duminică, 18 aprilie 2010

CĂLUGĂRIE ÎN MĂNĂSTIRE ŞI CUNUNIE ÎN PAROHIE: Comunicat de presă privind oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri

Arhiepiscopia Bucureştilor ne informează că: Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri trebuie tratată sub aspect pastoral-sacramental şi nu financiar, cum se întâmplă uneori, din cauza duhului de secularizare, care pătrunde şi în comunităţile monahale.

Taina cununiei creează o legătură aparte între familia care se întemeiază şi comunitatea din care provine şi în mijlocul căreia se formează, cu semnificative implicaţii duhovniceşti-sacramentale. În acest sens, după cum tunderea în monahism sau călugăria înseamnă intrarea unei persoane în comunitatea monahală, aceasta săvârşindu-se doar în mânăstire, nu în parohie, tot aşa cununia înseamnă intrarea noului cuplu (bărbat şi femeie) în viaţa unei comunităţi euharistice parohiale, care este mediul normal de creştere spirituală şi de participare duminicală la viaţa bisericească a parohiei.

În mod asemănător, Sfântul Botez se săvârşeşte în parohia în care s-a născut copilul, acesta adăugându-se copiilor din parohie, unde creşte fizic şi duhovniceşte până ajunge la maturitate. De aceea, parohia, nu mânăstirea, eliberează certificate de botez şi de cununie celor care primesc aceste Sfinte Taine. Un copil nou botezat creşte în parohie, nu în mănăstire. De asemenea, un cuplu trăieşte în parohie, nu în mânăstire.

Pogorăminte multe de la această regulă s-au făcut mai ales în perioada comunismului, când unele persoane care deţineau funcţii importante în societate se cununau pe ascuns în mânăstiri, pentru a nu fi sancţionate pe linie de partid (Partidul Comunist Român). În perioada respectivă, din lipsă de personal, la unele parohii au fost desemnaţi ca preoţi parohi chiar unii dintre ieromonahi. Aceştia puteau săvârşi, cu binecuvântarea Chiriarhului locului, toate Sfintele Taine într-o biserică parohială.

Însă astăzi, în libertate, trebuie să se revină la practica normală, tradiţională, de a se săvârşi Tainele Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii în parohie (biserici de mir), nu în mânăstiri, de către preoţii de parohie, iar nu de către călugări.

Experienţa din ultimii 10 ani arată că multe slujbe de cununii şi botezuri săvârşite în mânăstiri au adus mai multe pagube duhovniceşti decât câştig material acestor comunităţi monahale (unii monahi părăsind mânăstirea şi căsătorindu-se, iar comunitatea monahală a început să-şi piardă specificul ei).

Potrivit canoanelor 3 şi 4 ale Sinodului IV Ecumenic, monahilor li se interzicea a se ocupa cu treburi lumeşti, civile, politice, militare sau de orice alt fel, iar mai târziu li s-a interzis să fie tutori, naşi de botez sau cununie, precum şi să săvârşească Sfânta Taină a Cununiei.

Atât Regulile călugăreşti ale Sf. Teodor Studitul, cât şi vechile pravile opresc, de asemenea, ieromonahii să oficieze Taina Cununiei, ca unii care au depus votul castităţii şi care nu pot lua parte nici la dansul ritual al cântării „Isaie, dănţuieşte ...”, nici la ospăţul sau petrecerea care urmează după nuntă.

Acest aspect a fost reglementat şi la românii ortodocşi în Pravila Mare (Îndreptarea Legii, 1652) care, la Glava 135, aliniat 2 arată că “ieromonahul, adică popa călugăr, nuntă nu cunună, adică nu blagosloveşte, că şi aceaia iaste fără dă leage şi făr’de cale şi nu se cuvine. Pre unul ca acela-l canonesc dumnezăeştii părinţi cu lipsa de preoţia lui”.

Având în vedere aceste motivaţii canonice şi pastorale, Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în anul 2007, a hotărât să se revină la rânduiala corectă tradiţională din punct de vedere teologic şi pastoral, anume să se păstreze distincţia dintre mânăstire şi parohie, fiecare având rolul şi misiunea sa proprie în viaţa Bisericii. Excepţiile sau pogorămintele de la această regulă, dacă sunt bine motivate, pot fi aprobate de Chiriarhul locului, dar nu pot deveni o practică obişnuită.

Aceste două comunităţi eclesiale, mânăstirea şi parohia, trebuie privite din punct de vedere duhovnicesc şi nu financiar, iar responsabilitatea duhovnicească a preotului de parohie şi a naşilor faţă de copiii botezaţi şi tinerii căsătoriţi trebuie să fie una permanentă, nu transferată preoţilor monahi din mânăstiri.
www.basilica.ro

DREPT LA REPLICĂ: E mai bine să fii tu invidiat, decât să invidiezi pe alţii

Biroul de Presă al Patriarhiei Române ne informează că:
În legătură cu opiniile exprimate de doamna Maria Apostol în articolul “Patriarhul Daniel poartă cruci de 14.000 de lei”, publicat online în cotidianul Adevărul din data de 14 aprilie 2010, precizăm:

Suntem convinşi că respectivul articol se înscrie în campania maliţioasă şi tendenţioasă din presa centrală ce se referă la viaţa şi activitatea Bisericii şi a slujitorilor ei, iar insinuările calomnioase ale autorului său dovedesc superficialitatea în privinţa cunoaşterii rânduielilor bisericeşti.

Dacă ar fi avut o minimă decenţă profesională, jurnalistul ar fi putut lua în considerare faptul că cele două engolpioane şi crucea pectorală la care face referire în articolul său sunt de fapt distincţii bisericeşti şi nu reprezintă un capriciu sau proprietatea personală a ierarhului care le poartă. Aceste distincţii bisericeşti – care prin calitatea, frumuseţea şi strălucirea lor reflectă demnitatea treptei arhiereşti, ca simbol al lucrării lui Hristos, „Arhiereul veşnic” (Evrei 6, 20) şi „Domnul slavei” (I Corinteni 2, 8) – sunt obiecte cu valoare liturgică care aparţin patrimoniului Bisericii Ortodoxe Române. Toate crucile şi engolpioanele respective au fost oferite în dar şi nu devin proprietate personală a patriarhului, ci sunt ale instituţiei, aşa cum, de altfel, şi casa de la Dobreşti despre care se aminteşte în acelaşi articol nu este folosită în mod personal, ci de mănăstire.

Considerăm dezonorantă pentru doamna Maria Apostol lipsa de bun simţ cu care - contrar normelor legale (Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, art. 13, alin. 2 - aduce o ofensă în mod public criticând folosirea de către un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române a simbolurilor religios-liturgice.

În privinţa stavropighiei patriarhale de la Dragoslavele (jud.Argeş), reamintim că aceasta a fost întemeiată în 1929 de primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, şi este un loc de reculegere şi primire a delegaţiilor străine.

Nu în ultimul rând, pentru a demonstra reaua intenţie a semnatarului acestui articol, mai facem o ultimă precizare: autotursimul Audi A8 nu este proprietatea personală a Patriarhului Daniel, ci a fost oferit în contract de comodat de firma Porsche România, contract care a expirat deja.

