Noțiunea de „cumul” după legislația canonică ortodoxă

Iulian Mihai Constantinescu

Acest termen juridic, cumul (din lat. cumulō – a aduna grămadă; cumulus, -i - grămadă, adaos, fr. cumul) se referă la deținerea în același timp a mai multor funcții sau atribuții remunerate de către o singură persoană. Fără a intra aici în detalii privind noțiunea de cumul din perspectivă juridică, ci numai din perspectiva dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, prin acest termen se înțelege faptul că un cleric nu poate funcționa concomitent la două sau mai multe biserici, fiind pedepsit cu depunerea cel ce ar îndrăzni să încalce această rânduială canonică, existând totuși o excepție și anume atunci când este lipsă de preoți (can. 5, 6, 10 IV ec.; 15 VII ec.).

Acest termen de cumul implică în dreptul canonic ortodox noțiunea de jurisdicție (jus, juris – drept, dreptate, legi; dictio,-onis – pronunțare, dicțiune; jurisdictio,-onis – jurisdicție, pronunțare a dreptului). Prin Sfânta Taină a Preoției, clericii primesc o destinație precisă, adică o jurisdicție limitată din punct de vedere teritorial, neputând discuta în cazul treptelor preoției de instituire divină de primirea jurisdicției universale ca destinație, care ține de harisma excepțională a apostolatului, ci de primirea unei competențe clar delimitate, mai precis exercitarea puterii bisericești în cele trei ramuri, învățătorească, sfințitoare și conducătoare, la nivelul parohiei sau eparhiei pe seama cărora sunt hirotoniți.

În călătoriile misionare întreprinse conform mandatului divin (Matei XXVIII, 19-20), pentru a fi martori Domnului până la marginile pământului, Sfinții Apostoli au hirotonit episcopi, preoți și diaconi pe care i-a rânduit cu destinație precisă în noile comunități creștine pentru a lucra responsabil în exercitarea puterii bisericești (F.A. XIV, 23; Tit I, 5; I Petru V, 2), impunându-se în timp și principiile canonice al autonomiei și teritorial atunci când organizarea teritorial-administrativă civilă a permis acest fapt, în același timp fiind interzise în Biserică imixtiunile jurisdicționale.

Astfel, fiecare cleric prin hirotonie primește o destinație sau o jurisdicție determinată teritorial și nu mai multe destinații pentru locuri diferite. Hirotoniile absolute sunt necanonice (can. 6 IV ec.), fiind hirotoniți numai cei ce urmează a sluji Biserica într-un loc precizat, la un anumit altar indicat cu prilejul hirotoniei, creându-se prin Sfânta Taină a Preoției o legătură indisolubilă, asemenea celei de la cununie, între preot și altarul la care va sluji: „Nimeni să nu fie hirotonit fără destinație (jurisdicție), nici preotul, nici diaconul, nici oricare altul din cler, ci cel ce se hirotonește va fi anume socotit pentru biserica unei cetăți, sau unui sat, sau altarului vreunui martir, sau vreunei mănăstiri. Iar în privința celor hirotoniți fără destinație, sfântul sinod a hotărât ca o astfel de hirotonie să fie fără de tărie și, spre ocara celui ce l-a hirotonit, să nu poată sluji nicăieri” (can. 6 IV ec.).

Canoanele 10 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451) și 15 al Sinodului VII ecumenic (Niceea, 787) sunt relevante în ceea ce privește funcționarea concomitentă a unui cleric la două sau mai multe biserici, prin încălcarea principiului jurisdicțional căruia i s-a dat expresie în canonul 35 apostolic, destinația privind efectele hirotoniei (drepturile și obligațiile privind exercitarea responsabilă a puterii bisericești) fiind vizată și de Părinții Sinodului IV ecumenic în canoanele 5 și 6. În canonul 10 IV ec. se face mențiunea expresă că nu este îngăduit clericului să se numere deodată la bisericile a două cetăți întrucât hirotonia presupune numirea într-un post anume pentru întreaga viață (preotul trebuie să locuiască în localitatea unde slujește), mai ales atunci când clericul ar sluji la două biserici care se află în jurisdicțiile diferite a doi episcopi. Clericul care și-ar părăsi biserica pe seama căreia a fost hirotonit pentru o altă biserică mai importantă, împins de sentimente deșarte, să se trimită la prima biserică unde a fost hirotonit și acolo să exercite toate atribuțiile. Interzicându-se clericilor să meargă din oraș în oraș din proprie inițiativă (can. 5 IV ec.) și hirotoniile fără destinație sau absolute (can. 6 IV ec.), Părinții de la Calcedon au dispus ca acel cleric transferat legal (fără încălcarea dispoziției canoanelor 14, 15 ap.; 15, 16 I ec.; 2 II ec.; 5, 20 IV ec.) să fie scos din lista clerului primei biserici și să nu mai exercite vreo lucrare în acea biserică. În finalul canonului 10 IV ec. se precizează în mod expres pedeapsa depunerii pentru clericii care aveau să încalce dispoziția lui, neputându-se vorbi aici de o contradicție în conținutul canonului, ci, conform comentariului canonistului clasic al secolului al XII-lea, Teodor Balsamon, erau depuși numai clericii care care se instalau permanent într-un alt oraș (Sint. At. II, p. 242), iar după ce erau atenționați nu doreau să se mai întoarcă la prima lor biserică pentru care au fost hirotoniți. Astfel, prin hirotonie se primește destinația precisă, adică biserica la care clericul urmează să îndeplinească serviciul său (ἀπολελυμέως) permanent (15, 16 I ec.), întrucât Biserica a luat poziție față de acei clerici care din vanitate și pentru înmulțirea câștigului, după cum se exprimă marele canonist Ioan Zonaras (Sint. At. II, p. 241), părăseau bisericile lor pentru bisericile localităților mari. La fel, Părinții Sinodului VII ecumenic, prin canonul 15, au reluat regula conform căreia clericul trebuie să slujească la o singură biserică, altfel se interpreta că prin slujirea la două sau la mai multe biserici se urmărea de fapt negustoria și goana după câștigul rușinos, îngăduindu-se totuși ca un preot să poată sluji la două sau la mai multe biserici din lipsă de clerici, în interesul Bisericii, deci nu pentru bunuri materiale: „Așadar, fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână (I Cor. 7, 20) și să stea la o singură biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericești pentru câștig rușinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuința acestei vieți sunt îndeletniciri (meșteșuguri) felurite. Așadar, de ar vrea cineva să-și câștige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: Pentru nevoile mele și ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit (F.A. 20, 34). Și acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (localitățile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor” (can. 15 VII ec.).

BIBLIOGRAFIE: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhiep. Peter L'HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Alexandru Stan, Ed. Gnosis, București, 2000; Dr. Nicodim MILAȘ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I, partea a II-a, Arad, 1931; Vlassios PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Chambésy - Genève, 1998; Pr. Dr. Valerian ȘESAN, Curs de Drept Bisericesc Universal, Cernăuți, 1942.