marți, 15 mai 2012

Ministrul Educatiei, Ioan Mang, cercetat oficial pentru PLAGIAT

Ministrul Educaţiei, Ioan Mang, şi-a dat demisia din funcţie, a anunţat premierul Victor Ponta, la finalul şedinţei de guvern. Gestul lui Mang apare în urma nenumăratelor acuzaţii de plagiat care au apărut în ultima vreme. Premierul i-a aprobat demisia.
Ponta a precizat că asigurarea interimatului de către Liviu Pop a fost acceptată de preşedintele Traian Băsescu.
"Ioan Mang mi-a solicitat astăzi să îşi înceteze activitatea ca ministru având în vedere situaţia în care a fost pus, acuzaţii care mai de care venite într-o sarabandă pe care o cunoaştem, pornite şi susţinute de către cei din PDL şi UDMR. Din punctul meu de vedere, mang are în acest moment mâinile dezlegate să-şi poată apăra imaginea, prestigiul şi munca de atâţia ani şi sunt absolut convins că, în zilele următoare, fără a mai avea presiunea acestei funcţii care se dovedeşte mult mai dificilă decât am crezut vreodată, va restabili adevărul şi mă va ajuta şi pe mine, şi probabil şi pe dumneavoastră, să înţelegem exact ce s-a aflat în spatele acestor atacuri repetate asupra celor care au fost nominalizaţi pentru funcţia de ministru al Educaţiei", a spus Ponta.
Ioan Mang este cel de-al doilea ministru al Educaţiei care renunţă la mandat din Guvernul Ponta. Prima a fost Corina Dumitrescu, acuzată că şi-a falsificat CV-ul.

Cum a ajuns Ioan Mang, ministrul Educaţiei, celebru în toată lumea

Ministrul Educaţiei, IOAN MANG, cercetat oficial pentru PLAGIAT

vineri, 11 mai 2012

După Mangafa, a venit Mangul. Cine urmează?

Autor: Cristian Tudor Popescu


Recunosc că ritmul în care premierul Ponta bagă pe gâtul naţiei miniştri pârâţi ai Educaţiei mi-a luat suflul. Nici nu terminasem bine cu Mangafaua Dumitrescu, că veni pe ţeavă Mangul. Ceea ce frapează la aceşti colegi academicieni ai Elenei Ceauşescu este prostia floridă.
Creştin rectoarea l-a prezentat fără să clipească drept garant al standfordelii dânsei pe nimeni altul decât escrocul român de neuitată amintire Bobby Deutsch  Megapower.
Acest Mang, acuzat de plagiat, spune în primă instanţă că algoritmul din articol „nu se numeşte algoritmul Mang”, că „n-a copiat, n-a plagiat, că legea lui Ohm e aceeaşi”. Nu ştiu ce facultate a absolvit Mang, dar reacţia aceasta nu e a unui specialist în automatică şi calculatoare. Dacă subsemnatului, ca automatist, mi s-ar fi adus o astfel de acuzaţie, aş fi îngropat presa în detalii privind codurile detectoare şi corectoare de eroare (despre asta înţeleg că e vorba în „opera” d-lui Mang), precizări privind contribuţia mea originală şi ideile aparţinând altor autori citate în articol. Or, acest apparatcik de partid, în faza a doua de tupeu, nu face decât să repete, schimbând placa, că articolul nu-i aparţine! Asta când respectivul text zace tipărit într-un volum, sub semnătura Mang, din 2003. Deci, ditamai universitarul nu are nicio reacţie, vreme de 10 (zece) ani, faţă de un text atribuit lui în „falş” de către Facultatea de Automatică din Craiova, iar în faza a treia pretinde că e o lucrătură la zi a PDL împotriva lui.
Ca şi în cazul madam Dumitrescu, propun o soluţie mai rapidă decât confruntări şi declaraţii ale autorilor plagiaţi în articolele Mang şi Mang: să i se solicite d-lui ministru să ne explice în direct şi la o oră de vârf, în engleză, conţinutul oricărui articol pe care îl recunoaşte ca fiind al său, publicat în această limbă.  Voi fi un ascultător atent.
Două lucruri grave îmi vin în minte în faţa acestei noi imposturi aruncate în capul şcolii în mai puţin de o săptămână.
Mang nu e decât un vârf al aisbergului murdar care scufundă pregătirea universitară. În spatele acestui veteran al metodei, se aliniază sute, mii de tineri care, chiar când subsemnatul scriu aceste rânduri, mai dau încă un copy-paste în lucrările lor de masterat şi doctorat. Incompetenţa care se pregăteşte pentru impostură în posturi vitale ameninţă România ca un val negru.
Iresponsabilitatea, inconştienţa sau poate tot incompetenţa, săraca, de care este bântuit premierul Ponta când tratează în felul acesta Educaţia. În lunile şi anii lungi de opoziţie, nu a  găsit timp dl Ponta să verifice şi să pregătească un ministru capabil şi curat în acest post esenţial pentru soarta statului român? Nu – cele două mangafale girate de el s-au făcut ţăndări în mai puţin de 48 de ore.
Ce arată asta? Dispreţul lui Ponta faţă de Ministerul Educaţiei, faţă de Educaţie, faţă de profesori, faţă de elevi.
Nu ştiu de ce să mă tem mai mult acum: de faptul că V. Ponta, pentru că tocmai a cedat în cazul Dumitrescu, va considera politic inacceptabil pentru el să mai cedeze încă o dată în faţa presei şi va merge cu Mang înainte de-a-n boulea sau, dacă pleacă şi Mang, cum va arăta următorul apostol trimis de Ponta la Educaţie?
Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul

Premisa imposturii universitare

Autor: Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea


Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar roamânesc de azi. Doi miniştri ai educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri).
La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor, universităţile însele  în care activează aceşti profesori (ambii având, în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri şi să afirme, de la înălţimea condiţiei sale nebuloase, deplina transparenţă a sistemului.
În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri destul de dezlânate), lucrurile par suficient de clare, astfel că D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Nouă, celorlalţi, ne rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos la lumină – simple accidente sau, dimpotrivă, sunt manifestarea unui fenomen mult mai răspândit în mediul academic. În mod cert, dacă presa, în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. La fel ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a “amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea răspândirii ei.
CV-urile, dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi. Într-un anume fel, ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a oricărui cadru universitar, ci – cel mai adesea – singura modalitate prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de slabă interacţiune între ele, consecinţă atât a jocurilor interne, cât şi a succesivelor “reforme”), cât mai ales în afara acesteia (CV-ul, cu lista de publicaţii inclusă sau separată, se anexează dosarelor de acreditare, solicitărilor de proiecte, concursurilor pe posturi, etc.). Astfel, fie că s-a urmărit, fie că nu acest lucru, CV-ul a ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi: lucrul cel mai important şi cel mai vânat. Normal ar fi fost ca lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul publicaţiilor, care să potenţeze notorietatea autorului lor, iar CV-ul să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul preocupărilor unui autor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa: în loc ca CV-ul să fie o anexă a lucrărilor (şi, în primul rând, al ideilor acestora), lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a CV-ului. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe biografia autorilor din curriculă; orice elev va şti că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, că ”a scris multe poezii frumoase”, între care Luceafărul, dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele.)
Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor, y lucrări în colaborare, z lucrări coordonate, de regulă cu x, y şi z mai mari decât 10. Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă, ar fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10) sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. Iar din ceea ce mai rămâne, măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”, fie de o “Culegere de teste”, aceasta din urmă având uneori mai mult de 10 autori, fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. Dacă potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte formularea temelor, ba chiar a frazelor, atunci poate fi sigur că au fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? – nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. Destul de des e greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări; cel mai frecvent e vorba de editura universităţii în cauză, ori de vre-o editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici un index al editurilor din România. Cât despre răspândire, aceasta e asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt biblii la examene, pe fondul prohibirii oricăror alte surse. Şi cum studenţii se înoiesc periodic, se deschide o (foarte profitabilă) piaţă pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Avertisment celor care cred că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid – economie, drept, (inevitabila) pedagogie, etc. – cu atât fiecare universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”, iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”: într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”. Nimic rău în toate acestea, numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă: cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru examene, nimeni altcineva nu le mai citeşte. E greu de presupus că un student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior – profesorul. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit, riscul ca cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea “Introducerii” e minim. Aşa cum ştie toată lumea, marii universitari nu se citesc între ei, citesc doar “Journal”-urile din marile capitale ale lumii. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu dedicaţie – unul altuia “Introducerile”; dimpotrivă, ele constituie un fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru, o lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe similarităţi.
Neîndoielnic, lucrurile ar fi funcţionat în continuare de minune (ba poate chiar mai bine, având în vedere că, de la un anumit nivel încolo orice universitar ce se respectă lucrează cu “colaboratori” şi “documentarişti” al căror nume generic riscă să ne expună acuzei de rasism), dacă n-ar fi fost un neprevăzut accident de parcurs: legea D-lui Năstase prin care profesorilor universitari li se dublau salariile. Ceea ce părea a fi o “pleaşcă”, s-a dovedit a fi un cadou otrăvit: dacă logica finanţării de până atunci favorizase adăugarea normelor unele la altele (lucrurile acestea rezolvându-se în universităţi, în vreme ce intrările de la stat pentru salarii rămâneau relativ constante), acum, dintr-o dată, salariile acestor profesori au început să apese asupra bugetului. Şi asta deoarece s-a descoperit că profesorii universitari en titre sunt mult mai mulţi decât poate suporta săracul buget ce n-a ajuns nicicând la 6%. Mai mult: un nou eşalon venea, cu viteza avalanşei, pentru a accede la singurul salariu adevărat din învăţământ. Dacă toată această generaţie în aşteptare ar fi ajuns la profesorat cu rapiditatea predecesorilor lor, tare ma tem că învăţământul ar fi trebuit să se împrumute de la pensii pentru a-şi întreţine doar cel mai mare grad universitar. Drept care logica financiară a decis: cine s-a ajuns, s-a ajuns (“dreptul dobândit” e în România Principiu cu P mare); cine nu, nu. Adăugaţi la toate acestea şi presiunile europene (faţă cu testările internaţionale), şi obstinaţia idealistă a reformei promovată de miniştri pedelişti ai Educaţiei şi veţi vedea cum fundalul se întunecă şi tabloul devine dramatic. Peste noapte, acolo unde o “Introducere” şi o “Culegere de teste” te făceau profesor, au început să se interpună “criterii”, “metodologii”, “cerinţe”, etc. din care nimeni nu înţelegea nimic. Şi pentru că acest nemesis trebuia să poarte un nume, i s-a spus ISI. Nimeni nu ştia ce vrea să spună acest acronim (unii, mai sperioşi de felul lor, s-au gândit chiar serviciile secrete pakistaneze), dar toţi au înţeles că ISI e frate bun cu “autoevaluarea” şi că, de aici înainte, sub semnul lui le va sta viaţa în universitate.
Drept care a început goana după ISI. Pe parcurs oamenii au mai aflat câte ceva: anume că publicaţiile cotate astfel nu sunt prea multe în lume, că sunt – în general – anglo-saxone (ca atare trebuie scris în engleză) şi vizează în particular disciplinele ştiinţifice şi cele tehnice. Mai mult, că la poşta redacţiei lor se face coadă cu anii şi că nimeni nu are garanţia că textul trimis într-acolo îi va fi publicat vreo dată. Mai ales acest lucru a avut efecte cutremurătoare: dacă e aşa, adio avansare. Numai că providenţa i-a salvat încă o dată pe universitarii români – infernul ISI are un purgatoriu: BDI (Bazele de date internaţionale). Iar acestea sunt, cel mai adesea, simple instrumente de înregistrare, care primesc şi consemnează orice. Acesta a fost declicul care a făcut ca în mintea universitarului român să încolţească un plan mai mult decât ambiţios: nu ne publică străinii în ISI-urile lor; nu-i nimic, via BDI ne facem ISI-urile noastre şi-i publicăm noi pe ei. Această bruscă convertire s-a făcut în pluton compact şi cu o tenacitate industrială care nu s-a mai văzut de pe vremea “Introducerilor” şi a “Testelor”. Toate “Analele” universităţilor – cel mai adesea fascicole serbede editate doar ca Facultatea să bifeze activitatea ştiinţifică – şi-au descoperit engleza ca limbă maternă (păstrând un rest de latină doar în titlu), s-au dotat cu “advisory board” şi comitet de “peer review”. În ambele cele din urmă au fost cooptaţi universitari “de dincolo”, de preferinţă fie cunoştinţe personale, fie profesori de la nenumăratele universităţi americane care nu joacă în Ivy League. Greu de spus dacă cei mai mulţi dintre ei vor fi ştiut pentru ce îşi dau acordul, probabil România nu le spunea mare lucru, dar – la fel de probabil – poate şi pe la ei va fi bântuind moda CV-urilor cu multe ISI-uri şi board-uri. Cert e că de la Oradea la Galaţi şi de la Satu Mare la Piteşti, ţara s-a umplut de publicaţii în engleză cu pretenţii de BDI. Mai mult, în interiorul universităţilor şi chiar al facultăţilor, fiecare catedră s-a văzut dotată cu una. În general trimitea texte (greu de spus cât de publicabile în ţara lui) câte un occidental bine intenţionat şi, în rest, publicau – neapărat în engleză – vechii colaboratori ai “Analelor”. E drept că traducerea într-o limbă străină dă un lustru de inteligibilitate oricărui text. Totuşi, se cuvine să ne întrebăm şi ce se publică în acest gen de reviste. Teoretic, ISI-urile propriu-zise publică fie descoperiri de ultimă oră, fie abordări metodologice menite a schimba perspectiva asupra unui set de date cunoscute, fie luări de poziţie – argumentate – în marginea faptelor/teoriilor propuse de alte articole. Toate acestea le fac să fie actuale, vii