MIXTA RELIGIO dupa dreptul canonic matrimonial al Bisericii Romano-Catolice

„Mixta religio” după dreptul canonic matrimonial
al Bisericii Romano-Catolice

Summary:
„Mixta religio” in matrimonial canon law of the Roman Catholic Church
Regarding the Roman Catholic Church, by researching the sacramental-matrimonial legislation (Sacramentum matrimonies) since 1967 up to this very day, we may state that the Roman Catholic Church has changed its attitude towards mixed marriages, including towards those with orthodox, making a distinction between the marriage of a catholic with one baptised person and on those with a not baptised person, according to the new canonical Code in 1983. Contrary to the canonical Code in 1917 and the frame law Motu Proprio Matrimonia mixta, the canonical Code in 1983 has abolished the prohibitive impediment which interdicted the celebration of the marriage of the catholic with those baptised by another Christian confession, thus allowing a marriage in certain conditions, only with the competent ecclesiastical authority’s permission (can. 1124).


1. Preliminarii
În Biserica Romano-Catolică prin căsătorii mixte sunt înţelese acele uniri matrimoniale încheiate între un catolic şi un necatolic botezat (ortodox, protestant sau anglican): „Fără permisiunea expresă a autorităţii competente este interzisă căsătoria între două persoane botezate, dintre care una a fost botezată în Biserica Catolică, sau a fost primită în sânul ei după Botez, şi nu a părăsit-o printr-un act formal, iar cealaltă este înscrisă la o Biserică sau comunitate eclezială ce nu este în comuniune deplină cu Biserica Catolică” (can. 1124)[1], aceste căsătorii ridicând cu adevărat probleme în sânul Bisericii Romane numai după apariţia celei de-a doua schisme, Reforma protestantă, precum şi prin hotărârea Conciliului Tridentin[2], ca fiecare din cei botezaţi să se căsătorească înaintea propriului preot[3]. În ciuda normelor prohibitive bisericeşti privind încheierea unor astfel de căsătorii, Biserica nu le-a considerat niciodată invalide, păstrându-şi în timp dreptul de a interveni în cazurile în care, fără acordarea dispensei pentru un impediment, o căsătorie mixtă devenea nepermisă[4], Codul de drept canonic din 1917 impunând condiţii severe pentru obţinerea dispensei în cazul căsătoriilor cu ereticii şi schismaticii (can. 1060, Codul de drept canonic din 1917).
În prezentul studiu vom avea în vedere evoluţia doctrinei canonice a Bisericii Romano-Catolice faţă de căsătoriile mixte, putându-se constata o schimbare permanentă a legislaţiei bisericeşti pozitive[5], mai ales după Conciliul Tridentin şi în ultimele două secole, în funcţie de context, de nevoile pastorale ale Bisericii, dar şi pentru a-i pune pe credincioşii catolici într-o situaţie favorabilă în eventualitatea unor căsătorii mixte care erau inerente după cele două schisme. Astfel, dacă rânduielile canonice (can. 10, 31 Laodiceea; 1 Cartagina; 14 sin. IV ec; 72 Trulan) şi cele civile (ex. legea împăratului Justinian din 532) au orientat Biserica în ceea ce priveşte căsătoriile mixte, atât înainte de Schisma din 1054, cât şi după aceasta până la Sinodul de la Florenţa din 1439, se poate observa că, mai ales după Reforma protestantă, au apărut în Biserica Apusului unele restricţii privind căsătoriile între catolici şi protestanţi din cauza excomunicării acestora[6]. Contra-Reforma catolică avea să aducă o nouă viziune, începând cu Conciliul Tridentin impunându-se respectarea formei canonice pentru căsătoriile între catolici şi necatolici, presupunând celebrarea publică a căsătoriei în faţa preotului catolic, dar şi obligaţia botezului şi a educaţiei catolice a copiilor. Însă, pacea de la Westfalia (1648), încheiată cu victoria protestantismului în Europa centrală şi de nord, a determinat Contra-Reforma catolică să interzică orice căsătorie cu protestanţii, deşi numai până în 1696, când, printr-o hotărâre a Curiei romane, aceste căsătorii, inevitabile în Occident, s-au permis, motivându-se cu formula „ad contrahendum matrimonium… requiritur solum paritas baptismi, non fidei”[7]. Această îngăduinţă manifestată faţă de căsătoriile catolicilor cu necatolicii a fost receptată în unele locuri cu o puternică opoziţie antiprotestantă şi antiortodoxă, chiar cu fanatism religios, impunând conturarea celor două condiţii esenţiale: a. soţul catolic nu va fi împiedicat de cel necatolic în practicarea credinţei catolice şi b. consimţământul părţii catolice de a-şi boteza şi educa toţi copiii în credinţa Bisericii Romano-Catolice. Cele două condiţii se menţionau în angajamente scrise numite „litterae reversales” (devenite obligatorii şi în Transilvania din 1768), ca măsuri reparatorii, întrucât s-a considerat că prin copii se poate repara dauna produsă Bisericii Romane de către partea necatolică prin încheierea unei căsătorii cu un catolic.
La 4 noiembrie 1741 s-a emis declaraţia Benedictina a papei Benedict al XIV-lea[8], pentru ca acelaşi papă în 1748 să interzică unirile matrimoniale mixte ca fiind un sacrilegiu prin „communio in sacris” cu necatolicii, în contradicţie cu legea civilă din 1781 a împăratului Austriei, Iosif al II-lea, care a manifestat toleranţă religioasă faţă de căsătoriile mixte, desfiinţând reversaliile. Edictul împăratului Austriei a impus norma conform căreia, într-o căsătorie mixtă, dacă tatăl este catolic, toţi copiii vor urma credinţa tatălui, iar dacă tatăl nu era catolic, fiecare copil urma credinţa părinţilor astfel, băieţii credinţa tatălui, iar fetele credinţa mamei[9].
Deşi papalitatea[10] a încercat să impună propriile reguli privind căsătoriile mixte în diferite state europene, după Revoluţia franceză din 1789, odată cu secularizarea instituţiei căsătoriei, a sporirii jurisdicţiei autorităţii de stat asupra domeniului matrimonial şi astfel a întăririi căsătoriei civile, statele au început să reglementeze şi problema căsătoriilor mixte, chiar cu privire la căsătoria religioasă, cum a fost cazul Austriei şi Ungariei unde prin lege de stat în 1844 căsătoriile mixte oficiate de un preot catolic sau de un protestant erau valide, iar din 1848 şi cele oficiate de un preot ortodox[11].
Astfel, în Biserica Romană, încă înainte de actualul Cod de drept canonic, s-a făcut distincţie între căsătoriile mixte încheiate între catolici şi creştini necatolici şi căsătoriile „dispars” încheiate între un creştin şi un necreştin, de asemenea s-au diferenţiat căsătoriile care erau mixte ab initio şi căsătoriile care deveneau mixte ulterior, prin convertirea unuia dintre soţi la o altă religie[12]. Dacă apartenenţa religioasă joacă un rol deosebit de important în studiul căsătoriilor mixte, Louis de Naurois[13], abordând numeroasele probleme ridicate în acest domeniu, a privit apartenenţa religioasă dintr-o dublă perspectivă: apartenenţa religioasă juridică impusă de regulile fiecărei Biserici şi apartenenţa religioasă reală, prin aceasta înţelegând ataşamentul real al unuia dintre soţi la o anumită confesiune, fără să fi primit şi botezul. Legislaţia bisericească s-a aflat în imposibilitatea de a introduce aceste ultime nuanţe, deşi căsătoria unui credincios cu un eretic, apostat sau schismatic, poate fi definită ca fiind o căsătorie mixtă.
Numeroasele probleme ridicate de căsătoriile mixte au făcut ca „atitudinile Bisericilor, în legislaţiile lor, să fie diverse”[14], preocupările pentru salvarea credinţei soţului catolic şi pentru botezul şi educarea copiilor în Biserica Romano-Catolică păstrându-se în timp, existând şi astăzi, cu unele modificări pe care le vom menţiona mai jos. În timp, legislaţia Bisericii Romane a devenit din ce în ce mai nuanţată, mai elaborată, dar marcată totuşi de un caracter general, sistemul căsătoriilor mixte fiind reglementat de Codul de drept canonic din 1917 în spiritul legislaţiei anterioare dominante a Conciliului Tridentin. Prin căsătorii mixte, dreptul canonic înţelegea căsătoriile catolicilor cu creştini aparţinând unor secte eretice sau schismatice[15], precum şi cu cei care au renunţat la confesiunea creştină. Astfel de căsătorii erau condamnate, prezentând numeroase pericole pentru soţi şi pentru copiii lor. Existenţa dezacordului sub aspect religios între soţi are drept consecinţă stabilirea cu dificultate a unei armonii familiale, a intimităţii între soţi, afectând partea catolică şi făcând-o pe aceasta să îmbrăţişeze chiar indiferentismul religios[16]. De aceea, căsătoriile mixte erau interzise, fără dispensă, fiind un impediment prohibitiv, iar aceasta se obţinea numai pentru a se evita un rău mai mare, după ce s-au depus toate eforturile de a se pune obstacol încheierii lor sau de a se converti partea necatolică. Pentru obţinerea dispensei trebuia să existe un motiv just şi grav (can. 1061 §1, nr. 1), garanţiile determinate (can. 1061 §1, nr. 2), certitudinea morală a promisiunii date şi aducerea la cunoştinţă părţii catolice că are obligaţia de a se implica prudent la convertirea părţii necatolice (can. 1062). De asemenea, respectarea formei canonice a celebrării era obligatorie, iar partea necatolică trebuind să nu pună obstacol practicării religiei de către partea catolică, în cazul copiilor, aceştia trebuind botezaţi şi educaţi în Biserica Romano-Catolică. Problema botezului şi a educaţiei religioase în credinţa catolică a copiilor adesea producea unele neînţelegeri între cei doi soţi sau între familiile acestora, toate având ca efect compromiterea educaţiei lor prin dezacordul părinţilor şi privarea de exemplul comuniunii religios-morale în familie, deosebit de important în anii copilăriei[17]. După cum afirmă Chanoine Schoellig, cele mai multe procese de divorţ aveau loc între soţii care încheiau căsătorii mixte, căci soţul catolic avea întotdeauna posibilitatea divorţului pentru grave dificultăţi.