În concluzie, considerăm că trebuie urmat sfatul Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: “E mai bine să fii tu invidiat, decât să invidiezi pe alţii!”.
www.basilica.ro

marți, 13 aprilie 2010

Nu câştig de imagine, ci de spiritualitate ortodoxă: Comunicat de presă privind contribuţiile benevole pentru serviciile religioase

Actuala campanie din presa centrală, privind contribuţiile benevole pentru serviciile religioase (botezuri, cununii şi înmormântări), numite de către ziarişti „taxe” sau „tarife”, este una tendenţioasă şi maliţioasă, întrucât nu contribuţiile credincioşilor pentru aceste evenimente unice din viaţa lor sunt exagerate, ci facturile pe care parohiile şi credincioşii din ele trebuie să le achite pentru utilităţi (electricitate, apă, gaze naturale, telefonie, etc.), majorate de la o lună la alta.

Oricum, sumele cheltuite de o familie pentru oficierea unui botez sau a unei cununii religioase sunt mult mai mici decât finanţarea articolelor denigratoare la adresa slujitorilor Bisericii, pe care le publică unele ziare anticlericale. Acestea pretind că Biserica trebuie doar sa ajute pe alţii, fără ca ea să fie ajutată.

Ţinând seama de criza economică şi financiară actuală, Arhiepiscopia Bucureştilor a luat măsuri concrete în şedinţa Permanenţei Consiliului eparhial din data de 13 aprilie 2010, privind cuantumul contribuţiilor benevole pentru serviciile religioase oficiate în bisericile din cadrul Arhiepiscopiei, în spiritul legislaţiei bisericeşti în vigoare, art. 55, lit. g din Statutul BOR şi al Legii Cultelor nr. 486/2006, art. 10, al. 2.

Aceste măsuri sunt: fiecare Consiliu parohial va propune Adunării eparhiale cuantumul contribuţiilor benevole minime şi maxime, pentru botezuri, cununii şi slujbe de înmormântare, ţinând seama de mediul rural sau urban în care se află parohia şi de situaţia economică a credincioşilor (pensionari, şomeri, salariaţi sau oameni cu posibilităţi financiare mai mari).

Hotărârile Adunării parohiale vor fi trimise prin protoierii (protopopiate) la Centrul eparhial pentru confirmare şi apoi se vor aplica în mod corect şi transparent. Adică preotul paroh va elibera chitanţă pentru suma totală primită, din care 50 % va fi considerată venit pentru parohie, iar 50 % retribuţie pentru personalul clerical şi neclerical (corul) care a contribuit la oficierea slujbei respective, întrucât clerul şi cântăreţii nu primesc salariu de la stat, ci un sprijin financiar, care trebuie însă completat din contribuţiile benevole ale credincioşilor. Preoţii parohi care nu eliberează chitanţă pentru suma totală primită vor pierde oficiul de paroh.

Cât priveşte botezurile şi cununiile, acestea în mod normal din punct de vedere liturgic, pastoral şi administrativ bisericesc trebuie oficiate în biserica parohiei în care locuieşte familia solicitantă. Dar întrucât unele familii doresc ca slujbele respective să fie celebrate cu mare solemnitate, în biserici mari şi frumoase se îndreaptă, mai ales în Bucureşti, spre bisericile Sf. Spiridon Nou, Domniţa Bălaşa, Parcul Domeniilor – Caşin, Sf. Elefterie, Icoanei, Sf. Anton – Curtea Veche. Astfel, se produce o aglomerare de cununii şi botezuri în aceste biserici, încât slujbele sunt săvârşite cu fast, dar adesea în grabă (20 – 30 minute, în loc de o oră), cu un câştig de imagine, dar cu pierdere de spiritualitate ortodoxă.

De aceea, Permanenţa Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor propune pentru botezuri şi cununii şi alte biserici din Bucureşti, după cum urmează:

Protoieria I Capitală

1. Bazilescu - Bucureştii Noi nr. 116, sector 1, Pr. Paroh Barbu Gheorghe – 021/335.17.48
2. Belvedere – Zona Crângaşi, Str. Cărvunari nr 2, sector 6, Pr. paroh Popa Silviu – 021/425.41.94
3. Kretzulescu – Sala Palatului, Calea Victoriei nr. 47, Sector 1, Pr. Paroh Răducă Vasile – 0721 853987
4. Mihai Vodă – Casa Poporului, Str. Sapienţiei nr 12, sector 5 – Pr. Paroh Beldianu Adrian – 0213403474
5. Sf. Apostoli – Centru, Str. Sf. Apostoli nr. 35, sector 5, Pc. Pr. Paroh Iordăchescu Nicolae – 021/336.07.84
6. Sf. Elefterie – Centru, Str. Sf. Elefterie nr. 6, sector 5 – Pc. Pr. Paroh Ulican Valer – 021/410.80.95
7. Sf. Ilie Ghencea – Drumul Taberei, Str. Floare de Gheaţă nr. 1, sector 5, Pc. Pr. Paroh Vasile Dumitru – 021/413.91.79
8. Naşterea Maicii Domnului – Drumul Taberei, Str. Târgu Neamţ nr. 8, sector 6, Pc. Pr. Paroh Tincu Cristian – 0744 587961
9. Sf. llie Gorgani – Izvor, Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Pc. Pr. Paroh Silviu Tudose – 0721444172
10. Sf. Grigorie Palama – Grozăveşti, Splaiul Independenţei, sector 6, Pr. Paroh Mihai Marian – 021/434.22.32
11. Parc Ghencea 1 – Ghencea, Bd. Ghencea nr. 41, sector 5, Pr. Paroh Stanciu Ştefan – 021/413.41.65
12. Sf. Nicolae Dintr-o Zi – Universitate, Str. Acadamiei nr 35, sector 1, Pr. Paroh Ioana Vasile – 0744 482310
13. Sf. Vasile – Cotroceni – Str. Drumul Sării nr. 119, sector 6 – Pr. Paroh Sibianu Enache – 021/317.52.63
14. Sf. Andrei Chitila – Str. Chitila nr. 138, sector 1, Pr. Paroh Bondar Simion – 021/667.41.15
15. Sf. Treime Ghencea – Calea 13 Septembrie nr. 211, sector 5, Pr. Paroh Grădincea Ion – 021/317.30.75
16. Pogorârea Sf. Duh – Militari, Str.Politehnicii Nr. 7, sector 6, Pr. Paroh Huşcă Gheorghe – 021/420.64.32
17. Sf. Vineri Drumul Taberei - Str.Brasov nr.21C, Sector 6, Pr. Paroh Burlan Nicolae – 021/746.44.44
18. Sf. Voievozi – Zona Griviţa, Calea Grivitei Nr. 58, sector 1, Pr. Paroh Vraciu Daniel – 021/310.73.10
19. Sf. Gheorghe Griviţa – Zona Griviţa, Calea Griviţei nr. 220, sector 1, Pr. Paroh Găină Dumitru – 021/665.63.05

Protoieria 2 Capitală

1. Sf. Ioan Botezătorul – Pantelimon, Pr. Paroh Nistor Vasile – 021/255.33.33
2. Sf. Dumitru Colentina – Pr. Paroh Crângaşu Ion – 021/639.57.98
3. Popa Soare – Centru, Pr. Paroh Vladu Nicolae – 021/323.72.08
4. Popa Nan – Centru, Pr.Dumitrescu Alexandru – 021/630.46.31
5. Boteanu Ienii – Centru, Pr. Paroh Hăbelea Costel – 021/313.39.32
6. Parc Plumbuita Colentina - Pr. Paroh Cormos Ilie Sorin - 0723150575
7. Sf. Silvestru – Moşilor, Pr. Paroh Bordaşiu Nicolae – 021/610.50.27
8. Icoanei – Grădina Icoanei, Pr. Paroh Popescu Ion – 021/211.77.40
9. Alba – Centru, Pr. Paroh Săsăujan Mihail – 021/211.44.93
10. Parcul Domeniilor – Pr. Paroh Cazacu Gabriel – 021/3193248
11. Teiul Doamnei Ghica – Colentina, Pr. Paroh Ţiganea Mircea – 021/242.36.69
12. Sf. Treime Tei – Tei, Pr. Paroh Moţoc Alexandru – 021/337.01.40
13. Sf. Gheorghe Andronache – Andronache, Pr. Paroh Ioan Rădulescu – 021/240.28.88
14. Sf. Vasile Victoria – Centru, Pr. Paroh Trandafir Cristinel – 021/312.75.73
15. Precupeţii Vechi – Eminescu, Pr. Paroh Tudor Gheorghe – 021./211.76.25
16. Popa Chiţu, Pr. Paroh Ormenişan Iacob – 021./211.59.78

Protoieria 3 Capitală

1. Apărătorii Patriei I – Pr. Paroh Iulian Scoipan – 021./634.26.08
2. Acoperământul Maicii Domnului – Titan, Pr. Paroh Stavără Mihai – 021/348.23.80
3. Sf. Mercurie – Pr. Paroh Lepădatu Paul – 0744271511
4. Aşezământul Bălaşa – Pr. Paroh Ababei Ştefan – 021/335.47.89
5. Buna Vestire – Belu, Pr. Paroh Bărîcă Aurel – 021/336.30.90
6. Colţea – Pr. Paroh Moţoc Dorel – 021/314.28.31
7. Delea Nouă – Pr. Paroh Fătu Valentin – 021/221.83.34
8. Eroii Revoluţiei – Pr. Paroh Lăcătuşu Marius – 021/644.54.68
9. Mihai Bravu – Pr. Paroh Popa Critian – 021/326.42.03
10. Mântuleasa – Pr. Paroh Bănuţă Nicolae – 021/313.85.71
11. Sf. Anton Curtea Veche – Pr. Paroh Zaharia Gheorghe – 021/313.23.27
12. Sf. Dumitru Poştă – Pr. Paroh Gojgar Mihai – 021/314.50.61
13. Sf. Ilie Hanul-Colţei – Pr. Paroh Grigorescu Gabriel – 0721287351
14. Sf. Mina Vergu – Pr. Paroh Ispas Gheorghe – 021/316.66.83
15. Sf. Ilie Rahova – Pr. Paroh Hau Mihai – 021/615.88.42
16. Sf. Ioan Piaţă – Scurtu Anatoli – 021/315.59.52
17. Sf. Gheorghe Nou – Pr. Paroh Cărămizaru Nedelea – 021/314.73.35
18. Sf. Gheorghe Vechi – Pr. Paroh Durlea Ionel – 021/.313.59.72
19. Sf. Nicolae Broşteni – Pr. Paroh Mihalache Florin – 021/331.07.11
20. Parcul Călăraşi – Pr. Paroh Giolu Nicolae – 021/324.77.45
21. Sf. Spiridon Vechi – Pr. Paroh Iordache Ion – 021/321.56.16

Protoieria Ploieşti

1. Adormirea Maicii Domnului, Pr. Paroh Stan Duţu – 0244/576549
2. Buna Vestire, Pr. Paroh Nicolae Ioan – 0788273331
3. Înălţarea Domnului, Pr. Paroh Băzăvan Marian – 0244/528235
4. Sf. Vasile, Pr. Paroh Şerban Marian – 0244/563839
5. Maica Precista, Pr. Paroh Săvulescu Ştefan – 0244/577341
6. Naşterea Maicii Domnului, Pr. Paroh Chilan Ioan – 0244/524136
7. Schimbarea la faţă, Pr. Paroh Frunză Gabriel – 0244/583453
8. Sfinţii Apostoli, Pr. Paroh Pârlea Ion - 0745828595
9. Atanasie şi Chiril, Pr. Paroh Bica Nicolae – 0244/597970
10. Sf. Gheorghe Vechi, Pr. Paroh Gugu Gheorghe – 0244/518976
11. Sf. Haralambie, Pr. Paroh Dobre Ion – 0244/542228
12. Sfinţii Împăraţi, Pr. Paroh Anghel Marin – 0244/596549
13. Sf. Nicolae Nou, Pr. Paroh Muşat Gheorghe – 0244/594474
14. Sf. Pantelimon, Pr. Paroh Buldan Petre – 0244/576542
15. Sf. Spiridon, Pr. Paroh Tătulescu Dionis – 0244/513585
16. Sf. Vineri, Pr. Paroh Mihai Petre - 0244/513079
17. Sfinţii Voievozi, Pr. Paroh Gheorghe Lazăr - 0722404664

Sursa: www.basilica.ro

luni, 12 aprilie 2010

Convalidarea în dreptul matrimonial al Bisericii Romano-Catolice

Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Canon Law Department

University of Craiova

Faculty of Theology

St. A.I.Cuza nr. 13
200585 Craiova, Dolj, Romania

Phone 0040251413396


În actualul Cod de drept canonic din 1983 se constată preocupări majore de a se evita nulitatea căsătoriei, avându-se în vedere posibilitatea descoperirii acesteia după celebrarea căsătoriei şi voinţa comună a soţilor de a continua viaţa lor comună[1]. Convalidarea căsătoriei este o operaţie juridică prin care o căsătorie validă în mod aparent (invalidă), dar nulă în realitate este transformată într-o căsătorie validă[2]. Astfel, în eventualitatea descoperirii nulităţii căsătoriei, există două remedii prevăzute de dreptul canonic romano-catolic: a. declararea nulităţii căsătoriei de către tribunalul bisericesc şi b. convalidarea căsătoriei. Acest ultim remediu poate fi de două feluri, convalidarea simplă (convalidatio simplex, cf. can. 1156-1160) care necesită reînnoirea consimţământului de către părţi pentru ca acesta să fie eficace şi din punct de vedere juridic, iar convalidarea radicală (vindecarea în rădăcină, sanatio in radice, can. 1161-1165) se realizează prin intervenţia autorităţii competente pentru înlăturarea a tot ceea ce se opune validităţii căsătoriei.

a. Convalidarea simplă (convalidatio simplex, can. 1156-1160)

Convalidarea simplă este o nouă celebrare a căsătoriei cerută de necesitatea reînnoirii consimţământului mutual al soţilor, dacă ambii sunt conştienţi de invaliditatea căsătoriei sau numai de către soţul care a conştientizat că unirea matrimonială este lipsită de valoare juridică. În imposibilitatea reînnoirii consimţământului din cauza existenţei unui impediment dirimant nedispensabil sau a unui viciu de consimţământ, căsătoria invalidă este declarată nulă printr-un proces matrimonial, menţionând aici că viciul de nulitate poate privi fie consimţământul, fie forma canonică a celebrării sau poate fi derivat dintr-un impediment dirimant[3]. Convalidarea căsătoriei constând în actul prin care soţii, de comun acord, dau eficacitate juridică propriei căsătorii care mai înainte n-avea nici o valoare juridică, dreptul canonic a precizat normele specifice convalidării în funcţie de viciul de nulitate care a afectat căsătoria.

Convalidarea simplă în cazul existenţei unui impediment dirimant. Noul Cod de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice desfiinţând impedimentele prohibitive, toate impedimentele sunt dirimante, producând nulitatea căsătoriei, dar existând posibilitatea convalidării simple atât prin încetarea impedimentului, cât şi prin obţinerea dispensei: „§1. Pentru a convalida o căsătorie nulă din cauza unui impediment dirimant, este necesar să înceteze impedimentul sau să se dea dispensă, şi ca cel puţin partea conştientă de impediment să reînnoiască consimţământul. §2. Această reînnoire este impusă de dreptul ecleziastic pentru validitatea căsătoriei, chiar dacă iniţial ambele părţi au dat consimţământul şi nu l-au revocat ulterior”[4]. Prin urmare, un impediment poate înceta de la sine, chiar de drept divin fiind, cum este cazul unui soţ bigam care a devenit văduv în urma decesului primei soţii sau impedimentul de vârstă care va înceta prin împlinirea vârstei matrimoniale legale, impedimentul putând înceta şi prin voinţa soţilor (ex. disparitatea de cult sau în anumite cazuri impotenţa). Dacă este posibil, se poate obţine dispensă de un anumit impediment de drept canonic uman[5] de la autoritatea bisericească în conformitate cu normele de drept (can. 1080 §2), cert fiind faptul că impedimentul trebuie înlăturat pentru convalidarea validă a căsătoriei. Reînnoirea consimţământului stă la baza convalidării valide, soţul conştient de nulitatea căsătoriei trebuind să-şi manifeste consimţământul, nu ca o cerinţă a legii naturale, căci se presupune că se menţine ca valid consimţământul sub aspect natural, ci ca fiind impus de legea bisericească « ad validitatem ». Un eventual refuz al celor două părţi de a reînnoi consimţământul, face convalidarea simplă imposibil de realizat, putându-se apela la « sanatio in radice ». „Reînnoirea consimţământului trebuie să fie un nou act de voinţă faţă de căsătoria pe care persoana care o reînnoieşte ştie sau opinează că a fost nulă chiar de la început” (can. 1157)[6], un nou act de voinţă neînsemnând o simplă confirmare a consimţământului anterior ineficace sub aspect juridic, ci manifestarea liberă şi conştientă a unui nou consimţământ faţă de căsătoria descoperită a fi nulă, în urma luării la cunoştinţă a acestui fapt. În caz de dubiu asupra validităţii căsătoriei, consimţământul poate fi reînnoit sub « conditione », iar dacă aceasta se confirmă, căsătoria fiind nulă, atunci convalidarea este validă[7].

Modalitatea de reînnoire a consimţământului diferă în funcţie de impediment. Dacă impedimentul este public, consimţământul trebuie să fie reînnoit de ambele părţi respectându-se forma canonică, dacă nu s-a obţinut dispensă[8] şi rămânând neschimbată dispoziţia canonului 1127 §2 (can. 1158 §1). Impedimentul public poate fi dovedit în forul extern (can. 1074), însă el poate fi cunoscut sau nu. Consecinţa acestui fapt este că în cazul impedimentului public cunoscut şi convalidarea trebuie să fie publică pentru înlăturarea scandalului, deşi căsătoria poate fi celebrată şi într-un loc privat cu aprobarea Ordinariului locului[9]. În cazul impedimentului public necunoscut, reînnoirea consimţământului este obligatorie în faţa asistentului competent şi a doi martori secreţi, pentru ca impedimentul şi convalidarea să rămână necunoscute, evitându-se dezonorarea soţilor şi scandalul[10]. Pentru impedimentul ocult sau care nu poate fi dovedit, reînnoirea consimţământului este cerută numai părţii conştiente de prezenţa impedimentului, în particular şi în secret, cealaltă parte trebuind să păstreze consimţământul dat anterior, ambele părţi putând reînnoi consimţământul dacă au ajuns împreună la cunoaşterea impedimentului (can. 1158 §2). Impedimentul ocult neputând fi dovedit în for extern, nu se cere reînnoirea consimţământului după forma canonică a celebrării, ci în particular, fără intervenţia asistentului competent sau a martorilor şi în secret, nefăcându-se cunoscut. Reînnoirea consimţământului este făcută de partea conştientă de impediment printr-un act intern de voinţă.

Aceste reguli, după cum afirmă Profesorul Alain Sériaux, arată caracterul preventiv al convalidării, fiind o măsură de precauţie pentru asigurarea existenţei şi a permanenţei consimţământului sigur al soţilor conştienţi de prezenţa unui impediment dirimant care face nulă unirea lor matrimonială[11]. Reînnoirea consimţământului în forma cerută canonic va asigura validitatea căsătoriei pentru viitor.

Convalidarea simplă a căsătoriei în cazul existenţei unui viciu de consimţământ. Viciul de consimţământ face căsătoria nulă, convalidarea acesteia fiind posibilă printr-un nou consimţământ. Deşi unii canonişti[12] fac distincţie între reînnoirea consimţământului şi un nou consimţământ manifestat liber pentru existenţa unui viciu, considerăm că sub aspect juridic, la care poate fi limitată „celebrarea” căsătoriei în Catolicismul Roman, reînnoirea consimţământului înseamnă de fapt o nouă manifestare a acestuia, chiar dacă-l confirmă pe cel anterior. În cazul de faţă, al existenţei unui viciu de consimţământ, „căsătoria nulă din cauza unui defect de consimţământ este convalidată, dacă partea, care nu consimţise consimte în prezent, cu condiţia să rămână consimţământul dat de partea cealaltă (can. 1159 §1), două situaţii putând fi luate în consideraţie: 1. dacă ambii soţi nu au consimţit iniţial, pentru convalidare se cere „consimţământul deplin şi întreg”[13] al amândurora; 2. dacă numai unul dintre soţi nu consimţise cu adevărat, convalidarea cere acestuia manifestarea consimţământului valid, însă cu condiţia menţinerii consimţământului iniţial de către cealaltă parte[14]. Pentru că după dreptul canonic romano-catolic consimţământul matrimonial este elementul esenţial al căsătoriei-contract, indispensabil validităţii căsătoriei şi nu poate fi suplinit de vreo putere omenească, este natural ca o căsătorie nulă pentru un viciu de consimţământ să nu poată fi convalidată decât pe baza unui nou consimţământ al părţii care nu consimţise valid iniţial, ca act formal şi pozitiv de voinţă cerut nu numai de dreptul bisericesc, cât şi de dreptul natural[15]. Condiţiile pentru manifestarea unui nou consimţământ şi deci ale convalidării sunt încetarea motivului care a dus la existenţa viciului de consimţământ (ex. frica, eroarea, simularea, etc.) şi conştientizarea nulităţii căsătoriei de persoana în cauză.