şi coerente în ciuda diversităţii temelor lor. BDI-urile noastre de curte, făcute nu născute, publică de-a valma tot ce se-ntâmplă să trimită străinii, dimpreună cu ceea ce ştim – şi ştiam – noi, spoit cu ceva tabele, grafice (dacă se poate colorate) şi inevitabilele referinţe la “the recent working papers by topic” culese, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe internet. Rezultatul? Nişte fascicole la fel de valabile ştiinţific şi de utile precum vechile “Anale” şi pe care, în general (şi în ciuda bazelor de date internaţionale) le citeşte tot atâta lume cât pe acelea, dar pentru clasificarea cărora s-a făcut o comisie la Minister La fel ca şi “Introducerile” şi “Testele”, şi aceste pastişe ale revistelor academice sunt publicate cu două scopuri precise: primul – să intre în CV, al doilea – să nu fie citite. Conţinutul lor poate fi oricare – şi independent de toate comitetele de prelectură – străinii e puţin probabil să le citească, iar autohtonilor le ajunge că fabrică asemenea travaux-uri; ar fi prea de tot să le şi citească.
(Vreau să fiu bine înţeles: ştiu că în România există reviste ISI şi BDI demne de orice mare librărie specializată din Occident; ştiu de asemenea că şi în cele ce nu sunt aşa se întâmplă să se găsească texte care ar putea fi foarte bine publicate în primele. Nu despre ele vorbesc aici, ci despre enorma masă a revistelor confecţionate din nevoia de-a pune ceva in CV, care – tocmai prin caracterul lor inflaţionar – riscă să le marginalizeze, inregistrându-le ca simple titluri printre altele, pe cele meritorii.)
Premisa pe care se sprijină deopotrivă “Introducerile”, “Testele” şi cele mai multe BDI-uri autohtone (plus actele diverselor conferinţe şi colocvii, neapărat internaţionale) e una simplă, dar eficientă: aceea că nu sunt citite. Că nimeni din lumea serioasă nu-şi pierde timpul citind cu creionul în mână producţia supraabundentă a universităţilor româneşti. Iar universitarii noştri se cunosc prea bine între ei ca să nu ştie ce, cum (şi de ce) citesc. Şi, de vreme ce nu sunt citite (cu atât mai mult cu cât majoritatea doar scriu în engleză, nu şi citesc), ce mai contează ce conţin? În egală măsură e greu de crezut că cei ce fabrică asemenea “opere” citesc ISI-urile adevărate altfel decât prin interpuşi sau, în cel mai bun caz, pentru a culege din ele citate (mai ales în bibliografii) şi pentru a fi up to date cu trendul din lumea bună. Cine să-i verifice dacă umplu pagini întregi cu banalităţi indigeste într-o engleză aproximativă, ori, dimpotrivă, dacă iau mot-à-mot un text publicat într-un ISI domenial de care colegii lor de disciplină nici n-au auzit? Lucrările lor sunt “contribuţii majore”; din păcate doar la CV-urile în care prezenţa lor la un simpozion intră la n rubrici (participare, “key speaker”, revistă locală, volum al conferinţei, culegere de articole proprii, etc.) şi la valul de maculatură ce inundă universităţile româneşti. Sunt convins că pe acest principiu fundamental se va fi bazat şi Domnul Ministru când îşi va rostit public textele pe care azi le reneagă. Şi pot să bănuiesc că marea surpriză a dânsului nu va fi fiind doar dezvăluirea cacealmalei, ci şi faptul că un evreu, un japonez şi un taiwanez chiar le-au citit.
CV-urile sunt o colecţie de date şi titluri; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Nimeni nu mai stă să le parcurgă, să-şi dea cu părerea asupra lor, să le judece, să le includă într-un dialog mai larg. Ele doar trebuie să fie acolo şi să iasă la număr. Multiplele comisii de calitate (ale universităţilor şi ale Ministerului) vin cu tabele şi vor cifre. Calitatea se exprimă în cantitate, tot aşa cum conţinutul se judecă în funcţie de criterii formale (adică “obiective”, căci orice opinie în nume propriu e în mod necesar “subiectivă”). Nu asta spune noua “ştiinţă a ştiinţelor”, scientometria, care are toate şansele să concureze până şi sacrosanta pedagogie? Dacă lucrurile stau aşa şi totul se joacă pe grosimea CV-ului, independent de orice valoare (înţeleasă ca apreciere a comunităţii profesionale) a conţinutului lui, atunci tare mă tem că tentaţia de a-l umfla va sfida până şi morala cazului actualului Ministru al Educaţiei.
De altfel, fapt simptomatic, nici o televiziune nu s-a gândit la un lucru simplu şi banal: să întrebe un coleg de domeniu de la Bucureşti sau de la Iaşi ce părere are despre contribuuţia de o viaţă a D-lui Mang la dezvoltarea domeniului comun. Poate atunci s-ar fi văzut mai bine ca oricând autismul în care se închid specialiştii noştri (unii oripilaţi de hărmălaia ISI-urilor de provincie, alţii lăsându-se seduşi de muzica ei atonală), lipsa de dialog dintre oamenii aceluiaşi domeniu, absenţa unui comunităţi de vocaţie şi a unui proiect împărtăşit contre tout espoir. Din toate aceste absenţe şi-a brodat D-l Mang (şi probabil mulţi alţii) textura delicată a imposturii universitare, singura contribuţie a Domniei Sale la propăşirea învăţământului românesc.

joi, 10 mai 2012

PLAGIATUL LUI MANG. Consiliul de Etică verifică patru lucrări. Vezi de ce nu există o reacţie a Guvernului. Citeşte şi ce spun experţi consacraţi în IT despre lucrarea ştiinţifică a Ministrului Educaţiei

UPDATE  Potrivit unor surse din cadrul Ministerului Educaţiei, în acest moment la Consilului Naţional de Etică au ajuns două sesizări referitoare la patru articole semnate de Ioan Mang despre care există suspiciuni de plagiat. Purtătorul de cuvânt al Guvernului, Andrei Zaharescu, a declarat pentru România liberă că premierul nu poate comenta cazul Mang deoarece acesta nu este în ţară. "În proporţie covârşitoare, Victor Ponta va face declaraţii pe aceastâ temă în cursul serii", a precizat Zaharescu. Citeşte şi Cazul Mang: patru articole suspecte de plagiat pe masa Consiliului Naţional de Etică Lucrarea de cercetare ştiinţifică a Ministrului Educaţiei Ion Mang devine din ce în ce mai controversată. Ieri, fostul prim-ministru al României Emil Boc l-a acuzat public pe Ministrul Educaţiei că a reuşit performanţa unică de a plagia o lucrare ştiinţifică în totalitate, cu excepţia titlului şi a două paragrafe, pe care nu le-a copiat din lucrarea originală. Citeste si CAZUL MANG: O nouă acuzaţie de plagiat pentru ministrul Educaţiei. Vezi ce declară un cercetător taiwanez Deoarece reacţia ministrului Mang la acuzele lui Boc a fost că fostul premier e incapabil să priceapă o operă ştiinţifică din domeniul computerelor, ne-am adresat unor profesionişti consacraţi în domeniu, ca să facă lumină. Verdictul e trist. Mang a comis-o. Citeste si Răzbunarea lui Boc? Cum se apără Mang de acuzaţia de plagiat Vă reproducem mai jos răspunsul dlui doctor Neculai Andrei, director ştiinţific al Institutului de Cercetări în Informatică:

"Mai jos sunt cateva consideratii asupra lucrarii Dlui. Ministru Mang asa dupa cum mi-ati cerut.
O analiza atenta arata ca lucrarea autorilor romani este in intregime o copie identica a autorilor din Japonia.
Toate cele 7 sectiuni ale lucrarii, tabelele, algoritmii si comentariile sunt identice, cuvant cu cuvant, in cele doua lucrari, ceea ce arata ca autorii romani au copiat intr-o maniera lipsita de orice spirit academic sau stiintific in care onestitatea si profesionalismul conteaza cel mai mult. Cu alte cuvinte contributia autorilor romani in aceasta lucrare este nula.
Suparator este si faptul ca desi au copiat de la alti autori, in lucrarea autorilor romani nu se respecta nici macar notatiile matematice consacrate. Practic, chiar daca este o copie, lucrarea autorilor romani este chiar mai slaba decat originalul.
Apoi aceasta practica incetatenita la noi ca sa se publice in familie (sot, sotie, copii, etc.) denota o lacomie, o lipsa de rusine, practic unul dintre autori este in plus.
Aceasta situatie trebuie analizata ceva mai in profunzime. Este vorba de o lucrare scrisa de autori romani publicata intr-o revista de specialitate romaneasca. Ori este cunoscut precarismul si suficienta de care dau dovada revistele romanesti cand accepta spre publicare lucrari elaborate de autori romani sau straini. In fond o vina a acestei  stuatii penibile se poate atribui si referentilor stiintifici numiti de editorul revistei, care in calitatea lor de specialisti trebuiau sa identifice imediat plagiatul. Suntem departe de spiritul stiintific si de rigorile academice care are trebui impuse publicatiilor romanesti care mai aspira la cotatii internationale de tip ISI.
In al doilea rand, lucrarea are trei autori romani. Trebuie vazut daca nu cumva cel de-al treilea autor, Dl. Constantin Popescu, este autorul de fapt al lucrarii, ceilalti doi doar semnand lucrarea. Aceasta maniera de lucru fiind foarte uzitata in Romania, din pacate.
In concluzie, nu putem spune altceva decat ca este trist sa constatam asemenea manifestari si ca ar trebui sa facem in asa fel incat sa nu mai apara asemenea situatii.
Cu stima,
Dr. Neculai Andrei,
Director Stiintific ICI - Bucuresti
Membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania"

Varujan Pambuccian a rămas perplex
Deşi Varujan Pambuccian a votat împreună cu grupul minorităţilor, "pentru" intalarea Guvernului Ponta, atunci când a citit cele două lucrări, cea atribuită Ministrului Educaţiei Ioan Mang şi cea atribuită colectivului de cercetare japonez, acesta s-a crucit. Precizăm că l-am contactat pe domnul Pambuccian, deoarece este nu doar politician, ci şi unul din cei mai titraţi specialişti în IT şi profesor universitar la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti

Iată răspunsul dumnealui: "Sunteti absolut sigur ca cele doua pdf-uri reprezinta articole publicate? Eu n-am mai vazut asa ceva in viata mea".

Ministrul Educatiei, IOAN MANG, cercetat oficial pentru PLAGIAT

Ministrul Educaţiei, Ioan Mang, este cercetat de Consiliul Naţional de Etică, după sesizarea care îl acuză pe oficial că ar fi plagiat câteva lucrări.
Scandalul a început atunci când un deputat PDL, Doiniţa Chircu, l-a interpelat pe ministru despre o lucrare despre care spune că ar fi plagiată. Mang a precizat că dacă se va dovedi că e vinovat, va demisiona imediat din funcţia de ministru.
Apoi, liderul PDL, Emil Boc, a prezentat, într-o conferinţă de presă, un articol al actualului ministru al Educaţiei pe care acesta l-ar fi publicat în 2003 la Craiova şi care, conform PDL, reprezintă "în integralitate o copie a unui alt articol ştiinţific al unor autori japonezi". "Demisia este necesară şi evidentă. Este inadmisibil să ai în fruntea Ministerului Educaţiei un om care din nefericire a fost promovat pe bază de plagiat", a spus Emil Boc.
El a arătat că nu are nimic cu Ioan Mang, îl respectă, dar a repetat faptul că în fruntea Ministerului Educaţiei "nu are ce căuta" o persoană cu o carieră "fundamentată pe plagiat".
Emil Boc a susţinut că întreaga operă academică a lui Mang "este una de plagiat între 80 şi 90%" şi a apreciat că numirea acestuia în fruntea Ministerului Educaţiei "arată uriaşele interese" care există la acest minister pentru a schimba Legea educaţiei.

Ioan Mang este succesorul Corinei Dumitrescu, cea care a fost propunerea iniţială a premierului Victor Ponta, dar s-a retras după ce în CV-ul său au fost descoperite câteva greşeli elementare de gramatică. Dumitrescu a dat vina pe cel care a transcris CV-ul, dar a acceptat să îşi depună mandatul, încredinţat ulterior lui Mang.

Ministrul-problemă, din scandal în scandal. Corina Dumitrescu, acuzată de plagiat

Ministrul desemnat al Educaţiei, Corina Dumitrescu, este implicat într-un nou scandal! Rectorul Universităţii "Dimitrie Cantemir" şi soţul său, Cristian Dumitrescu, sunt acuzaţi de un profesor de drept şi autor al mai multor cărţi juridice că l-au plagiat. Profesorul Octavian Manolache se luptă în instanţă încă din 2007 pentru a cere daune, după ce, spune el, soţii Dumitrescu au folosit informaţii din cărţile sale, pe care şi le-au atribuit.
Octavian Manolache este autor al mai multor cărţi de drept comunitar, iar în 2007 i-a dat în judecată pe soţii Dumitrescu pentru că şi-au atribuit informaţii din cărţile sale, fără a menţiona sursa.
Profesorul cere să se constate că cea propusă să conducă Ministerul Educaţiei a încălcat legea drepturilor de autor.
Din 2007 până în prezent procesul a fost plimbat pe la mai multe instanţe, ultima care s-a pronunţat a fost Tribunalul Bucureşti, care a respins acţiunea profesorului Manolache, iar acum omul îşi caută dreptatea la Curtea Supremă. 
Potrivit informaţiilor România TV, Corina Dumitrescu este profesorul cu care Elena Udrea şi-a dat lucrarea de doctorat. De asemenea, rectorul Universităţii "Dimitrie Cantemir" este apărată de casa de avocatură a fostului ministru al Justiţiei, Cătălin Predoiu.

CITEŞTE ŞI:
Dumitrescu, propusă la Educaţie, acuzată de incompatibilitate pentru că e rector şi membru CSM

Ministrul propus la Educaţie are un CV plin de greşeli

Ministrul propus la Educaţie ar fi minţit în privinţa studiilor efectuate

Postarea CV-ului cu greşeli al ministrului propus la Educaţie, verificată de CSM
 

Corina Dumitrescu data in judecata pentru plagiat

Ministrul propus de Victor Ponta pentru Educatie, Corina Dumitrescu si sotul ei, deputatul PSD Cristian Dumitrescu, au fost dati in judecata, in anul 2007, pentru plagiat. Ce doi sunt profesori la Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir  si au fost acuzati de Octavian Manolache, autorul mai multor carti de drept, ca au copiat in cartea lor pasaje intregi din lucrarile sale.
Octavian Manolache, profesor conferentiar doctor in drept, absolvent summa cum laude, premiat de Academia Romana pentru una dintre lucrarile sale de drept, a declarat ca “procesul a avut multe termene, demne de CEDO, insa, doamna Dumitrescu nu s-a prezentat niciodata. Nu m-am intalnit cu ea, doar cu avocatii dumneaei”.
Lucrarea despre care Octavian Manolache spune ca face obiectul plagiatului se numeste “Drept comunitar: Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare” si a fost publicata de autor in 1999, la editura All Beck.  Manolache sustine ca a regasit pasaje intregi, copiate integral din cartea sa, in lucrarea sotilor Dumitrescu “Distante care apropie – Integrarea Romaniei in Uniunea Europeana”, publicata in anul 2002 de editura Scripta.
“Ceea ce este foarte ciudat este faptul ca au pastrat inclusiv numerele articolelor legislative amintite de mine, in conditiile in care, acestea nu mai erau valabile in 2002 dupa adoptarea tratatului de la Amsterdam din 1999, prin care s-a modificat numerotarea articolelor”, spune Octavian Manolache, citat de Evz.
Dupa desemnarea sa ca ministru al Educatiei in Cabinetul Ponta, Corina Dumitrescu a fost acuzata ca se afla in stare de incompatibilitate potrivit legii educatiei. Potrivit Legii Funeriu rectorii nu au voie sa ocupe functii de demnitate publica, iar Corina Dumitrescu este si membru CSM din partea societatii civile.
Corina Dumitrescu este si presedintele Asociatiei Universitatilor Particulare din Romania si a dat statul roman in judecata pentru criteriile de evaluare a universitatilor. Ministerul Educatiei a castigat procesul in prima instanta, dupa ce Curtea de Apel a respins solicitarea AUPR de a se retrage ordinul de ministru privind clasificarea universitatilor. Decizia nu este definitiva si poate fi atacata cu recurs.
Rectorul Universitatii Crestine Dimitrie Cantemir, Corina Dumitrescu este unul dintre sustinatorii reglemantarii care da dreptul membrilor fondatori sa isi insuseasca patrimoniul universitatilor private la desfiintarea acestora. Reglementarea a fost sustinuta Catalin Croitoru, demisionar din PDL in ziua motiunii si de Cristian Dumitrescu, sotul doamnei, presedinte al Comisiei de invatamant din Camera deputatilor.
Corina Dumitrescu a fost acuzata in 2006 de Monica Macovei ca si-a luat licenta de notar la limita legii, fara examen. Macovei a acuzat atunci mai multi magistrati, sprijiniti de PSD, ca ar fi facilitat intrarea in Notariat fara examen. Sotiile membrilor PSD Miron Mitrea si Cristian Dumitrescu erau atunci pe lista de acuzati ai ministrului Justitiei.
Presa a desoperit ca desi ministrul desemnat pentru Educatie si-a trecut in cv ca a frecventat in 1996 cursurile Universitatii Stanford din SUA pentru care a obtinut o diploma, acest lucru nu este real. Eplicatia ministrului ca a participat la un stagiu de pregatire in drept intrenational la Institutul Hoover a fost demontata chiar de oficialii Institutului. “Institutul Hoover nu sustine cursuri, asa ca aceasta persoana despre care ne-ati scris nu ar fi putut studia aici, cel mult poate a vizitat Institutul in alta calitate”, este poziția oficiala a institutului, citata de realitatea.net.
Mai mult decat atat, mai multi profesori universitari i-au adresat o scrisoare deschisa premierului desemnat Victor Ponta, prin care ii cer acestuia sa retraga nominalizarea Corinei Dumitrescu pentru portofoliul de ministru al Educatiei.
Puteti citi argumentele profesorilor universitari din Scrisoarea deschisa aici.

Corina Dumitrescu este acuzată de plagiat alături de soţul ei, deputatul PSD Cristian Dumitrescu

Corina Dumitrescu, nominalizată de Victor Ponta să preia portofoliul Educaţiei în viitorul guvern, este acuzată de plagiat alături de soţul ei Cristian Dumitrescu, deputat PSD. Informaţia iese la iveală după ce vineri CSM a anunţat că verifică în ce condiţii a fost postat pe site-ul instituţiei CV-ul plin de greşeli al Corinei Dumitrescu, şi au apărut întrebări în ceea ce priveşte studiile pe care aceasta susţine că le-a urmat la universitatea Stanford.
Soţii Dumitrescu sunt daţi în judecată pentru plagiat de Octavian Manolache, autorul mai multor cărţi de drept, care susţine că în lucrarea celor doi, "Distanţele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană", se regăsesc pasaje întregi din lucrarea sa "Drept comunitar: Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare".
Profesorul conferenţiar doctor în drept i-a acţionat în justiţie pe Corina şi Cristian Dumitrescu în 2007. Ultima sentinţă în acest proces a fost dată de Tribunalul Bucureşti.