Faptul că Biserica Romană a manifestat repulsie faţă de căsătoriile mixte, se poate observa şi din prescripţiile stabilite pentru celebrarea lor, la baza lor aflându-se cerinţa manifestării libere a consimţământului, ca şi în cazul celorlalte căsătorii, însă toate ceremoniile liturgice erau interzise[18]. Pentru cazurile în care se cerea evitarea unui mare rău, Ordinariul locului putea permite una dintre ceremoniile obişnuite (can. 1102 §1 şi 2), dar se interzicea publicarea proiectului de căsătorie şi celebrarea căsătoriei la biserică. În acele regiuni unde alte confesiuni creştine erau predominante, se putea renunţa la interdicţia de solemnitate religioasă pentru a se evita riscul ca viitorii soţi să contracteze căsătoria în faţa unui ministru de o altă confesiune, episcopii având dreptul de a permite publicarea căsătoriei şi celebrarea la biserică. Un astfel de sistem al căsătoriilor mixte poate fi caracterizat ca fiind rigid şi aceasta din cauza formei canonice obligatorii a celebrării şi a excluderii oricărei alte forme de celebrare, cerându-se ca partea necatolică să promită explicit nu numai că va respecta practica religioasă a soţului catolic, dar şi că va boteza şi educa toţi copiii în credinţa catolică, sub pedeapsa refuzului de a primi dispensa.
Vechiul Cod de drept canonic din 1917 se caracteriza prin efortul său de îngrădire a libertăţii religioase privind căsătoriile mixte, prin constrângerea celor doi soţi de a-şi boteza şi educa toţi copiii în credinţa romano-catolică, dar şi prin obligaţia soţului catolic de a stărui pentru convertirea soţului necatolic la Catolicism, în timp ce acesta din urmă nu trebuia să-l împiedice pe soţul catolic în practicarea credinţei sale (can. 1060-1065)[19]. Urmare acestor norme canonice, Congregaţia Sfântului Oficiu a impus în 1932 obligaţia ca angajamentul scris al soţilor să fie autentificat de o autoritate legală de stat, iar în 1944 a dispus ca aceste angajamente să fie confirmate şi prin jurământ[20].


2. Actele emise de papalitate în timpul şi după Conciliul II Vatican
După numai câţiva ani, căsătoriile mixte au făcut obiectul actelor emise de papalitate în timpul şi după Conciliul II Vatican, acte care au stat la baza actualului Cod de drept canonic din 1983. Deşi documentele conciliare Unitatis redintegratio privind ecumenismul şi Dignitatis humanae privind libertatea religioasă, nu cuprind norme explicite referitoare la căsătoriile mixte, care au făcut obiectul a numeroase discuţii în perioada postconciliară, totuşi, capitolul De matrimoniis mixtis (can. 1124-1129) din Codul de drept canonic din 1983 este efectul a trei etape importante ale reformei[21]: 1. Motu Proprio Pastorale munus (30 noiembrie 1963), prin care facultatea de a dispensa în cazul căsătoriilor mixte a trecut la episcopi; 2. Instrucţiunea Matrimonii sacramentum (18 martie 1966, Congregaţia pentru doctrina credinţei), prin care s-a renunţat la excomunicarea catolicilor care celebrau căsătorii mixte în faţa miniştrilor necatolici, reducându-se şi importanţa promisiunilor părţii necatolice[22]; 3. Motu Proprio Matrimonia mixta (31 martie 1970)[23], de reală importanţă şi care constituie baza reglementărilor actuale în vigoare. Documentele menţionate disting trei feluri de căsătorii mixte, anume căsătoria între catolici şi creştini orientali necatolici, căsătoria între catolici şi creştini necatolici care nu sunt de rit oriental şi căsătorii între catolici şi nebotezaţi, acestea din urmă având o procedură diferită, numai prin obţinerea dispensei de impedimentul disparităţii de cult.
Motu Proprio Matrimonia mixta din 31 martie 1970 a marcat o nouă direcţie în legislaţia catolică privind căsătoriile mixte. Ca şi în sistemul anterior, dispensa este necesară pentru căsătoriile mixte, fiind invalidă căsătoria „dispar” încheiată fără dispensă şi ilicită (nepermisă) căsătoria mixtă în sens strict. Pentru obţinerea dispensei de la Ordinariul locului[24] este suficientă prezenţa unei cauze raţionale, înlocuind expresia de cauză „gravă şi urgentă”, iar partea catolică trebuie numai să promită că va face tot posibilul pentru păstrarea credinţei sale catolice, botezând şi educând copiii în credinţa catolică, partea necatolică, fără a-şi asuma vreo promisiune, fiind numai informată asupra obligaţiilor asumate de partea catolică. În condiţiile în care o căsătorie a fost celebrată fără respectarea formei canonice rămâne nulă, dar cei doi viitori soţi au posibilitatea de a obţine de la Ordinariul locului, pentru „dificultăţi grave”, dispensă de la forma canonică, numai de la Scaunul Apostolic conform Instrucţiunii Matrimonii sacramentum din 18 martie 1966. De reţinut este faptul că pentru căsătoriile cu creştinii orientali, celebrarea în faţa ministrului Bisericii părţii necatolice face căsătoria validă, aşa cum dispunea decretul Crescens matrimoniorum din 22 februarie 1967. Pentru căsătoriile care au primit dispensă de la forma canonică, în conformitate cu legea cadru Motu Proprio Matrimonia mixta, trebuia să se urmeze o formă publică a celebrării, chiar o ceremonie civilă sau o ceremonie religioasă după ritul părţii necatolice, cert fiind faptul că se interzice în mod expres dualitatea ceremoniilor religioase simultane sau succesive[25].
Analizându-se Motu Proprio Matrimonia mixta din 31 martie 1970 şi păstrându-se cadrul juridic al vechiului cod din 1917, se constată că a reuşit să facă mai „suplu” regimul căsătoriilor mixte[26], ţinându-se cont de un fapt esenţial, Motu Proprio nefiind decât o lege cadru, Conferinţele naţionale ale episcopilor putând preciza regulile generale ale legii cadru pentru regiunile lor. Prin urmare, în spiritul liberal al noii legi, Conferinţele episcopilor pot agrava cerinţele legii, însă întotdeauna rămânând o marjă de interpretare între textul legii şi normele de aplicare locale, fie pentru Ordinariul locului care acordă dispense[27], fie pentru tribunalele bisericeşti ca instanţe care se pronunţă în cazul nulităţii căsătoriei. Deşi Motu Proprio Matrimonia mixta a fost luat în consideraţie la noua codificare din timpul papei Ioan Paul al II-lea din 1983[28], normele privind căsătoriile mixte alcătuind un capitol special în cod, anume capitolul VI (can. 1124-1129), totuşi, prin anii 1970, după apariţia legii cadru, Louis de Naurois se pronunţa critic la adresa legii evidenţiind neajunsurile ei, de fapt două pericole existente prin noua legislaţia liberală. Astfel, este adus în atenţie echivocul legii privind conţinutul angajamentului matrimonial, căci viitorii soţi trebuiau în cadrul anchetei matrimoniale să fie informaţi asupra scopurilor şi proprietăţilor căsătoriei după învăţătura catolică, fără ca vreo parte să le excludă, în al doilea rând fiind pusă în pericol credinţa soţului catolic şi educaţia copiilor, căci prin grija pastorală a Bisericii Romane se recunoştea validitatea căsătoriei mixte în faţa ministrului confesiunii soţului necatolic. Prin urmare, noul sistem al căsătoriilor mixte din Biserica Romano-Catolică a fost privit ca fiind gândit într-o perspectivă ecumenică, diferit de legislaţiile altor religii, precum în iudaism sau islamism, dar şi faţă de Biserica Ortodoxă, fidelă normelor sale canonice.


3. Diferire reacţii catolice, protestante şi ortodoxe privind evoluţia poziţiei canonice faţă de căsătoriilor mixte în Biserica Romano-Catolică
Cert este faptul că după Conciliul II Vatican, deschiderea Bisericii Romane spre ecumenism este de netăgăduit. Cardinalul Paul Gouyon, arhiepiscop de Rennes, preşedinte al Comitetului episcopal pentru Unitatea creştinilor şi membru al Secretariatului roman pentru Unitate, aprecia evoluţiile ecumenice după închiderea conciliului (1965), amintind numai întâlnirea istorică a papei Paul VI cu patriarhul ecumenic Atenagoras la Istanbul, după pelerinajul comun la Ierusalim, vizita Doctorului Ramsey şi a catolicosului armenian Vasken I la Roma sau invitaţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva adresată papei, toate aceste „întâlniri spectaculoase” aveau să ducă la contacte apropiate şi la crearea comisiilor mixte de dialog[29]. Deschiderea ecumenică a Catolicismului a culminat în privinţa căsătoriilor mixte cu Motu Proprio Matrimonia mixta din 18 martie 1970 şi ulterior cu codificarea acestor dispoziţii în actualul Cod de drept canonic din 1983, pentru ca pe baza lor să fie emise noi dispoziţii la nivel local, aşa cum este cazul diecezelor din Franţa. „Noile dispoziţii” publicate în numărul special pe luna ianuarie 1971 al revistei Unité des chrétiens, au fost opera Conferinţei episcopilor din Franţa şi a organelor sale specializate, dar şi cu aportul dialogului cu „fraţii” anglicani, ortodocşi şi protestanţi (Lourdes, octombrie 1970) care au fost informaţi asupra textului. Plecând de la dispoziţiile Motu Proprio Matrimonia mixta, care au determinat principiile pastorale ale căsătoriilor mixte, cardinalul Paul Gouyon menţiona că problema căsătoriilor mixte este delicată şi complexă, singura soluţie satisfăcătoare în cazul lor fiind unitatea Bisericilor, pentru că în acest context nici nu se mai poate vorbi în sens propriu de căsătorii mixte, ci numai de căsătorii încheiate între credincioşi de rituri diferite[30]. Însă, la acea vreme (anii 1970) se considera că divergenţele pot fi minimalizate prin respectul reciproc faţă de credinţa celuilalt soţ care nu se transmite ereditar, ci este un dar individual de mare preţ pentru fiecare dintre credincioşi. Totuşi, problema botezului şi educaţiei copiilor în credinţa catolică în cazul căsătoriilor mixte se păstrează, căci prin aceasta se determină conţinutul credinţei şi punerea la dispoziţia creştinului a mijloacelor harice necesare dobândirii propriei mântuiri. În faţa acestei situaţii, cei doi soţi, angajaţi fiind pe drumul comun al vieţii de familie, trebuie să facă un efort permanent de a păstra unitatea şi stabilitatea căsătoriei, greu de realizat prin impunerea soţului catolic de a face tot ce-i stă în putere pentru a boteza şi educa toţi copiii în credinţa catolică, chiar dacă soţului necatolic nu-i este impusă o asemenea promisiune, ci numai o aducere la cunoştinţă a promisiunii părţii catolice. Cardinalul Gouyon, analizând situaţia creată, ajunge la concluzia că aceasta nu este confortabilă, nici pentru soţi, nici pentru Biserici, dar a manifestat speranţă că pastorala căsătoriilor mixte a avansat considerabil şi că va fi receptată ca atare[31].
Deosebit de importante sunt analiza şi comentariul Profesorului René Beaupère, directorul Centrului Saint-Irénée, privind Noile dispoziţii adoptate de episcopatul francez pentru aplicarea în Franţa a Motu Proprio Matrimonia mixta a papei Paul VI, considerând încă de la început că prin acestea s-a urmărit invitarea pedagogică, de o manieră fermă şi clară, a familiilor mixte spre a-şi asuma liber responsabilităţile cerute de unirea în căsătorie în general şi în special de căsătoriile mixte[32]. În ceea ce priveşte căsătoriile catolicilor cu alţi creştini necatolici, episcopii catolici francezi au accentuat cerinţele imperative, absolute, ale credinţei creştine, care nu permit accesul la toate dorinţele umane, fără să sublinieze, aşa cum remarca Profesorul Beaupère, că uneori conflictul nu este între credinţa creştină şi ceea ce-i este contrar, ci între cele două concepţii ale credinţei şi cerinţele sale. Documentul episcopatului catolic francez a adus în discuţie nu numai problemele căsătoriilor mixte, ci problemele comune tuturor căsătoriilor, acestea putând fi înlăturate în parte prin contribuţia activă a preoţilor la nivel pastoral, uman şi spiritual în cadrul pregătirii căsătoriei[33]. Pregătirea căsătoriei, după cum cer episcopii catolici francezi, fără a se reduce la simple formalităţi juridice anonime, ar trebui să se desfăşoare prin colaborarea preoţilor cu responsabilii celorlalte Biserici. Cu privire la căsătoriile cu necreştini sau necredincioşi, episcopii au insistat ca preoţii să caute cu răbdare a descoperi şi cultiva iubirea soţilor care nu împărtăşesc valorile creştine, pentru menţinerea unităţii matrimoniale, subliniind în acelaşi timp că unirile mixte cu soţi necreştini pot duce la întărirea legăturilor de cunoaştere şi de stimă reciprocă între Biserica Catolică şi lumea religiilor necreştine şi a necredinţei[34]. Aşa cum se amintea mai sus, partea centrală a „Noilor dispoziţii” se referă la pregătirea căsătoriei şi la recomandările generale făcute preoţilor, care trebuie să aibă în vedere doctrina căsătoriei şi educaţia copiilor, pentru ca partea cea mai vastă să vizeze în mod expres căsătoriile între creştini, dar şi două secţiuni privind căsătoriile mixte între catolici şi creştinii orientali sau între catolici şi alţi creştini necatolici. Pe lângă secţiunile menţionate, sunt vizate într-o secţiune mai scurtă şi căsătoriile mixte între catolici şi necreştini, pentru ca ultima parte să trateze despre reconcilierea cu Biserica Romano-Catolică a acelor membri ai săi aflaţi în situaţii dificile, care au încheiat căsătorii mixte în timpul în care se aflau în vigoare legislaţii mult mai severe.
Vom face aici câteva precizări în legătură cu dispoziţiile documentului menţionat privind căsătoriile mixte între catolici şi creştinii orientali, cu unele reflecţii ale Profesorului René Beaupère, dar şi personale. Astfel, faţă de aceste căsătorii mixte, episcopii catolici francezi au căutat să evidenţieze legăturile intime care-i unesc pe ortodocşi cu catolicii, având aceeaşi viaţă sacramentală şi unii şi ceilalţi[35]. Urmărind în paralel redactarea celor două secţiuni, Profesorul Beaupère a menţionat că este injust faptul de a nu se considera relaţiile speciale între catolici şi ortodocşi, întrucât atât în cazul ortodocşilor, cât şi a protestanţilor, dispensa[36] pentru căsătoria mixtă cu catolicii presupunea existenţa unei cauze raţionale, precum şi promisiunea părţii catolice de a păstra credinţa catolică şi de a face tot ceea ce depinde de ea pentru ca toţi copiii să fie botezaţi şi educaţi în credinţa catolică, iar partea necatolică fiind numai informată faţă de promisiunile părţii catolice. Această dispoziţie referitoare la căsătoriile cu ortodocşii nu a avut în vedere faptul că practica stabilită în numeroase regiuni nu mai prevedea promisiunea părţii catolice ca toţi copiii născuţi din căsătoria mixtă să fie educaţi în credinţa catolică. Practica promisiunilor de orientare a copiilor spre Catolicism nu făcea obiectul unui act juridic de genul „cauţiunilor”, promisiunea făcând parte din „declaraţia de intenţie”, documentul episcopal prevăzând în anexe elemente pentru redactarea acestei declaraţii, fără obligaţia aplicării birocratice a unor formule prestabilite. Privind celebrarea căsătoriilor mixte, forma canonică, adică prezenţa preotului catolic şi a celor doi martori, este obligatorie, constatându-se o distincţie între căsătoriile cu ortodocşi şi cele cu protestanţi, în sensul că episcopii au considerat căsătoriile mixte cu ortodocşi ca putând fi celebrate şi în cursul Mesei, iar preoţii catolici, în caz de dispensă de la forma canonică, având dreptul de a participa la căsătoria celebrată într-o biserică ortodoxă. Participarea preotului catolic nu se înţelegea ca fiind presupusă o „concelebrare” a celor doi miniştri, fiecare cu rolul său diferit sub aspect liturgic, întrucât dubla celebrare succesivă este interzisă, deşi preotul catolic putea interveni prin rugăciuni sau mesaje. Toate aceste evoluţii marcate în doctrina canonică romano-catolică, precum şi dispoziţiile episcopatului catolic francez, l-au determinat pe episcopul auxiliar de Paris, Daniel Pezeril, să afirme într-un articol[37] că principalul câştig al acestor transformări este noul spirit pastoral care permite de a-i face solidari pe fraţii şi surorile care sunt angajaţi din tot sufletul lor în formarea unui cămin mixt.
În faţa acestor noi dispoziţii catolice faţă de căsătoriile mixte, reacţiile[38] nu au întârziat să apară. Pe lângă reacţiile protestante, au existat şi unele remarci sau reflecţii ale ortodocşilor faţă de documentul catolic. Vom menţiona unele remarci ale canonistului Pierre (L’Huillier) de Chersonèse (episcop sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei în Franţa), care s-a pronunţat în numele Bisericii patriarhale a Rusiei din Franţa, poziţie care, aşa cum însuşi afirma, va reflecta cu siguranţă întreaga gândire ortodoxă[39], dar şi unele reflecţii ale Părintelui Stéphanos Charalambidis, participant la sesiunea pastorală de la Lourdes (octombrie 1970) în calitate de secretar al Comitetului interepiscopal ortodox din Franţa.
