miercuri, 12 septembrie 2012

Aparitie editoriala: Iulian Mihai L. Constantinescu, Institutia divortului intre legislatia canonica si legislatia civila, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2012.


 
 
În prezenta lucrare, INSTITUȚIA DIVORȚULUI între legislația canonică și legislația civilă, publicată la prestigioasa editură academică Presa Universitară Clujeană (Cluj Napoca, 2012; Editura Presa Universitară Clujeană este acreditată de C.N.C.S., Categoria B), am analiza sistematic, critic și comparativ întreaga legislație canonică și civilă din România (vechiul Cod al familiei și actualul Cod civil), doctrina și jurisprudența privind instituția divorțului.

Această carte privind instituția divorțului este o ultimă etapă în abordarea personală aprofundată a dreptului canonic matrimonial. Primele două etape au vizat tratarea condițiilor administrării căsătoriei (studiu juridico-canonic) și a problematicii impedimentelor matrimoniale, astfel:  

·        Biserica şi instituţia căsătoriei. Condiţiile administrării căsătoriei. Studiu juridico-canonic, Editura Aius (CNCSIS), Craiova, 2008, 252 p., ISBN 978-973-1780-81-8; Ediția a II-a, Editura Christiana (CNCSIS), București, 2010, 272 p., ISBN 978-973-1913-22-3.

·        De impedimentis matrimonii. De la acrivia canonică la iconomia bisericească, Editura Universitaria (CNCSIS), Craiova, 2011, 282 p., ISBN 978-606-510-917-9.

            Cele două lucrări de mai sus sunt menționate în Bibliografia recomandată membrilor săi de către Society for the Law of the Eastern Churches (Viena), dec. 2011.

Tematica privind instituția divorțului este de reală importanță și actualitate, studierea evoluţiei legislative privind divorțul evidențiind necesitatea sublinierii comparative a normelor canonice și juridice în contextul actual al reformelor juridice. Din păcate, pe lângă lipsa de consens a teologilor și canoniștilor ortodocși privind divorțul, se poate constata poziția canonică distinctă a canoniștilor romano-catolici privind desfacerea căsătoriei, dar și lipsa unei armonizări legislative, între tradiția canonică a Bisericii și legislația civilă a statului privind căsătoria și desfacerea ei (ex. motivele de divorț, divorțul prin consimțământ mutual, procedura etc.), în contextul în care în țara noastră nu avem sistemul pluralist matrimonial, al recunoașterii efectelor civile pentru căsătoria religioasă.  

În astfel de împrejurări se impune cunoașterea legislației canonice ortodoxe și romano-catolice, precum și dispozițiile civile în materie, pentru a se evalua corect limitele aplicării iconomiei bisericești în cazul divorțului și a căsătoriilor extraordinare. Principiul canonic cu fond dogmatic și juridic al iconomiei bisericești are scopul de a corecta rigoarea legii în anumite împrejurări, fără a se face abuz de către autoritatea competentă bisericească (ex. cu privire la hirotonia divorțaților/recăsătoriților sau privind pronunțarea sau nepronunțarea pedepsei canonice pentru clericii divorțați). Astfel, se impune cunoașterea și respectarea legislației canonice și de stat privind instituția divorțului, acrivia canonică neputând fi neglijată, pentru a se evita banalizarea aplicabilității dispozițiilor canonice.

Lucrarea de faţă își propune să expună sistematic și critic complexitatea instituției divorțului pentru a se constitui într-un ghid practic pentru teologi, canoniști și juriști prin care să cunoască doctrina canonică ortodoxă şi romano-catolică, dar și legislaţia civilă privind instituția divorțului în vechiul Cod al familiei şi în Noul Cod civil din România. Astfel, scopul lucrării de față constă în analizarea aprofundată a normelor canonice care reglementează divorțul, în Ortodoxie și în Romano-Catolicism, dar și doctrina și jurisprudența ca izvoare ale dreptului canonic privind divorțul, precum și legile autorităţii seculare în materie, propunându-ne evidenţierea similitudinilor și a diferenţierilor, cât şi măsura în care se poate ajunge la un acord în contextul secularizării căsătoriei.

Pentru atingerea scopului propus, am stabilit următoarele obiective: 1. identificarea acelor termeni care necesită explicații pentru înlăturarea neînţelegerilor; 2. analizarea evoluţiei instituţiei divorțului, raportul existent între cununie şi căsătoria civilă privind divorțul; 3. studierea și analizarea etapelor de reglementare a instituției divorțului în dreptul familiei din România; 4. studierea posibilităţii armonizării juridico-canonice privind numeroasele aspecte legate de divorț în România; 5. elaborarea propriilor idei şi recomandări, având în vedere contextul actual.

Prin urmare, lucrarea de față este un efort personal de a trata sistematic și comparativ legislația canonică și civilă privind instituția divorțului, reflectând asupra dispozițiilor dreptului canonic ortodox, a dreptului canonic romano-catolic, precum şi a legislaţiei civile din România cu privire la divorț. Existența celor două căsătorii, civilă și religioasă, precum și obligativitatea căsătoriei civile pentru administrarea căsătoriei religioase (art. 48, Constituția României din 2003), cu consecințe asupra reglementării divorțului, impun în literatura de specialitate o astfel de lucrare, fiind deci necesară o astfel de abordare juridico-canonică. Abordarea instituției divorțului se impune a fi tratată astăzi, în contextul Noilor Coduri, civil şi penal, care aduc unele noutăți privind reglementarea căsătoriei și a divorțului, prevederile Codului familiei, cu unele modificări, fiind incluse în actualul Cod civil (Legea nr. 287/2009, publicată în M. O. Nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 71/2011).
 
PREFAȚĂ
 
 
 
Orice lucrare care se impune în domeniul Dreptului canonic afirmă o anumită teză fundamentală, adică o idee principală care mai apoi este dezvoltată științific, pe baza izvoarelor și a literaturii de specialitate, argumentată într-un raport de afinitate cu operele marilor canonişti clasici şi istorici, cu legislaţia canonică a Bisericii şi cu cea civilă a statului, având și o amprentă de diferenţiere personală, originală. De mare actualitate pentru gândirea juridică în general, cât şi pentru cea canonică şi eclesiologică în special, lucrarea Domnului Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai Constantinescu, Instituția divorțului între legislația canonică și legislația civilă, se distinge în peisajul contribuțiilor științifice în domeniul canonic și juridic, punctul arhimedic fiind studierea pe o perioadă mai lungă a problemelor juridico-canonice privind instituția divorțului.
Autorul a reușit prin eforturile sale de cercetare și documentare să trateze un subiect interesant, util şi necesar pentru literatura teologică și juridică românească şi mai ales pentru Dreptul canonic al Bisericii noastre. Este de apreciat apariția unei astfel de lucrări, mai ales că un asemenea demers academic actual lipsea din literatura noastră de specialitate, în acest fel umplându-se un gol resimţit în acest domeniu, cu atât mai mult cu cât lucrarea serveşte ca un ghid sau orientare în aceste probleme. Prezenta lucrare se distinge prin ţinuta academică, impunându-se prin bibliografia vastă de specialitate şi prin abundența informaţiei, toate acestea presupunând o muncă temeinică, de cercetare științifică, constatându-se că autorul are o bună pregătire de specialitate.
Într-adevăr, problema divorțului a constituit întotdeauna o preocupare în lumea juriștilor, a teologilor și a canoniștilor, dată fiind lupta permanentă de competență dintre Biserică și stat asupra domeniului matrimonial, respectiv asupra divorțului. În fața normelor de drept emise de autoritatea de stat cu privire la instituția divorțului, Biserica, prin legislația canonică, a legiferat în domeniul matrimonial, stabilind în chip pozitiv procedura și motivele de divorţ. Față de legislația statelor, în general, Biserica Ortodoxă nu acceptă, ci tolerează desfacerea căsătoriei, însă numai pentru motive întemeiate canonic. După legislația canonică romano-catolică, o căsătorie care este încheiată valid şi consumată nu poate fi desfăcută prin acordul de voință al soților, cu excepţia morţii naturale a unuia dintre soți. Accentuând actul fizic al consumării căsătoriei, pe temelia unei teorii contractuale (jus in corpus), legaliste, a căsătoriei, în Biserica Romano-Catolică o căsătorie neconsumată, deşi are caracter sacramental prin Sacramentul Botezului, poate fi desfăcută la fel ca o căsătorie nesacramentală consumată.
Având în vedere acest context al diferențierilor canonice și legale din domeniul matrimonial, respectiv privind instituția divorțului, lucrarea Domnului Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai Constantinescu se constituie într-un studiu aprofundat juridico-canonic care se fundamentează pe izvoarele specifice demersurilor științifice în domeniul Dreptului canonic, fiind, așadar, o remarcabilă cercetare ştiinţifică în domeniul matrimonial. Este de remarcat puterea de analiză şi sinteză dovedită de autor în a prezenta instituția divorțului, atât din punct de vedere al Dreptului canonic matrimonial ortodox şi romano-catolic, cât şi privind legislaţia actuală civilă din România, accentuând noutățile aduse de Codul civil (Legea 287/2009).
Prin conţinutul său, lucrarea de față este un compendiu care pune în discuție și clarifică probleme canonice şi juridice de actualitate privind divorțul. Structura lucrării, organizată pe șase capitole, cu subcapitolele respective, precum și aprofundarea teoretică, critică și comparativă arată că autorul este un căutător al izvoarelor dreptului matrimonial, canonic și civil, reușind cu mult rafinament intelectual să prezinte în chip analitic și comparativ problematica aflată în discuție. Este bine documentată și judicios întocmită, structurată echilibrat, autorul expunând cu atenție conținutul de idei și aprofundând principalele aspecte canonice și juridice privind tema propusă.
Era firesc să apară o astfel de lucrare, în contextul existenței a două căsătorii, civilă și religioasă, în același timp păstrându-se obligativitatea căsătoriei civile pentru căsătoria religioasă, conform Legii fundamentale a statului român (art. 48, Constituția României, 2003), acesteia din urmă nerecunoscându-i-se efectele civile, precum căsătoriei civile. Astfel, avându-se în vedere coliziunile legislative existente în domeniul matrimonial, trebuia aprofundată această problemă din perspectiva divorțului și a efectelor lui. Mai mult, actualul Cod civil care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 s-a impus prin noutățile aduse în privința reglementării căsătoriei și a divorțului, cu efecte și asupra dreptului canonic al Bisericii. După legislația canonică a Bisericii există motive canonice precizate pentru desfacerea căsătoriei, spre deosebire de legislaţia civilă actuală prin care divorţul se acordă de către instanţa de judecată numai pentru motive temeinice, însă neprecizate în chip pozitiv, deschizând calea subiectivismului, numai când nu se mai pot stabili raporturi între soţi şi nu se mai poate continua convieţuirea lor. Divorțul prin acordul soților, de neacceptat pentru Biserică, este promovat de legislația civilă, în condițiile lagale, pe cale administrativă sau prin procedura notarială, banalizându-se pentru încă o dată în plus legătura căsătoriei și procedura divorțului. În strânsă legătură, este regretabil că au fost înlăturate și termenele de conciliere şi de gândire, care puteau ajuta soții pentru o revenire asupra hotărârii lor, observându-se chiar o neglijare a faptului că soții pot avea copii minori sau că au avut o căsătorie mai lungă sau mai scurtă.
            Prin urmare, lucrarea de față își propune să expună sistematic şi comparativ chestiunile aflate în discuţie, găsind răspunsuri la diferite întrebări de specialitate, având întotdeauna în vedere principiile de interpretare specifice abordărilor canonico-juridice pentru evaluarea corectă a tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii Romano-Catolice privind dreptul matrimonial canonic.
În final, apreciem contribuția științifică a Domnului Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai Constantinescu, care este rodul activităţii de cercetare științifică în cadrul diferitelor stagii de documentare din străinătate pe perioada studiilor sale de specializare în Drept canonic, cu sigurață lucrarea impunându-se în literatura de specialitate din țara noastră, neexistând astăzi astfel de lucrări care să abordeze sistematic și comparativ problema divorțului.
 
