fi loiali statului înseamnă a respecta legislația de stat și suveranitatea statului, implicând un comportament corect și responsabil în raporturile sociale create în membrii Bisericii care sunt și membri ai statului.

Prin urmare, acțiunea de a defăima, pe care o întâlnim reglementată în legislația canonică a Bisericii, este condamnată de autoritatea bisericească, atât în raporturile dintre membrii Bisericii, în virtutea principiului canonic sinodal-ierarhic, cât și cu autoritatea de stat, conform principiului canonic al loialității Bisericii față de stat, gravitatea pedepselor bisericești aplicate exprimând starea creată prin știrbirea demnității și a autorității organelor superioare de conducere, ducând la dezordine în Biserică și în stat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899; O. BUCEVSCHI, „Purtarea morală a preotului”, în rev. Mitropolia Olteniei 5-6/1955; Prof. univ. dr. Panaiotis BUMIS, „Când un Sinod hotărăște în Sfântul Duh?”, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2006; C. ERBICEANU, „Despre ierarhie”, în rev. Biserica Ortodoxă Română 9/1904-1905; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990; I. IVAN, „Învățătura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat”, în Îndrumător bisericesc, Sibiu, 1971; I. IVAN, „Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare și administrație pentru unitatea Bisericii”, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei 3-4/1969; I. ICĂ, „Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ierarhia bisericească și puterea disciplinară”, în rev. Mitropolia Olteniei 9-10/1965; Vlassios I. PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998; I. G. POPESCU, Drepturile și datoriile clericilor după dreptul canonic, București, 1907; L. STAN, „Relațiile dintre Stat și Biserică”, în rev. Ortodoxia 3-4/1952.