Marele canonist ortodox, episcopul Pierre L’Huillier, a apreciat documentul elaborat de episcopii catolici francezi ca fiind în spiritul Conciliului II Vatican şi al Motu Proprio Matrimonia mixta, apreciind sincer publicarea acestor Nouvelles Dispositions ca fiind o etapă nouă în relaţiile ecumenice, un eveniment semnificativ în plan ecumenic, atât prin conţinut, dar şi prin faptul că au fost consultaţi înainte de redactarea definitivă a textului şi reprezentanţii celorlalte confesiuni creştine, iar după publicare au fost date explicaţii responsabililor ortodocşi şi protestanţi[40]. Canonistul ortodox a plecat de la constatarea că neexistând unitate între creştini, oricât de apreciabile ar fi unele legislaţii bisericeşti, ele nu pot da satisfacţie deplină tuturor părţilor în cauză. În ciuda faptului că diferenţele confesionale privind natura căsătoriei şi căsătoriile mixte în special se păstrează, existând şi cerinţe religioase diferite ale confesiunilor faţă de soţi, este de remarcat că promulgarea documentului catolic a marcat o schimbare profundă faţă de spiritul şi litera Codului de drept canonic din 1917 (can. 1060-1064). Cert este faptul că tratarea într-un singur document a căsătoriilor mixte între catolici şi botezaţi necatolici şi între catolici şi nebotezaţi nu a încetat de a-i surprinde pe ortodocşi, chiar dacă cele două categorii de căsătorii nu se pot confunda. Deşi documentul dă expresie la Motu Proprio Matrimonia mixta, în acelaşi timp precizând că „Biserica nu pune pe acelaşi plan, din punct de vedere doctrinar ca şi din punct de vedere juridic, căsătoria contractată de un soţ catolic cu o persoană necatolică dar botezată şi căsătoria prin care un catolic se uneşte cu un nebotezat”[41], totuşi se dă impresia că nu există o distincţie esenţială între cele două categorii de căsătorii şi aceasta din dorinţa episcopatului catolic francez de a încerca să rezolve delicata problemă a unirii catolicilor în căsătorie cu nebotezaţii. Episcopul Pierre L’Huillier considera că redactarea a două documente distincte era de preferat. Referindu-se la poziţia Bisericii Ortodoxe, el a precizat că numai prin iconomie bisericească se pot accepta căsătoriile ortodocşilor cu cei botezaţi, în schimb căsătoriile cu persoane nebotezate nu pot fi acceptate şi aceasta în strânsă legătură cu concepţia despre sacramentalitatea căsătoriei bărbatului cu femeia, sacramentalitate semnificată prin raportul dintre Hristos şi Biserica Sa (Efeseni V, 31-32), după cum afirma şi Profesorul Paul Evdokimov: „Este evident că unirea matrimonială cu un necreştin va contrazice sensul însuşi al sacramentului”[42]. Având în vedere hotărârile cuprinse în documentul catolic, canonistul Pierre L’Huillier a conchis că ele nu se pot înscrie în perspectiva care corespunde viziunii ortodoxe asupra căsătoriei.
Părintele Stéphanos, deşi apreciază ultimele evoluţii ecumenice, arată că încă vorbim de căsătorii mixte aflate în dificultate din cauza diferenţelor confesionale, susţinând că termenul juridic de „căsătorie mixtă” nu sună foarte bine în condiţiile în care vorbim de căsătorie ca fiind „o mică biserică” nouă, în Biserica Sfântă şi Una a lui Hristos[43]. Soţii în cauză adesea nu conştientizează problemele ridicate de astfel de căsătorii, deşi se adresează slujitorilor confesiunilor de care ei depind, nu înţeleg întotdeauna explicaţiile primite de la aceştia. În contextul problematicilor ridicate de căsătoriile mixte, noile dispoziţii ale episcopatului catolic francez de la Lourdes din octombrie 1970 n-au putut constitui un medicament care să vindece suferinţele prezente uneori în sânul căsătoriilor mixte, problemele şi impasul păstrându-se la nivel pastoral[44]. Dar, deşi căsătoriile interconfesionale creează unele dificultăţi specifice, Părintele Stéphanos a manifestat speranţă, subliniind faptul că ele nu sunt decât stimulente sau imbolduri ale Bisericilor creştine pe calea spre unitatea lor[45].
În urma noilor dispoziţii din Franţa şi a Pastoralei comune, constatăm că într-o scrisoare[46] privind căsătoriile mixte adresată de Secretariatul Comitetului Interepiscopal Ortodox din Franţa către Comisia Pregătitoare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, se arată că recomandările Comitetului Episcopal Catolic şi ale Comitetului Interepiscopal Ortodox din Franţa privind Pastorala comună a căsătoriilor mixte au fost puse în aplicare din 25 mai 1971. Textul oficial a fost publicat în revista Unité des chrétiens (nr. 3, iulie 1971), dându-se recomandările necesare clerului ortodox grec, dificultăţile practice apărute justificându-se, fie prin răspândirea pe spaţii mari a credincioşilor care se află în situaţii speciale, fie prin lipsa de informaţii suficiente a clerului romano-catolic. Aşa cum se menţionează în scrisoare, problema căsătoriilor mixte a fost abordată din luna decembrie a anului 1967, necesitând aproape patru ani de lucrări pentru a se ajunge la redactarea documentului, fiind luate în consideraţie şi modificările apărute în Biserica Romano-Catolică între anii 1970-1971. Climatul de lucru a fost diferit între anii 1969-1971, însă aplicarea documentului final a contribuit pozitiv pe plan pastoral la înlăturarea obstacolelor pentru crearea familiilor mixte, fiecare păstrându-şi tradiţiile şi respectând reciproc credinţa creştină a celuilalt[47].
Prin urmare, se poate constata că poziţia Bisericii Romano-Catolice faţă de căsătoriile mixte între catolici şi creştinii botezaţi într-o altă confesiune, a diferit în timp în funcţie de nevoile pastorale şi chiar politice, observându-se dese schimbări de atitudine şi din dorinţa de a da „satisfacţie revendicărilor legitime ale credincioşilor catolici ca şi ale creştinilor necatolici în problema căsătoriilor mixte”[48]. Codul de drept canonic din 1917 interzicea cu severitate căsătoriile mixte, precizând că „dacă există pericolul pervertirii credinţei pentru partea catolică şi pentru copii, căsătoria însăşi este oprită chiar prin dreptul divin” (can. 1060)[49], o căsătorie mixtă încheiată de un catolic fără dispensă antrenând excluderea ipso facto de la actele legitime bisericeşti şi de la sacramentalii, până la obţinerea dispensei de la Ordinariu (can. 2375)[50]. Astfel, spre deosebire de Codul de drept canonic din 1917 şi a legii cadru Motu Proprio Matrimonia mixta, actualul cod a desfiinţat impedimentul prohibitiv al căsătoriilor mixte între catolici şi creştinii de o altă confesiune, abolind şi pedepsele anterioare şi afirmând prin canonul 1124 numai faptul că se interzice o astfel de căsătorie fără permisiunea expresă (licentia) a autorităţii competente, de dorit fiind a se evita[51], urmându-se învăţătura Conciliului II Vatican. Evoluţia este vizibilă, însă condiţiile impuse, care au suferit o schimbare în timp, încă mai păstrează spiritul inchiziţiei cum se va putea vedea în cele de mai jos, deşi canoniştii catolici invocă „aspectul pozitiv” al neimpunerii părţii necatolice a se converti la Catolicism[52]. Trecerea de la dispensa obligatorie de impediment pentru celebrarea căsătoriei la simpla permisiune pentru liceitatea căsătoriei mixte nu schimbă cu mult vechea viziune catolică faţă de căsătoriile interconfesionale, aceasta justificându-se sub aspect juridic prin desfiinţarea impedimentului căsătoriei mixte şi păstrarea interdicţiei care presupune numai obţinerea unei simple licenţe. La o simplă privire superficială s-ar putea înţelege că legăturile matrimoniale mixte, între catolici şi creştini ai celorlalte confesiuni, se pot celebra cu uşurinţă, permisiunea autorităţii bisericeşti competente fiind suficientă. Realitatea este alta. Permisiunea pentru celebrarea căsătoriilor mixte se poate obţine „dacă există un motiv just şi raţional” (can. 1125), lăsându-se la latitudinea subiectivă a Ordinariului locului de a judeca asupra motivului invocat, parohii făcând cererea de permisiune cu cuvintele: „Vă rugăm să binevoiţi a acorda permisiunea necesară”[53]. Canonistul Libero Gerosa, actualmente rectorul Facultăţii de Teologie din Lugano (Elveţia), ca şi P. Krämer, apreciază că legiuitorul ar fi putut renunţa la menţiunea unei cauze juste şi raţionale în schimbul unei formulări negative, în sensul că permisiunea nu va putea fi refuzată decât pentru motive serioase care pledează contra căsătoriei în sine[54]. Dacă Ordinariul locului va găsi motivul invocat ca fiind just şi raţional, deşi nu va impune nimic părţii necatolice, va acorda permisiunea celebrării căsătoriei după ce au fost îndeplinite condiţiile canonice[55], care implică şi partea necatolică, chiar mai mult decât lasă a se înţelege teologii şi canoniştii Bisericii Romane.