 
 
Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin RUS*
Universitatea Aurel Vlaicu din Arad
 
Arad,
20.07.2012
 *Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Rus este o voce autorizata in domeniul Dreptului canonic, fiind conducator de doctorat, specialist in Drept canonic (in Romania exista doar doi conducatori de doctorat in Drept canonic: Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dura si Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Rus).
 
 
DATE DESPRE AUTOR:
Iulian Mihai L. Constantinescu (canonist și jurist), născut la 10 ianuarie 1978, în jud. Teleorman, localitatea Turnu Măgurele; Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova (2001); Doctor în Teologie, specialitatea Drept canonic, la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, cu teza Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii şi instituţie juridică de dreptul familiei. Studiu canonic şi juridic comparat (2007); Absolvent al Facultății de Drept și Științe Administrative a Universității din Craiova (2010); Dintre studiile postuniversitare și stagiile de cercetare științifică: Studii aprofundate la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova (2001-2002); Studii de masterat în Teologie, specialitatea Drept canonic, bursier la Institut d’Études Supérieures en Théologie Orthodoxe – Chambésy/Geneva (2002-2004); Bursier al Universităţii din Fribourg, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, specialitatea Drept canonic (2004-2005); Cercetări ştiinţifice în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva şi la Institut d’Études Œcuméniques din Fribourg (2002-2003; 2004-2006); Cercetări științifice în cadrul Institut de droit canon et de droit ecclésiastique al Facultăţii de Drept a Universităţii din Fribourg (2004-2006); École de langue et de civilisation françaises (ELCF) – Geneva (2002-2003); Studii de masterat în Drept public, la Facultatea de Drept, Științe Administrative și Sociologie, Universitatea Ovidius din Constanța (2011-2012); din 2008 – Lector universitar titular la Facultatea de Teologie, Istorie și Științe ale Educației, Departamentul de Teologie, Universitatea din Craiova (cursuri nivel licență și master de Drept canonic, Administraţie bisericească parohială şi legislaţie); Membru în asociații internaționale de prestigiu în domeniul Dreptului canonic; Publicaţii în ţară şi în străinătate; Stagii de documentare în Elveţia, Franţa, Israel şi Grecia; Participări la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale; Colaborări la emisiuni de radio şi televiziune.

miercuri, 4 iulie 2012

CĂSĂTORIA ȘI ELEMENTELE DE DREPT SUCCESORAL ÎN LEGISLAȚIA BISERICEASCĂ[1]



Pr. Ioan Chirilă, ph.d.*

Abstract: Marriage and elements of law of succession in the legislation of the Eastern Church. The paper relies on an understanding of the family as a sociological reality in which converge various elements of juridical, religious and philosophical character. Starting from this point, the author approaches marriage from a double perspective: as a Holy Mystery of the Church and as a legal contract. From a theological point of view, Marriage is a Mystery generating a plenary unity of the human being, while from the legal point of view, marriage is mainly a contract conditioned by different criteria and with numerous consequences. Thus, the paper explores the manner of blending legal and ecclesial principles in a unique legislation regarding marriage and family life.

Cuvinte cheie: căsătorie; taină; contract; dreptul familiei ; drept bisericesc ; succesiune
Keywords: marriage; holy mystery; contract; family law; ecclesial law; law of successions.

