Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu
Keywords: Holy Marriage, Ecclesiastic divorce, Polygamy, Concubine’s relationship, Re-marriage
Summary: The present study analyses an extremely sensitive problem in the Orthodox Church – the divorce. The ecclesiastic divorce must be strongly retaken into discussion, in the daily life of church, as a sacramental act for the braking of the Holy Marriage, avoiding the practice of bigamy, tri-gamy and concubine’s relationship. This legal act brings a free consciousness and the possibility of re-marriage, without any other moral consequences, or braking of the ecclesiastic legislation regarding the admittance of not more than three marriages. Following this procedure, the church is not devaluating or ignoring the charismatic effects of the Holy Sacrament of Marriage. A contrario, this contribution is an effort of reconsidering the holiness of this act, and, in the same time, of a moral reconstruction of the family and of the Christian society.
În trecutul Bisericii noastre, căsătoria şi familia erau reglementate de pravile, chiar Pravila lui Matei Basarab din 1652 prevăzând ca în Mitropolia Munteniei să existe o evidenţă a hotărârilor de divorţ[1]. Divorţul s-a pronunţat de numeroase organisme individuale, după rânduiala tradiţională a Bisericii de către episcop, dar şi de presbiterii săi, horepiscopi, până la instanţele colegiale de judecată la nivelul eparhiilor, iar de la introducerea sistemului mitropolitan[2], la nivelul mitropoliilor, întâlnind în secolele XVI-XVII procese de divorţ judecate de către mitropolit cu împuternicire dată de domnitor[3], ajutat de dicasterie sau de arhiereii titulari[4]. Din secolul al XIX-lea, instituţia căsătoriei a fost reglementată cu mai multă precizie de către Legiuirea Codului Caragea pentru Ţara Românească şi de Codul Calimach pentru Moldova, divorţurile fiind trecute în competenţa Consistoriului bisericesc care a fost înfiinţat în Ţara Românească pe baza art. 363 al Regulamentului Organic[5]. Astfel, în Ţara Românească, Ioan Gheorghe Caragea a încercat prin Codul său civil „o unificare a vechilor canoane, a obiceiului locului, a pravilelor domneşti şi, nu în ultimul rând, a pravilelor împărăteşti ale Romanilor, după care se făceau judecăţile până la acea dată”[6], aşa cum se menţionează în preambulul Codului. Codul lui Caragea, tratând în capitolul al XVI-lea căsătoria şi motivele de divorţ, defineşte căsătoria ca fiind „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”, iar motivele de divorţ sunt expres prevăzute de lege[7]. Spre deosebire de Codul lui Caragea, în Moldova, mult evoluat, Codul Calimach reglementează logodna, căsătoria şi desfacerea acesteia, definind în art. 63, mult mai apropiat de conceptul contemporan, căsătoria drept uniunea bărbatului cu femeia, care pe baza consimţământului reciproc şi în temeiul reglementărilor legale, îşi manifestă hotărârea de a „vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-i creşte, a se agiuta între ei după putinţă la toate întâmplările”[8]. Se observă o definiţie a căsătoriei din perspectivă creştină, fiind prima lege civilă care consideră dragostea soţilor un fundament al căsătoriei, ca o condiţie de fond, consacrându-se „frica de Dumnezeu”. Şi în Codul Calimach sunt menţionate în mod expres motivele de divorţ, existând distincţii între cele două Coduri.
Instanţele judiciare cu competenţă în materie matrimonială (dicasteriile) au existat în Biserica noastră până la intrarea în vigoare a Codului civil din timpul lui Alexandru Ioan Cuza în 1865, când s-a introdus obligativitatea căsătoriei civile, cauzele de divorţ fiind acum în competenţa instanţelor de judecată civile[9]. Înainte cu un an, prin art. 92 din „Legea pentru comunele urbane şi rurale” din 31 martie 1864 şi actele civile fuseseră trecute în competenţa autorităţilor administrative de stat. În acest context, dicasteriile rămânând fără obiect şi-au încetat activitatea. Totuşi, în cuprinsul Mitropoliei Ardealului şi al Mitropoliei Bucovinei şi Basarabiei s-au păstrat instanţele bisericeşti speciale, cu caracter de dicasterii, care aveau competenţă în materie matrimonială, dar aceasta numai până în anul 1925 când s-a realizat unificarea legislaţiei bisericeşti[10]. Instanţele judiciare bisericeşti urmăreau în general două faze în procedura divorţului. În prima fază avea loc o investigare a cazului şi încercarea de împăcare, cu această fază fiind însărcinat în Biserica noastră protopopul, iar în cea de-a doua fază era judecată cauza de divorţ în faţa dicasteriei sau a instanţei eparhiale sau mitropolitane, urmându-se a fi emisă „cartea de despărţenie” de către episcop în care se menţiona motivul de divorţ pentru care căsătoria a fost desfăcută[11].
Facem încă de la început precizarea că precum prin Sfânta Taină a Cununiei se împărtăşeşte harul Sfântului Duh[12], legătura de taină dintre soţi fiind înălţată la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică[13], în urma pronunţării divorţului civil trebuie să fie desfăcută şi această legătură de taină dintre soţi prin divorţ bisericesc cu efect haric, fiind pronunţat de episcop[14] care are plenitudinea harică în Biserică. Ne permitem să folosim aici cel mult termenul de „divorţ bisericesc”[15] sau „divorţ religios” pentru desfacerea legăturii de taină dintre soţi, cunoscând că termenul „divorţ” nu poate fi religios[16], fiind propriu legislaţiei civile şi fără să fie o realitate care să aparţină vieţii bisericeşti, Biserica găsindu-l precizat de legea romană (divortium; repudium).
Astăzi, în Biserica Ortodoxă Română există instanţe de judecată (consistoriile), dar fără competenţă în materie de divorţ. Acest fapt este explicabil, întrucât în România căsătoria civilă este obligatorie prin lege[17] pentru primirea Sfintei Taine a Cununiei în Biserică, trebuind să fie îndeplinite condiţiile civile legale pentru încheierea ei. Pentru legea civilă română, celebrarea căsătoriei religioase este facultativă[18], fără efecte recunoscute de stat (ea având numai efecte harice, nu şi civile)[19] şi prin urmare desfacerea acesteia prin divorţ bisericesc este o problemă exclusiv a Bisericii. În aceste împrejurări facem menţiunea că şi Biserica, la rândul ei, recunoaşte numai efectele civile ale căsătoriei legale, cei ce trăiesc căsătoriţi numai civil fiind în concubinaj pentru viaţa bisericească[20], fiind în afara harului sfinţitor al Sfintei Taine a Cununiei care sfinţeşte legătura de iubire a celor doi soţi.
Aşadar, existând două căsătorii, civilă şi religioasă, prima obligatorie pentru primirea celei de-a doua, există şi două divorţuri, cel civil pentru efectele civile şi cel bisericesc pentru efectele harice, cel dintâi fiind recunoscut de Biserică obligatoriu pentru primirea divorţului bisericesc, acesta din urmă nefiind recunoscut de legea civilă.
Iată diferenţieri care ar trebui armonizate, putând avansa aici soluţia existentă în Grecia, căsătoriei religioase să i se recunoască de către stat efectele civile, iar desfacerea legăturii matrimoniale să se producă prin divorţul bisericesc şi pentru motive bine întemeiate. În Grecia, sistemul matrimonial are o lungă istorie. Pentru prima dată, împăratul Leon al VI-lea Filosoful a decretat în 893 prin Novela 89, introducerea formei religioase ca formă obligatorie pentru celebrarea validă a căsătoriilor între creştini. Această hotărâre a fost întărită ulterior, în 1025, prin Novela 24 a împăratului Alexie I Comneanul, prin urmare numai căsătoriile celebrate în Biserică aveau în Imperiul Bizantin efecte civile[21]. Aceste efecte au fost produsul unor compromisuri între Biserică şi Stat, Biserica reuşind oficial în confruntarea cu puterea seculară să supună instituţia căsătoriei jurisdicţiei bisericeşti prin Novela 27 din anul 1086 a împăratului Alexie I Comneanul. Biserica şi-a impus propriile principii cu privire la căsătorie, mai ales în materie de divorţ, impunând principiul indisolubilităţii relative, existând, aşadar, posibilitatea desfacerii căsătoriei prin decizia tribunalelor bisericeşti pentru cauze recunoscute de Biserică şi care se găseau şi în dreptul lui Justinian, fiind cauze de desfacere a căsătoriei prin repudierea unilaterală, dar fără consecinţe neplăcute pentru soţul repudiat[22]. Astfel, după sfârşitul primului mileniu creştin întâlnim o identificare a căsătoriei civile cu cea religioasă, încât aceasta din urmă era recunoscută ca având efecte civile care coincideau cu cele recunoscute de Biserică[23]. Pentru adepţii celorlalte religii necreştine, aceştia se supuneau propriilor legi. Prin urmare, în Grecia, în cazul divorţului, prin Legea 590/1977, Carta statutară a Bisericii Greciei, conform art. 50, toate tentativele de conciliere care au loc înaintea episcopului locului se desfăşoară conform articolului 593 ş.u. din Codul de procedură civilă (alin. 1). Dacă decizia judiciară prin care căsătoria este declarată nulă sau desfăcută prin divorţ este irevocabilă, în acest caz, la cererea părţilor, se trimite o copie a sentinţei episcopului care a autorizat celebrarea căsătoriei, acesta din urmă având obligaţia să procedeze la anularea sau la desfacerea spirituală a căsătoriei, în acelaşi fel procedându-se şi pentru cazurile în care autorizaţia pentru căsătorie a fost emisă de un episcop în afara Greciei (alin. 2)[24]. Celebrarea religioasă a căsătoriei cu efecte civile s-a păstrat şi după crearea noului stat grec prin lupta de independenţă (1821-1827), dar prin legea 1250 din 1982 a fost introdus aşa zisul sistem pluralist[25]. Prin constituţia noului stat grec, jurisdicţia în materie matrimonială a fost trecută în competenţa civilă a statului, pentru a se veni şi în întâmpinarea celor care nu erau ortodocşi, acest sistem intrând în vigoare în 1835 prin aplicarea Codului de procedură civilă, păstrându-se competenţa Bisericii Ortodoxe în materie matrimonială numai pentru credincioşii ei.
Actualmente în Biserica Ortodoxă Română, conform legislaţiei bisericeşti (art. 90, lit. i St.), desfacerea legăturii de taină se pronunţă de către episcopul eparhiot la cererea celor interesaţi şi pe baza actului doveditor al obţinerii divorţului civil, fără de care nu se poate pronunţa divorţul bisericesc[26]. Dacă prin divorţul civil încetează unele efecte civile ale căsătoriei, neavând implicaţii harice, prin divorţul bisericesc încetează lucrarea harului împărtăşit prin Sfânta Taină a Cununiei şi astfel, în urma pronunţării hotărârii divorţului bisericesc, foştii soţi se pot recăsători prin iconomie, evitându-se poligamia (can. 80 Vasile cel Mare), prin care se încalcă unitatea căsătoriei. După legislaţia de stat, când căsătoria civilă nu a fost desfăcută, ea existând ca validă, se ajunge la poligamie, interzisă atât de legislaţia de stat, cât şi de Biserica Ortodoxă[27]. Atunci când a fost desfăcută numai căsătoria civilă, iar legătura de taină, căsătoria religioasă, nu a fost desfăcută, existând o separare în fapt şi cei doi putând în acest timp să se unească cu alte persoane, cei doi “comit adulter deşi ar invoca în sprijinul lor o hotărâre de despărţire judecătorească sau bisericească, pentru motive determinate sau prin consimţământ mutual”[28], aşadar neputându-se recăsători fără obţinerea divorţului bisericesc din prima căsătorie. Într-un astfel de caz, dacă cei doi soţi se căsătoresc numai civil pentru a doua oară, fără desfacerea bisericească a primei căsătorii, ei săvârşesc adulter. Dacă unul dintre soţi este la a doua sau la a treia căsătorie, soţii vor primi cu epitimie Sfânta Taină Cununiei după rânduiala prevăzută pentru cei aflaţi la a doua sau la a treia căsătorie, “indiferent dacă cel în cauză a rămas văduv prin decesul soţului sau prin divorţ”[29], primind în prealabil desfacerea căsătoriei religioase “numai dacă motivele pentru care s-a aprobat divorţul sunt admise şi de Biserică pentru desfacerea căsătoriei”[30]. De aceea, este de dorit armonizarea motivelor de divorţ în cele două legislaţii, civilă şi bisericească, altfel Biserica, prin iconomie bisericească, este pusă în situaţia de a desface, totuşi, şi căsătoriile religioase ale celor divorţaţi civil pentru motive nerecunoscute de Biserică şi aceasta pentru evitarea poligamiei şi a adulterului.
Preoţii Bisericii Ortodoxe Române, respectând dispoziţiile Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, trebuie să nu administreze Sfânta Taină a Cununiei persoanelor care, deşi au obţinut divorţul civil, nu li s-a desfăcut şi legătura de taină din căsătoria precedentă prin episcopul locului. Aceşti preoţi, care nu respectă dispoziţia legală, sunt supuşi pedepselor bisericeşti: „Nici un cleric nu va oficia cununia a doua oară, persoanelor divorţate numai de instanţele civile, dacă nu va face proba că acele persoane au obţinut desfacerea primei căsătorii religioase din partea autorităţii bisericeşti (episcopul locului, n.n.). Clericul care va fi oficiat o astfel de căsătorie, se pedepseşte cu pedeapsa transferării, iar căsătoria bisericească se va declara nulă. De vor oficia mai mulţi preoţi, de orice treaptă, la o asemenea căsătorie, tuturor li se va aplica aceeaşi pedeapsă”[31].
Regretabil este faptul că nu numai în perioada ateismului comunist divorţul bisericesc nu s-a mai practicat în viaţa bisericească, dar şi în urma obţinerii libertăţii religioase după 1989, considerându-se că este suficient divorţul civil, încheindu-se numeroase căsătorii fără desfacerea căsătoriei religioase anterioare prin divorţul bisericesc, această practică fiind împotriva legiuirilor actuale ale Bisericii Ortodoxe Române. Această gravitate este sporită chiar de neştiinţa şi indiferenţa unor slujitori bisericeşti, care ignoră sau nu cunosc efectele şi implicaţiile desfacerii legăturii de taină în urma divorţului civil, aşadar, importanţa şi necesitatea divorţului bisericesc pentru comunitatea religioasă de viaţă în Hristos.
Divorţul bisericesc este „calea oficială şi corectă pentru dobândirea desfacerii căsătoriei şi a posibilităţii contractării unei alte căsătorii”[32]. El se pronunţă şi se aprobă numai de episcopul eparhiot şi nu de un alt organ administrativ, pe baza hotărârii definitive a instanţei de judecată şi a cererii celor doi. Aşadar, divorţul bisericesc, fiind pronunţat de episcop în urma divorţului civil, „poate fi considerat ca un act cu efecte harice”[33]. Profesorul Iorgu Ivan susţine că „soţii care au mai fost căsătoriţi religios (înainte de a li se oficia noua cununie) trebuie să obţină desfacerea căsătoriei religioase anterioare, care se aprobă numai dacă motivele pentru care s-a aprobat divorţul sunt admise şi de Biserică pentru desfacerea căsătoriei”[34], înţelegându-se de aici că numai după desfacerea căsătoriei religioase anterioare preotul poate săvârşi cununia soţilor care mai fuseseră căsătoriţi religios. Faţă de această rânduială canonică, Părintele Profesor Nicolae Dură întăreşte ideea nulităţii căsătoriei celor care ar încălca rânduiala şi aceasta pentru că respectivii soţi ar fi bigami din punct de vedere religios, bigamia fiind combătută atât de Biserică, dar şi de legea civilă[35]. Astfel, apreciem că trebuie să se pună accent pe divorţul bisericesc – act cu efecte harice, căci susţinându-se teoria divorţului bisericesc ca un simplu act fără implicaţii harice, adică fără a desface în chip real legătura de taină a celor doi, dobândită prin Sfânta Taină a Cununiei, se pot naşte numeroase concepţii greşite cu privire la divorţ, concepţii care umbresc importanţa şi necesitatea lui, ignorarea desfacerii legăturii de taină încurajând poligamia, aşa cum afirma regretatul nostru Profesor de drept canonic, Părintele Ioan Floca[36]. Subliniem că episcopul, având deplinătatea puterii harice în Biserică, pronunţă divorţul bisericesc ca „act cu efecte harice”, scopul acestui divorţ fiind acela de a-i separa haric pe foştii soţi. În acest sens canonistul P. L’Huillier afirmă: „În ţările unde există divorţ civil, credincioşii ortodocşi se adresează autorităţilor bisericeşti (episcopului locului, n.n.) după ce a fost pronunţată judecarea civilă a divorţului”[37], continuând că eventualul refuz al autorităţii competente de a pronunţa divorţul exclude posibilitatea altei căsătorii religioase[38]. Posibilitatea autorităţii bisericeşti de a refuza desfacerea căsătoriei în urma divorţului civil[39] se întemeiază tocmai pe recunoaşterea menţinerii stării harice după desfacerea civilă a căsătoriei. Fiind desfăcută în chip real legătura de taină a celor doi soţi, nu putem susţine că divorţul bisericesc este un simplu act constatator al stării de păcat şi prin urmare a pierderii legăturii de har, ci act cu implicaţii harice, sacramentale, susţinând în acest sens necesitatea unui ritual potrivit acestui moment, nu simplificarea excesivă a modului de acordare a divorţului bisericesc[40], cu consecinţe de concepţie grave. Biserica Ortodoxă a susţinut întotdeauna unitatea indisolubilă a căsătoriei pentru întreaga viaţă, din punct de vedere canonico-juridic aceasta încetând prin moartea naturală şi desfăcându-se prin divorţ în timpul vieţii, pentru cauze întemeiate. Sub aspect moral[41] se afirmă că unirea bărbatului cu femeia în căsătorie este veşnică şi nici moartea nu poate să desfacă unirea indisolubilă a căsătoriei, asemenea unirii lui Hristos cu Biserica Sa. Indisolubilitatea căsătoriei se bazează pe unitatea soţilor şi pe iubirea lor care asigură fidelitatea în familie[42]. Încălcarea fidelităţii conjugale prin desfrânare, fiind afectată profund legătura sufletească dintre soţi, dă posibilitatea, nu şi obligaţia desfacerii legăturii matrimoniale (Marcu X, 11-12). Deşi unirea sufletească a celor doi soţi bazată pe iubire este sfâşiată, totuşi „legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o”[43], legătura harică păstrându-se şi după despărţirea lor. Lucrarea dumnezeiască a unirii dintre soţi în căsătorie transcende moartea[44], aşa încât o căsătorie nu poate fi desfiinţată printr-un act omenesc[45], respectiv prin despărţirea celor doi soţi. Însuşi Mântuitorul a înţeles căsătoria ca pe o instituţie pământească (Matei XXII, 23-32; Marcu XII, 18-27; Luca XX, 27-37), obligaţiile reciproce ale soţilor menţinându-se până la moartea unuia dintre ei. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, arată că „Legea are putere asupra omului atâta timp cât el trăieşte” (Romani VII, 1), subliniind mai departe pentru căsătorie: „Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului” (Romani VII, 2), dând dreptul, nu şi obligaţia, celor văduvi sau divorţaţi pentru adulterul soţului să se recăsătorească[46]. În consecinţă, unirea celor doi soţi este pentru întreaga viaţă, ea încetând prin moartea naturală a unuia dintre soţi şi se desface prin divorţ. Este greşită teza conform căreia divorţul bisericesc nu se justifică şi pentru faptul că Biserica nu desparte, ci îi uneşte pe viitorii soţi în comuniunea familială, sfinţind legătura de iubire dintre ei, aceştia conştientizând şi fiind responsabili faţă de taina Bisericii. Oare Biserica îi desparte pe cei divorţaţi civil? O astfel de concepţie nu poate fi împărtăşită, fiind contrazisă de însăşi procedura divorţului, Părintele Stăniloae afirmând: „Biserica Ortodoxă nu divorţează pe cei căsătoriţi, decât în cazul când unul din ei a rupt unitatea dintre ei prin adulter… unitate prin iubire”[47]. Astfel, dacă o căsătorie se întemeiază pe iubirea reciprocă a soţilor şi pe consimţământul mutual de a convieţui, aceste condiţii sunt încălcate prin decizia soţilor de a divorţa. Mai întâi se pronunţă divorţul civil (şi acesta nu numai pentru adulter) şi apoi divorţul bisericesc, pentru ca aceştia să nu trăiască în poligamie în cazul în care se vor recăsători. Faptul că nu există o armonie între motivele de divorţ acceptate de instanţele de judecată civile şi motivele canonice de divorţ, are consecinţe grave pentru viaţa bisericească a comunităţilor religioase, Biserica fiind obligată să pronunţe divorţul bisericesc prin episcop şi pentru motive neacceptate de Biserică.
Prin urmare, divorţul bisericesc trebuie privit ca act cu efecte harice prin care se desface legătura de taină a căsătoriei existente religios, fără o astfel de dezlegare susţinându-se în mod tacit tolerarea bigamiei, trigamiei sau a poligamiei. Mântuitorul Hristos afirmă unitatea indisolubilă a căsătoriei: „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei XIX, 9)[48]. Aşadar, cel ce-şi lasă femeia pentru alta săvârşeşte adulter, ca şi cel ce o ia pe cea părăsită. Unitatea soţilor (monogamia) în căsătorie este o lege firească dată de Dumnezeu omului[49], întemeindu-se pe faptul că Dumnezeu l-a creat pe om ca bărbat şi ca femeie, alcătuind o unitate. Fiecare dintre soţi devine om întreg prin unirea cu celălalt în căsătorie, iar această unitate nu se poate desface şi reface cu o altă persoană. Potrivit cuvintelor Mântuitorului (Matei XIX, 4-6), Biserica nu divorţează pe cei căsătoriţi, aceştia nemaifiind „doi, ci un trup”, Biserica pronunţând divorţul pentru cei divorţaţi civil, când legătura soţilor a fost alterată prin trădarea iubirii reciproce fără de care nu mai poate exista căsătorie, din filantropie prin aplicarea iconomiei bisericeşti[50].
Din cele menţionate mai sus, reiese necesitatea şi importanţa divorţului bisericesc, ca act cu efect haric – desfacerea legăturii de taină, care trebuie să urmeze divorţului civil, pentru a nu se ajunge la poligamie şi adulter, în urma divorţului civil încetând unele efecte civile, dar legătura de har împărtăşită prin Sfânta Taină a Cununiei se păstrează. După cum am văzut, adulterul este condamnat de Biserică (can. 87, 93 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartagina; 9, 18, 21, 35, 77 Vasile cel Mare), la fel şi poligamia la care se ajunge fără desfacerea legăturii de taină din prima căsătorie: „Părinţii au trecut sub tăcere poligamia ca pe o faptă dobitocească şi cu totul străină de neamul omenesc. Iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea este de cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună canoanelor; adică un an tânguindu-se şi trei ani proşternându-se, apoi să fie primiţi” (can. 80 Vasile cel Mare)[51]. Astfel, poligamia este combătută de Sfântul Vasile cel Mare, căci a avea mai multe femei în acelaşi timp sau mai multe căsătorii decât cele stabilite de Biserică, acestea sunt numite fapte dobitoceşti, nu omeneşti, fiind un păcat mai mare decât desfrâul. De aceea, dacă divorţul civil obţinut nu are efecte harice, ci numai civile, atunci se impune cu necesitate pronunţarea divorţului bisericesc pentru desfacerea stării harice dobândită prin Taina Cununiei, fără acesta se ajunge la adulter şi poligamie, Biserica nerecunoscând căsătoria civilă şi nici divorţul civil, doar efectele lor civile.
Cu toate acestea, actuala formă simplificată a acordării divorţului bisericesc (acolo unde se mai practică) şi, mai mult, susţinerea că prin divorţul bisericesc nu s-ar desface legătura pe care o creează Sfânta Taină a Cununiei între soţi au drept consecinţă denaturarea sensului divorţului bisericesc şi opinia că dacă cei care au primit desfacerea legăturii de taină îşi reiau unirea conjugală, atunci unii ca aceştia reintră automat în legătura harică anterioară, fără să mai fie cununaţi din nou. O astfel de concepţie greşită este contrară practicii bisericeşti în care soţii divorţaţi şi bisericeşte au posibilitatea de a se recăsători cu alte persoane, administrându-li-se de către Biserică a doua sau chiar a treia căsătorie religioasă[52], urmându-se rânduiala tipiconală potrivită căsătoriei religioase administrate. A nu se obţine divorţul bisericesc înaintea încheierii unei noi căsătorii, înseamnă a se tolera de către Biserică bigamia, după caz poligamia, legătura de taină din căsătoria anterioară nefiind desfăcută. Biserica nu poate consimţi şi binecuvânta asemenea stări de păcat, chiar oficiindu-le prin administrarea cununiei a doua şi chiar a treia[53].
O altă consecinţă a concepţiei greşite, conform căreia prin divorţul bisericesc nu este desfăcută legătura de taină a căsătoriei, este şi aceea că doi soţi care în urma primei căsătorii au obţinut divorţul bisericesc, ulterior fiecare dintre ei căsătorindu-se încă de două ori şi religios, dar fără a mai obţine desfacerea legăturii de taină, pot după divorţul din cea de a treia căsătorie să-şi reia nu numai legătura matrimonială din prima căsătorie, ci şi legătura de taină sub care intraseră prin prima cununie[54]. Eroarea unei astfel de concepţii este vizibilă. Cei doi, printr-o asemenea practică, nu fac altceva decât să ignore valoarea sacramentală a Sfintei Taine a Cununiei, mai mult, atribuind chiar Bisericii o comportare de sacrilegiu prin administrarea celor trei cununii. În cazul menţionat mai sus este vorba de adulter, căci în urma divorţului civil nu s-a desfăcut şi legătura harică, ba mai mult, putem vorbi de poligamie întrucât în cazul ultimelor două căsătorii nu a existat şi divorţ bisericesc. Astfel, ar fi trebuit să se obţină divorţul bisericesc pentru toate cununiile administrate, iar cei doi să rămână separaţi, căci reluând legătura lor din prima căsătorie se ajunge inevitabil la concubinaj. Starea harică matrimonială nu poate fi reluată în chip automat prin simpla reluare a vieţii conjugale. În consecinţă, după pronunţarea divorţului bisericesc, trebuie să se administreze Sfânta Taină a Cununiei, iar Biserica nu poate cununa decât de trei ori, fiind vorba de a patra căsătorie neadmisă de Biserică, este un caz de concubinaj prin rămânerea în afara legăturii harice. Asemenea stări de păcat sunt contrare prevederilor canonice, căci: „Dacă vreun laic, alungându-şi pe soţia sa, ar lua pe alta sau pe una părăsită, să se afurisească” (can. 48 apostolic)[55], iar „dacă cel ce are ţiitoare nu voieşte să o lase, nici să se binecuvinteze însoţirea lor, şi să o aibă după binecuvântare, de la acela nu se cuvine a se primi cele ce le dăruieşte Bisericii, deoarece prin fapte huleşte legile ei dumnezeieşti dispreţuindu-le” (can. 34 Nichifor Mărturisitorul)[56]. Aşadar, starea de concubinaj în care se află cei doi „nu este nuntă şi nici început de nuntă” (can. 26 Vasile cel Mare), ea neputând fi acceptată de Biserică şi cu atât mai mult nu poate fi binecuvântată.
Având în vedere natura actului de desfacere a legăturii de taină (divorţul bisericesc) au existat teologi şi ierarhi care au susţinut adoptarea unei forme sacramentale a divorţului bisericesc, un ritual religios alcătuit din rugăciuni şi citiri adecvate, precum şi o formulă a unei rugăciuni de dezlegare pronunţată de către episcop, însoţite şi de o carte de despărţire. Considerăm binevenită o astfel de formă sacramentală a divorţului bisericesc, având întotdeauna în vedere efectele harice prin lucrarea episcopului, chiar dacă nu se bucură de susţinerea unor teologi actuali care înclină spre formalizarea lui ca un simplu act formal de recunoaştere a stării de păcat provocată de însăşi despărţirea soţilor. Într-adevăr, ajungându-se la divorţul civil de către cei doi soţi este afectată legătura căsătoriei bazată pe iubirea soţilor, dar în virtutea indisolubilităţii căsătoriei, soţii fiind uniţi de Dumnezeu prin Sfânta Taină a Cununiei pentru întreaga viaţă, legătura harică trebuie desfăcută prin divorţul bisericesc cu efecte harice pronunţat de episcop care are plenitudinea harică în Biserică. Altfel, s-ar putea crede de unii că însuşi divorţul civil ar avea acest efect haric de desfacere a legăturii de taină, divorţul bisericesc rămânând fără obiect.
În Biserica Ortodoxă Română, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei[57] a propus şi chiar aplicat în timpul arhipăstoririi sale o rânduială şi o formulă de dezlegare a legăturii de taină, dând caracter solemn acestui act, fiind publicate în revista bisericească „Mitropolia Moldovei” din anul 1942. Problema divorţului bisericesc s-a cerut şi încă se cere a fi soluţionată de ierarhia Bisericii în spiritul celor exprimate mai sus, urmându-se eforturile depuse în această direcţie de învăţatul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, dar şi în spiritul celor susţinute de marele canonist Liviu Stan[58]. În rezolvarea acestei problematici trebuie avute în vedere considerentele de natură teologică şi canonică, toate acestea pledând pentru desfacerea legăturii de taină sub formă sacramentală de către episcopul eparhiot. Întotdeauna episcopului i s-a recunoscut dreptul, care face parte prin natura sa din puterea arhierească, comunicându-se prin hirotonie, de a desface legătura de taină a căsătoriei. Dacă acest drept al episcopului s-ar pune la îndoială, ar urma că toate divorţurile bisericeşti pronunţate de episcopi în decursul vremii n-ar fi altceva decât practici hulitoare de Dumnezeu, iar Biserica nu numai că a permis aceste practici, dar le-a şi oficializat.
Concepţiile greşite cu privire la natura divorţului bisericesc se mai întemeiază şi pe unele inovaţii apărute în Biserica Romano-Catolică cu privire la dreptul matrimonial. Asemenea inovaţii sunt întărite prin actualul Cod canonic din 1983. Astfel, căsătoria religioasă ar avea caracter indelebil, adică harul împărtăşit celor doi soţi nu se şterge pentru toată viaţa (indisolubilitatea absolută a căsătoriei), de aici neputinţa acceptării de către Biserica Romano-Catolică a divorţului. Spre deosebire de Biserica Romană, în Biserica Răsăritului s-a admis atât teoretic, cât şi practic divorţul bisericesc, precum şi repetarea cununiei, adică recăsătorirea celor divorţaţi civil şi bisericeşte. Susţinându-se caracterul indelebil al căsătoriei, harul neputându-se pierde, trebuie să se susţină irepetabilitatea cununiei din motive nu numai religioase, ci şi morale, pentru a nu se nesocoti harul conferit unor persoane care nu-l pot pierde. De asemenea, concepţia greşită privind caracterul indelebil al Sfintei Taine a Cununiei este întărită de o altă inovaţie catolică referitoare la miniştrii, administratorii sau săvârşitorii căsătoriei religioase. În concepţia catolică, nu preotul este cel ce administrează Sfânta Taină a Cununiei, ci soţii înşişi[59], prin consimţământ mutual: „Preotul sau oricare altă persoană care asistă la căsătorie ca martor sau ministru calificat nu este deci ministrul sacramentului căsătoriei…”[60]. Aşadar, preotul este un martor calificat sau auctorisabilis, diferit de ceilalţi martori comuni, el spre deosebire de aceştia din urmă exercitând o funcţiune activă în celebrarea căsătoriei, acesta cerând şi primind manifestarea consimţământului şi prin intermediul asistentului întreaga comunitate eclezială îi întreabă pe miri cu privire la intenţiile lor şi primeşte angajamentul lor[61]. În cazuri excepţionale, ca martor calificat poate fi şi un credincios laic (cf. can. 1112 CIC, 1983). Cu toate acestea, însăşi prezenţa martorului calificat este discutabilă în Catolicism, prezenţa sa fiind necesară numai în principiu pentru validitatea căsătoriei, fiind „garantul celebrării coram ecclesia (înaintea Bisericii) dorită de Conciliul din Trident”[62]. Pe baza acestei concepţii, nici preotul şi nici episcopul nu au puterea sau autoritatea de a desface legătura de taină dintre soţi întrucât nu ei creează legătura harică matrimonială, care nu poate fi desfăcută în timpul întregii vieţi şi astfel, divorţul bisericesc rămâne fără temei. Totuşi, în Biserica Romano-Catolică, fiind susţinută numai indisolubilitatea căsătoriei valide şi consumate (can. 1141), aceasta fiind de drept divin revelat, Pontiful Roman are dreptul de a desface căsătoria neconsumată (can. 1142) şi aceasta în virtutea „puterii vicariale”[63] conferită de Iisus Hristos. O astfel de practică în Catolicism infirmă susţinerea caracterului indelebil al căsătoriei, nerepetarea Sfintei Taine a Cununiei şi imposibilitatea de a dezlega prin divorţ legătura de taină a cununiei.
Pentru înlăturarea unor astfel de concepţii greşite bazate pe diferite practici ale Bisericii Romano-Catolice, precizăm că astăzi, pentru a se evita consecinţele practice care decurg din învăţătura actuală a Bisericii Romane cu privire la separarea soţilor şi la divorţ, precum şi practica desfacerii căsătoriei prin lucrarea papei, s-a ajuns la aplicarea unor practici discutabile chiar în sânul Bisericii Catolice cum ar fi sistemul nulităţilor căsătoriilor[64] (ca o camuflare a practicii divorţului), fie prin declararea lor ca nule din momentul încheierii lor, fie sunt declarate nule de la un anumit moment. De asemenea, există în practica Bisericii Romano-Catolice şi aşa-zisa convalidare a căsătoriilor. Existând căsătorii doar în aparenţă valide, dar nule în realitate, fiind descoperită nulitatea se practică două remedii: a) declararea nulităţii căsătoriei de către tribunalul ecleziastic; b) convalidarea căsătoriei prin care o căsătorie celebrată în mod invalid devine validă, fie prin reînnoirea consimţământului[65] şi totodată a căsătoriei religioase, consimţământ care deşi valid sub aspect natural, a fost ineficace sub aspect juridic (convalidarea simplă – convalidatio simplex, can. 1156-1160), fie prin intervenţia autorităţii competente pentru a se înlătura ceea ce se opune validităţii căsătoriei (convalidarea radicală - sanatio in radice, can. 1161-1165)[66]. Astfel, prin convalidarea căsătoriei se urmăreşte înlăturarea unor impedimente necunoscute în momentul încheierii căsătoriei şi de la care nu se obţinuse dispensă sau cunoscute numai de unul dintre soţi, în scopul întăririi căsătoriei, „dându-i un suport neviciat de lipsurile respective”[67]. Prin reînnoirea consimţământului neurmat de căsătoria religioasă, convalidarea nu este decât formală, neavând efect haric. De o convalidare în sens propriu se poate vorbi numai atunci când reînnoirea consensului este urmată de căsătoria religioasă prin care se împărtăşeşte harul, oficiindu-se în fapt cununia pentru prima dată în chip valid[68].
Se poate observa din cele expuse mai sus că în Biserica Romano-Catolică, spre deosebire de Ortodoxie, divorţul bisericesc nu este susţinut în mod obişnuit, ci numai în mod extraordinar prin Pontiful Roman care are acest drept în cazul căsătoriilor neconsumate, nefiind admis divorţul, se admite numai separarea fizică a soţilor (quoad thorum et mensam)[69], care adesea degenerează în neînţelegerile care stau la baza divorţului.
Aşadar, divorţul bisericesc trebuie reinstaurat cu tărie în viaţa Bisericii, fiind un act sacramental prin care se desface legătura de taină a cununiei şi se evită practica bigamiei, a trigamiei sau a concubinajului[70]. Divorţul bisericesc aduce linişte conştiinţei, prin sancţionarea căsătoriei prin divorţul autorităţii bisericeşti, se dă posibilitatea persoanelor în cauză de a se elibera de datoriile morale dintre ei, de a rămâne în singurătate sau de a întemeia familii cu alte persoane sau de a se recăsători între ei, fără a se încălca legislaţia bisericească privind administrarea a trei căsătorii religioase. Astfel, căsătoria religioasă nu este devalorizată, ignorându-se efectele harice ale ei, din contră, „se contribuie la strădania de a asigura actului căsătoriei seriozitatea pe care o merită sfinţenia de care trebuie să fie impregnat şi puterea sau rolul de a contribui la redresarea morală a familiei şi a societăţii”[71].
[1] Gh. PENCIULESCU, M. ANGHENE, Regimul juridic al actelor de stare civilă, Studiu teoretic şi practic, Bucureşti, 1958, p. 12.
[2] Vezi canoanele 4, 5, 6 I ec.
[3] Mircea PĂCURARIU, „Dicasteria şi consistorul Mitropoliei Ungrovlahiei”, in: BOR, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 962.
[4] Ibid., p. 966.
[5] Ibid., p. 973.
[6] Roxana Maria TRIF, Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 43.
[7] Ibid., p. 44.
[8] A. RĂDULESCU, Al. COSTIN, V. GRECU, V. GAFTOESCU, C. TEGĂNENU, Gh. VLĂDESCU-RĂCOASA, A. SAVA, E. HEROVANU, Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris – Codul Calimach, Ediţie critică, vol. III, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958, p. 90.
[9] Constantin ERBICEANU, Căsătoria în Biserica noastră naţională din timpurile vechi până în prezent în raport cu canoanele şi legile civile, Tipo-Litografia „Cărţilor bisericeşti”, Bucureşti, 1899, p. 40. Până la intrarea în vigoare a Codului civil al lui Cuza la 1 decembrie 1865, sfera Tribunalelor bisericeşti era foarte întinsă, Tribunalele civile ocupându-se de „neînţelegerile dintre proprietari şi răzeşi-moşneni, despre crime şi delicte ordinare”.
[10] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 104.
[11] Ibid., p. 575.
[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 118.
[13] Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 181.
[14] Vezi Doctorand Diac. Miron MIHUŢ, „Legislaţia română cu privire la căsătorie şi familie în ultimii douăzeci de ani”, in: BOR, LXXXV (1967), nr. 1-2, p. 229.
[15] A se vedea aici şi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox…, vol. II, pp. 104-111.
[16] Mgr. STEPHANOS, Ministeres et charismes dans l’Église Orthodoxe, Paris, 1988, p. 111.
[17] Vezi aici art. 48 alin. (2) din Constituţia României.
[18] Marcel Ioan RUSU, Procedura divorţului în dreptul românesc, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 6.
[19] Ibid.
[20] Vezi Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 323.
[21] Jean DELIYANNIS, Le mariage religieux et son efficacité civile en droit hellénique, în „Marriage and religion in Europe (Les effets civils du mariage religieux en Europe)”, documentele Colocviului de la Augsburg, 28-29 noiembrie 1991, Milano, 1993, p. 122.
[22] Ibid., p. 123.
[23] Ibid.
[24] ***Code Européen. Droit et religions, apărut sub direcţia lui Salvatore BERLINGO în colaborare cu Giuseppe CASUSCELLI şi Alexis PAULY, t. I, Milano, 2001, pp. 339-340.
[25] Jean DELIYANNIS, Le mariage religieux et son efficacité civile en droit hellenique, p. 125.
[26] Episcopul „acordă dispense bisericeşti de căsătorie şi desface căsătoria bisericească, după ce s-a pronunţat divorţul de către judecătoria civilă”, art. 90, lit. i, „Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”, in: Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române (extras), EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 30; Doctorand Diac. Miron MIHUŢ, „Legislaţia română cu privire la căsătorie şi familie în ultimii douăzeci de ani”, p. 229.
[27] Prof. Iorgu D. IVAN, „Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii şi instituţie juridică a Statului”, in: BOR, CI (1983), nr. 9-10, p. 753. În legislaţia de stat (în România şi în majoritatea ţărilor) bigamia este interzisă. “Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei şi anume afecţiunea reciprocă a soţilor. Caracterul exclusivist al dragostei implică monogamia. Dispoziţiile legale asigură caracterul monogam al căsătoriei” – Ion P. FILIPESCU, Andrei I. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, Ed. a VII-a, All Beck, Bucureşti, 2002, p. 15.
[28] Dr. G. P. GHEORGHIU, „Căsătoria şi divorţul în vechile legiuiri româneşti şi în Codul civil românesc”, in: Revista Cursurilor şi Conferinţelor universitare, nr. 3-5/1943, pp. 2-3; Vezi aici şi N. IONESCU, Le divorce dans l’Église Orthodoxe, Paris, 1925; E. MELIA, „Le divorce dans l’Église Orthodoxe”, in: Episkepsis, nr. 121/1975; Diac. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, „Încetarea şi desfacerea căsătoriei civile…; I. STANCIU, Divorţul, Bucureşti, 1939; C. VICOL, Divorţul, Bucureşti, 1947.
[29] Prof. Iorgu D. IVAN, „Căsătoria..., p. 753.
[30] Ibid.
[31] Art. 46, „Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române”, in: Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române (extras), EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 66.
[32] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, „Ce este divorţul religios şi ce importanţă are el în administrarea Tainei Cununiei?”, in: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, p. 220.
[33] Ibid.
[34] Prof. Iorgu IVAN, „Căsătoria…, p. 753.
[35] Pr. Prof. Nicolae DURĂ, „Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi practicii canonice ortodoxe”, in: Ortodoxia, XL (1988), nr. 1, p. 102.
[36] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox…, vol. II, ed. cit., p. 105.
[37] P. L’HUILLIER, „L’espace du principe d’ « économie » dans le domaine matrimoniale”, in: RDC, t. XXVIII (1978), nr. 1, p. 51.
[38] Ibid.
[39] Vezi şi Théodule REY-MERMET, Ce que Dieu a uni… le mariage chrétien hier et aujourd’hui, 2e éd., Editions du Centurion, Paris, 1974, p. 330.
[40] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox…, vol. II, ed. cit., p. 105.
[41] A se vedea aici Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 181. Părintele Profesor afirmă: „Unirea dintre membrii cuplului conjugal este unică, eternă, divină, un mare mister, ca şi împreunarea mistică dintre Hristos şi Biserica Sa (Efeseni V, 21-23). Ea nu poate să fie desfăcută nici de moarte”; Vezi şi Jean MEYENDORFF, Le Mariage dans la perspective orthodoxe, trad. de Lucette Marçais, Paris, 1986, p. 78, ş.a. Menţionăm că Părintele Stăniloae arăta în Teologia Dogmatică Ortodoxă: „Dar când unul din soţi a decedat, celălalt e admis la căsătorie fără divorţ bisericesc, căci căsătoria se consideră stinsă (Romani VII, 2)”, vol 3, ed. cit., p. 124. Aşadar, dacă prin unirea spirituală a bărbatului cu femeia în Taina Cununiei se începe călătoria eshatologică spre Împărăţia lui Dumnezeu, putem afirma că moartea unuia dintre soţi duce la încetarea unirii în căsătorie, ca instituţie pământească (Matei XXII, 23-32), aceasta putând fi desfăcută pentru motive acceptate de Biserică şi în timpul vieţii.
[42] Pr. Asist. Dr. Vasile RĂDUCĂ, „Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei”, in: ST, XLIV (1992), nr. 3-4, p. 133.
[43] Preot Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. 3, ed. cit., p. 123.
[44] Cf. Jean MEYENDORFF, Le mariage dans la perspective orthodoxe, p. 78.
[45] Pr. Dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 27.
[46] Pr. Dr. I. MIHĂLCESCU, „Sfânta taină a nunţii sau a căsătoriei”, in: BOR, XLVI (1928), nr. 4, p. 302.
[47] Preot Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. 3, ed. cit., p. 124; Robert LEBEL, „L’ « économie » de l’Eglise orthodoxe : une solution pour l’Eglise catholique face à certains cas de divorce ?”, pp. 82-84.
[48] S-a susţinut în Biserica Romană faptul că Biserica Ortodoxă a interpretat în sens larg textul de la Matei XIX, 9 pentru a se acomoda legislaţiei imperiale. Astfel, Dauvillier şi Declercq au susţinut că divorţul a pătruns în Biserica bizantină prin dreptul civil (vezi Le mariage, p. 85), iar cardinalul Journet, în intervenţia sa conciliară din 30 septembrie 1965, a afirmat că unele Biserici din Orient au admis divorţul în caz de adulter şi recăsătorirea soţului înşelat, aceasta explicându-se prin influenţa legii civile. Acelaşi cardinal considera că Bisericile din Orient au justificat această practică mai târziu prin textul de la Matei XIX, 9, iar pentru faptul că se admit şi alte cauze de divorţ, Biserica Ortodoxă a procedat mai mult uman decât în spiritul Evangheliei. Cf. Charles JOURNET, „Le mariage indissoluble”, in: Nova et Vetera, (1966), pp. 44-62. Această teză nu poate fi acceptată, că, deşi se acceptă o oarecare influenţă a legii civile, nu se poate afirma că aceasta a influenţat asupra tuturor cauzelor de divorţ. Încă înainte de legislaţia imperială, textele patristice au admis divorţul pentru adulter. Vezi aici Olivier ROUSSEAU, „Divorce et remariage, Orient et Occident”, in: Concilium, (1967), nr. 24, pp. 107-125; Henri CROUZEL, „Les Pères de l’Eglise ont-il permis le remariage après séparation ?”, in: Bulletin de Littérature Ecclésiastique, (1969), nr. 70, pp. 3-43.
[49] Pr. Dr. I. MIHĂLCESCU, „Sfânta taină a nunţii”, art. cit., p. 302.
[50] Robert LEBEL, L’ « économie » de l’Eglise orthodoxe : une solution pour l’Eglise catholique face à certains cas de divorce ?, pp. 94-95. Iconomia bisericească este practicată din respect pentru omul care este chemat să trăiască iubirea în libertate şi din respectul faţă de semnificaţia iubirii. Dacă divorţul este tolerat în Biserica Ortodoxă prin iconomie, prin aceasta se înţelege transpunerea în unele situaţii a pedagogiei divine a mântuirii, urmărindu-se binele personal, adică mântuirea.
[51] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Bucureşti, 1991, p. 359.
[52] A patra căsătorie a fost interzisă de Biserică prin Sinodul endemic de la Constantinopol din 920.
[53] ID., Drept canonic ortodox…, vol. II, ed. cit., p. 105.
[54] ID., „Încetarea şi desfacerea căsătoriei…, p. 573.
[55] ID., Canoanele…, ed. cit., p. 32.
[56] Ibid., p. 427.
[57] Referindu-se la efectele căsătoriei creştine, mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, arată că: „prin binecuvântarea pe care biserica o dă la săvârşirea acestei sfinte taine se împărtăşeşte primitorilor ei harul dumnezeiesc, care face ca unirea lor să fie icoana unirii mistice a lui Hristos cu biserica… harul dumnezeiesc spiritualizează şi sfinţeşte căsătoria… prin acelaşi har, legătura căsătoriei devine indisolubilă… ca lege firescă” in „Sfânta taină a nunţii”, art. cit., p. 301. Aşadar, combătând poligamia, divorţul bisericesc este absolut necesar, legătura harică a soţilor neîncetând prin separarea lor în fapt prin divorţul civil.
[58] Liviu STAN, „Noul Cod al familiei”, in: MO, (1954), nr. 4-6, pp. 162-172 ; ID., Note curs, Bucureşti, 1954.
[59] Pierre ADNES, , Le mariage, Ed. IIème, Desclée, Paris, 1986, p. 131.
[60] Prof. Dr. Pier V. AIMONE, Le droit des sacrements, cours universitaire, Fribourg, 2002, p. 18.
[61] Pr. Ioan TAMAS, Drept matrimonial canonic, Ed. « Presa Bună », Iaşi, 1994, p. 110.
[62] Ibid.
[63] Ibid., p. 150.
[64] Sistemul nulităţilor căsătoriilor este foarte controversat astăzi în Biserica Romano-Catolică. A se vedea Gaston CANDELIER, „Les nullités de mariage par exclusion de l’indissolubilité dans la jurisprudence rotale”, in: RDC, 38/1-2, 1988; Ann JACOBS, „Le droit de la défense dans les causes de nullité de mariage”, in: RDC, 44/1, 1994; Pierre HAYOIT, „La dissolution de fait du mariage”, in: RDC, 42/1, 1992; Christine JEEGERS, „Divorce ou nullité”, in: RDC, 40/1, 1990.
[65] Prof. Dr. Pier V. AIMONE, Le droit..., p. 84.
[66] Pr. Ioan TAMAS, Drept matrimonial canonic, p. 161.
[67] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol. II, p. 108.
[68] Ibid.
[69] Pr. Dr. I. MIHĂLCESCU, „Sfânta taină a nunţii”, art. cit., p. 305.
[70] A se vedea aici şi Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, „Săvârşim slujba Cununiei soţilor divorţaţi şi recăsătoriţi?”, in: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996, pp. 216-219.
[71] ID., „Ce este divorţul religios…, p. 223.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu