Lect. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu
La români[1], după opera Mitropolitului Andrei Şaguna, s-au impus cu valoroase lucrări sistematice canonişti precum:
- Prof. Constantin Clementie Popovici. Profesorul canonist Constantin Popovici (n. 1846, Cernăuţi – 1938) a fost fiul profesorului Constantin Popovici şi a urmat studii de Teologie la Cernăuţi (1865-1869), în oraşul natal, apoi studii de specializare la Viena (1870-1872), unde a fost ucenic al renumitului jurist şi canonist Joseph Zhishman, care va înfiinţa Facultatea de Teologie din Cernăuţi. După ce a suplinit la catedra de Istorie bisericească şi Drept canonic a fratelui său Eusebiu la Institutul teologic eparhial din Cernăuţi (1873-1875), din anul 1875 a devenit profesor extraordinar la nou înfiinţata Facultate de Teologie din Cernăuţi, apoi titular (1880-1918), decan al facultăţii de şase ori şi rector al Universităţii (1888-1889). Profesorul Popovici a fost şi deputat în Parlamentul de la Viena, intrând mai apoi în monahism cu numele Clementie şi ajungând arhimandrit în 1918. Lucrarea principală a eruditului profesor Constantin Popovici a fost Cursul de drept bisericesc (Cours de droit canon) care a fost publicat litografiat în mai mult de 10 ediţii, în română şi în germană. Din acest curs, o parte a sa privind Dreptul matrimonial a fost dezvoltată într-un Cours de droit matrimonial orthodoxe, curs care a apărut în mai multe ediţii litografiate în limbile română şi germană. Cele două cursuri, după cum apreciază canonistul Liviu Stan[2], sunt de mare valoare, et „aucun autre ouvrage orthodoxe ne les a dépassés”. Alte lucrări ale canonistului Constantin Popovici, care sunt dezvoltări ale părţii introductive din cursul său de Drept canonic şi care au devenit opere clasice în domeniul Dreptului Bisericii Ortodoxe, sunt: Caracterul şi poziţiunea Dreptului bisericesc în organismul ştiinţelor [Le caractère et la position du Droit canon dans l’organisme des sciences], in: Candela, 7 (1890), lucrare în care abordat problema poziţiei Dreptului canonic în sistemul general al ştiinţelor juridice, în faza sa de început; Fîntânele şi codicii Dreptului bisericesc [Les sources et les manuscrits du droit canon], in: Candela, 1885-1886 (a apărut şi în extras şi a fost tradusă în limba greacă); Capitolul al VII-lea al literii P din Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastare despre Sf. Paşti sau despre computul pascal [Le VIIe chapitre de la lettre P dans le Syntagme alphabétique de Matthieu Vlastaris sur les Pâques ou sur le calcul pascal], in: Candela, 1898-1900, făcând aici precizarea că în spiritul acesteia se va adopta mai târziu în întreaga Biserică Ortodoxă Reforma calendarului (1923); Învăţătura celor 12 apostoli [La Didaché des 12 apôtres], traducere, in: Candela, 4 (1886), lucrare nepublicată în întregime.
- R. P. Vasile Pocitan. Vasile Pocitan (1870-1955), originar din regiunea Moldova (România), a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1893-1897), unde a obţinut şi doctoratul în 1898. Din 1929 a fost ales de Sfântul Sinod arhiereu vicar al Episcopiei Huşilor (Veniamin Bârlădeanul, ca titulatură), iar mai apoi, în perioada (1935-1948) a fost episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Ca elev al marelui canonist Constantin Popovici, Vasile Pocitan a continuat opera profesorului său, prin studiile sale publicate în domeniul Dreptului cqnonic şi al Istoriei Bisericii Române, însă cea mai importantă operă a sa a fost manualul de Drept canonic, numit Compendiu de drept bisericesc (Abrégé de droit canon), publicat la Bucureşti în 1898, fiind o prelucrare a lucrării profesorului Constantin Popovici. O altă lucrare importantă ar fi Geneza demnităţii patriarhale şi Patriarhatele Bisericii Ortodoxe [La genèse de la dignité patriarcale et les patriarcats de l’Eglise Orthodoxe], Publicată la Bucureşti în 1926.