Mediul familial este astăzi, aşa cum a fost și în trecut, o realitate sociologică esențială în care converg elemente de resort juridic, religios și filosofic. Familia apare, astfel, ca o zonă a convergențelor pluridisciplinare iar existența acestei pluralități a perspectivelor asupra ei a generat în timp definiții ale familiei specifice fiecărui domeniu. Aceasta nu înseamnă, însă, că se poate vorbi despre o separație netă între domeniile implicate. Și, pentru că ne preocupă acum modul în care legislația bisericească include elemente de drept succesoral, o incursiune în trecutul instituției familiei ne demonstrează, chiar fără drept de apel, faptul că zona juridică interferează cu religiosul în ceea ce privește familia. Este ușor de sesizat în acest sens faptul că Biserica, în multe privințe - inclusiv în dreptul succesoral -, nu a formulat o legislație proprie, asumând și aplicând dispozițiile civile din Dreptul roman. Relația este însă bidirecțională, existând aspecte în care perspectiva religioasă manifestă o influență asupra rolului, structurării și funcționării familiei. Se crează astfel un echilibru care, pentru a fi înțeles, trebuie în mod necesar să fie analizat din ambele perspective. Pe acest fond al convergerii juridicului cu religiosul în cadrul familiei, vă propunem o abordare a principalelor repere din istoria legislației bisericești privitoare la familie și căsătorie, în care se reflectă cu claritate preluarea și prelucrarea elementelor de drept succesoral civil și investirea lor cu autoritate eclesială.
Căsătoria ca Taină generatoare de unitate. Discursul teologic răsăritean priveşte căsătoria ca pe o legătură ce depăşeşte mult cadrele stricte ale unei experienţe pur umane, ea este o taină (mysterion) a Bisericii, aşa cum afirmă Sf. Ap. Pavel: „Taina aceasta mare este; iar eu zic: în Hristos şi în Biserică" (Ef. 5, 32). Dimensiunea sa sacramentală poate fi înţeleasă doar în ansamblul experienţei Bisericii[2], pentru că, în viziunea Sfinților Părinți, căsătoria este „imaginea tainică a Bisericii și a lui Hristos"[3], este o unire tainică împlinită în Biserică prin anumite acte liturgice consacrate:
„Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică"[4].
Această definire sintetizează în chip fericit perspectiva Bisericii asupra căsătoriei ca moment inaugural al vieţii de familie, viaţă care va fi - sau ar trebui să fie - trăită construindu-se pe temelia elementelor invocate: împărtăşire de harul Duhului, sfinţire şi unitate.
Prin căsătorie se realizează unitatea unicului Adam (Fac. 1, 26), unitate ce integrează bipolaritatea exprimată în Fac. 1, 27 prin „bărbat şi femeie"[5]. Această unitate ontologică este afirmată cu şi mai multă forţă în momentul recunoaşterii Evei de către Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea", adică işah (אִשָּׁה) din (אִישׁ)..., de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" - lebasar ehad (לְבָשָׂ֥ר אֶחָֽד) (Fac. 2, 23-24). Prin unirea realizată în cadrul familiei se întregeşte de fapt, în mod plenar, unitatea ontologică a fiinţei umane. Unitatea ontologică astfel întrevăzută implică şi o dimensiune de responsabilizare/responsabilitate în raport cu creaţia, exprimată în porunca divină din Fac. 1, 28: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi...". Omul este aşezat în creaţie ca să o stăpânească, el este „stăpân după chipul Stăpânului"[6], iar această stăpânire implică responsabilitate pentru ca întreaga creaţie să-şi împlinească menirea, entheosis - îndumnezeirea. Pe această investire a omului cu drepturi de stăpânire în creaţie se fundamentează dreptul său de folosire a bunurilor. Dar, din punct de vedere teologic, prioritară rămâne, în cazul familiei, realizarea unităţii, şi doar în plan secundar consecinţele întemeierii familiei asupra dreptului patrimonial.
Paradigma biblică a dreptului succesoral. Dreptul de posesiune asupra bunurilor, drept aparținând fiecărei persoane umane, are un fundament biblic de necontestat în porunca stăpânirii creației din Fac. 1, 28. Bunurile sunt, din perspectivă teologică, darul lui Dumnezeu, ele trebuind menținute în circulație, ceea ce se realizează prin transferul între generații[7]. Iată care este fundamentul biblic și teologic al dreptului patrimonial, care generează uzanța trecerii bunurilor din patrimoniul unei persoane în al alteia. Acest transfer se realizează cu prioritate prin intemediul moștenirii, conform căreia bunurile materiale devin proprietatea altor persoane înrudite, într-o anumită ordine a priorităților. Modelul arhetipal al moștenirii poate fi identificat în Vechiul Testament. Cazul patriarhului Avraam este un exemplu în care, în absența fiilor, moștenirea revine de drept slugii („Eu am să mor fără copii și cârmuitor în casa mea este Eliezer din Damasc. De vreme ce nu mi-ai dat fii, iată, sluga mea va fi moștenitor după mine", Fac. 15, 2-3), putându-se observa astfel că încă din acel timp exista o ordine a priorităţii moştenitorilor. În lipsa unui descendent direct al lui Avraam, moştenirea ar fi revenit de drept slugii sale, Eliezer. Însă prin naşterea fiului Isaac din Sarra, ordinea anticipată a moştenirii se va schimba, nici măcar fiul născut în afara căsătoriei din slujnica Agar, Ismael, neavând parte la moştenire: „numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi" (Fac. 21, 10). Această diferenţiere din punct de vedere succesoral a fiului din căsătorie faţă de cei din afara căsătoriei[8] este un argument în plus pentru importanţa căsătoriei şi a familiei. Chiar dacă, odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în legislaţia românească, nu se mai face distincţie între cele două categorii de descendenţi[9], argumentul biblic nu-şi pierde relevanţa.
Consecinţele căsătoriei în domeniul dreptului succesoral reies cu claritate din referatul scripturistic. De privilegii deosebite se bucura în Vechiul Testament întâiul-născut, existând o diferenţiere a drepturilor succesorale între moştenitori. Dreptul întâiului-născut putea fi înstrăinat, aşa cum este cazul lui Isav şi Iacov (Fac. 25, 31-34). În cazul morţii tatălui, primul-născut primea două părţi, iar ceilalţi câte o parte (Deut. 21, 17), însă acest beneficiu era însoţit de responsabilitatea întreţinerii văduvelor (în cazul poligamiei) şi a surorilor nemăritate[10]. Iniţial, fetele nu împărtăşeau aceleaşi drepturi succesorale, însă la momentul căsătoriei era prevăzut ca ele să primească o zestre în bani şi obiecte. În cazul căsătoriei cu cineva din aceeaşi seminţie, zestrea putea include pământ (Ios. 15, 17-19). În ce priveşte soţia supravieţuitoare, aceasta nu împărtăşea dreptul la moştenire, situaţie care s-a perpetuat până în epoca modernă[11]. Aceste câteva repere din legislaţia vechitestamentară dau mărturie de existenţa unei preocupări vechi pentru proprietate şi dreptul succesoral. Dincolo de aspectul strict juridic, moştenirea apare în Vechiul Testament şi ca o formă de continuitate, de perpetuare a unor bunuri înţelese ca daruri ale lui Dumnezeu[12]. În Noul Testament, se trece la un nivel chiar mai înalt de înţelegere, unde moştenirea devine expresia iubirii faţă de aproapele, indiferent dacă vorbim despre succesiune legală sau testamentară. Dreptul succesoral are, astfel, şi o dimensiune morală evidentă, dată de consistenţa sa religioasă bidirecţională în cazul moştenirii: iubire din partea celui ce dăruieşte, cinstire din partea primitorului căci, aşa cum prevede legea, „moştenitorul să nu fie nedemn de a moşteni, adică să nu fie culpabil de fapte grave faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia"[13]. Se pot observa, în decursul istoriei şi până astăzi, principiile operante în dreptul succesoral vechitestamentar, sub varii forme, în diferitele coduri legislative. Şi aceasta pentru că ele oferă paradigma raportului juridic dintre dăruitor şi primitor, raport încărcat cu o anumită consistenţă morală şi, tocmai prin aceasta, nesupus reconfigurărilor odată cu trecerea timpului.
Elemente de drept succesoral în mediul eclesial. Legislaţia bisericească răsăriteană nu s-a distanţat radical de legislaţia civilă, Biserica nedezvoltându-şi o legislaţie proprie, ci asumând elemente din dreptul roman. Prin acest proces au fost introduse în limbajul eclesial elemente de terminologie juridică civilă, precum şi unele principii din Dreptul roman. Crearea unor prevederi legislative noi era necesară doar pentru situaţiile în care normele civile erau contrare dreptului natural sau nu se conformau principiilor creştinismului[14]. În domeniul dreptului succesoral, Biserica a formulat iniţial reglementări privitoare numai la bunurile episcopului.
Statutul aparte al episcopilor din perspectiva dreptului succesoral era conferit de faptul că lor li se încredinţa, pe lângă responsabilitatea spirituală a credincioşilor, şi administrarea bunurilor comunităţii păstorite. Încă din epoca apostolică şi post-apostolică, se poate observa această responsabilitate episcopală:
„Ca urmare a legăturii strânse, ce fiinţa între episcop şi Biserica încredinţată lui şi ca urmare a autorităţii lor de succesori ai Apostolilor, s-a dezvoltat raportul lor faţă de Bisericile respective, deoarece în acestea dânşii erau consideraţi, cu drept cuvânt, ca părinţi şi conducători în toate chestiunile privitoare la Biserica încredinţată lor. Şi după cum în episcop erau concentrate toate chestiunile spirituale şi cele strict bisericeşti, cari priveau Biserica lor, astfel în mod cu totul firesc şi pentru necesitatea unităţii într-însul era concentrată întreaga conducere economică a Bisericii"[15].
Episcopul este principalul responsabil al administrării bunurilor bisericeşti, ceea ce aduce cu sine deopotrivă drepturi şi obligaţii. Episcopul este chemat să împlinească această slujire conştientizând responsabilitatea pe care o are înaintea lui Dumnezeu pentru latura practică a activităţii sale[16].
În administraţia episcopului intră două categorii de bunuri, fiecare cu prevederi legislative specifice: bunuri ale Bisericii şi bunuri personale. Distincţia dintre acestea era necesară, în perioada anterioară Sinodului Trullan, cu atât mai mult cu cât episcopul putea fi căsătorit[17], astfel încât era important să nu existe confuzii în eventualitatea morţii lui, cu privire la ceea ce se cuvine descendenţilor direcţi şi ce revine Bisericii. Un alt motiv al delimitării bunurilor Bisericii era acela de a evita împroprierea lor injustă de către episcop[18].
În timp, jurisdicţia asupra bunurilor Bisericii a intrat şi în responsabilitatea sinodului eparhial, ceea ce apare cu multă claritate în formulările canonice ale Sinodului local din Antiohia, conform cărora episcopul are obligaţia de a-i consulta în actul gestionării bunurilor bisericeşti pe preoţii şi diaconii din eparhia sa, precum şi de a da seama în faţa sinodului eparhial despre felul în care a administrat patrimoniul Bisericii sale[19].
Prevederile legislative privind dreptul episcopului de a administra bunurile sale personale în raport cu moștenitorii săi legali, sunt pentru prima dată reglementate la Sinodul local de la Cartagina (419). Canoanele fac distincția între bunurile Bisericii și bunurile personale ale clerului, iar în categoria din urmă se diferențiază și între bunurile dobândite prin succesiune și cele dobândite în timpul exercitării unei funcții sacerdotale. Bunurile acumulate înainte de intrarea în cler sau cele primite prin succesiune legală în timpul exercitării funcției sacerdotale pot constitui obiectului unei formulări testamentare a episcopului, în timp ce bunurile dobândite în timpul păstoririi devin parte integrantă a averii bisericești, ceea ce implică imposibilitatea transmiterii lor moștenitorilor episcopului:
„Așijderea s-a hotărât ca episcopii, presbiterii, diaconii sau oricare dintre clerici, care n-au avut nimic, dacă promovaţi fiind, şi-ar cumpăra pe timpul episcopatului sau clericatului lor ţarini sau orice fel de moşii pe numele lor, să se considere ca şi când şi-ar fi însuşit bunurile Domnului, dacă nu cumva, admonestaţi fiind, le-ar restitui Bisericii. Iar dacă le-ar reveni ceva în proprietatea lor, mai cu seamă din dăruirea cuiva sau din moştenirea rudelor, cu aceea să facă după dorinţa lor. Dar dacă ar voi să le retragă chiar şi după ce le-au oferit (Bisericii), să se judece ca nişte netrebnici, fiind nevrednici de demnitatea bisericească."[20]
O prevedere legislativă eclesială determinată de un considerent teologic era cea privitoare la interzicerea înstrăinării posesiunilor unui cleric în favoarea unui eretic sau păgân, şi aceasta chiar în pofida unei eventuale înrudiri[21]. Intenţia era de a nu spori în vreun fel averea şi, implicit, influenţa eterodocşilor. Sprijinirea lor ar fi echivalat aproape cu o luptă împotriva adevăratei credinţe[22], motiv pentru care în hotărârile aceluiaşi sinod cartaginez era inclusă prevederea de a se pronunţa anatema asupra acelui episcop care ar lăsa din averea sa moştenire păgânilor şi ereticilor:
Aşijderea s-a hotărât ca, dacă vreun episcop ar prefera, faţă de Biserică, să lase moştenitori pe eretici sau păgâni, ori de sunt rudenii, ori de sunt afară de rudenia sa, să se pronunţe şi după moartea lui anatema asupra unuia ca acesta şi numele lui nicidecum să nu se pomenească de iereii lui Dumnezeu, nici să se poată dezvinovăţi, dacă va muri fără testament, deoarece, făcându-se episcop, are datoria să facă cuviincioasa împărţire  a averii sale potrivit făgăduinţei sale.
Mitropolitul Andrei Şaguna precizează, cu referire la acest canon, faptul că trebuia să se menţină un just echilibru între bunurile ce reveneau eparhiei şi cele lăsate moştenitorilor, cele din urmă nefiind îngăduit să le depăşească valoric pe cele dintâi[23]. De asemenea, privitor la canonul 35 al Sinodului Trullan, Şaguna afirmă că, în cazul morţii unui episcop care nu are succesori legitimi şi nu prescrie altfel printr-un act testamentar, bunurile sale revin eparhiei. Acelaşi principiu se aplică în cazul protopopilor şi al preoţilor, iar Şaguna invocă în acest sens o dispoziţie a împăraţilor Theodosie şi Valentinian prin care se prevede ca posesiunile clericilor şi ale monahilor morţi fără testament să revină parohiilor sau mînăstirilor unde aceştia au slujit[24]. Probabil că o interpretare mai corectă a acestui canon o dă Theodor Balsamon, care afirmă că, în cazul separării bunurilor bisericeşti de cele personale încă din timpul vieţii de către episcopul defunct, moştenitorii săi au dreptul să revendice aceste bunuri personale[25]. Interpretarea sa poate fi înţeleasă în relaţie cu canonul 12 şi 48 al Sinodului Trulan, care prevăd ca cel hironit episcop să nu mai locuiască împreună cu soţia lui, însă nu îi declină acestuia responsabilitatea faţă de copii săi şi, implicit, nu anulează dreptul succesoral al acestora.
Prevederile de drept succesoral în cazul episcopilor de până la Sinodul Trulan sunt un foarte potrivit exemplu pentru a înţelege modul de armonizare a prevederilor legii civile cu principiile vieţii eclesiale, precum şi consecinţele acestei simbioze asupra căsătoriei şi asupra drepturilor descendenţilor episcopilor. Episcopul era un administrator temporar al bunurilor bisericeşti. Treptat, în administrarea bunurilor bisericeşti a intervenit cu rol consultativ sinodul local. Responsabilitatea episcopului faţă de averea Bisericii nu excludea dreptul său de a poseda bunuri, de a le gestiona după bunul plac, şi, implicit, de a le lăsa moştenire descendenţilor. Iar în lipsa descendenţilor, toate bunurile sale reveneau în chip automat Bisericii.
Procesul prin care elementele de legislaţie civilă au pătruns în cea eclesială este foarte interesant de observat, iar în cazul particular al căsătoriei, un rol esenţial în stabilizarea legislaţiei specifice l-a avut apariţia nomocanoanelor, acele „colecţii mixte sistematice de legi bisericeşti (canoane) şi legi imperiale (nomi), proprii Orientului"[26]. Ele îmbinau elementul religios cu cel juridic, oferind o legislaţie coerentă, aplicabilă variilor situaţii concrete matrimoniale. Nomocanoanele au fost, astfel, expresia modalităţii prin care Biserica răsăriteană a înţeles să valorizeze legislaţia civilă în propriul său mod de funcţionare.
Elemente de drept succesoral în legislaţia civilă românească. Biserica Ortodoxă Română a preluat prevederile de drept succesoral din unele segmente ale Pravilei Mari, lucru firesc dacă sesizăm conţinutul evident moral al acestora. În continuare vom face câteva observații privitoare la principiile conducătoare ale acestor formulări legislative.
Prioritatea moștenirilor se schimbă în caz de ucidere cu intenția de a moșteni. Indiferent de gradul de înrudire, odată intenția criminală dovedită, orice drept de moștenire este anulat, iar proprietățile, în lipsa altor potențiali moștenitori, revin statului: „Cela ce va ucide pre altul, carele au fost ţiind moşiile cuiva, [...] nice el, nici feciorii lui nu vor încăpea să moştenească aceale ocine"[27]. Accentuăm aici faptul că absenţa moralităţii este relevantă în aplicarea dreptului succesoral, principiul având o conotaţie religioasă evidentă. În ultimă instanţă, moştenirile rămase din cazuri de omucidere revin statului, şi aceasta pentru că statul poate repune în circulaţie bunurile asupra cărora succesorii şi-au pierdut drepturile prin fapte imorale. Recunoaştem o procedură similară cu situaţia episcopilor căsătoriţi dinainte de sinodul Trulan, ale căror bunuri dobândite în timpul slujirii reveneau patrimoniului eparhial, din acelaşi considerent: eparhia poate ulterior să intermedieze între Biserică şi alţi beneficiari, căutând prin aceasta să păstreze şi un anume echilibru al bunurilor pe teritoriul ei.
Neacordarea îngrijirilor unui bolnav cu intenţia vădită de a-l moşteni mai curând este asimilată de legislaţia civilă românească omuciderii, drept pentru care persoana vinovată de un astfel de comportament pierde orice drepturi legale asupra bunurilor  celui bolnav:
„Când va fi un om bolnav şi va lăsa cuiva să moştenească mult puţin ce va avea şi-i va face şi zapis, iară acel moşnean nu va griji de dânsul să-i aducă vreun vraci bun să-l păzească cândai doară l-ar tămădui, ce-l va lăsa aşa negrijit şi nesocotit, şi de va muri bolnavul, atunce acela-şi piarde moştenirea şi vor fi toate bucatele şi ocinele domneşti"[28].
Prin uciderea soţiei se pierd drepturile de zestre, cu excepţia situaţiei în care aceasta se face vinovată de adulter. Prin uciderea soţului se pierd veniturile cuvenite şi întreaga zestre, toate acestea revenind statului[29].
În situaţia morţii unuia dintre soţi într-o familie fără copii, demersul legislativ impus include şi o componentă caritativă evidentă: „a treia parte să se facă pomeană şi de milostenia săracilor şi robiţilor pentru cel mort", iar dacă părinţii celui decedat nu mai sunt în viaţă, şi niciunul dintre soţi nu supravieţuieşte, „jumătate să ia domnească, iară ceaia jumătate să i-o facă dă pomeane şi milostenie săracilor şi robiţilor"[30]. Prevederi similare de drept succesoral apar în glavele 275-276, unde apare precizarea că legea succesiunii legale funcţionează până la „rudenia de a opta spiţă".
Legea nu discriminează pe bază de gen, împărţirea bunurilor părinteşti trebuind să se facă în mod echitabil între fraţi, care nu sunt avantajaţi nici în funcţie de ordinea naşterii lor:
„Să împarţă toate bucatele toţi fraţii tocma, ori parte bărbătească de vor hi, ori muerească. Iară oricarii de în feciorii carii sînt parte bărbătească va lua bucate şi de în feate zestre, aceia nu pot într-alt chip să între întru moştenire cu ceilalţi fraţi carii n-au luat, de nu vor aduce la mijloc orice le-au dat tatăl lor: haine, zeastre, darurile de naintea nuntei sau alte bucate."[31]
De aceleaşi drepturi de moştenire beneficiază persoanele cu dizabilităţi: „şi surdul şi mutul ceare moşia şi moşteneşte"[32].
Drepturile filiale de moştenire depind covârşitor de mult de comportamentul faţă de părinţi. Pe de o parte, calitatea de fiu/fiică şi dreptul la moştenire se poate pierde în urma unui comportament agresiv sau nerespectuos faţă de părinţi: „cine va ridica mîna pre părinţii lui şi-i va bate, sau va zice lor mustrare cum nu se cade, [...] sau viaţa lor va vrăjmăşi ca să-o omoară"[33]. În situaţii similare, fie că e vorba de incest, sau neîngrijire în caz de boală, sau chiar şi numai neascultare în privinţa căsătoriei, drepturile de moştenire sunt anulate. În schimb, interesant este că legea permite o formă de transmitere a proprietăţilor înspre o persoană neînrudită sangvin dacă aceasta îngrijeşte pe cineva până la sfârşitul vieţii aceluia: „De să va tîmpla altcuiva, sau al lui, sau striin să-l ia la casa lui şi va purta grijă cu nevoinţă de tămăduiala lui, şi-l va socoti până la sfîrşitul lui, atunce acela să-l moştenească, ori al lui de va fi, ori striin."[34] Iată de ce putem spune că actul caritativ valorează în faţa legii, în domeniul dreptului succesoral, la fel de mult cu înrudirea de sânge, ceea ce justifică o dată în plus preluarea formulărilor legislative şi aplicarea lor în Biserică.
Delimitarea sferelor de autoritate civilă şi eclesială asupra căsătoriei în A. Şaguna, Trebile căsătoriilor[35]. Cel mai expresiv exemplu cu privire la modul în care se îmbină elemente de legislație civilă cu principii religioase în cadrul legislației Bisericii găsim în lucrarea mitropolitului Andrei Şaguna, Cunoştinţe pregătitoare despre taina sf[intei] căsătorii. În debutul studiului nostru remarcam importanța familiei ca realitate sociologică, idee aşezată şi de distinsul mitropolit în chiar primul articol al lucrării sale, unde defineşte clar instituţia familiei şi convergenţa aspectului social-juridic cu cel religios:
„Legătura cea mai însemnată în viaţa socială este căsătoria; dânsa este bazată pe legea lui Dumnezeu; dânsa este baza susţinerii neamului omenesc; ea este acel institut religios-bisericesc care e mai vec[h]i decât toate întocmirile, care oarecând de la oameni s-a făcut"[36].
Căsătoria stă la baza societăţii umane şi asigură perpetuarea acesteia, rol din care decurge importanţa sa crucială, însă trebuie conştientizată, după spusele mitropolitului, dimensiunea sa religioasă fără de care ea nu ar putea fi corect şi pe deplin înţeleasă. Dubla „subordonare" a căsătoriei faţă de Biserică şi Stat înseamnă, pe lângă autoritatea exercitată de cele două instituţii asupra prevederilor legislative de încheiere şi desfăşurare a căsătoriei, şi faptul că ea are un impact considerabil asupra acestora: „Căsătoria este atât pentru biserică, cât şi pentru stat deopotrivă momentoasă, pentru că dânsa înrâurează atât în starea cea religioasă, morală şi în cea a culturii civile a familiilor singuratice, cât şi în cea a popoarelor, prin urmare şi în starea împărăţiilor"[37]. Reiese cu claritate convingerea mitropolitului Şaguna privitoare la caracterul dublu al căsătoriei, cel de taină - din perspectiva Bisericii - şi de contract - din perspectiva Statului[38], caracter dublu reflectat în toate prevederile legislative eclesiale pe care le formulează cu privire la căsătorie şi consecinţele acesteia. Toate aceste formulări legislative sunt bine delimitate în două sfere de autoritate:
„Trebile căsătoriilor încât se ţin acele de taină, se judecă prin stăpânirile bisericeşti şi numai partea cea cetăţeană care se atinge de contractul civil ce după firea lui înrâurează în cei căsătoriţi ca în cetăţeni, se ţine de jurisdicţiunea mirenească, precum sunt: zestrele, intervenţia părţii nevinovate şi a copiilor, şi altele acelor asemene."[39]
Dubla definiţie a căsătoriei - ca taină şi contract - determină necesitatea implicării şi aprobării atât din partea Bisericii, cât şi din partea Statului, a încheierii unei noi căsătorii sau a oricăror altor chestiuni legate de această formă de stare civilă. Iată de ce lipsa confirmării din partea unei din cele două autorităţi implicate - eclesială şi statală - împiedică validarea căsătoriei:
„Amăsurat învăţăturii bisericii noastre pe care o primeşte şi stăpânirea împărătească, căsătoria nu e leguită dacă nu se va binecuvânta prin preotul miresei şi dacă nu s-a făcut după poruncile bisericeşti şi politice. Şi aşa, căsătoriile civile care s-ar face numai prin contract civil fără binecuvântarea preotului, le osândeşte biserica şi stăpânirea le opreşte şi nu le pre[a]cunoaşte de leguite."[40]
Aceste enunţuri principiale cu privire la căsătorie sunt o oglindire limpede a modului în care Biserica asumă elemente de legislaţie civilă acolo unde ele nu contravin principiilor după care se conduce mediul eclesial. Formularea concluzivă a acestei prime secţiuni delimitează responsabilitatea bisericească de cea politică, elementele de drept succesoral fiind strict asimilate sferei juridice, în conformitate cu prevederile imperiale:
„Despre partea bisericească a căsătoriei, adică despre taina nunţii judecă stăpânirile bisericeşti precum este: validitatea sau nevaliditatea tainei căsătoriei, pricinile de despărţire totală sau parţială a căsătoriţilor, pricinile despre stricarea logodnei prin mire şi mireasă. Despre partea politică a căsătoriei judecă stăpânirile politice precum sunt: zestrele şi alte tocmeli ale căsătoriţilor[...]."[41]
            Condiţiile de bază ale încheierii unei căsătorii sunt prezentate sistematic în 33 de puncte[42], dintre care am dori să invocăm aici doar câteva pe care le considerăm în chip deosebit relevante pentru pluridisciplinaritatea instituţiei căsătoriei. În primul rând, pentru ca viitorii soţi să asume în cunoştinţă de cauză responsabilitatea căsătoriei ca Taină a Bisericii, li se impune cunoaşterea unui volum minimal de informaţie privitoare la învăţătura de credinţă şi la practica liturgică a Bisericii, obştească şi particulară deopotrivă. Fără aceste cunoştinţe nu li se permite accesul la taina căsătoriei[43]. Pentru încheierea unei căsătorii valide, părţile implicate trebuie să nu fie în grade rudenie nepermise sau să aibă binecuvântare arhierească (art. 11, p. 5), şi trebuie să fie în deplinătatea facultăţilor mintale (art. 11, p. 8). Imposibilitatea de a susţine financiar o familie, problemele de sănătate care impietează asupra vieţii de familie (art. 11, p. 13), acceptarea forţată a căsătoriei (art. 11, p. 15-16) sunt toate impedimente în calea încheierii unei căsătorii recunoscute deopotrivă de Stat şi Biserică.
La baza căsătoriei, deci încă de la etapa „bunei învoiri", trebuie să stea motivaţii corecte din punct de vedere juridic, dar şi moral, ale părţilor implicate, acestea conştientizând pe deplin responsabilitatea asumată, iar certificarea acestei conştientizări a responsabilităţii aparţine preotului:
„Pasul cel dintâi la căsătorie trebu[i]e să-l facă cu frica lui Dumnezeu şi cu gând tare, de a împlini datorinţele care sunt legate cu taina căsătoriei. Pentru aceea, nu din vreun bold nepriceput sau din vreo patimă să dorească cineva taina ac[e]asta, ci spre [îm]plinirea celor de la Dumnezeu hotărâte pentru cei căsătoriţi"[44].
Articolul final al lucrării mitropolitului Şaguna precizează reperele de judecată a tuturor chestiunilor privind căsătoria şi viaţa de familie: Sfânta Scriptură - Vechiul şi Noul Testament deopotrivă -, canoanele apostolice, canoanele sinoadelor ecumenice şi ale altor sinoade locale, învăţăturile Sfinţilor Părinţi menţionaţi în canonul al 2-lea al Sinodului Trulan, Pravila Mare, şi, în sfârşit, „poruncile şi legile împărăteşti, care prescriu mai cu seamă nişte formalităţi din afară care au a se păstra la nuntă pentru buna orânduială cetăţeană"[45]. Introducerea Pravilei Mari între aceste repere de judecare, ca normă legislativă civilă, este poate cel mai clar exemplu că şi în timpul mitropolitului Şaguna, Biserica asuma legile civile, aplicându-le într-o manieră armonizată cu doctrina sa.
Concluzii. Analiza legislaţiei bisericeşti privitoare la căsătorie relevă modul în care, încă de la începuturile Bisericii, s-au identificat modalităţi de a prelua şi, unde era cazul, de a adapta legislaţia civilă la acele situaţii care aveau şi implicaţii religioase. Cazul căsătoriei este relevant deoarece ea apare deopotrivă ca taină şi contract, având consecinţele specifice fiecăreia dintre definiţii. Înţeleasă ca taină, căsătoria este generatoare de unitate, iar privită ca un contract, ea presupune şi acumulare de bunuri, împreună cu toate implicaţiile transmiterii acestor bunuri între părţile implicate şi între generaţii. Astfel, în cazul legislaţiei bisericeşti răsăritene, aceasta nu s-a distanţat cu totul de legislaţia civilă, cu excepţia unor prevederi specific religioase precum cea a obligativităţii cunoaşterii învăţăturii de credinţă pentru accesarea Tainelor Bisericii. Într-o continuare firească a specificului legislativ matrimonial bizantin[46], s-a rămas în perspectiva simfoniei, în care căsătoria apare ca o realitate complexă, ca mediu de întâlnire a prevederilor civile cu principiile unei vieţuiri conforme învăţăturii Bisericii. În acest sens, Biserica a intervenit în formulările legislative doar acolo unde se impunea îmbogăţirea lor cu un conţinut moral. Îmbinarea acestor elemente este orientată înspre susţinerea familiei ca spaţiu al comuniunii, al creşterii şi al formării integrate.

[1] Studiul este rezultatul cercetărilor finanţate în cadrul proiectului PN-II-ID-PCE-2011-3-0249, nr. 174/2011, intitulat Evolution of family as a concept and its relevance for the inheritance order - a socio-juridical, religious and philosophical investigation, director Mircea-Dan Bob.
* Profesor, Facultatea de Teologie ortodoxă a UBB Cluj-Napoca; ioanchirila@yahoo.com .
[2] Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi taina nunţii, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 160-161.
[3] Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, 12, 5, Socec, Bucureşti, 1905, pp. 149-157.
[4] Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe răsăritene, Editura Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1930, p. 420.
[5] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 261.
[6] Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 63.
[7] Eugeniu Safta-Romano, Arhetipuri juridice în Biblie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 92.
[8] Ismael şi cei şase copii născuţi lui Avraam din Chetura.
[9] E. Safta-Romano, op. cit., p. 97.
[10] Ibidem, p. 99.
[11] Ibidem, p. 100.
[12] E. Safta-Romano, op. cit., p. 104.
[13] Ibidem, p. 106.
[14] Cf. V. De Paolis, Alcune osservazioni sulla nozione di amministrazione dei beni temporali della Chiesa, în Periodica, nr. 88 (1999), p. 98.
[15] N. Milaş (ed.), Canoanele Bisericii Orientale, vol. 1, p. 1, Arad, Tipografia Diecezană, 1930, p. 246.
[16] Canonul Apostolic 38, în Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 31.
[17] Prin Canonul 12 de la Sinodul Trulan s-a interzis episcopilor vieţuirea împreună cu soţiile lor, însăşi formularea acestui canon fiind o mărturie a faptului că până în acel moment, episcopii nu renunţau la viaţa conjugală după instalarea lor, deşi acest lucru fusese deja interzis de Justinian prin novela 6, 1, din 535, care prevede şi ca episcopul să fie ales „fie dintre monahi, fie dintre clerici", în Arhid. I. N. Floca, op. cit., pp. 120-121.
[18] Canoanele 40 şi 41 apostolice, în Arhid. I. N. Floca, op. cit., pp. 32-33.
[19] Canoanele 24 şi 25 ale Sinodului local din Antiohia, 341, în Arhid. I. N. Floca, op. cit., pp. 236-237.
[20] Canonul 32 al sinodului local din Cartagina, 419, în Arhid. I. N. Floca, op. cit., p. 282.
[21] Canonul 22 al sinodului local din Cartagina, în Arhid. I. N. Floca, op. cit., p. 277.
[22] Ibidem.
[23] Cfr. A. Şaguna, ed., Enchiridionu, adeca Carte manuale di canone ale unei santei, sobornicesci si apostolesci Biserici cu commentari, Sibiu, 1871, p. 25.
[24] Cfr. Cod. Theod., V, 3, 1, în Th. Mommsen ed., Theodosiani, Libri XVI Cum Constitutionibus Sirmondianis, vol. 1, 2, Berolini, 1905, p. 220.
[25] TH. Balsamon, In canon XXII Conc. Chalced.., în P.G. 137, coll. 464-466.
[26] Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica şi Instituţia căsătoriei. Condiţiile administrării căsătoriei - studiu juridico-canonic, Ed. Aius Printed, Craiova, 2008, p. 12.
[27] Pravila Mare, Îndreptarea Legii (1652) sau Pravila de la Târgovişte, carte de legi, cod bisericesc şi politic  în care se îmbină elemente de drept canonic şi laic. A se vedea glava 243, 18-20.
[28] Pravila Mare, glava 243, 21.
[29] Pravila Mare, glava 243, 25-26.
[30] Pravila Mare, glava 272.
[31] Pravila Mare, glava 279.
[32] Pravila Mare, glava 280.
[33] Pravila Mare, glava 284, 1.
[34] Pravila Mare, glava 284, 8.
[35] Cunoştinţe folositoare despre trebile căsătoriilor spre folosul preoţimei şi al scaunelor protopopeşti, întocmite prin Andrei baron de Şaguna, episcopul diecezan al Bisericii drept-credincioase greco-răsăritene din Ardeal, comendator al strălucitului ordin austriac leopoldin şi sfetnic dinlăuntru de stat al Maiestăţii sale cesaro-regeşti apostolice, Sibiu, în Tipografia diecezană, 1854, p. 3-43. (de aici înainte, Trebile căsătoriilor).
[36] Trebile căsătoriilor, art. 1, în Legislaţia ecleziastică şi laică privind familia românească din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ediţie de texte, studiu introductiv şi note de I. Bolovan, D. Covaci, D. Deteşan, M. Eppel şi C. E. Holom, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj, Napoca, 2009, p. 357.
[37] Trebile căsătoriilor, art. 2, în Legislaţia ecleziastică..., p. 357.
[38] „Căsătoria afară de aceea că este taină, cuprinde în sine şi contract împrumutat care numai în urma învoirei a amânduror părţilor se poate înc[h]eia cu tărie", Trebile căsătoriilor, art. 6, în Legislaţia ecleziastică..., p. 358.
[39] Trebile căsătoriilor, art. 5, în Legislaţia ecleziastică..., pp. 357-358.
[40] Ibidem, art. 8, în Legislaţia ecleziastică..., p. 358.
[41] Ibidem, art. 10, în Legislaţia ecleziastică..., p. 359.
[42] Ibidem, art. 11, în Legislaţia ecleziastică..., pp. 359-360.
[43] Ibidem, art. 11, în Legislaţia ecleziastică..., p. 359.
[44] Ibidem, art. 18, în Legislaţia ecleziastică..., p. 363.
[45] Ibidem, art. 36, în Legislaţia ecleziastică..., p. 370.
[46] „Ideea conform căreia o căsătorie se constituie printr-un act juridic determinat s-a impus în dreptul matrimonial romano-bizantin. Împăratul Justinian a reuşit să armonizeze legislaţia civilă cu privire la căsătorie cu prevederile canonice în domeniu, prin Constituţia din 530 dând aceeaşi putere canoanelor ca şi legilor civile. Ca urmare, s-a reuşit mijlocirea unei apropieri între legile civile şi jurisdicţia bisericească în domeniul matrimonial.", Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica şi Instituţia căsătoriei. Condiţiile administrării căsătoriei - studiu juridico-canonic, Ed. Aius Printed, Craiova, 2008, p. 39.


marți, 15 mai 2012

Ministrul Educatiei, Ioan Mang, cercetat oficial pentru PLAGIAT

Ministrul Educaţiei, Ioan Mang, şi-a dat demisia din funcţie, a anunţat premierul Victor Ponta, la finalul şedinţei de guvern. Gestul lui Mang apare în urma nenumăratelor acuzaţii de plagiat care au apărut în ultima vreme. Premierul i-a aprobat demisia.
Ponta a precizat că asigurarea interimatului de către Liviu Pop a fost acceptată de preşedintele Traian Băsescu.
"Ioan Mang mi-a solicitat astăzi să îşi înceteze activitatea ca ministru având în vedere situaţia în care a fost pus, acuzaţii care mai de care venite într-o sarabandă pe care o cunoaştem, pornite şi susţinute de către cei din PDL şi UDMR. Din punctul meu de vedere, mang are în acest moment mâinile dezlegate să-şi poată apăra imaginea, prestigiul şi munca de atâţia ani şi sunt absolut convins că, în zilele următoare, fără a mai avea presiunea acestei funcţii care se dovedeşte mult mai dificilă decât am crezut vreodată, va restabili adevărul şi mă va ajuta şi pe mine, şi probabil şi pe dumneavoastră, să înţelegem exact ce s-a aflat în spatele acestor atacuri repetate asupra celor care au fost nominalizaţi pentru funcţia de ministru al Educaţiei", a spus Ponta.
Ioan Mang este cel de-al doilea ministru al Educaţiei care renunţă la mandat din Guvernul Ponta. Prima a fost Corina Dumitrescu, acuzată că şi-a falsificat CV-ul.

Cum a ajuns Ioan Mang, ministrul Educaţiei, celebru în toată lumea

Ministrul Educaţiei, IOAN MANG, cercetat oficial pentru PLAGIAT

vineri, 11 mai 2012

După Mangafa, a venit Mangul. Cine urmează?

Autor: Cristian Tudor Popescu


Recunosc că ritmul în care premierul Ponta bagă pe gâtul naţiei miniştri pârâţi ai Educaţiei mi-a luat suflul. Nici nu terminasem bine cu Mangafaua Dumitrescu, că veni pe ţeavă Mangul. Ceea ce frapează la aceşti colegi academicieni ai Elenei Ceauşescu este prostia floridă.
Creştin rectoarea l-a prezentat fără să clipească drept garant al standfordelii dânsei pe nimeni altul decât escrocul român de neuitată amintire Bobby Deutsch  Megapower.
Acest Mang, acuzat de plagiat, spune în primă instanţă că algoritmul din articol „nu se numeşte algoritmul Mang”, că „n-a copiat, n-a plagiat, că legea lui Ohm e aceeaşi”. Nu ştiu ce facultate a absolvit Mang, dar reacţia aceasta nu e a unui specialist în automatică şi calculatoare. Dacă subsemnatului, ca automatist, mi s-ar fi adus o astfel de acuzaţie, aş fi îngropat presa în detalii privind codurile detectoare şi corectoare de eroare (despre asta înţeleg că e vorba în „opera” d-lui Mang), precizări privind contribuţia mea originală şi ideile aparţinând altor autori citate în articol. Or, acest apparatcik de partid, în faza a doua de tupeu, nu face decât să repete, schimbând placa, că articolul nu-i aparţine! Asta când respectivul text zace tipărit într-un volum, sub semnătura Mang, din 2003. Deci, ditamai universitarul nu are nicio reacţie, vreme de 10 (zece) ani, faţă de un text atribuit lui în „falş” de către Facultatea de Automatică din Craiova, iar în faza a treia pretinde că e o lucrătură la zi a PDL împotriva lui.
Ca şi în cazul madam Dumitrescu, propun o soluţie mai rapidă decât confruntări şi declaraţii ale autorilor plagiaţi în articolele Mang şi Mang: să i se solicite d-lui ministru să ne explice în direct şi la o oră de vârf, în engleză, conţinutul oricărui articol pe care îl recunoaşte ca fiind al său, publicat în această limbă.  Voi fi un ascultător atent.
Două lucruri grave îmi vin în minte în faţa acestei noi imposturi aruncate în capul şcolii în mai puţin de o săptămână.
Mang nu e decât un vârf al aisbergului murdar care scufundă pregătirea universitară. În spatele acestui veteran al metodei, se aliniază sute, mii de tineri care, chiar când subsemnatul scriu aceste rânduri, mai dau încă un copy-paste în lucrările lor de masterat şi doctorat. Incompetenţa care se pregăteşte pentru impostură în posturi vitale ameninţă România ca un val negru.
Iresponsabilitatea, inconştienţa sau poate tot incompetenţa, săraca, de care este bântuit premierul Ponta când tratează în felul acesta Educaţia. În lunile şi anii lungi de opoziţie, nu a  găsit timp dl Ponta să verifice şi să pregătească un ministru capabil şi curat în acest post esenţial pentru soarta statului român? Nu – cele două mangafale girate de el s-au făcut ţăndări în mai puţin de 48 de ore.
Ce arată asta? Dispreţul lui Ponta faţă de Ministerul Educaţiei, faţă de Educaţie, faţă de profesori, faţă de elevi.
Nu ştiu de ce să mă tem mai mult acum: de faptul că V. Ponta, pentru că tocmai a cedat în cazul Dumitrescu, va considera politic inacceptabil pentru el să mai cedeze încă o dată în faţa presei şi va merge cu Mang înainte de-a-n boulea sau, dacă pleacă şi Mang, cum va arăta următorul apostol trimis de Ponta la Educaţie?
Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul

Premisa imposturii universitare

Autor: Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea


Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar roamânesc de azi. Doi miniştri ai educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri).
La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor, universităţile însele  în care activează aceşti profesori (ambii având, în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri şi să afirme, de la înălţimea condiţiei sale nebuloase, deplina transparenţă a sistemului.
În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri destul de dezlânate), lucrurile par suficient de clare, astfel că D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Nouă, celorlalţi, ne rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos la lumină – simple accidente sau, dimpotrivă, sunt manifestarea unui fenomen mult mai răspândit în mediul academic. În mod cert, dacă presa, în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. La fel ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a “amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea răspândirii ei.
CV-urile, dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi. Într-un anume fel, ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a oricărui cadru universitar, ci – cel mai adesea – singura modalitate prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de slabă interacţiune între ele, consecinţă atât a jocurilor interne, cât şi a succesivelor “reforme”), cât mai ales în afara acesteia (CV-ul, cu lista de publicaţii inclusă sau separată, se anexează dosarelor de acreditare, solicitărilor de proiecte, concursurilor pe posturi, etc.). Astfel, fie că s-a urmărit, fie că nu acest lucru, CV-ul a ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi: lucrul cel mai important şi cel mai vânat. Normal ar fi fost ca lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul publicaţiilor, care să potenţeze notorietatea autorului lor, iar CV-ul să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul preocupărilor unui autor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa: în loc ca CV-ul să fie o anexă a lucrărilor (şi, în primul rând, al ideilor acestora), lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a CV-ului. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe biografia autorilor din curriculă; orice elev va şti că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, că ”a scris multe poezii frumoase”, între care Luceafărul, dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele.)
Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor, y lucrări în colaborare, z lucrări coordonate, de regulă cu x, y şi z mai mari decât 10. Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă, ar fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10) sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. Iar din ceea ce mai rămâne, măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”, fie de o “Culegere de teste”, aceasta din urmă având uneori mai mult de 10 autori, fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. Dacă potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte formularea temelor, ba chiar a frazelor, atunci poate fi sigur că au fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? – nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. Destul de des e greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări; cel mai frecvent e vorba de editura universităţii în cauză, ori de vre-o editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici un index al editurilor din România. Cât despre răspândire, aceasta e asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt biblii la examene, pe fondul prohibirii oricăror alte surse. Şi cum studenţii se înoiesc periodic, se deschide o (foarte profitabilă) piaţă pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Avertisment celor care cred că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid – economie, drept, (inevitabila) pedagogie, etc. – cu atât fiecare universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”, iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”: într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”. Nimic rău în toate acestea, numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă: cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru examene, nimeni altcineva nu le mai citeşte. E greu de presupus că un student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior – profesorul. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit, riscul ca cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea “Introducerii” e minim. Aşa cum ştie toată lumea, marii universitari nu se citesc între ei, citesc doar “Journal”-urile din marile capitale ale lumii. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu dedicaţie – unul altuia “Introducerile”; dimpotrivă, ele constituie un fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru, o lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe similarităţi.
Neîndoielnic, lucrurile ar fi funcţionat în continuare de minune (ba poate chiar mai bine, având în vedere că, de la un anumit nivel încolo orice universitar ce se respectă lucrează cu “colaboratori” şi “documentarişti” al căror nume generic riscă să ne expună acuzei de rasism), dacă n-ar fi fost un neprevăzut accident de parcurs: legea D-lui Năstase prin care profesorilor universitari li se dublau salariile. Ceea ce părea a fi o “pleaşcă”, s-a dovedit a fi un cadou otrăvit: dacă logica finanţării de până atunci favorizase adăugarea normelor unele la altele (lucrurile acestea rezolvându-se în universităţi, în vreme ce intrările de la stat pentru salarii rămâneau relativ constante), acum, dintr-o dată, salariile acestor profesori au început să apese asupra bugetului. Şi asta deoarece s-a descoperit că profesorii universitari en titre sunt mult mai mulţi decât poate suporta săracul buget ce n-a ajuns nicicând la 6%. Mai mult: un nou eşalon venea, cu viteza avalanşei, pentru a accede la singurul salariu adevărat din învăţământ. Dacă toată această generaţie în aşteptare ar fi ajuns la profesorat cu rapiditatea predecesorilor lor, tare ma tem că învăţământul ar fi trebuit să se împrumute de la pensii pentru a-şi întreţine doar cel mai mare grad universitar. Drept care logica financiară a decis: cine s-a ajuns, s-a ajuns (“dreptul dobândit” e în România Principiu cu P mare); cine nu, nu. Adăugaţi la toate acestea şi presiunile europene (faţă cu testările internaţionale), şi obstinaţia idealistă a reformei promovată de miniştri pedelişti ai Educaţiei şi veţi vedea cum fundalul se întunecă şi tabloul devine dramatic. Peste noapte, acolo unde o “Introducere” şi o “Culegere de teste” te făceau profesor, au început să se interpună “criterii”, “metodologii”, “cerinţe”, etc. din care nimeni nu înţelegea nimic. Şi pentru că acest nemesis trebuia să poarte un nume, i s-a spus ISI. Nimeni nu ştia ce vrea să spună acest acronim (unii, mai sperioşi de felul lor, s-au gândit chiar serviciile secrete pakistaneze), dar toţi au înţeles că ISI e frate bun cu “autoevaluarea” şi că, de aici înainte, sub semnul lui le va sta viaţa în universitate.
Drept care a început goana după ISI. Pe parcurs oamenii au mai aflat câte ceva: anume că publicaţiile cotate astfel nu sunt prea multe în lume, că sunt – în general – anglo-saxone (ca atare trebuie scris în engleză) şi vizează în particular disciplinele ştiinţifice şi cele tehnice. Mai mult, că la poşta redacţiei lor se face coadă cu anii şi că nimeni nu are garanţia că textul trimis într-acolo îi va fi publicat vreo dată. Mai ales acest lucru a avut efecte cutremurătoare: dacă e aşa, adio avansare. Numai că providenţa i-a salvat încă o dată pe universitarii români – infernul ISI are un purgatoriu: BDI (Bazele de date internaţionale). Iar acestea sunt, cel mai adesea, simple instrumente de înregistrare, care primesc şi consemnează orice. Acesta a fost declicul care a făcut ca în mintea universitarului român să încolţească un plan mai mult decât ambiţios: nu ne publică străinii în ISI-urile lor; nu-i nimic, via BDI ne facem ISI-urile noastre şi-i publicăm noi pe ei. Această bruscă convertire s-a făcut în pluton compact şi cu o tenacitate industrială care nu s-a mai văzut de pe vremea “Introducerilor” şi a “Testelor”. Toate “Analele” universităţilor – cel mai adesea fascicole serbede editate doar ca Facultatea să bifeze activitatea ştiinţifică – şi-au descoperit engleza ca limbă maternă (păstrând un rest de latină doar în titlu), s-au dotat cu “advisory board” şi comitet de “peer review”. În ambele cele din urmă au fost cooptaţi universitari “de dincolo”, de preferinţă fie cunoştinţe personale, fie profesori de la nenumăratele universităţi americane care nu joacă în Ivy League. Greu de spus dacă cei mai mulţi dintre ei vor fi ştiut pentru ce îşi dau acordul, probabil România nu le spunea mare lucru, dar – la fel de probabil – poate şi pe la ei va fi bântuind moda CV-urilor cu multe ISI-uri şi board-uri. Cert e că de la Oradea la Galaţi şi de la Satu Mare la Piteşti, ţara s-a umplut de publicaţii în engleză cu pretenţii de BDI. Mai mult, în interiorul universităţilor şi chiar al facultăţilor, fiecare catedră s-a văzut dotată cu una. În general trimitea texte (greu de spus cât de publicabile în ţara lui) câte un occidental bine intenţionat şi, în rest, publicau – neapărat în engleză – vechii colaboratori ai “Analelor”. E drept că traducerea într-o limbă străină dă un lustru de inteligibilitate oricărui text. Totuşi, se cuvine să ne întrebăm şi ce se publică în acest gen de reviste. Teoretic, ISI-urile propriu-zise publică fie descoperiri de ultimă oră, fie abordări metodologice menite a schimba perspectiva asupra unui set de date cunoscute, fie luări de poziţie – argumentate – în marginea faptelor/teoriilor propuse de alte articole. Toate acestea le fac să fie actuale, vii şi coerente în ciuda diversităţii temelor lor. BDI-urile noastre de curte, făcute nu născute, publică de-a valma tot ce se-ntâmplă să trimită străinii, dimpreună cu ceea ce ştim – şi ştiam – noi, spoit cu ceva tabele, grafice (dacă se poate colorate) şi inevitabilele referinţe la “the recent working papers by topic” culese, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe internet. Rezultatul? Nişte fascicole la fel de valabile ştiinţific şi de utile precum vechile “Anale” şi pe care, în general (şi în ciuda bazelor de date internaţionale) le citeşte tot atâta lume cât pe acelea, dar pentru clasificarea cărora s-a făcut o comisie la Minister La fel ca şi “Introducerile” şi “Testele”, şi aceste pastişe ale revistelor academice sunt publicate cu două scopuri precise: primul – să intre în CV, al doilea – să nu fie citite. Conţinutul lor poate fi oricare – şi independent de toate comitetele de prelectură – străinii e puţin probabil să le citească, iar autohtonilor le ajunge că fabrică asemenea travaux-uri; ar fi prea de tot să le şi citească.
(Vreau să fiu bine înţeles: ştiu că în România există reviste ISI şi BDI demne de orice mare librărie specializată din Occident; ştiu de asemenea că şi în cele ce nu sunt aşa se întâmplă să se găsească texte care ar putea fi foarte bine publicate în primele. Nu despre ele vorbesc aici, ci despre enorma masă a revistelor confecţionate din nevoia de-a pune ceva in CV, care – tocmai prin caracterul lor inflaţionar – riscă să le marginalizeze, inregistrându-le ca simple titluri printre altele, pe cele meritorii.)
Premisa pe care se sprijină deopotrivă “Introducerile”, “Testele” şi cele mai multe BDI-uri autohtone (plus actele diverselor conferinţe şi colocvii, neapărat internaţionale) e una simplă, dar eficientă: aceea că nu sunt citite. Că nimeni din lumea serioasă nu-şi pierde timpul citind cu creionul în mână producţia supraabundentă a universităţilor româneşti. Iar universitarii noştri se cunosc prea bine între ei ca să nu ştie ce, cum (şi de ce) citesc. Şi, de vreme ce nu sunt citite (cu atât mai mult cu cât majoritatea doar scriu în engleză, nu şi citesc), ce mai contează ce conţin? În egală măsură e greu de crezut că cei ce fabrică asemenea “opere” citesc ISI-urile adevărate altfel decât prin interpuşi sau, în cel mai bun caz, pentru a culege din ele citate (mai ales în bibliografii) şi pentru a fi up to date cu trendul din lumea bună. Cine să-i verifice dacă umplu pagini întregi cu banalităţi indigeste într-o engleză aproximativă, ori, dimpotrivă, dacă iau mot-à-mot un text publicat într-un ISI domenial de care colegii lor de disciplină nici n-au auzit? Lucrările lor sunt “contribuţii majore”; din păcate doar la CV-urile în care prezenţa lor la un simpozion intră la n rubrici (participare, “key speaker”, revistă locală, volum al conferinţei, culegere de articole proprii, etc.) şi la valul de maculatură ce inundă universităţile româneşti. Sunt convins că pe acest principiu fundamental se va fi bazat şi Domnul Ministru când îşi va rostit public textele pe care azi le reneagă. Şi pot să bănuiesc că marea surpriză a dânsului nu va fi fiind doar dezvăluirea cacealmalei, ci şi faptul că un evreu, un japonez şi un taiwanez chiar le-au citit.
CV-urile sunt o colecţie de date şi titluri; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Nimeni nu mai stă să le parcurgă, să-şi dea cu părerea asupra lor, să le judece, să le includă într-un dialog mai larg. Ele doar trebuie să fie acolo şi să iasă la număr. Multiplele comisii de calitate (ale universităţilor şi ale Ministerului) vin cu tabele şi vor cifre. Calitatea se exprimă în cantitate, tot aşa cum conţinutul se judecă în funcţie de criterii formale (adică “obiective”, căci orice opinie în nume propriu e în mod necesar “subiectivă”). Nu asta spune noua “ştiinţă a ştiinţelor”, scientometria, care are toate şansele să concureze până şi sacrosanta pedagogie? Dacă lucrurile stau aşa şi totul se joacă pe grosimea CV-ului, independent de orice valoare (înţeleasă ca apreciere a comunităţii profesionale) a conţinutului lui, atunci tare mă tem că tentaţia de a-l umfla va sfida până şi morala cazului actualului Ministru al Educaţiei.
De altfel, fapt simptomatic, nici o televiziune nu s-a gândit la un lucru simplu şi banal: să întrebe un coleg de domeniu de la Bucureşti sau de la Iaşi ce părere are despre contribuuţia de o viaţă a D-lui Mang la dezvoltarea domeniului comun. Poate atunci s-ar fi văzut mai bine ca oricând autismul în care se închid specialiştii noştri (unii oripilaţi de hărmălaia ISI-urilor de provincie, alţii lăsându-se seduşi de muzica ei atonală), lipsa de dialog dintre oamenii aceluiaşi domeniu, absenţa unui comunităţi de vocaţie şi a unui proiect împărtăşit contre tout espoir. Din toate aceste absenţe şi-a brodat D-l Mang (şi probabil mulţi alţii) textura delicată a imposturii universitare, singura contribuţie a Domniei Sale la propăşirea învăţământului românesc.