Dreptul canonic face distincţie, privind forma convalidării, între viciul de consimţământ care nu poate fi dovedit şi cel care poate fi dovedit, menţionându-se în canonul 1159 §2: „Dacă defectul de consimţământ nu poate fi dovedit, este suficient ca partea care nu consimţise, să-şi dea consimţământul în particular şi în secret”[16], fiind vizată numai partea care cunoştea viciul de consimţământ, adică invaliditatea propriului său consimţământ, viciu pe care nu-l dezvăluise. În acest caz, este cerut un nou consimţământ, fără intervenţia asistentului competent şi a martorilor şi fără a se face cunoscut acest fapt. În schimb, „dacă defectul de consimţământ poate fi dovedit, este necesar să fie dat consimţământul după forma canonică” (can. 1159 §3)[17], însăşi căsătoria ca act public şi eclezial cerând respectarea formei canonice, deci şi convalidarea în public. Viciul de consimţământ poate fi dovedit atunci când există cel puţin doi martori credibili care să dea mărturie despre nulitatea consimţământului, astfel convalidarea urmând a fi publică după legea bisericească, cea care impune necesitatea formei canonice[18]. Deşi canonul 1159 §3 nu prevede posibilitatea obţinerii unei dispense de la forma canonică, Profesorul Sériaux consideră că este probabil o lacună de text[19], aceasta putându-se obţine, aşa cum nici pentru cazul imposibilităţii dovedirii viciului de consimţământ nu se respectă forma canonică. Noul consimţământ dat asigură deplina validitate a căsătoriei-contract pentru viitor, însă pentru trecut se poate afirma că în virtutea rigorii putative, dacă cei doi soţi nu au consimţit iniţial, în această perioadă până la convalidare căsătoria a fost nulă, excepţie făcând situaţia în care unul dintre soţi, de bună credinţă fiind, a consimţit iniţial şi nu a retractat ulterior.

Convalidarea simplă în cazul existenţei unui defect de formă. „Căsătoria nulă din cauza unui defect de formă, ca să devină validă, trebuie să fie încheiată din nou după forma canonică, rămânând neschimbată prescripţia can. 1127 §2” (can. 1160)[20], subliniindu-se expres necesitatea respectării formei canonice pentru validitatea căsătoriei (can. 1108-1111), fără posibilitatea obţinerii dispensei, o astfel de celebrare după forma canonică având un caracter preventiv, evitându-se criticarea pentru viitor a căsătoriei, iar pentru trecut este inatacabilă dacă toate celelalte condiţii de validitate au fost îndeplinite iniţial. Convalidarea căsătoriei pentru un defect de formă este pentru viitor, deşi ştergerea viciului de formă are ca efect indirect consolidarea unirii matrimoniale iniţiale, forma canonică garantând coram Ecclesia existenţa validă a căsătoriei.

Astfel, lipsa unei condiţii de formă impune repetarea celebrării căsătoriei cu respectarea formei canonice, iar dacă una dintre părţi refuză noua celebrare, se poate acorda sanatio in radice în favoarea părţii nevinovate, cu condiţia ca partea care a refuzat celebrarea căsătoriei să-şi menţină consimţământul iniţial. Pentru refuzul formei publice, Ordinariul locului poate aproba convalidarea numai în faţa asistentului competent şi a martorilor, fie în sacristie, fie în casa parohială sau în cea a soţilor. Dar, după cum afirmă Francesco Bersini, în cazul în care defectul de formă este cunoscut numai de paroh sau de către delegatul acestuia, se poate acorda sanatio in radice, cu excepţia cazului în care se consideră că cele două părţi pot fi informate asupra defectului de formă a primei căsătorii şi vor accepta să celebreze din nou căsătoria[21]. Convalidarea simplă a unei căsătorii nu se poate face în cazul existenţei unui impediment dirimant şi a unui defect de formă decât dacă impedimentul este înlăturat şi defectul de formă este remediat. Pentru o căsătorie mixtă se prevede a se evita dubla celebrare religioasă, ca şi cererea simultană a consimţământului de asistentul catolic şi de slujitorul necatolic (can. 1127 §3)[22].

b. Convalidarea radicală (sanatio in radice, can. 1161-1165)

Spre deosebire de convalidarea simplă care validează deplin căsătoria pentru viitor şi care poate rezulta şi printr-o simplă decizie luată în for intern de unul dintre soţi, convalidarea radicală şterge viciile care afectează căsătoria iniţială, constituind o graţie sau un privilegiu acordat de autoritatea competentă[23]. Natura acestei convalidări este precizată în canonul 1161: „§1. Vindecarea în rădăcină a unei căsătorii nule este convalidarea ei fără reînnoirea consimţământului, acordată de autoritatea competentă, şi include dispensa de impediment, dacă există, şi de forma canonică, dacă nu a fost observată, precum şi retroactivitatea efectelor canonice. §2. Convalidarea are loc din momentul acordării graţiei, în schimb retroactivitatea, dacă nu este stabilit în mod expres altfel, merge înapoi până la momentul celebrării căsătoriei. §3. Să nu se acorde vindecarea în rădăcină, dacă nu este probabil că părţile vor să persevereze în viaţa conjugală”[24]. Sanatio in radice este convalidarea fără reînnoirea consimţământului şi care cuprinde dispensa de impedimente, adică pentru un viciu de fond şi de la un viciu de formă sau de la forma canonică dacă nu a fost observată, dar şi retroactivitatea efectelor canonice[25]. Din punct de vedere juridic, sanatio in radice merge înapoi până la „rădăcină”, înlăturând cauzele de nulitate, însă consimţământul sau rădăcina trebuie să fie valid din punct de vedere natural de la început, întrucât acesta nu poate fi suplinit de vreo putere umană (can. 1057 §1), în speţă prin acordarea convalidării de către autoritatea competentă. Lipsa consimţământului iniţial valabil face căsătoria inexistentă, putându-se şi ulterior să se facă schimbul de consimţământ printr-o convalidare simplă, în acest context sanatio devenind posibilă[26]. Subliniem faptul că un consimţământ valid iniţial sub aspect natural, poate deveni viciat şi prin urmare ineficace sub aspect juridic, deci fără efect, în cazul unei legi anulante sau incapacitante. Biserica poate îndepărta această lege de care depinde nulitatea căsătoriei, dacă este bisericească, iar piedica fiind înlăturată, căsătoria poate deveni validă, consimţământul care perseverează devenind astfel eficace şi sub aspect juridic, fără a se mai cere reînnoirea lui.

Deşi sanatio in radice merge până la rădăcină, înlăturând cauzele de nulitate, totuşi căsătoria nu poate fi convalidată ex tunc, ci ex nunc, din momentul acordării graţiei (can. 1161 §2), neputând fi valid ceea ce iniţial a fost invalid, după înlăturarea viciului de fond sau de formă şi în urma convalidării căsătoria devenind validă. Francesco Bersini arată că Biserica este îndreptăţită de a considera validitatea căsătoriei şi pentru trecut, dar numai privind efectele canonice, adică cele ce ţin de Biserică[27]. Cu toate acestea, pentru acordarea graţiei, trebuie să existe probabilitatea continuării vieţii conjugale de către cele două părţi (can. 1161 §3), aceasta fiind necesară pentru liceitatea acordării graţiei de către autoritatea papală, precum şi pentru validitate dacă autoritatea competentă este alta decât Pontiful Roman, adică episcopul diecezan în anumite cazuri[28].

Codul de drept canonic precizează şi unele condiţii ale convalidării radicale. Primul canon, după menţionarea naturii acestei convalidări, tratează problema consimţământului care, deşi nu mai trebuie reînnoit în cazul sanatio in radice, totuşi el rămâne elementul esenţial al căsătoriei-contract în Catolicismul Roman: „§1. Dacă lipseşte consimţământul ambelor părţi, sau al uneia din ele, căsătoria nu poate fi vindecată în rădăcină, fie că la început consimţământul nu a fost dat, fie că a fost dat, dar ulterior a fost revocat. §2. Dacă însă consimţământul a lipsit la început, dar a fost dat ulterior, vindecarea poate fi acordată din momentul în care a fost dat consimţământul” (can. 1162)[29]. Astfel, consimţământul eficace sub aspect natural constituind fundamentul instituţiei juridice a convalidării radicale, nu se poate vorbi de o căsătorie validă în lipsa acestuia sau de acordarea graţiei în condiţiile unui consimţământ nevalid. Aspectele privind consimţământul sunt fundamentale dacă se are în vedere faptul că Biserica nu poate dispensa de consimţământ şi că el nici nu poate fi suplinit de vreo putere umană. În consecinţă, un consimţământ desfrânat sau concubinar nu este valid, persoana care a dat un astfel de consimţământ trebuind să dea un nou consimţământ valid şi matrimonial. Teoria romană „consensus facit nuptias” (can. 1057) şi identificarea căsătoriei-sacrament cu căsătoria-contract sunt de actualitate în Catolicismul Roman, consimţământul valid fiind un element esenţial căsătoriei şi deci suficient pentru contractarea ei, chiar şi din perspectivă religioasă. O astfel de poziţie juridică se regăseşte şi în faptul că atunci când soţii sunt in bona fide şi celebrează căsătoria într-o formă legală, se consideră că au dat un consimţământ valid, putându-se acorda sanatio in radice şi în urma încheierii căsătoriei numai în faţa ofiţerului de stare civilă, condiţia esenţială fiind prezenţa unui consimţământ eficace din punct de vedere natural[30]. Prin urmare, în cazul acestei convalidări, consimţământul valid al ambelor părţi trebuie să existe în momentul acordării sanatio in radice, fie valid de la început, fie dat ulterior, în acelaşi timp presupunându-se permanenţa unui consimţământ dat în mod valid (can. 1107).

Canonul 1163 tratează posibilitatea acordării convalidării radicale, în anumite condiţii, pentru existenţa unui impediment bisericesc, a unui defect de formă şi a unui impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv care fac nulă încheierea unei eventuale căsătorii. Acest fapt este justificabil în contextul în care Biserica acordă dispense de impedimentele bisericeşti sau de la forma canonică a celebrării, putând să acorde şi sanatio in radice cu condiţia păstrării consimţământului (can. 1163 §1). Pentru impedimentele de drept divin natural (impotenţa) sau de drept divin pozitiv (legătura matrimonială) neacordându-se dispensă, actualul Cod de drept canonic din 1983 a impus condiţia încetării impedimentului pentru acordarea convalidării radicale (can. 1163 §2), spre deosebire de vechiul cod din 1917 care nu admitea posibilitatea acestei convalidări nici după încetarea impedimentului (cf. can. 1139), fără a se înţelege că Biserica n-ar fi putut apela la vindecarea în rădăcină[31].

Deşi Codul de drept canonic prevede prin canonul 1161 §3 că „nu se acordă vindecarea în rădăcină, dacă nu este probabil că părţile vor să persevereze în viaţa conjugală”, totuşi, făcându-se abuz de cazurile excepţionale sau cazurile grave, fără a se preciza în mod expres care sunt acestea, totuşi, canonul 1164 tratând despre subiectele pasive ale convalidării radicale, se face menţiunea că „vindecarea în rădăcină poate fi acordată în mod valid chiar şi fără ştirea uneia sau a ambelor părţi; însă să nu se acorde decât dintr-un motiv grav”[32]. Pentru motivul grav[33] convalidarea se poate da şi fără acordul unuia sau a ambilor soţi, putându-se considera aici că această practică este împotriva naturii căsătoriei-contract fundamentată pe libertatea consensului mutual, dar şi împotriva canonului 1161 §3 întrucât trebuie să se constate că şi soţii doresc să păstreze viaţa în comun.

În ceea ce priveşte subiectele active sau autoritatea competentă a acorda convalidarea radicală, canonul 1165 vizează două subiecte care se disting între ele prin întinderea ariei de competenţă asupra convalidării sanatio in radice. Astfel, se poate recurge la Scaunul Apostolic, căci: „Vindecarea în rădăcină poate fi acordată de Scaunul Apostolic” (can. 1165 §1)[34], dar şi la episcopul diecezan (nu la vicarul general sau Ordinariul locului), dacă dispensa pentru impedimentul care a făcut nulă căsătoria este de competenţa sa: „Poate fi acordată de Episcopul diecezan pentru fiecare caz aparte, chiar dacă în aceeaşi căsătorie există împreună mai multe cauze de nulitate, îndeplinindu-se, în cazul vindecării unei căsătorii mixte, condiţiile prevăzute de can. 1125; în schimb nu poate fi acordată de Episcopul diecezan, dacă există un impediment a cărui dispensă este rezervată Scaunului Apostolic, conform can. 1078 §2, sau dacă este vorba de un impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv care deja a încetat” (can. 1165 §2)[35].

Autoritatea competentă în acordarea convalidării radicale era după vechiul CDC din 1917 in primis Sfântul Scaun[36], care putea acorda această putere şi episcopilor pentru ca ei să aplice acest remediu juridic[37]. Această perspectivă s-a schimbat după Conciliul II Vatican şi după legislaţia postconciliară[38], actualul cod prevăzând numai două autorităţi competente: Sfântul Scaun şi episcopul diecezan. Practic, la Pontiful Roman se poate recurge pentru orice caz în vederea acordării sanatio in radice, însă episcopul diecezan are dreptul de a convalida de la caz la caz, cu condiţia ca impedimentul să nu presupună o dispensă rezervată Scaunului Apostolic (can. 1165 §2), menţionând hirotonia, votul public al castităţii într-un institut călugăresc de drept pontifical şi crima (can. 1078 §2), precum şi cu condiţia inexistenţei unui impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv deja încetat (can. 1165 §2).

Pentru sanatio in radice a căsătoriilor mixte, aşa cum reglementează canonul 1165 §2, episcopul diecezan urmează prescripţiile canonului 1125, verificând cu atenţie dacă s-au respectat condiţiile canonice. Convalidarea sanatio in radice[39] este cerută de cele două părţi sau de către o altă persoană, paroh, confesorul în forul intern, Ordinariul locului dacă este cerută Scaunului Apostolic, trebuind să se expună cu multă atenţie faptul concret şi împrejurările, precum şi aspectul privind consimţământul eficace al părţilor, dacă părţile sunt in bona fide, motivul cererii convalidării radicale, ş.a.



[1] Jean-Luc HIEBEL, Ordre et mariage, p. 76.

[2] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 607.

[3] L. A. BOGDAN, Simple convalidation in the 1983 Code of canon law, în J, 1986, p. 511.

[4] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 281.

[5] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 607.

[6] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 281.

[7] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 193.

[8] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 608.

[9] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 85.

[10] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 194.

[11] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 608.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Vezi Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, p. 260.

[15] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 86.

[16] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 282.

[17] Ibidem.

[18] Idem, Drept matrimonial canonic, p. 85.

[19] Vezi Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 609 (nota 5).

[20] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 282.

[21] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 197.

[22] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 166.

[23] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 610.

[24] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 282.

[25] Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, p. 260. Dacă sunt cuprinse cele trei elemente, adică dispensa de impediment, dispensa de obligaţia reînnoirii consimţământului şi retroactivitatea efectelor canonice, sanatio in radice este totală. În condiţiile lipsei unuia dintre aceste elemente, convalidarea este parţială; vezi aici şi Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 168.

[26] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 610.

[27] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 198.

[28] Ibidem ; Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 87.

[29] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, pp. 282-283.

[30] Idem, Drept matrimonial canonic, p. 169.

[31] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 200.

[32] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 283.

[33] Prin motive grave se înţeleg acele împrejurări care împiedică acordarea convalidării radicale conform canoanelor 1161-1163, între care menţionăm: dacă responsabil pentru nulitatea căsătoriei este parohul sau Ordinariul locului din neglijenţă sau ignoranţă; dacă nulitatea căsătoriei este cunoscută numai de către o parte, neputând să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi fără unele neajunsuri grave; dacă partea necatolică, împotriva voinţei părţii catolice, refuză să reînnoiască valid consimţământul respectându-se forma canonică a celebrării; etc. Atunci când sanatio in radice este acordată de episcopul diecezan, este necesar motivul grav pentru validitate, cât şi pentru liceitate, iar în caz de dubiu privind gravitatea motivului, convalidarea radicală se acordă atât valid, cât şi licit (can. 90 §2).

[34] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 283.

[35] Ibidem.

[36] Pontifului Roman i s-a recunoscut dreptul de a evita un nou consimţământ al soţilor, acordând dispensă pentru validitatea retroactivă aplicată unei căsătorii nule. Vezi Charles LEFEBVRE, Les exceptions à la norme dans le domaine du droit matrimonial canonique, p. 42.

[37] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 87.

[38] A se vedea aici Motu Proprio Pastorale munus, precum şi Motu Proprio De episcoporum muneribus.

[39] Convalidarea radicală, cât şi cea simplă, dacă sunt acordate în forul extern trebuie să fie înscrise în registrele de căsătorii şi de botezaţi (can. 1143, 1148).

sâmbătă, 3 aprilie 2010

HRISTOS A INVIAT!


”O! Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase! O! Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtășim cu Tine, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale!”

Hristos a inviat!
Cu ocazia Praznicului Invierii Domnului nostru Iisus Hristos,
va urez multa sanatate, pace si bucurii!
Mihai Constantinescu

ÎNVIEREA LUI HRISTOS – ARVUNA ÎNVIERII NOASTRE: Pastorala de Sfintele Paşti 2010 a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul BOR


† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI


„Aştept învierea morţilor
şi viaţa veacului ce va să fie”
(Crezul ortodox)


HRISTOS A ÎNVIAT!


Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,


Întrucât Hristos Cel Înviat din morţi este numit în Sfânta Scriptură „începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Corinteni 1, 18) sau „întâi născut între mulţi fraţi” (Romani 8, 29), sărbătoarea Învierii lui Hristos nu este numai pomenire şi mărturisire a adevărului Învierii lui Hristos, ci şi vedere duhovnicească sau icoană profetică a învierii de obşte a tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate popoarele.

Credinţa puternică în Învierea lui Hristos este în Ortodoxie şi credinţă puternică în învierea tuturor oamenilor. De aceea, Crezul pe care îl mărturisim în Biserică se încheie cu aceste cuvinte: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este binevestită în noaptea de Paşti nu înăuntrul bisericii, ci în afara bisericii, pentru că ea priveşte nu numai pe creştini, ci pe toţi oamenii.

Învierea lui Hristos nu este revenire la viaţa pământească amestecată cu suferinţă şi stricăciune, ci începutul unei alte vieţi: viaţa cerească şi veşnică pentru suflet şi pentru trup. În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel spune: „Precum toţi (oamenii) mor în Adam, aşa vor învia toţi în Hristos” (I Corinteni 15, 22), iar „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (I Corinteni 15, 26).

Legătura dintre adevărul Învierii lui Hristos şi adevărul învierii de obşte este atât de puternică, încât cine nu primeşte adevărul Învierii lui Hristos respinge şi adevărul învierii celei de obşte sau universale, iar cine crede în Învierea lui Hristos trebuie să mărturisească şi credinţa în învierea morţilor.

În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră (…). Atunci, şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 12-14 şi 18-19).

Vedem, aşadar, că taina Învierii lui Hristos şi a omenirii întregi este inima Evangheliei propovăduită de Apostoli şi temelia credinţei mărturisită de Biserică.

De aceea, Sărbătoarea Sfintelor Paşti este numită „Sărbătoarea sărbătorilor”, iar icoana Învierii lui Hristos se află imprimată pe prima copertă a Sfintei Evanghelii şi se oferă credincioşilor spre a fi cinstită şi sărutată. Mai mult, fiecare săptămână din calendarul ortodox începe cu ziua Învierii, cu duminica, orientând astfel timpul Bisericii şi al istoriei către învierea universală şi către viaţa veşnică. Lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos Cel Înviat rămâne tainic prezent şi lucrător în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor: „Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Lumina Învierii lui Hristos dă sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre învierea tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile. În plus, lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creaţii, întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă întreg universul spre „un cer nou şi un pământ nou”, în care „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 1 şi 4). De aceea, Biserica Ortodoxă cântă în noaptea Sfintelor Paşti: „Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Acum toate s-au umplut de sens, pentru că toată existenţa va fi eliberată de robia, de absurditatea şi stricăciunea morţii (cf. I Corinteni 15, 51-58).

Lumânările pe care le poartă în mâini clerul şi credincioşii în noaptea de Paşti, când ies din biserică şi stau în afara bisericii, sunt simbolul luminii pe care Învierea lui Hristos o aduce în lume şi pentru lumea întreagă.

Lumina veşnică a Învierii lui Hristos este acum tainic prezentă în Biserică, fiind adunată în sufletele credincioşilor prin rugăciune, ca legătură vie cu Hristos, prin binevestirea şi ascultarea Evangheliei lui Hristos, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin împlinirea poruncii iubirii faţă de aproapele, prin dobândirea sfinţeniei, ca unire a omului cu Dumnezeu, dobândită prin pocăinţă şi prin vieţuire curată sau virtuoasă.

Lumina Învierii lui Hristos este exprimată sau simbolizată de veşmintele luminoase, de icoanele şi obiectele liturgice aurite ce împodobesc biserica în noaptea de Paşti. Frumuseţea văzută a sărbătorii ne îndreaptă mintea şi inima spre lumina nevăzută, spre slava netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu în care vor locui drepţii şi sfinţii după Învierea de obşte (cf. Apocalipsa 21, 23).

Întrucât Capul Bisericii este Hristos Cel Înviat din morţi (cf. Coloseni 1, 18), misiunea Bisericii se desfăşoară în lume, sfinţind timpul mântuirii dintre Învierea lui Hristos şi învierea întregii omeniri sau învierea cea de obşte.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sfânta Scriptură ne învaţă că învierea tuturor morţilor se va realiza când Hristos va veni cu slavă şi putere multă ca să judece viii şi morţii: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii” (cf. Ioan 5, 28-29; cf. Matei 16, 27; 25, 31-46; Romani 14, 10; II Corinteni 5, 10; I Tesaloniceni 4, 13-17; II Tesaloniceni 1, 7-10).

Legătura dintre venirea în slavă a lui Hristos, învierea morţilor şi Judecata Universală a tuturor popoarelor şi persoanelor este mărturisită în Crezul Bisericii noastre, unde se spune despre Hristos Cel Înviat din morţi şi Înălţat la ceruri că El „va veni cu slavă să judece viii şi morţii, iar împărăţia Lui nu va avea sfârşit”.

Lumina care leagă taina învierii morţilor, a judecăţii faptelor săvârşite în lume şi bucuria vieţii veşnice este lumina însăşi a vieţii şi lucrării Bisericii în lume.

De aceea, când ne pregătim pentru Sărbătoarea Învierii, în timpul Postului Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre rele prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, judecându-ne pe noi înşine şi cerând iertare pentru răul pe care l-am săvârşit cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Totodată, încercăm să ne înnoim şi să ne sfinţim viaţa, să iubim mai mult pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în fapte bune, să iertăm şi să ajutăm. De aceea, în noaptea Sfintelor Paşti, Biserica ne îndeamnă „să iertăm toate pentru Înviere şi să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi”.

Sărbătoarea Învierii lui Hristos ne îndeamnă pururea să ne eliberăm de păcate, să săvârşim fapte bune şi să trăim în sfinţenie. De aceea, Sfântul Apostol Pavel nu desparte credinţa în Hristos de pregătirea pentru înviere, judecată şi mântuire, motivând săvârşirea binelui astfel: „Ştiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată” (Efeseni 6, 8; cf. II Corinteni 5, 10; Romani 2, 6 şi 16).

Întreaga Sfântă Scriptură a Noului Testament este plină de îndemnuri la vieţuire în lumina Învierii lui Hristos şi pregătire pentru învierea de obşte: „Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (…) Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 3 şi 11).

„Nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii (…). Dragostea să vă fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine (…). Bucuraţi-vă în nădejde; fiţi răbdători în suferinţă, stăruiţi în rugăciune (… ). Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor” (Romani 12, 2-17).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea Sfintelor Paşti, ca sărbătoare a Învierii lui Hristos şi ca pregustare a bucuriei veşnice a sfinţilor din Împărăţia lui Dumnezeu, ne îndeamnă la pocăinţă şi iertare, la fapte bune şi viaţă sfântă.

Să cerem lui Hristos Cel Înviat din morţi să ne dăruiască iubire din iubirea Sa, ajutor din puterea Sa, pentru a trăi şi a lucra după voia Lui.

Astăzi, când în jurul nostru vedem multe semne ale morţii fizice şi spirituale: boală şi suferinţă, sărăcie şi nedreptate, violenţă şi lăcomie de bani şi de putere, lipsă de iubire şi de ajutorare, cutremure şi tulburări în natură care afectează viaţa oamenilor, a animalelor şi a plantelor, să rugăm pe Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să ne dăruiască puterea de a nu pierde speranţa şi bunătatea sufletului. Să-L rugăm să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor şi săracilor. Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni; să vedem pe fiecare om ca pe un împreună-călător cu noi spre învierea de obşte, când Hristos Cel Înviat va veni în slavă să judece viii şi morţii şi să dăruiască slavă şi bucurie celor drepţi şi milostivi (cf. Matei 25, 31-46).

Să ne bucurăm şi să mulţumim lui Dumnezeu mai ales pentru lumina Învierii pe care ne-o dăruieşte atunci când întâlnim în jurul nostru oameni buni şi sinceri, harnici şi milostivi, curaţi şi smeriţi, copii ascultători şi părinţi buni, tineri evlavioşi şi bătrâni înţelepţi. Acestea sunt semne ale vieţii creştine şi ale pregătirii pentru învierea de obşte, haine de sărbătoare pentru suflet, binecuvântare pentru Biserică şi pentru ţară.

În acest An omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti, să ne întărim mai mult în credinţă şi să ajutăm şi pe alţii să devină mai credincioşi. Să învăţăm să rostim Crezul ortodox şi să ne străduim să înţelegem bogăţia şi adâncimea sa duhovnicească privitoare la iubirea veşnică a Preasfintei Treimi arătată nouă în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. Să vedem în Crezul ortodox lumina vieţii noastre creştine ca viaţă sfântă care a început prin Taina Sfântului Botez şi este îndreptată spre învierea cea de obşte, iar în Biserică să vedem locul pregătirii noastre pentru mântuire şi sfinţire, pentru dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu.

Să ajutăm, cu evlavie şi dărnicie, la construirea de noi biserici în România şi în diaspora română, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea noastră, să creştem copii în credinţa ortodoxă pentru a fi acum credincioşi buni ai Bisericii noastre, cetăţeni înţelepţi şi harnici ai Patriei noastre, dar şi viitori cetăţeni ai Raiului, adică moştenitori ai Împărăţiei cereşti a Preasfintei Treimi.

Să înălţăm rugăciuni şi pentru toţi românii care se află departe de ţară, printre străini, ca să păstreze credinţa ortodoxă strămoşească şi să cultive iubirea faţă de valorile noastre spirituale!

Cu multă bucurie, aşteptăm ca anul acesta, 2010, în zilele de 25-29 octombrie, de Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, să primim la Patriarhie, în Bucureşti, o parte din lemnul Sfintei Cruci care va fi adusă din Grecia, spre a fi cinstită de pelerini, ca binecuvântare pentru Anul Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti.

Cu prilejul Sfintelor Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat!

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13).


Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† D A N I E L
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
sursa: www.basilica.ro