Pentru acordarea permisiunii se cere îndeplinirea condiţiilor canonice: „1o partea catolică să declare că este gata să evite pericolele de a părăsi credinţa catolică şi să promită cu sinceritate că va face tot ce-i stă în putinţă ca toţi copiii să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Catolică; 2o cealaltă parte să fie informată la momentul potrivit despre promisiunile ce trebuie să le facă partea catolică, astfel încât să existe certitudinea că ea este cu adevărat conştientă de promisiunea şi de obligaţiile părţii catolice; 3o ambele părţi să fie instruite cu privire la scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei (ca obligaţie gravă a parohului, n.n.), care nu trebuie să fie excluse de niciunul din cei doi contractanţi” (can. 1125)[56], fiind de datoria Conferinţelor episcopilor de a fixa maniera în care partea catolică trebuie să facă declaraţiile şi promisiunile, modul în care se va constata despre ele în forul extern sau modul în care va fi informată partea necatolică[57] (can. 1126) asupra „obligaţiilor de conştiinţă” ale părţii catolice. Prin obligaţiile părţii catolice se urmăreşte evitarea pervertirii credinţei părţii catolice, înlăturarea pericolului pentru copii care ar putea să nu fie botezaţi şi educaţi în credinţa catolică, întărirea unirii spirituale dintre soţi şi înlăturarea primejdiilor spirituale şi temporare ireparabile[58]. De fapt, cele două promisiuni ale părţii catolice, de a păstra credinţa catolică, asemenea tuturor credincioşilor catolici, precum şi promisiunea de a-i boteza şi educa pe copii în credinţa catolică sunt limitate numai la nivel de conştiinţă, căci în practică adesea se întâlnesc cazuri de încălcare a promisiunilor, la aceasta contribuind numeroşi factori, fie interni, ţinând de voinţa proprie[59], fie externi, chiar dreptul precizând că partea catolică „va face tot ce-i stă în putinţă”. După cum afirmă teologul catolic Maximilian Pal „propunerea unora de a înlocui “Biserica sau religia catolică” cu expresia “religia creştină”, pentru a recunoaşte dreptul părţii necatolice botezate de a instrui copiii “iuxta suam propriam religiosam persuasionem”, nu poate fi admisă, deoarece este prioritar dreptul părţii catolice, Biserica Catolică fiind adevărata Biserică întemeiată de Hristos”[60]. Astfel, noua perspectivă, importanţa şi actualitatea căsătoriilor mixte sub aspect pastoral, au dus la o formulare mult mai precisă a canonului 1366: „Părinţii, sau cei care ţin locul părinţilor, care prezintă copiii spre a fi botezaţi sau educaţi într-o religie necatolică, să fie sancţionaţi cu cenzură sau cu o altă pedeapsă justă”[61], existând posibilitatea aplicării pedepselor canonice pentru părinţii catolici sau pentru cei ce le ţin locul, care în mod conştient au făcut această alegere, dar şi părintelui catolic care, trăind într-o căsătorie mixtă nu a făcut tot ceea ce-i stă în putere pentru a rămâne fidel promisiunilor făcute[62].
Împreună cu cererea adresată Ordinariului locului în vederea acordării permisiunii de a se căsători, se înaintează două declaraţii semnate de paroh şi de cei doi miri[63], adică cea a părţii catolice, precum şi declaraţia preotului paroh care certifică faptul că partea necatolică a fost informată asupra promisiunilor părţii catolice. Recunoscându-se ca valid botezul părţii creştine necatolice, dovada acestuia se va face cu certificatul de botez, partea necatolică fiind obligată să facă în acelaşi timp şi dovada stării sale libere, fie cu documente, fie printr-o declaraţie scrisă confirmată de cel puţin un martor credibil, de preferinţă din familie, dacă nu este posibilă prezentarea documentului de stare liberă.
Pentru celebrarea căsătoriei mixte, în situaţii normale, se cere respectarea formei canonice (can. 1127 §1) pentru validitate şi liceitate, aşa cum este reglementată de canonul 1108, fiind valide numai căsătoriile care sunt încheiate în faţa Ordinariului locului sau a parohului locului, ori în faţa unui preot sau diacon delegat să asiste ca martor calificat şi în faţa a doi martori comuni, numai asistentul cerând manifestarea consimţământului contractanţilor şi primindu-l în numele Bisericii. Prin celebrarea căsătoriei mixte după forma canonică, legiuitorul bisericesc a urmărit certitudinea validităţii lor, dar şi să susţină teoria sacramentalităţii şi indisolubilităţii căsătoriilor mixte. Canonul 1127 reglementează încheierea unei căsătorii mixte între partea catolică şi partea necatolică de rit oriental, stabilind faţă de respectarea formei canonice că aceasta este cerută numai pentru liceitate, nu şi pentru validitate, însă pentru ca o astfel de căsătorie să fie validă este necesară intervenţia slujitorului sacru, observându-se şi celelalte norme prescrise de drept[64] (can. 1127 §1). Dacă pentru „dificultăţi grave” nu se poate respecta forma canonică, se poate obţine dispensă de la Ordinariul locului părţii catolice, după o prealabilă consultare cu Ordinariul locului în care se va celebra căsătoria, cerându-se pentru validitate o anumită formă publică de celebrare, fiind suficientă chiar şi căsătoria civilă[65], criteriile acordării dispensei stabilindu-se de fiecare Conferinţă a episcopilor pentru regiunea sa (can. 1127 §2). Paragraful 3 al canonului 1127, urmând doctrina canonică a Bisericii Romane faţă de consimţământ ca element esenţial pentru contractul căsătoriei, interzice repetarea acestuia: „Este interzis, atât înainte cât şi după celebrarea canonică prevăzută de §1, de a se săvârşi o altă celebrare religioasă a aceleiaşi căsătorii pentru a da sau a reînnoi consimţământul matrimonial; de asemenea, să nu aibă loc o celebrare religioasă în care asistentul catolic şi slujitorul necatolic, îndeplinind fiecare ritul propriu, să ceară consimţământul părţilor”[66], interzicându-se, de asemenea, orice celebrare religioasă ecumenică a căsătoriei, însă fără a fi interzis ministrului sacru de a participa la o ceremonie religioasă necatolică a căsătoriei urmând regulile communicatio in sacris, dar şi fără a i se interzice exercitarea funcţiunii de martor comun, după cum afirmă Profesorul Pier Aimone[67].
Canonistul Libero Gerosa apreciază că în cazul căsătoriilor dispensate de forma canonică, dar celebrate public, recunoscute ca valide şi sacramentale, legiuitorul bisericesc ar fi trebuit „să aibă curajul” de a cere ca şi în cazul căsătoriilor între catolici şi creştinii necatolici de rit oriental, adică „intervenţia slujitorului sacru” (can. 1127 §1)[68]. Astfel, un aspect deosebit de important în ceea ce priveşte forma canonică a celebrării căsătoriei mixte între o parte catolică şi o parte ortodoxă este obligativitatea respectării ei numai pentru liceitate, nu şi pentru validitate, aceasta din urmă presupunând numai intervenţia sau participarea activă a unui „slujitor sacru”, ceea ce presupune posibilitatea celebrării căsătoriei mixte de către un preot ortodox[69], după ritul ortodox, fiind recunoscută valoarea ei sacramentală prin abrogarea normelor prohibitive ale canonului 1063 §1. Faţă de astfel de căsătorii săvârşite de slujitorul sacru al confesiunii creştine a părţii necatolice (can. 1063 §3 CDC din 1917), Părintele Profesor Liviu Stan menţiona că aceste căsătorii sunt posibile în virtutea doctrinei catolice privind rolul preotului la căsătorie ca simplu martor calificat, săvârşitorii fiind soţii înşişi prin manifestarea liberă a consimţământului mutual în faţa martorilor, prin urmare şi slujitorilor Bisericii Ortodoxe li se recunoaşte competenţa de a fi martori calificaţi sau cel puţin comuni, prin garanţia lor morală şi religioasă[70]. Concluzia pertinentă la care ajunge marele canonist român, Părintele Profesor Liviu Stan, faţă de căsătoriile mixte încheiate de un slujitor sacru ortodox sau creştin oriental (necalcedonian) între o parte catolică şi o parte necatolică, aceste căsătorii fiind înregistrate de către preotul părţii catolice în condica de căsătorii şi botezaţi, este că se doreşte a se arăta că jurisdicţia universală a Bisericii Romei se extinde şi asupra ortodocşilor şi necalcedonienilor şi că, de fapt, slujitorul sacru necatolic săvârşeşte funcţii sacerdotale în cadrul Bisericii Catolice, recunoscându-se a fi un slujitor catolic supus Romei. Întrebarea firească în urma acestei poziţii canonice este: dacă Biserica Ortodoxă şi Bisericile Orientale necalcedoniene sunt considerate ca aderând „formal şi pe nemărturisite” la Biserica Romană, situaţia aceasta nu poate fi privită şi invers, recunoscându-se Bisericilor de rit oriental jurisdicţia asupra Bisericii Romei? Raportul între har şi jurisdicţie, studiu tratat de Părintele Profesor Liviu Stan[71], rămâne de actualitate în dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romei, impunând multă prudenţă de partea canonistului ortodox şi o cunoaştere a limitelor iconomiei bisericeşti faţă de litera legii sau poziţia acriviei canonice.
Dacă pentru căsătoriile mixte după dreptul canonic romano-catolic există posibilitatea obţinerii dispensei de la forma canonică pentru „dificultăţi grave”[72] (can. 1127 §2), asta nu înseamnă că se poate da o normă generală prin care să se lase la dispoziţia parohului a analiza gravitatea dificultăţilor şi a celebra căsătoria mixtă fără formă canonică. Ordinariul locului poate dispensa, analizând fiecare caz în parte dacă se îndeplinesc condiţiile canonice, având obligaţia de a se consulta şi cu Ordinariul locului în care se va celebra căsătoria pentru a se cunoaşte dacă dispensa este oportună în locul respectiv şi nu cumva poate să dea naştere la vreun scandal. Conform canonului 1127 §2, pentru ca o astfel de căsătorie mixtă să fie validă, se cere „o anumită formă publică de celebrare” pentru evitarea căsătoriilor clandestine combătute de Conciliul Tridentin care a prescris obligaţia formei canonice[73]. Prin folosirea expresiei „o anumită formă publică de celebrare” se urmăreşte, sub aspect practic, înlocuirea formei canonice cu orice formă publică de celebrare capabilă să justifice din punct de vedere juridic respectiva căsătorie. Prin urmare, se poate folosi ceremonia religioasă publică a părţii necatolice, fiind suficientă chiar şi forma civilă, aceasta din urmă asigurând manifestarea publică a consimţământului, înlăturându-se astfel eventualele pricini de scandal din partea credincioşilor. Cu toate acestea, Ordinariul locului competent a acorda dispensa poate să stabilească unele clauze pentru validitatea căsătoriei, care nerespectate fac căsătoria invalidă pentru defect de formă, putând menţiona aici ca exemplu posibilitatea impunerii unei forme publice de celebrare[74]. După acordarea dispensei de la forma canonică, parohul părţii catolice trebuie să urmeze prescripţiile canonului 1125, verificând îndeplinirea condiţiilor pentru cele două părţi (promisiunile părţii catolice, informarea părţii necatolice şi instruirea celor doi privind scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei), partea necatolică trebuind să facă dovada botezului valid şi a stării sale libere, iar partea catolică să aducă la cunoştinţa parohului său celebrarea căsătoriei pentru înregistrarea acesteia[75].
În urma celebrării căsătoriei mixte, este de datoria Ordinariului locului şi a celorlalţi păstori sufleteşti de a asigura soţului catolic şi copiilor născuţi din căsătoria mixtă, asistenţa pastorală necesară pentru îndeplinirea obligaţiilor de către partea catolică şi ca cei doi soţi să păstreze unitatea vieţii conjugale şi familiale (can. 1128). Această asistenţă spirituală este privită ca fiind deosebit de necesară mai ales în căsătoriile mixte unde dificultăţile sunt frecvente, iar posibilitatea neîndeplinirii promisiunilor de către partea catolică este posibilă în contextul antrenării numeroşilor factori externi. Deşi se apreciază că o căsătorie mixtă ar trebui să fie o „sursă de îmbogăţire reciprocă în credinţă şi în viaţa conjugală, punând ei împreună (cei doi soţi, n.n.) ceea ce au primit în propria Biserică şi învăţând unul de la altul modul în care fiecare îşi trăieşte propria fidelitate faţă de Hristos”[76], dificultăţile sunt inerente căsătoriei mixte, divergenţele dintre soţi, dar şi dintre aceştia şi familiile lor, apărând adesea din cauza raportării diferite a fiecăruia faţă de propria credinţă, faţă de modul diferit de a privi viaţa conjugală, cele mai mari probleme apărând cu privire la botezul şi educaţia religioasă a copiilor. Numeroase dificultăţi care pot apărea în sânul unei căsătorii mixte, angajează uneori participarea soţilor la viaţa liturgică, consecinţa cea mai gravă fiind refugierea ambilor soţi, inclusiv a copiilor, într-o „neutralitate” religioasă[77], devenind indiferenţi din punct de vedere religios, poate chiar lipsiţi de credinţă, aceasta fiind o mare problemă actuală a Bisericii Occidentului[78].
În faţa acestei probleme pastorale, Codul de drept canonic al Bisericii latine (can. 1128 CDC din 1983) a prevăzut în mod expres grija pe care trebuie să o arate păstorii sufleteşti familiilor mixte, implicându-se activ pentru ca partea catolică să respecte datoria de a participa la cultul Bisericii şi a-şi educa propriii copii în credinţa catolică, în acelaşi timp veghind asupra coeziunii spirituale a comuniunii de viaţă familială, precum şi asupra modului în care fiecare înţelege să respecte libertatea religioasă a celuilalt, aşa încât fiecare să mărturisească propria credinţă după cum învaţă Sfântul Apostol Petru „cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat…” (I Petru III, 16).
Astăzi se poate constata, în urma studiilor realizate[79], că există o ezitare a soţilor de credinţe diferite de a vorbi despre relaţiile în familie privind domeniul religios, considerând că acest aspect ţine de intimitatea familială[80]. Cu toate acestea, s-a observat că numărul căsătoriilor mixte tinde să crească în Europa de Vest, îngrijorător fiind că împreună cu ele creşte şi numărul divorţurilor. Cauzele de divorţ în căsătoriile mixte sunt arătate[81] ca fiind independente de diferenţa de religie, conflictele familiale născându-se din raţiuni privind caracterul, viziunea diferită asupra vieţii conjugale sau dificultăţile de conciliere a vieţii profesionale cu viaţa de familie, diferenţa de credinţă putând să susţină uneori neînţelegerile mutuale şi culminând cu folosirea ei ca armă contra celuilalt soţ. Din contră, diferenţele religioase trebuie privite ca o sursă de îmbogăţire spirituală mutuală, deşi aceasta poate fi privită de către unii ca o utopie. Îmbogăţirea spirituală reciprocă a soţilor este posibilă, aşa cum se constată în documentul comun al Consiliului pontifical pentru dialog interreligios şi al Biroului pentru relaţiile interreligioase din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, însă numai în măsura în care credinţa diferită a unui soţ va suscita un oarecare interes pentru celălalt, prin întrebări adresate cu privire la acea credinţă sau prin lecturi pentru cunoaşterea ei, chiar prin participarea reciprocă a soţilor la viaţa cultică[82]. Acest deziderat poate fi realizabil în măsura în care există respect faţă de integritatea credinţei fiecăruia dintre ei, evitându-se pericolul sincretismului şi astfel ajungându-se prin cunoaşterea credinţei celuilalt soţ la aprofundarea propriei credinţe. Deşi cele menţionate mai sus constituie cu adevărat probleme, nu uşor de trecut, în sânul căsătoriilor mixte, totuşi cea mai dificilă problemă este aceea a botezului şi educaţiei religioase a copiilor[83], în ciuda faptului că în Catolicism botezul şi educaţia în credinţa catolică este o condiţie pentru obţinerea permisiunii căsătoriei de la Ordinariul locului, iar în Ortodoxie aceasta fiind o hotărâre de principiu[84], cu temei canonic. Situaţia concretă diferă de la familie la familie, concepţiile faţă de acest subiect important diferenţiindu-se în funcţie de credinţa fiecărui soţ şi a apartenenţei reale la Biserica în care s-a botezat şi al cărei membru este. Sunt părinţi care vor încă de la naşterea copilului determinarea sa religioasă pentru ca acesta să înveţe doctrina şi practica religioasă şi să aibă un răspuns precis mai târziu în societate sau la şcoală, dezavantajul fiind că se poate crea o distanţă între copil şi părintele de o altă credinţă[85]. Alţi părinţi aleg separarea religioasă a copiilor, copiii fiind botezaţi şi educaţi, unii în credinţa tatălui, alţii în credinţa mamei. O astfel de soluţie are dificultăţile ei prin faptul că părinţii sunt determinaţi să partajeze educaţia pentru copiii lor, consecinţa putând fi o divizare în familie şi o concurenţă religioasă. Pentru împăcarea acestui fapt, unii dintre părinţi aleg creşterea copiilor în cele două religii în acelaşi timp, în scopul adaptării lor religioase pentru depăşirea dificultăţilor familiale, preferând astfel sincretismul religios foarte dăunător. Însă, lipsa identităţii religioase precise duce în cele mai multe cazuri la indiferentism religios. O soluţie mai „democratică” aleasă în sânul familiilor mixte este evitarea unei alegeri religioase pentru copii, lăsându-i pe aceştia să aleagă mai târziu religia faţă de care se simt mai ataşaţi, în semn de respect faţă de aceştia. În acest caz, copiii, fie nu primesc nici măcar noţiunile elementare religioase, fie sunt instruiţi în cele două religii sau credinţe diferite pentru a le facilita alegea ulterioară. Această soluţie care invocă respectul faţă de o eventuală viitoare alegere a copiilor este criticabilă pentru că adesea stă la baza necredinţei sau a ateismului problematic în Occident, copiii care nu sunt instruiţi religios de la vârsta optimă având mari dificultăţi de alegere, iar privarea lui de o credinţă determinată, numai cunoaşterea generală a două religii fără angajare, ducând la o prea mică dezvoltare globală a copiilor[86].
Aşadar, diversele dificultăţi în cadrul căsătoriilor mixte sunt inerente, ele făcând ca necesară asistenţa pastorală în mod special, fără ca toate aceste greutăţi să ducă la concluzia interzicerii acestor căsătorii. Aceasta este justificată[87] şi prin libertatea religioasă, dreptul la libertate religioasă fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului, iar dreptul fiecărei persoane la căsătorie, libertatea de a alege starea civilă, nu trebuie să fie un impediment pentru exercitarea dreptului la libertate religioasă.


4. În loc de concluzii: Unele referiri asupra căsătoriilor mixte între credincioşii catolici şi ortodocşi
În final, facem unele referiri la căsătoriile mixte între credincioşii catolici şi ortodocşi, problema acestora fiind diferită în timp din perspectiva ortodoxă, în primul rând din cauza prozelitismului agresiv al Catolicismului, atât în lumea slavă, cât şi în cea de rit grecesc. Un exemplu elocvent în acest sens este unirea de la Brest din 1596 a unei părţi a credincioşilor ruteni cu Biserica Romei, care a determinat Sinodul de la Moscova (1620), precum şi Sinodul de la Constantinopol (1756) să nu recunoască validitatea tainelor catolicilor, nici chiar Sfânta Taină a Botezului. Deşi aceste hotărâri sinodale au fost abrogate ulterior, ele şi-au mai găsit aplicabilitatea, afectând validitatea cununiei şi determinându-i pe catolicii care se converteau la Ortodoxie să fie rebotezaţi, chiar cununaţi dacă erau căsătoriţi anterior[88]. Această practică s-a făcut prezentă şi în Biserica Ortodoxă Română, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice în această perioadă, nefiind recunoscute ca valide cununiile oficiate de neortodocşi, cu excepţia necalcedonienilor. După dobândirea independenţei de stat şi coincizând cu această perioadă, Biserica Ortodoxă Română a început să recunoască prin iconomia bisericească validitatea botezului şi a cununiile eterodocşilor apuseni dacă se converteau la Ortodoxie, în schimb interzicând până astăzi căsătoriile mixte, urmând acrivia canonică (can. 10, 31 Laodiceea; 14 IV ec.; 72 Trulan) cum s-a arătat mai sus, cu excepţia cazurilor în care s-a obţinut dispensă de la episcopul competent, prin aplicarea principiului iconomiei bisericeşti (art. 47, Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române).
Părintele Profesor Liviu Stan a subliniat cadrul principal în care se discută despre problema căsătoriilor interconfesionale şi faptul că acesta este determinat de trei elemente[89]: a. validitatea botezului; b. natura actului cununiei, dacă este sau nu privită ca taină celebrată de slujitorul bisericesc şi c. principiul iconomiei bisericeşti. Primul element este esenţial, validitatea botezului neortodocşilor care încheie căsătorii cu credincioşi ortodocşi fiind obligatorie, cei botezaţi având dreptul de a primi şi celelalte taine ale Bisericii, deci şi a cununiei. Din perspectivă canonică, fie în cazul căsătoriei unui soţ ortodox cu altul eterodox, fie în cazul căsătoriei a doi eterodocşi al căror botez este recunoscut, aceste căsătorii nu sunt permise, atrăgând pedepse canonice[90]. Al doilea element, adică privind natura sacramentală a cununiei, pune în lumină deosebirile existente între Ortodoxie şi celelalte confesiuni, neputând fi considerate ca taine depline cununiile catolice sau protestante. Nici nu se poate accepta caracterul de taină al căsătoriei catolice, aceasta nefiind decât o căsătorie-contract bazată pe consimţământul mutual al soţilor, preotul fiind numai un martor calificat, nu administrator al tainei. Căsătoria catolică este o simplă căsătorie legală, ca şi căsătoria civilă, însă nu o căsătorie cu caracter de taină, cu atât mai puţin putându-se discuta de căsătoria-taină pentru celelalte confesiuni occidentale[91]. Al treilea element, iconomia bisericească, exprimă adevărul aplicării principiului iconomiei prin care se urmăreşte deschiderea uşii mântuirii celor care cred în Hristos şi doresc dobândirea mântuirii. Prin iconomia bisericească se suplineşte, prin lucrarea Duhului Sfânt, lipsa de har în cazul celor care nu au primit taina Bisericii în mod valid, devenind valide, atât botezul nevalid, cât şi cununia nevalidă a eterodocşilor[92].
Privind evoluţia doctrinei canonice a Bisericii Romano-Catolice faţă de căsătoriile mixte şi poziţia actuală precizată în Codul de drept canonic din 1983, reflectând şi asupra cadrului principal al căsătoriilor mixte în Ortodoxie menţionat mai sus, trebuie să reflectăm asupra noilor condiţii ecumenice, ca efect al lucrării Duhului Sfânt, să fie reconsiderată poziţia Ortodoxiei, aşa încât acrivia canonică să fie înlocuită cu iconomia bisericească după hotărârea de principiu a celei de-a II-a Conferinţe Panortodoxe Presinodale de la Chambésy (3-12 septembrie 1982), căci căsătoria între ortodocşi şi neortodocşi poate fi celebrată prin iconomie şi dragoste de om, cu condiţia expresă ca toţi copiii proveniţi dintr-o astfel de căsătorie să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă[93]. Aşadar, deşi din perspectiva acriviei canonice aceste căsătorii sunt interzise, prin aplicarea iconomiei bisericeşti de către fiecare Biserică Ortodoxă locală după nevoile pastorale şi prin precizarea exactă a limitelor aplicării iconomiei, credincioşii Bisericii Ortodoxe ar putea încheia căsătorii binecuvântate în sânul Ortodoxiei cu neortodocşi, pe temelia filantropiei, dar şi a asistenţei pastorale asigurate de către fiecare preot ortodox pentru familiile mixte sub aspect religios.


[1] ***Codul de drept canonic, trad. rom. de Pr. Ioan Tamaş, Tipografia “Presa Bună”, Iaşi, 1995, p. 274.
[2] Jean BERNHARD, „Le mariage“, în: L’époque de la Réforme et du Concile de Trente, (lucrare colectivă: Jean BERNHARD, Charles LEFEBVRE, Francis RAPP), colecţia « Histoire du Droit et les Institutions de l’Eglise en Occident », sub conducerea Gabriel LE BRAS şi Jean GAUDEMET, t. XIV, f.a., pp. 212-302.
[3] Jacques VERNAY, „Le droit canonique du mariage“, în: Patrick VALDRINI, Jean-Paul DURAND, Olivier ECHAPPE, Jacques VERNAY, Droit canonique, éd. IIe, Dalloz, Paris, 1999, p. 346.
[4] Ibidem.
[5] A. KONNIK, „Canonical Doctrine Concerning Mixed Marriage – Before Trent and During the Seventeenth and Early Eighteenth Centuries“, în: Jurist, 20 (1960), pp. 295-326.
[6] Pr. Prof. Liviu STAN, „Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor“, în: Studii Teologice, XX (1968), nr. 7-8, p. 487.
[7] Carl MIRBT, Quellen zur Geschichte des Papstums, Ed. IV, Tübingen, 1924, p. 392, apud ibidem, p. 489.
[8] M. SWEETING, Les Eglises et les marriages mixtes, Cerf, Paris, 1969, pp. 24-29.
[9] Pr. Prof. Liviu STAN, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, p. 490.
[10] Papa Pius al VIII-lea a dispus în 1830 ca toţi copiii născuţi din căsătorii mixte să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Romană.
[11] Ibidem.
[12] Vezi detalii în Louis DE NAUROIS, „Les mariages mixtes. Esquisse de sociologie et de droit religieux comparé“, în: Revue de Droit Canonique, t. XX (1970), nr. 3, pp. 193-194.
[13] Ibidem, pp. 194-195.
[14] Ibidem, p. 205.
[15] Chanoine O. SCHOELLIG, Les Sacrements, Editions Salvator, Mulhouse, 1946, p. 340.
[16] Ibidem, p. 341.
[17] A se vedea M. MATHIEU, „Les canonistes, le mariage et les jeunes“, în: RDC, t. XXXVI (1986), nr. 2-4, pp. 154-166.
[18] Chanoine O. SCHOELLIG, Les Sacrements, p. 342.
[19] M. SWEETING, Les Eglises et les mariages mixtes, pp. 34-36.
[20] Pr. Prof. Liviu STAN, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, p. 491.
[21] Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, Editions Saint-Paul, Luxembourg, 1998, pp. 260-261; L. PIVONKA, „Ecumenical or Mixed Marriage in the New Code of Canon Law“, în: Jurist, 43 (1983), pp. 103-124.
[22] Detalii în M. SWEETING, Les Eglises et les marriages mixtes, pp. 93-102.
[23] « Biserica, în virtutea mandatului său, s-a ocupat cu o grijă deosebită de căsătoriile mixte, adică de căsătoriile încheiate între o parte catolică şi o parte necatolică, fie botezată sau nebotezată. Această grijă, devine şi mai mare din cauza condiţiilor speciale în care se găsesc creştinii de astăzi. În timp ce, în trecut, catolicii trăiau separaţi de adepţii altor confesiuni creştine şi necreştine, în aceste vremuri, această separare nu numai că s-a atenuat mult, dar relaţiile dintre oameni, din diferite regiuni şi de diferite religii, s-au dezvoltat foarte mult, aşa încât căsătoriile mixte s-au înmulţit. La acest fenomen au contribuit dezvoltarea industrială şi progresul culturii umane, fenomenul urbanizării şi diminuarea vieţii rurale, migraţiile în masă şi mărirea numărului de refugiaţi », a se vedea PAULUS VI, „Litterae apostostolicae motu proprio datae Matrimonia mixta, quibus Normae de matrimoniis mixtis statuuntur”, 31 martii 1970, în: AAS, LXII (1970), p. 257.
[24] Cf. Instrucţiunii Matrimonii sacramentum din 18 martie 1966.
[25] Louis DE NAUROIS, Les mariages mixtes. Esquisse de sociologie et de droit religieux comparé, p. 216.
[26] Ibidem.
[27] În studiul său Les mariages mixtes. Esquisse de sociologie et de droit religieux comparé, Louis de Naurois se întreabă pe bună dreptate, plecând de la Motu Proprio Matrimonia mixta, dacă cerinţa dispensei ca distinctă de promisiunile făcute de partea catolică mai este necesară, obţinerea ei fiind subordonată existenţei unei „cauze raţionale”. Oare ce se va întâmpla în cazul unei căsătorii pentru care lipseşte acea cauză raţională, iar promisiunile părţii catolice s-au făcut? Louis de Naurois invocă aici cauza „gravă şi urgentă” a vechiului sistem, care putea fi întotdeauna verificată. Un alt aspect criticat de unii teologi este menţinerea obligativităţii formei canonice sub pedeapsa invalidităţii căsătoriei. O astfel de cerinţă, justificată în epoca Conciliului Tridentin pentru combaterea căsătoriilor clandestine, nu mai este de actualitate, aceasta putându-se justifica numai din perspectiva faptului că logodnicii, fiind obligaţi a se supune formei canonice, nu se mai sustrag anchetei pastorale şi canonice prealabile, după cum afirmă Louis de Naurois; vezi Les mariages mixtes. Esquisse de sociologie et de droit religieux comparé, pp. 218-219 (nota 20).
[28] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit des sacrements, cours universitaire, Fribourg, 2002, p. 17.
[29] Paul GOUYON, „L’œcuménisme aujourd’hui“, în: Unité des chrétiens, nr. 3 (1971), p. 1.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem, p. 2.
[32] René BEAUPERE O.P., „Analyse et Commentaire des « Nouvelles dispositions » pour les mariages mixtes“, în: Unité des chrétiens, nr. 3 (1971), p. 7.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem, p. 8.
[36] Dispensa pentru impedimentul de mixta religio era în Franţa numai de competenţa episcopului, refuzându-se delegarea acestei puteri de a dispensa a episcopului pentru dieceza sa şi către preoţi, ca în Germania sau Elveţia.
[37] Vezi Daniel PEZERIL, „Néo-juridisme ou Pastorale nouvelle?”, în: Unité des chrétiens, nr. 3 (1971), p. 9.
[38] Menţionăm că teologul protestant Georges Appia s-a arătat critic faţă de cadrul gândirii canonice nedepăşit de episcopii catolici francezi, dar şi faţă de vocabularul folosit în spiritul dreptului canonic, termeni precum validitate, liceitate, formă canonică, etc. El a criticat practica de a cere dispensă de la episcopul catolic pentru celebrarea căsătoriei de un ministru protestant în scopul recunoaşterii ei ca validă, sesizând şi aspectul privind angajamentul moral al părţii catolice de a face tot ce depinde de ea a boteza şi educa toţi copiii în credinţa catolică. În concluzie, teologul protestant Georges Appia a privit noile dispoziţii catolice ca o nouă etapă pe calea recunoaşterii reciproce ca valide a căsătoriilor mixte celebrate de ministrul catolic sau protestant, aşa cum protestanţii recunosc autenticitatea căsătoriei celebrate într-o biserică catolică. Vezi Georges APPIA, „Une réaction protestante”, în: Unité des chrétiens, nr. 3 (1971), pp. 14-15.
[39] PIERRE de Chersonèse, „Quelques remarques d’un Orthodoxe”, în: Unité des chrétiens, nr. 3 (1971), pp. 15-16.
[40] Ibidem, p. 15.
[41] Ibidem, p. 16.
[42] Prof. Paul EVDOKIMOV, Le mariage, Paris, 1966, p. 123, apud PIERRE de Chersonèse, Quelques remarques d’un Orthodoxe, p. 16.
[43] Père STÉPHANOS, „Réflexions d’un prêtre orthodoxe”, în: Unité des chrétiens, nr. 3 (1971), p. 17.
[44] Ibidem.
[45] Ibidem.
[46] Scrisoarea având ca obiect Préparation du Saint et Grand Concile Orthodoxe. Thème : Les mariages mixtes, Comité Interpiscopal Orthodoxe en France, Secrétariat (Paris 16e), în Arhiva Centrului Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy-Geneva.
[47] Ibidem.
[48] Pr. Prof. Liviu STAN, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, p. 487.
[49] M. SWEETING, Les Eglises et les marriages mixtes, p. 34.
[50] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, Ed. « Presa Bună », Iaşi, 1994, p. 130.
[51] Papa Paul VI afirma în Motu Proprio Matrimonia mixta : « Cu simţ de responsabilitate, Biserica se opune încheierii de căsătorii mixte, dorind foarte mult ca credincioşii catolici să poată atinge, în viaţa lor conjugală, o coeziune spirituală perfectă şi o deplină comuniune de viaţă. Dar, având în vedere că dreptul de a încheia căsătorie şi de a avea copii este un drept natural al omului, Biserica, prin legile sale, care demonstrează în mod clar solicitudinea sa pastorală, se îngrijeşte să reglementeze lucrurile în aşa fel încât, pe de o parte să fie garantat respectul absolut faţă de poruncile dumnezeieşti, iar pe de altă parte, să fie tutelat şi dreptul persoanei de a se căsători”, apud Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 130.
[52] Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, ed. cit., p. 261.
[53] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 131.
[54] Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, ed. cit., p. 261.
[55] Jean-Luc HIEBEL, Ordre et mariage, Strasbourg, 1992, p. 72.
[56] ***Codul de drept canonic, p. 274.
[57] A se vedea normele stabilite de Conferinţa episcopilor din Franţa în DC, 15 ianuarie 1989, nr. 1976, pp. 79-86.
[58] Pr. conf. univ. dr. Maximilian PAL, „Căsătoriile mixte în legislaţia Bisericii Catolice: aspecte istorico-juridice”, în: Studia Theologica, IV (2006), nr. 4, pp. 465 – 483.
[59] Joseph TOMKO, I matrimoni misti, Ed. Dehoniane, Napoli, 1971, pp. 82-85.
[60] Pr. conf. univ. dr. Maximilian PAL, Căsătoriile mixte în legislaţia Bisericii Catolice: aspecte istorico-juridice, p. 474 ; L. ORSY, „Documenta selecta de educatione religiosa prolis ex matrimonio mixto natae”, în: Periodica, 53 (1964), pp. 267-284.
[61] ***Codul de drept canonic, p. 333.
[62] Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, p. 262.
[63] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 132.
[64] Prin normele prescrise de drept, menţionate în canonul 1127 §1), se înţeleg eventualele dispense de impedimente, consimţământul valid, vestirile, permisiunea Ordinariului locului pentru căsătoriile mixte şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute în canonul 1125.
[65] Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, p. 262.
[66] ***Codul de drept canonic, p. 275.
[67] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 18.
[68] Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, p. 262.
[69] Slujitorul sacru asigură caracterul public al căsătoriei, dar şi sacramentalitatea şi validitatea ei.
[70] Pr. Prof. Liviu STAN, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, p. 495.
[71] Idem, „Har şi jurisdicţie”, în: ST, XXII (1970), nr. 1-2, pp. 5-29.
[72] „Dificultăţile grave” care pot duce la împiedicarea formei canonice: dezacordul părţii necatolice sau a familiei acesteia, diferite conflicte de conştiinţă ale părţii necatolice, etc; cf. Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 135.
[73] M. SWEETING, Les Eglises et les marriages mixtes, p. 15.
[74] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, Torino, 1983, p. 151.
[75] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 136.
[76] Ibidem, pp. 136-137; Vezi şi Conferinţa episcopală germană, Katholischer Erwachsenen Katechismus. Das Glaubensbekenntnis der Kirche, Verlage der Verlagsgruppe „engagement”, Bonn, 1985.
[77] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 137.
[78] François MORLOT, „Abandon de l’Eglise, rejet de la foi et mariage (canons 1117 et 1071)”, în: RDC, 44/1, 1994.
[79] A se vedea documentul Reflexions sur les mariages interreligieux. Document d’étude conjoint, Conseil pontifical pour le dialogue interreligieux, Cité du Vatican ; Conseil Œcuménique des Eglises, Bureau pour les relations interreligieuses Genève, tiré à part du Pro Dialogo, n. 96 (1997/3) du C.P.D.I., Cité du Vatican, 1997.
[80] Ibidem, p. 342.
[81] Ibidem, p. 350.
[82] Ibidem, pp. 350-351.
[83] Ibidem, pp. 351-353.
[84] Dr. Damaskinos PAPANDREOU, Mitropolitul Elveţiei, Secretarul pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod, Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei : Tematică şi lucrări pregătitoare, trad. rom. de Pr. Nicolae Dascălu, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998, p. 83.
[85] Reflexions sur les mariages interreligieux. Document d’étude conjoint, p. 352.
[86] Ibidem, p. 353.
[87] Ibidem, p. 348.
[88] Pr. Prof. Liviu STAN, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, p. 493.
[89] Ibidem.
[90] Ibidem.
[91] Ibidem, p. 494.
[92] Ibidem.
[93] Vezi Synodica VIII, Les Editions du Centre Orthodoxe, Chambésy-Genève, 1994, pp. 125-126; Paul EVDOKIMOV, Sacrement de l’amour. Le mystère conjugal à la lumière de la tradition orthodoxe, Paris, 1980, p. 256; Pierre L’HUILLIER, Pierre, „L’espace du principe d’ « économie » dans le domaine matrimoniale”, în: RDC, t. XXVIII (1978), nr. 1; Elie MELIA, „Le lien matrimonial à la lumière de la théologie sacramentaire et de la théologie morale de l’Église Orthodoxe”, în: RDC, t. XXI (1971), nr. 1-4, pp. 180-197.

Lect. dr. Iulian Mihai Constantinescu