- Prof. Dimitrie Boroianu. Profesorul Dimitrie Boroianu (1864-1951), pe care l-am menţionat şi mai sus, originar din regiunea Moldova (România) a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1884-1888), dar şi cursuri de specializare la Leipzig (1895-1897) în Teologie şi Filosofie, unde a obţinut şi doctoratul în Filosofie (1897). Din 1902 a fost Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, mai întâi de Teologie Dogmatică (1902-1904), apoi de Drept canonic (1904-1936) şi decan al Facultăţii (1910-1912; 1923-1927). El a contribuit la dezvoltarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox prin lucrările sale sistematice Dreptul bisericesc [Le droit canon], în două volume, Iaşi, 1899 (vol. I – XIX şi 606 p.; vol. II – VI şi 559 şi XIII p.). Primul volum al Profesorului Boroianu constă într-o colecţie alfabetică a canoanelor Bisericii Ortodoxe cu interpretări, asemenea Sintagmei lui Blastares, făcute după Pidalion, la sfârşit adăugând tratatul Despre preoţie al Sfântului Jean Chrysostome, iar cel de-al doilea volum este un veritabil curs documentat de Drept canonic, după care a fost alcătuit şi manualul numit Dreptul bisericesc pentru seminariile teologice (Ie ed. Craiova, 1903, 192 p.). În primul volum, autorul argumentează importanţa şi necesitatea unei astfel de lucrări, afirmând că în Biserica Regatului României nu există o astfel de lucrare, la îndemâna tuturor: „Canoanele erau necunoscute celei mai mari părţi din cler, nu mai vorbesc de ceilalţi fii ai Bisericii noastre ortodoxe, din cauză că Pidalionul în româneşte (traducerea Pidalionului grec al monahilor Nicodeme et Agapios, n.n.), singura traducere a canoanelor făcută de nemuritorul mitropolit Veniamin şi tipărit în mănăstirea Neamţu, sub îngrijirea răposatului Neofit Scriban, ajunsese foarte greu de găsit”[3]. Astfel, Prof. Boroianu, fiind conştient de importanţa cunoaşterii legilor bisericeşti mai ales de clerici pentru a se conduce în activitatea lor, a gândit aceste comentarii canonice, arătând în final şi principiile care rezultă din canoane, pentru a se vedea aplicările practice în viaţa Bisericii. În al doilea volum, autorul expune teoria Dreptului canonic, organismul Bisericii în general şi al Bisericii naţionale a românilor, problema căsătoriei fiind abordată atât din perspectivă canonică, cât şi civilă, dată fiind dubla jurisdicţie în domeniul matrimonial, iar rudenia s-a explicat după Pravila Mare de la Târgovişte (1652). Sistemul folosit de Prof. Boroianu în cel de-al doilea volum este următorul: Dreptul bisericesc (Introducere; Ajutoarele dreptului bisericesc; Sursele dreptului bisericesc şi colecţiile de canoane şi legi; Modul de a studia dreptul bisericesc; Literatura); Despre Biserică; Ierarhia bisericească; Oficii bisericeşti; Clerul inferior; Despre Sinoade; Administraţia şi judecata bisericească; Biserica şi Statul; Cultul; Sărbătorile; Tainele; Alte lucrări cu caracter religios; Monahismul; Dreptul bisericesc de a avea averi şi proprietăţi; în final adăugând un Apendice în care se prezintă câteva generalităţi privind modul organizării unor Biserici Ortodoxe locale în acea vreme.
- Prof. Valerian Şesan. Canonistul Valerian Şesan (1878-1940)[4], originar din Bucovina, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1896-1900), unde a obţinut doctoratul în 1901. A continuat studiile sale cu Facultatea de Drept din Cernăuţi, Viena şi Praga (aici obţine doctoratul în Drept, 1916), urmând şi cursuri de specializare la Universitatea din Atena şi la Ierusalim (1906-1907), precum şi la Academiile teologice din Kiev, Moscova şi Petersburg (1907-1908). Canonistul român Valerian Şesan a fost profesor titular de Drept canonic la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1919-1940), decan (1921-1922), rector (1923-1925; 1927-1930), dar şi profesor la Facultatea de Drept din Cernăuţi. S-a impus prin opera sa canonică, dând dovadă de erudiţie şi competenţă, mai întâi prin lucrarea sa privind bazele raporturilor dintre Biserică şi Stat din perspectivă canonică şi istorică („Kirche und Staat”, vol. I Die Religionspolitik der christlichrömischen Kaiser, von Konstantin dem Grossen bis Theodosius dem Grossen, 1911), dar şi prin Cursul de drept bisericesc universal (Cours de droit canon universel), publié en résumé en 1942 (Ive ed., 268 p.) de fiul său P. Prof. Dr. Milan Şesan, fiind „une synthèse très réussie et une systématisation de la matière du droit canon corespondant en tout au niveau où se trouvaient les études de droit canon à ce moment”[5]. Între lucrările importante ale canonistului român menţionăm: Convocarea Sinodului Ecumenic [La convocation du Concile Oecuménique], 1937; Revizuirea canoanelor şi altor norme bisericeşti, precum şi codificarea lor [La révision des canons et d’autres normes ecclésiastiques et leur codofocation], 1937; Autocefalia-Autonomia [L’Autocéphalie-l’Autonomie], in: Candela, 4-12 (1931); Dreptul de devoluţiune al Patriarhului şi al Mitropolitului [Le droit de dévolution du Patriarche et du Métropolite], 1937.
- Prof. Nicolae Popovici. Profesorul Nicolae Popovici (1883-1956) a urmat studii superioare la Facultatea de Ştiinţe juridice din Budapesta, la Institutul teologic din Caransebeş, la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1909), unde a obţinut doctoratul în 1913. A fost profesor de Istorie bisericească şi de Drept bisericesc la Academia teologică din Arad (1922-1945) şi rector al academiei (1938-1945). El a dezvoltat studiile de Drept canonic, contribuind la sistematizarea Dreptului Bisericii Ortodoxe prin publicarea primului volum al Manualului de Drept bisericesc ortodox oriental (Manuel de droit ecclésiastique orthodoxe oriental), vol. I, Arad, 1926. Apreciem faptul că Nicolae Popovici alături de Uroş Kovincici au tradus în limba română, canoanele cu comentarii elaborate de canonistul sârb Nicodim Milaş, pe care le-au completat şi corectat: Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii [Canons de l’Eglise Orthodoxe accompagnés de commentaires], Arad, 1930, 1931, 1934, 1936. În primul volum, Nicolae Popovici precizează necesitatea unei astfel de traduceri a canonistului Milaş, cel mai mare canonist al vremii, pornind de la îndemnul Mitropolitului Ardealului Dr. Nicolae Bălan, care s-a afirmat în domeniul studiilor de Drept canonic, al Episcopului Aradului Dr. Grigorie Comşa, dar şi de la dorinţa primului Patriarh al României Dr. Miron Cristea care dorea o colecţie modernă, critică, comentată şi completă de canoane.
- Prof. N. Gr. Popescu-Prahova. Nicolae Popescu-Prahova (1886-1945) a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1906-1910), ale Facultăţii de Drept a Universităţii din Paris (1910-1913), unde a obţinut şi doctoratul în 1925. A fost profesor de Drept bisericesc la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1941), decan al facultăţii (1932-1940), apoi transferat ca profesor la Cernăuţi (1941-1945). Profesorul Nicolae Popescu-Prahova s-a făcut cunoscut în domeniul studiilor de istorie a dreptului românesc, precum şi a studiilor de Drept canonic prin competenţă şi prin lucrări bine documentate, elaborând un Curs de drept bisericesc (Cours de droit canon) qui a paru seulement sous forme lithographiée.
- Prof. Valeriu Moldovan. Profesorul Valeriu Moldovan de la Universitatea din Cluj, a contribuit la dezvoltarea studiilor de Drept canonic, mai ales prin Cursul elementar de Drept bisericesc comparat (Cours élémentaire de droit canon comparé), publicat la Cluj în anul 1930. Acest curs universitar a apărut după numai un an de activitate didactică a profesorului Moldovan, aceasta justificându-se şi prin cuvintele din terminologia Dreptului canonic: Urgens necessitas et evidens utilitas. După cum constată autorul, în literatura de specialitate din România există cărţi şi manuale, fie originale, fie traduse în limba română, însă neexistând lucrări care să trateze comparativ şi sistemele de drept ale „bisericilor catolice şi evanghelice”[6].
- R. P. Prof. Liviu Stan (1910-1973). Cel mai mare canonist ortodox român, care a revoluţionat cercetarea ştiinţifică a studiilor de Drept canonic în Biserica Ortodoxă Română şi în întreaga Ortodoxie, în secolul al XX-lea, s-a format în studiile teologice la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1928-1932), unde l-a avut profesor de Drept roman şi Drept bisericesc pe profesorul Dr. Valerian Şesan. Cu aprobarea Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, iubitor al Dreptului canonic, Liviu Stan a studiat şi la Facultăţile de Teologie şi Drept la Atena (1932-1934). După 1934 a mai urmat cursuri de teologie, drept şi litere la Universitatea din Varşovia, apoi cursurile Facultăţii de Drept canonic şi de Teologie a Universităţii Gregoriene din Roma (1935-1936), precum şi cursuri de filosofie şi drept la Munchen (1936-1937). În cadrul acestor studii, Liviu Stan şi-a finalizat teza de doctorat în teologie (1936), un adevărat monument al Dreptului canonic ortodox din perspectivă istoric-canonică, Mirenii în Biserică [Les laïcs dans l’Eglise], Sibiu, 1939, „operă care aşează pe baze noi, reale, colaborarea dintre elementul cleric şi laic în cadrul Bisericii Ortodoxe”[7]. Din 1937 devine profesor universitar la Academia Teologică din Sibiu, din 1943 titularul disciplinei Drept bisericesc, pentru ca din 1949 să se transfere ca profesor la Institutul Teologic din Bucureşti unde a funcţionat până în anul 1972. Profesorul Liviu Stan, în urma studiilor de specialitate din ţară şi din străinătate, s-a implicat în cercetarea ştiinţifică, cunoscând şi multe limbi moderne şi clasice, fiind întotdeauna în strânse legături cu colegii săi din străinătate şi bine informat asupra problemelor, preocupărilor şi proiectelor canoniştilor ortodocşi[8]. A participat la Conferinţele Panortodoxe de la Rhodos (1961) şi Chambésy (1968), precum şi la Adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Uppsala (1968). Fiind un canonist foarte competent, cu o vastă operă în Drept canonic, a participat la numerose conferinţe în străinătate, a publicat în cele mai importante reviste ortodoxe, primind în anul 1968 titlul de Doctor honoris causa al Facultăţii de Teologie din Tesalonic. Încetarea sa din viaţă în 1973 a lăsat un mare gol în învăţământul teologic superior[9], în urma sa rămânând „o operă deosebit de valoroasă, iar prin întreaga activitate s-a afirmat ca un teolog şi canonist desăvârşit care a făcut cinste şcolii teologice şi Bisericii Ortodoxe Române pe care cu devotament a slujit-o”[10]. Canonistul român are o operă vastă, menţionând aici numai câteva dintre lucrările sale şi din tematica abordată: Ontologia juris, Sibiu, 1943 ș.a.
Alţi canonişti români care s-au impus prin operele lor sau prin aplicarea corectă a Dreptului Bisericii Ortodoxe în viaţa practică bisericească, au fost: Mitropolitul Veniamin Costachi, Mitropolitul Nifon al Valahiei, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Acad. Constantin Erbiceanu, Mitropolitul Nicolae Bălan, Iacob Lazăr, Constantin Dron, N. Cotlarciuc, Ion Matei, Gh. Ciuhandu, Gr. Comşa, I. Petreuţă, Gh. Cronţ, Iorgu Ivan, Gh. Soare, dar şi regretatul Părinte Archid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca († 2006), care a publicat în 1990, la Bucureşti, două tratate de Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, cursuri universitare, inegalabile la români şi după care se mai predă şi astăzi studenţilor în Facultăţile de Teologie Ortodoxă din România.
La bulgari, menţionăm aici un erudit teolog şi canonist:
- Prof. Ştefan Ţankov (n. 1881). Renumitul canonist bulgar Ştefan Ţankov a urmat cursurile Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi din 1899, care a fost continuatoarea Academiei de la Putna organizată după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, aceasta din urmă fiind la rândul ei organizată de marele ierarh român Petru Movilă. În 1905 a primit doctoratul în teologie, iar în 1918 a devenit doctor în Ştiinţe juridice la Zürich, Elveţia. După o intensă activitate, implicându-se în păstrarea ortodoxiei bulgarilor în timpul schismei bulgare (1870-1945), Ştefan Ţankov a fost numit profesor de Drept bisericesc şi de Sociologie creştină la nou-înfiinţata Facultate de Teologie de la Sofia. Dată fiind activitatea sa didactică şi ştiinţifică, canonistul bulgar a fost ales în mai multe rânduri decan al facultăţii, rector al universităţii şi chiar membru al Academiei bulgare (1931), la secţia ei juridică. S-a implicat la nivelul mişcării mondiale bisericeşti, susţinând numerose conferinţe şi fiind distins cu titlul de Doctor honoris causa al Facultăţilor de Teologie de la Universităţile din Atena (1936), Oxford (1937), Berlin (1940), Sofia (1953) şi Budapesta (1955)[11]. În ceea ce priveşte activitatea sa ştiinţifică, lucrările sale se pot împărţi în trei categorii[12], amintind aici numai o parte: I. privind organizaţia Bisericii Ortodoxe în genere şi a celei bulgare în special: Comentarii la canoanele bisericeşti, 2 vol., Sofia, 1912, 1925; Baza organizaţiei Bisericii Ortodoxe bulgare, Zürich, 1918; Dreptul şi Biserica, Sofia, 1924; Biserica şi Statul, Sofia, 1931; la Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1936) a prezentat două referate: Greutăţile principiale ale întrunirii unui sinod ecumenic şi Biserica şi Statul; II. privind lămurirea poziţiei Bisericii Ortodoxe: între articolele şi conferinţele prezentate, menţionăm: O mărturisire comună pentru unitatea creştină (Lausanne, 1927)Unitatea bisericească în lumea actuală (Paris, 1933); Biserica şi naţiunea în Răsăritul ortodox (Geneva, 1935); Caracterul naţional al Bisericii Ortodoxe bulgare (Lipsca, 1942); III. privind informaţia istorică: Biserica Ortodoxă bulgară de la eliberare până în prezent, Sofia, 1939; Ştiinţa teologică în Bulgaria, Lipsca, 1942. Canonistul român Valerian Şesan scria despre profesorul Ţankov: „Prin lucrările sale ştiinţifice de mare valoare, prin activitatea sa intensă, prin energia unei voinţe ferme, cât şi printr-o muncă neobosită spre binele Bisericii întregi, prof. Ţankov este astăzi un teolog ortodox apreciat, pentru larga sa fecunditate de scriitor”[13], profesorul Ţankov fiind cu adevărat o figură reprezentativă a Bisericii Ortodoxe, înfăţişând cu ardoare comorile Ortodoxiei[14].
Având în vedere faptul că şi alţi canonişti ortodocşi au contribuit la dezvoltarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox, facem aici menţiunea numai a câtorva dintre aceştia şi a operelor lor care vizează anumite părţi ale Dreptului canonic: V. Beneševic, Syntagma XIV titulorum sine scholiis, S. Petersbourg, 1906; V. Bolotov, Leksii po istorii drevnei Tserkvi, 3 vol., S. Petersbourg, 1910; H. Alivizatos, Les saints canons et les lois ecclésiastiques, Athènes, 1949 (en grec); P. Panagiotakos, Droit pénal de l’Eglise, Athènes, 1962 (en grec); Archontonis Bartholoméos, Patriarche oecuménique, De la codification des saints canons et des ordonnances canoniques dans l’Eglise Orthodoxe, Thessalonique, 1970; M. Petrovic, Le Nomocanon en XIV titres et les commentateurs byzantins, Athènes, 1970 (en grec); P. Menevisoglou, Métropolite de Suède, Introduction historique aux canons de l’Eglise orthodoxe, Stockholm, 1990 (en grec).
Pe lângă contribuţiile de debut pentru ştiinţa Dreptului canonic ale acestor canonişti, de reală importanţă au fost lucrările redactate în Apus, bine documentate pe temelia izvoarelor, valoroase contribuţii pentru sistemul Dreptului Bisericii noastre Ortodoxe, menţionând aici lucrările bizantinologului Zachariae de Lingenthal, care s-a impus prin opera sa privind istoria Dreptului canonic (Nomocanoanele greceşti, S. Petersburg, 1877; Manualele de drept spiritual din timpurile apunerii Imperiului bizantin şi ale dominaţiei turceşti, S. Petersburg, 1881), precum şi vasta contribuţie ştiinţifică, didactică şi de organizare a învăţământului academic ortodox şi a Mitropoliei de la Cernăuţi, profesorul de Drept canonic oriental de la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena, Prof. Dr. Joseph Zhishman, dar şi lucrările altor canonişti. Tot în Apus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unii autori au făcut menţiune despre Dreptul Bisericii Ortodoxe, în lucrări în limba germană, precum: Ferd. Walter, Lehrbuch des Kirchenrechts aller christlichen Konffessionen, XIV Ausgabe, besorgt von Herm. Gerlach, Bonn, 1871; renumitul canonist catolic german Dr. Fried. H. Vehring, Lehrbuch des katholischen, orientalischen und protestantischen Kirchenrechts, III, Auflage, Freiburg in Breisgau, 1893; Fr. Kunstnann, Grundzüge eines vergleichenden Kirchenrechts der christlichen Konfessionen, München, 1867; Dr. Isidor Silbernagl, Verfassung und gegenwärtiger Bestand sämmtlicher Kirchen des Orients. Eine kanonistisch-statistische Abhamdlung, Landuhut, 1865.
Întrucât lucrările care cuprind comentarii la canoane, apărute în Occident, au influenţat şi au fost folosite ca important material bibliografic pentru lucrările sistematice din Orientul ortodox în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, precizăm aici câteva: Christian Wolf (Christianus Lupus, Synodorum generalium ac provincialium decreta et canones, Louvain, 1665); John Cabassut (Cabassutius, Notitia ecclesiastica historiarum conciliorum et canonum, Lyon, 1680); William Beveridge (Beverigius, Συνοδικον sive Pandectae, 2 vol., Oxford, 1672[15]); dar şi lucrările lui Zeger-Bernard Van Espen (1646-1728), William Bright (profesor la Oxford între 1868-1901), Karl-Joseph Hefele (1809-1898) şi mai târziu monumentala operă a lui Eduard Schwartz.
[1] Vezi mai multe detalii la R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, pp. 392-420; B. FLORIN, „Contribuţii la dezvoltarea dreptului bisericesc român în sec. XIX”, in: Studii Teologice, 9-10 (1959); Vezi şi valoroasa lucrare Contribuţiuni la istoria dreptului bisericesc, de Ion MATEIU.
[2] R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, p. 398.
[3] Prof. Dimitrie BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, p. XIV.
[4] M. ŞESAN, Biografia canonistului Dr. V. Şesan [Biographie du canoniste Dr. V. Şesan], in: Candela, 1942.
[5] R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, p. 402.
[6] Valeriu MOLDOVAN, Curs elementar de Drept bisericesc comparat, Cluj, 1930, p. 3.
[7] Sorin JOANTĂ, Contribuţia Pr. Prof. Dr. Liviu Stan la dezvoltarea dreptului bisericesc, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2002, p. 5.
[8] REDACŢIA, „Necrolog Pr. Prof. Dr. Liviu Stan”, in: Biserica Ortodoxă Română, 3-5 (1973), p. 479.
[9] Ibid., p. 478.
[10] Sorin JOANTĂ, Contribuţia Pr. Prof. Dr. Liviu Stan la dezvoltarea dreptului bisericesc, p. 8.
[11] Prof. Dr. M. ŞESAN, „Ştefan Ţankov”, in: Mitropolia Ardealului, 3-4 (1957), p. 291.
[12] Ibid., pp. 291-293.
[13] Ibid., p. 293.
[14] N. CHIŢESCU, „Sărbătorirea prof. Ştefan Ţankov”, in: Biserica Ortodoxă Română, 12 (1956), pp. 1145-1157.
[15] Vezi H. R. PERCIVAL, The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, Grand Rapids, Michigan, 1977, pp. XVIII-XIX; „Beveridge”, in: Oxford Dictionary of the Christian Church, II ed., Oxford, 1974, p. 166; Această lucrare a lui Beveridge s-a impus în Occident, cât şi în Orient. Patriarhul Dositei al Ierusalimului a trimis un exemplar al lucrării patriarhului Adrian al Moscovei pentru a putea să corecteze textul din Kormciaia Kniga. Cf. J. ŽUŽEK, „Kormčaja Kniga, Studies of the Chief Code of the Russian Canon Law”, in: OCA, 168 (1964), p. 56.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu