Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu
Keywords:
Canon Law, canon, law, nomocanon, canonical principle, sources, canonical authority, ecumenical synod
Summary:
This study was conceived because of our sincere wish to insinuate in the reader’s heart the permanent desire of searching the place and the role of Canon law in the Church, the necessity and importance of the canonical principles for ecclesiastical practical life, showing, in the same time, that the Church couldn’t, can’t and will not be able to exist without its own Canon law, as a buckler and support in accomplishing its mission. The very ecclesiastical conscience remains the ax of the spirit of the canonical tradition, when we discuss about adapting the message of the Church to particular needs, in certain places and periods of time. The canonical principles and regulations elaborated by individual bodies of ecclesiastical administration as well as by ecumenical synods, as bodies that give an expression to the infallibility of the Church, received generality and compulsory character in the ecumenical Orthodoxy, being strengthened with an unshaken power, through the authority of the ecumenical synod, the synodal regime being the guarantor of the importance of Canon law in the life of the Church. Canon law is essential, fundamental for the Church as an institution, impossible to be contested and being indispensable for the organization and functioning of the Church, on a canonical ground. We cannot discuss about the institution of the Church without its Canon law, unless we are tributaries to the protestant belief on Ecclesia invisibilis.
1. Preliminarii:
Adesea întâlnim opinii ale unor teologi, profesori, clerici și mireni, care încă mai pun la îndoială locul pe care-l ocupă și pe care trebuie să-l ocupe Dreptul canonic în viața Bisericii și în cadrul învățământului teologic. Dureros este faptul că și unele voci foarte autorizate (teologi importanți ai Bisericii), însă mai puțin cunoscători ai doctrinei canonice ortodoxe și ai disciplinei bisericești în general, se pronunță împotriva actualității și a tăriei de nezdruncinat a normelor canonice ale Bisericii și chiar împotriva acestei discipline ecleziologice și juridice (Drept canonic), în virtutea unor mentalități depășite, unii deranjați fiind de „imposibilitatea” impunerii după propria voință, în mod abuziv, a „normelor personale” în concordanță cu propriile dorințe. Uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice[1], care cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice)[2]. Pentru noi astăzi, cler și credincioși, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsește atât de frumos exprimată în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești[3]: „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II)[4]. De aici putem constata fără putință de tăgadă că sfintele canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.
În același timp, precizăm că aceste canoane cuprinse în Sintagma Bisericii Ortodoxe se împart în două categorii, de cuprins dogmatic și de cuprins juridic-disciplinar, prin urmare canoanele dogmatice neputând fi schimbate tocmai datorită cuprinsului lor dogmatic, în timp ce canoanele care nu au cuprins dogmatic pot fi schimbate de autoritatea supremă a Bisericii Ecumenice, adică de sinodul ecumenic și nu de fiecare episcop în chip individual. Sinoadele Bisericilor locale nu pot hotărî împotriva doctrinei canonice a Bisericii, ci toate hotărârile sinodale, pornind de la statutele şi regulamentele de aplicare ale Bisericilor și până la simplele decizii, trebuie să dea expresie normelor canonice, principiilor canonice, ținându-se cont de spiritul canoanelor și de principiile de interpretare. Acest lucru presupune ca episcopul „să fie neapărat un om învățat, cunoscând nu în mod superficial, ci temeinic atât Sfânta Scriptură, cât și sfintele canoane”[5] (can. 2 sin. VII ec.), să fie deci un cărturar râvnitor care să poată spune din demnitatea sa împreună cu psalmistul: Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale (Ps. 118, 16). Un model în acest sens, pe lângă numeroasele exemple de ierarhi iubitori ai Dreptului canonic în Biserica Răsăritului (pornind de la Părinţii capadocieni, apoi amintindu-ne de Ioan Scolasticul sau de patriarhul Fotie, de marii teologi şi ierarhi canonişti clasici al secolului al XII-lea şi terminând în Biserica noastră cu mitropolitul Andrei Şaguna şi patriarhul Justinian, iar în Ortodoxia ecumenică actuală cu patriarhul ecumenic Bartolomeu), este și papa Grigorie cel Mare care referindu-se la respectul mărturisit față de autoritatea primelor patru sinoade ecumenice a afirmat: „Exact ca pe cele patru cărți ale Sfintei Evanghelii, tot așa mărturisesc că primesc și venerez patru Sinoade” (Ep. I-24), întrucât era conștient de faptul că aceste sinoade ecumenice nu au numai o valoare dogmatică, ci și canonică pentru că au formulat și canoane și hotărâri disciplinare ca „piatră de hotar în istoria orânduielii bisericești”, după cum afirma un mare canonist al Bisericii Ortodoxe[6], care au marcat trecerea către legea generală scrisă în Biserică, fiind „inima pentru corpus canonum comun tuturor Bisericilor Ortodoxe, aceste canoane rămân punctul primordial de referință pentru viața lor instituțională”[7].
Astfel, principiile şi normele canonice elaborate de organele individuale de conducere bisericească, precum şi de sinoadele ecumenice, ca organe care dau expresie infailibilităţii Bisericii, au primit generalitate şi caracter obligatoriu în sânul Ortodoxiei ecumenice, fiind întărite cu putere de nezdruncinat tocmai prin autoritatea sinodului ecumenic, regimul sinodal fiind garantul importanţei Dreptului canonic în viaţa Bisericii.
2. Regimul sinodal - garantul necesității și a importanței Dreptului canonic pentru viața Bisericii
Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe când era mitropolit al Moldovei și Bucovinei scria în Prefața lucrării Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare a fostului mitropolit Dr. Damaskinos Papandreou al Elveției, secretar pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, următoarele: „Biserica Ortodoxă este Biserica sfintelor Sinoade ecumenice din primul mileniu creștin. Sinodalitatea nu este însă numai fundamentul istoric al Bisericii dreptmăritoare, ci reprezintă modul ei de existență în comuniunea credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți... Întrucât secularizarea și sectarismele de multe feluri aduc fragmentare și izolare în inimi și în societate, Biserica este chemată să cultiveze și să întărească comuniunea spirituală în interiorul ei, în societate și între popoare”[8]. Astfel, sinodul sau instituția sinodală rămâne singura modalitate canonică de exprimare a conștiinței ecleziale a Bisericii Răsăritului, Bisericile autocefale organizându-se în duhul tradiției canonice a Bisericii nedespărțite[9]. Și dacă Biserica Ortodoxă este cu adevărat „Biserica sinoadelor”[10], care sunt o icoană a Bisericii unite și care se bucură de un deosebit prestigiu și de autoritate canonică, morală și dogmatică[11],atunci și noi, astăzi, trebuie să respectăm opera canonică a Părinților Sinoadelor ecumenice, întrucât rânduielile canonice stau la temelia funcționării Bisericii în deplină armonie cu învățătura de credință și cu normele religios-morale. Sinodalitatea Bisericii rămâne un principiu canonic esențial care garantează „regăsirea întregului în fiecare realitate ecleziologică locală și participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii”[12], în același timp sinodalitatea fiind una dintre vechile instituții ale Europei[13], existând astăzi canoniști care vorbesc de formarea Europei pe temelia dreptului canonic și a colecțiilor sale canonice sinodale din primul mileniu[14]. Părintele Profesor Nicolae Dură afirmă[15], într-un articol foarte bine documentat, că Europa s-a format începând cu secolul al IV-lea pe bazele dreptului canonic, adică pe temelia principiilor canonice fundamentale cărora li se dă expresie deplin în legislația canonică sinodală a primului mileniu creștin, dintre acestea făcând parte și principiul sinodal care este, așadar, sursa legislației canonice și fundamentul organizării și funcționării bisericești. Această sobornicitate deschisă a Bisericii antrenează toate mădularele Trupului lui Hristos, exprimând și participarea pleromei[16] Bisericii la diferitele aspecte ale vieții bisericești[17].
Prin urmare, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc[18]. Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun?[19]. Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.
Prin faptul că Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) au declarat confirmarea dumnezeieștilor canoane ca generale în Biserică, ținându-le ca pe o poruncă neclintită, aceasta este pentru noi modelul cel mai concret pentru sinoadele Bisericilor locale actuale care trebuie să hotărască și să legifereze pe baza Sfintei Scripturi și urmând învățătura și principiile Sfinților Părinți și ale Sinoadelor ecumenice. Prin urmare, organele colegiale superioare ale Bisericilor locale (sinoadele episcopilor) trebuie să aibă drept exemplu Sinoadele ecumenice, adică să aducă în actualitate prin hotărârile lor întreaga doctrină canonică a Bisericii, reînnoind valabilitatea canoanelor și a principiilor canonice (can. 3, 8, 49 Trul.; 6 VII ec.)[20]. Hotărârile sinoadelor locale trebuie să aibă consecvență, continuitate, stabilitate și simplitate după exemplul Sinoadelor ecumenice, sinoadele episcopilor trebuind să manifeste în același timp consecvență față de Tradiția apostolică și bisericească și să caute „fidelitatea, unitatea și justețea noilor hotărâri sinodale față de autenticele hotărâri sinodale anterioare, față de ele înseși și față de căutările contemporane ale oamenilor"[21].
3. Autoritatea Dreptului canonic ca indispensabil vieții Bisericii și importanța surselor lui. Preeminența Dreptului canonic față de dreptul statului
Biserica s-a organizat încă de la început pe temelia principiilor cutumiare și mai apoi conform principiilor și normelor canonice, fiind imposibilă organizarea și funcționarea comunităților creștine numai pe temelia iubirii, a credinței și a normelor religios-morale. În sânul unui stat sclavagist, bine încorsetat de legislația romană și mai apoi bizantină, Biserica și-a confecționat propriile principii și propria legislație canonică, chiar dacă unele noțiuni juridice și norme au fost împrumutate din dreptul de stat și îmbisericite. Dacă Biserica s-ar fi putut organiza numai pe temelia adevărurilor de credință și a normelor religios-morale n-ar mai fi apelat la o legislație canonică. Dar ce ar însemna ignorarea canoanelor și a principiilor canonice astăzi? Ignorarea canoanelor și a principiilor canonice de organizare și funcționare a Bisericii și amintesc numai două principii esențiale, principiul ierarhic și principiul sinodal (principiul care asigură echilibrul între responsabilitatea Bisericii locale și principiul ierarhic-sinodal este principiul subsidiarității), duce în mod firesc la dezordine, la nedreptate și la acte de indisciplină în viața bisericească, ceea ce ar afecta grav buna funcționare a organismului bisericesc (principiul organic sau constituțional bisericesc) prin dezechilibrul creat în raporturile dintre membrii Bisericii și nu numai. Acest dezechilibru, uneori vizibil, duce în mod firesc fie la acțiuni nejustificate ale elementului laic în Biserică, fie la acţiuni de indisciplină ale clerului, fie la ceea ce se numește clericalism, adică la plasarea clerului mai presus de Biserică prin ducerea la extrem a principiului iconomiei bisericești care în unele cazuri nu cunoaște limite. În aceste condiții există posibilitatea extremă ca unii membri ai clerului, conștienți de starea în care se află să se considere chiar mai presus de ordinea juridică produsă prin aplicarea în viața bisericească a normelor de drept și să ignore întreaga legislație canonică a Sinoadelor ecumenice tocmai prin aprecierea absurdă a superiorității propriilor hotărâri față de întreaga doctrină canonică a Bisericii. Astfel, unii dintre aceștia pot ajunge în situația de a rosti cuvintele celebre ale lui Ludovic al XVI-lea al Franței. Acesta le-a rostit în parlament, atunci când forul legislativ s-a opus unui proiect de lege propus de el. Considerându-se mai presus de lege și venind în haine de vânătoare în parlament, l-a întrebat pe președintele parlamentului de ce s-au opus proiectului de lege. Atunci președintele i-a răspuns că parlamentarii apără interesele statului, așa cum în cazul nostru Dreptul canonic apără interesele Bisericii. Ludovic al XVI-lea a răspuns cu autoritate: „Ale statului?” …Statul sunt eu! Și după cum ne informează sursa citată „aceste cuvinte se folosesc și în zilele noastre și sunt adresate unei persoane care se crede stăpânul absolut”[22]. Am făcut acest paralelism tocmai pentru a trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla atunci când membrii Bisericii, ca organe individuale sau colegiale de conducere, se plasează mai presus de ceea ce trebuie să stea la temelia bunei funcționări și organizări bisericești, tradiția canonică a Bisericii.
De fapt, am gândit acest studiu din dorința sinceră față de cititor de a-i strecura în suflet dorința permanentă de a căuta care este locul și rolul Dreptului canonic în Biserică, necesitatea și importanța canoanelor și a principiilor canonice pentru viața practică bisericească, arătând în același timp faptul că Biserica nu a putut, nu poate și nu va putea exista fără un Drept canonic propriu care să-i fie pavăză și ajutor în împlinirea misiunii, însăși conștiința eclezială rămânând pivotul duhului tradiției canonice atunci când discutăm de adaptarea mesajului Bisericii la nevoile actuale particulare, din anumite locuri și timpuri.
Facem menţiunea că, deși au existat și încă mai există numeroase discuții cu privire la definirea dreptului în general[23], totuşi Dreptul canonic ortodox poate fi definit ca „ramură a dreptului religios creştin care se ocupă cu principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă”[24]. Dreptul canonic, care reglementează teologic şi juridic numeroasele probleme ale vieţii practice bisericeşti, este perceput fie ca disciplină teologico-juridică prevăzând principiile şi normele de drept după care se organizează şi funcţionează Biserica în sensul ei văzut de instituţie religioasă, fie poate fi definit ca ştiinţă teologico-juridică menită să expună metodic şi sistematic principiile şi normele de drept după care se organizează şi conduce Biserica[25]. Constatăm că Dreptul canonic este esențial, fundamental Bisericii ca instituţie, de necontestat și indispensabil organizării și funcționării Bisericii pe temelie canonică, neputând discuta despre instituția Bisericii fără Drept canonic, numai dacă suntem tributari concepției protestante despre Ecclesia invisibilis, putând afirma aici cu certitudine că astăzi chiar și protestanții au ajuns să vorbească într-o oarecare măsură de un drept canonic şi de legislaţie bisericească, deși îl percep altfel decât Biserica Ortodoxă sau Romano-Catolică. De fapt, primul principiu canonic cu fond dogmatic și juridic, alfa tuturor principiilor canonice, este tocmai cel instituțional bisericesc, cel care arată caracterul de instituție al Bisericii, pe baza legislației sale și a cultului. Prin urmare, criteriile absolute ale Dreptului canonic nu mai pot fi subiecte de contestare și de relativizare, fiind repere de neînlocuit ale misiunii Bisericii în lume. Dacă ne vom întreba: Cum pot fi depășite problemele cu care se confruntă Biserica azi? Răspunsul va fi: prin aplicarea cu atenție a tradiției canonice bisericești, întrucât Dreptul canonic este coloana vertebrală a teologiei şi a funcționării Bisericii după voința Întemeietorului ei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Poate că unii sunt tentaţi să pună la îndoială importanţa şi necesitatea Dreptului canonic pentru viaţa bisericească, invocând lipsa acestuia dintre elementele cu care Mântuitorul a înzestrat Biserica Sa, dar şi pentru faptul că Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti nu au dat caracter juridic normelor pe care le-au fixat în scris sau le-au transmis pe cale orală. Unora ca aceştia le răspundem că, deşi Biserica nu a fost înzestrată cu un cod de legi juridice, nici de Mântuitorul, nici de Sfinţii Săi Apostoli, totuşi a primit puterea de a se folosi de condiţiile vieţii, în acord cu scopul său, dintre aceste condiţii făcând parte şi Dreptul, element hotărâtor care se înfăţişează ca fiind creat de inegalitatea socială, factor ce-şi va afirma întotdeauna utilitatea şi deci actualitatea[26]. Însăşi folosirea de către Biserică a normelor juridice arată că ele intră în iconomia mântuirii, altfel nu le-ar fi utilizat. A nu se înţelege că Biserica ar fi creat Dreptul, ci l-a găsit confecţionat în viaţa de stat, asimilând unele norme juridice şi principii care nu erau în contradicţie cu normele religios-morale şi numai aşa putem spune că Biserica şi-a creat un drept propriu. Am putea afirma chiar că Biserica nu ar fi putut exista fără Drept canonic, creându-şi norme proprii după voinţa Mântuitorului, căci Biserica nu se putea constitui, închega, menţine şi apăra propriile interese fără norme de drept, numai pe temelia normelor religios-morale[27]. Necesitatea normelor canonice era de presupus într-o societate dominată de lege, tocmai pentru ca Biserica să poată reglementa faptele şi relaţiile externe cu caracter social dintre membrii săi şi să poată crea starea de ordine necesară în condiţiile concrete în care lucrează. În consecinţă, Biserica nu poate fi concepută fără norme canonice prin care autoritatea bisericească stabileşte modul în care trebuie să acţioneze membrii Bisericii, în anumite condiţii, pentru ca acţiunile lor să fie apreciate pozitiv în raport cu credinţa şi cu normele rezultate din ea. Astfel, „este cu totul greşit să se susţină şi să se încerce a se acredita teza conform căreia, normele de drept spiritual-juridice şi ordinea juridică ar fi străine de Biserică, străine de natura ei şi fără de rost în viaţa bisericească”[28]. Însuşi Mântuitorul, ţinând cont de natura omului, a ştiut mai bine decât poate aprecia omul că după căderea în păcat nu mai sunt suficiente pentru dobândirea mântuirii numai normele religios-morale, ci omul mai are nevoie şi de mijloace auxiliare juridice. Întreaga tradiţie canonică a Bisericii constituie un factor necesar în iconomia mântuirii şi în natura Bisericii, omul neputând trăi fără legea de drept şi fără dreptate, ca stare ce se naşte numai prin aplicarea legii. De aceea, organele competente de conducere bisericească trebuie să rămână fidele față de spiritul și litera tradiției canonice, fără a se subordona spiritul literei în interpretarea canoanelor și fără a aplica în viața bisericească principii legislative de stat, de o manieră arbitrară. În aceste condiții, conștiința eclezială rămâne pivotul duhului tradiției canonice atunci când ne referim la adaptarea mesajului Bisericii la nevoile particulare din locuri și timpuri diferite. În decursul timpului, procesul de manifestare a conștiinței ecleziale a adus la lumină comentariile hermeneutice ale marilor comentatori bizantini: Ioan Zonaras, Teodor Balsamon și Alexie Aristen, Pidalionul sau Cârma Bisericii a călugărilor atoniți, Agapie și Nicodim Aghioritul (sec. al XVIII-lea), colecția de canoane la care se face frecvent referire în Biserica Ortodoxă a Greciei, precum şi alte codificări de canoane şi nomocanoane, deosebit de necesare organizării şi funcţionării vieţii bisericeşti, fiind pavăză şi garant al respectării ordinii în Biserică, după voinţa Mântuitorului.
Biserica n-a fost niciodată privată de rânduieli, norme şi principii de conducere bisericească, întotdeauna existând preocuparea adunării acestora în colecţii care să servească peste vremi bunei funcţionări a corpului eclezial. Încă începând cu secolul al VI-lea, Biserica Ortodoxă a avut un drept bine determinat[29], diferit atât de Biserica Occidentului[30], cât şi de celelalte Biserici Orientale. Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe reglementează numeroase aspecte ale vieţii bisericeşti, aici contribuind şi legislaţia civilă a împăraţilor, legislaţie care a modificat sau a dezvoltat principiile vechiului drept roman. Oare cine poate pune la îndoială vasta legislaţie a împăratului Justinian[31], care prin novelele sale a iniţiat dreptul bizantin în spiritul normelor religios-morale ale Bisericii? Mai târziu, codificările împăraţilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea aveau să contribuie din plin la conturarea legislaţiei bisericeşti. Astfel, Ecloga împăratului Leon al III-lea şi a fiului său Constantin (740), Prochiros Nomos, colecţie apărută între 870 şi 879 din porunca împăratului Vasile I Macedoneanul, Epanagoga promulgată între 879 şi 886, apărută sub fiii lui Vasile I Macedoneanul, Leon şi Alexandru, la care a participat şi eruditul patriarh Fotie, Vasilicalele în număr de 60, care au luat naştere sub împăraţii Vasile I Macedoneanul şi Leon al VI-lea Filosoful şi Novelele împăraţilor Leon al VI-lea Filosoful şi Alexie I Comneanul[32], au contribuit în cursul istoriei Dreptului canonic, ca izvoare de mare preţ ale acestuia, la dezvoltarea şi consolidarea legislaţiei bisericeşti, arătând şi raportul Biserică-Stat cu privire la jurisdicţia asupra diferitelor instituţii juridice. Apariţia nomocanoanelor, adică acele colecţii mixte sistematice de legi bisericeşti (canoane) şi legi imperiale (nomi), proprii Orientului, începând cu Nomocanonul în 50 de titluri sau Nomocanonul lui Ioan Scolasticul şi terminând cu cel mai cunoscut nomocanon care a fost şi adoptat drept colecţie oficială fundamentală canonică a Bisericii Ortodoxe în anul 920 la Constantinopol, Nomocanonul patriarhului Fotie din 883, dar şi nomocanoanele ulterioare, au adus lumină pe tărâmul Dreptului canonic al Bisericii, acestea remarcându-se în viaţa practică bisericească şi fiind interpretate de marii comentatori bizantini ai secolului al XII-lea, Alexie Aristen, Ioan Zonara şi Teodor Balsamon[33]. În secolul al XIV-lea, Matei Vlastares a reuşit să grupeze în Sintagma Alfabetică din 1335 toate aceste comentarii ale vechiului drept bizantin, iar spre anul 1350 marele jurisconsult Constantin Harmenopulos a alcătuit o compilaţie juridică numită Hexabiblos, socotit ca „prototip al codurilor legislaţiei ulterioare medievale şi moderne”[34]. De asemenea, marile colecţii ulterioare, legislaţia statelor şi a Bisericilor locale, aveau să îmbogăţească Dreptul canonic, Biserica aplicând întotdeauna prevederile sale canonice, dar a şi legiferat în epoca postsinodală, legiferează şi va legifera ţinând cont de condiţiile materiale obiective în care îşi desfăşoară activitatea, aşadar, în raport cu împrejurările materiale ale vremii, cu nevoile sale pastorale, ea fiind „destinată să lucreze „în toată vremea” şi „până la sfârşit” (Matei XXVIII, 20)”[35].
Canoanele cuprinse în Colecția fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe, Nomocanonul lui Fotie menţionat mai sus, constituie izvorul sau sursa principală a Dreptului canonic, acestea fiind în acord cu spiritul tuturor surselor fundamentale ale revelației divine, Sfânta Scriptură[36] și Sfânta Tradiție[37], acestea fiind la rândul lor surse ale conținutului hristocentric al tradiției canonice. Normele canonice ale Bisericii, întemeiate pe Revelaţia divină şi care reglementează legătura omului cu Dumnezeu, precum şi raporturile între credincioşii Bisericii, în vederea împlinirii scopului existenţial al omului, moştenirea Impărăţiei cerurilor, constituie chiar temelia importanţei şi a necesităţii abordării acestui subiect cu atenţia cuvenită. Canoanele Bisericii noastre, ca reguli care ne conduc în viaţă după voinţa lui Dumnezeu, nu sunt opera subiectivă a gândirii unei persoane ca în Biserica Apusului, ci sunt emise de organe colegiale sau individuale competente, întărite de sinoadele ecumenice ale primelor opt secole, fiind păstrate spre „tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor" (can. 2 Trulan), „bucurându-ne de ele ca şi când cineva ar găsi comori multe...” (can. 1 sin. VII ec.). Părintele Constantin Dron a afirmat valoarea actuală şi tăria de nezdruncinat a „Sfintelor Canoane”, ca şi Părintele Profesor Liviu Stan[38], cel mai mare canonist al Bisericii noastre, afirmând că hotărârile dogmatice şi morale ale sinoadelor ecumenice nu pot fi puse niciodată la îndoială şi contrazise, „canoanele fiind până la desfiinţarea lor, cu totul sau în parte de alt sinod ecumenic, obligatorii pentru toată lumea”[39], în ciuda unei eventuale legislaţii ostile din partea puterii seculare.
Hotărârile Sinoadelor ecumenice primeau generalitate în Imperiul romano-bizantin, însăși Biserica fiind privită ca factor de unitate, aceste hotărâri având întotdeauna preeminență față de legea civilă, mai cu seamă în eventualitatea unor coliziuni legislative. În acest sens, Părintele Jean Meyendorff afirma: „Credința definită de aceste sinoade, totdeauna convocate și adesea prezidate de către împărați, era considerată de către stat drept credința oficială a imperiului și erau luate măsuri de constrângere împotriva celor ce se opuneau (în numele intereselor de stat). Deciziile sinoadelor erau incluse în cărțile oficiale de drept roman (sau bizantin)”[40]. În acelaşi timp şi legile împăraţilor creştini au fost primite în colecţiile mixte de canoane şi de legi de stat (nomocanoane) cu privire la treburile bisericeşti, legile civile constituind la rândul lor un izvor important pentru Dreptul canonic. Încă de la recunoaşterea creştinismului, Biserica a primit toate legile de stat, chiar şi pe ale împăraţilor păgâni, dar urmându-se un principiu care s-a păstrat până astăzi: legile de stat nu trebuie să fie în contradicţie cu învăţătura de credinţă a Bisericii şi cu normele sale religios-morale. Urmând acest principiu, împăratul Justinian a hotărât printr-o lege din 530 ca tot ceea ce opreşte canoanele să fie oprit şi de legile civile, atât canoanele cât şi legile civile având aceeaşi valoare şi putere (novela 6), iar legile civile care contraziceau canoanele să fie fără valoare[41]. Mult timp au existat însă îndoieli cu privire la poziţia Bisericii în cazul existenţei unor coliziuni legislative, adică atunci când o lege civilă este împotriva canoanelor. Răspunsul l-a dat canonistul secolului al XII-lea, Balsamon, preluat şi de Matei Vlastares (sec al XIV-lea) şi transmis până astăzi: „canoanele au o putere mai mare ca legile statului, căci ele, fiind făcute şi întărite de Sfinţii Părinţi şi de Împăraţi, ai aceeaşi importanţă ca Sfânta Scriptură, pe când legile statului sunt date numai de împăraţi şi, prin urmare, nu pot avea aceeaşi putere, ca Sfânta Scriptură şi canoanele”[42]. În acest context şi pe temelia acestui principiu, Biserica recunoaşte legile civile, chiar ca pe un izvor al Dreptului său, însă se presupune că legile civile sunt conforme Dreptului Bisericii şi intereselor bisericeşti, în acelaşi timp puterea statului recunoscând valabilitatea tuturor legilor bisericeşti.
4. Concluzii
Din cele menţionate mai sus se poate constata cu uşurinţă faptul că Dreptul canonic al Bisericii noastre nu este nicidecum străin naturii şi scopului ei, ci un auxiliar indispensabil, fără de care nu pot exista nici organizarea şi funcţionarea comunităţilor ecleziale şi nici ordine juridică în Biserică. Dreptul canonic este după voinţa Întemeietorului Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, iar cei ce se împotrivesc lui se ridică împotriva Capului Bisericii, precum şi împotriva autorităţii sinodale care este garantul necesităţii şi a actualităţii Sfintelor Canoane. Însuşi caracterul de instituţie al Bisericii este dat de legislaţia sa şi de toate actele sale cultice. Fără coloană vertebrală, corpul viu al Bisericii nu poate să trăiască, întreaga tradiţie canonică asigurându-i sprijinul şi forţa necesară să poată răspunde în fiecare epocă nevoilor sale şi să se asigure unitatea dogmatică, liturgică şi canonică a Bisericilor autocefale, ca membre ale Ortodoxiei ecumenice.
Importanţa disciplinei Dreptului canonic i-a făcut pe teologi şi canonişti să susţină reintroducerea acestei discipline şi în cadrul Facultăţilor de Drept şi în ţara noastră, mai ales că aici, la noi la Tomis, în secolul al V-lea a trăit, eruditul canonist, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (canonizat pe 2 noiembrie 2008 şi prăznuit pe 1 septembrie, prima zi a anului bisericesc), cel care a predat Dreptul canonic şi într-o Facultate de Drept la Tomis şi care este „Părintele Dreptului ecleziastic apusean”[43].
Trăind vremuri de criză, atât materială, cât şi spirituală, cu atât mai mult să reflectăm la cuvintele Părintelui B. Bobrinskoy, care afirmă: „Suntem chemați la dialog, pentru a mărturisi, dar și pentru a descoperi ceea ce ar putea fi pozitiv la frații noștri, pentru a auzi întrebările ce ne sunt puse și pentru ca prin intermediul lor să ajungem la o mai bună experiență a vieții Duhului în Ortodoxie. De asemenea, avem nevoie de o reformă profundă a instituțiilor noastre eclesiale. Părintele Schmemann a vorbit până la moartea sa despre starea de criză în care se află Ortodoxia, criză eclesiologică, criză spirituală, criză liturgică... faptul nu înlătură analiza unor probleme, precum exercițiul colegialității sau practica spirituală”[44].
În final, amintim un eveniment recent, de reală importanţă pentru reafirmarea şi revigorarea interesului pentru studiul Dreptului canonic în Biserica noastră. Simpozionul internaţional de Drept canonic The Place of Canonical Principles in the Organization and Working of Autocephalous Orthodox Churches, organizat la Facultatea de Teologie din Arad în perioada 10-12 septembrie 2008, de Părintele Prof. Univ. Dr. Constantin Rus, a concluzionat în documentul său final şi următoarele: „1. Dreptul Canonic este una dintre disciplinele practice din cadrul Teologiei Ortodoxe cu implicaţii directe în viaţa Bisericii. Deasemenea, Dreptul Canonic are o relevanţă practică fundamentală în ceea ce priveşte misiunea Bisericii în lume şi relaţiile interortodoxe precum şi relaţia Bisericii cu puterea seculară... 4. Biserica este o realitate eshatologică şi o entitate socială structurată şi organizată instituţional, dar caracterul instituţional este un mijloc de manifestare care asigură Bisericii o receptare într-o lume cu o mentalitate instituţională. Din această perspectivă, Dreptul Canonic are şi menirea de a facilita înţelegerea şi a identifica mijloacele pentru articularea adecvată a acestor realităţi în slujba misiunii Bisericii”[45].
[1] Menționăm aici că nu facem referire numai la Biserica Ortodoxă Română, ci cu precădere la situația actuală în întreaga Ortodoxie ecumenică, adică în sânul tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale locale.
[2] Vlassios I. PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998, p. 9.
[3] Ibidem, p. 197.
[4] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005, pp. 179-180.
[5] Ibidem, p. 181.
[6] John H. ERICKSON, în „Cuvânt înainte” la lucrarea (teză de doctorat în Drept canonic) unui distins și regretabil ierarh şi canonist al Bisericii Ortodoxe, Arhiepiscop Peter L'HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. din lb. engleză de Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, București, 2000, p. 13.
[7] Ibidem.
[8] Dr. Damaskinos PAPANDREOU, Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare, ed. îngrijită și trad. din lb. franceză de Pr. Nicolae Dascălu, Editura Trinitas, Iași, 1998, pp. 5-6.
[9] Ibidem, p. 9.
[10] Pr. Prof. Dr. Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, trad. rom. de Vasile Manea, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 122.
[11] Ibidem.
[12] Patriciu VLAICU, „Raportul dintre principiile canonice și misiunea Bisericii”, în: The place of canonical principles in the organization and working of autocephalous orthodox churches, The canon law international symposium, Arad 10-12 september 2008, Center for Theological-Hystorical and Pastoral-Missionary Prognosis Studies from the Theology Faculty of Arad, coord. Rev. Prof. Ph. D. Constantin Rus, Arad, 2008, p. 207.
[13] Prof. univ. dr. Nicolae V. DURĂ, „La synodalité, l'une des anciennes institutions de l'Europe”, în: Analele Universității Ovidius Constanța, Seria: Drept și științe administrative, nr. 1 (2007), pp. 8-19.
[14] Dario COMPOSTA, „Il diritto canonico nella formazione dell'Europa (325-800 d. Ch.)”, în: Apollinaris, LXII (1989), no. 3-4, p. 605.
[15] N. V. DURĂ, „La synodalité, l'une des anciennes institutions de l'Europe”, p. 8; A se vedea lucrarea de referință pentru disciplina Dreptului canonic, a Părintelui Profesor Nicolae Dură, Le Régime de la synodalité selon la législation canonique conciliaire, oecuménique, du Ier millénaire, Bucarest, 1999, teză de doctorat în Drept canonic susținută la prestigiosul Institut catolic din Toulouse (Facultatea de Drept canonic).
[16] Nu numai clerul, ci și laicii intră în alcătuirea Bisericii, fiind element esențial fără de care Biserica nu poate să existe, colaboratori permanenți ai clerului în lucrarea harică sau mântuitoare a Bisericii și în lucrarea auxiliară. Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990, p. 262; L. STAN, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939; „Ceea ce consfințește locul laicului în corpul eclesiastic este această existență de sine a Bisericii, caracterul ei colectiv, perceperea ei ca și comuniune, în care legăturile membrilor sunt guvernate nu de principii de superioritate și de supunere, ci de principii de existență harismatică în iubire, în organismul eclesiastic unitar. În corpul indivizibil al Bisericii, toți au fără excepție unicul privilegiu să constituie poporul lui Dumnezeu” – cf. Prof. univ. dr. Constantin V. SKUTERIS, „Locul laicilor în Biserică (O abordare ortodoxă)”, în: Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2006, p. 1239.
[17] SKUTERIS, „Locul laicilor în Biserică (O abordare ortodoxă)”, pp. 1239-1240.
[18] Prof. univ. dr. Panaiotis BUMIS, „Când un Sinod hotărăște în Sfântul Duh?”, în: Omagiu..., p. 191.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, p. 192.
[21] Ibidem, p. 195.
[22] Vezi http://www.citate-celebre.com/statul-sunt-eu/, 10 iulie 2009.
[23] A defini „dreptul” nu este un lucru ușor, aceasta putându-se constata atât din reacția practicienilor, cât și din poziția teoreticienilor dreptului care au încercat să evite o definiție concretă întrucât însuși conținutul acesteia și statutul ei pot fi discutabile. În ciuda acestor dificultăți, o definiție a dreptului este necesară în teorie și în practică tocmai pentru a pune în evidență necesitatea, conținutul specific și finalitatea lui. Numai o perspectivă corectă asupra dreptului în ansamblul său ne poate oferi soluții juste la problemele ridicate de teoria și de practica juridică. Avându-se în vedere strânsa legătură dintre norma juridică și sistemul juridic în ansamblul său, raportul între normă și caracterele întregului, niciodată nu se va pleca de la normă întrucât aceasta participă activ la realizările sau la insuccesele sistemului juridic. Astfel, în definirea dreptului trebuie să se evite atât dogmatismul, cât și scepticismul, deși constatăm astăzi în teoria dreptului din țara noastră că se tinde spre cea dintâi poziție, adică spre dogmatism, existând opinii conform cărora dreptul poate fi definit în mod exhaustiv, deși sunt avute în vedere mai mult normele, adică afirmându-se că dreptul este un sistem. Vezi: Stéphane RIALS, „Ouverture”, în: Droits, 10 (1990), p. 5. Întrebările firești care s-ar putea pune în contextul unei definiții a dreptului sunt: Ce trebuie să urmărească definiția dreptului? (natura dreptului, criteriul juridicității, semnificațiile cuvântului sau ar trebui ca definiția dreptului să fie una prin esență, una prin gen proxim și diferență specifică, una explicativă sau una constructivă); I. DOGARU, D. C. DĂNIȘOR, Gh. DĂNIȘOR, Teoria generală a dreptului, Ed. Themis, Craiova, 2000, p. 29; M. VIRALLY, La pensée juridique, Paris, 1960, p. 1.
[24] I. N. FLOCA, Drept canonic ortodox..., vol. I, p. 55.
[25] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. FLOCA, Prof. Dr. Sorin JOANTĂ, Drept bisericesc, vol. I, Sibiu, 2006, p. 13.
[26] Iulian CONSTANTINESCU, „Sfintele Canoane în viaţa practică bisericească”, în: Analele Universităţii din Craiova, Seria: Teologie, VII (2002), nr. 9, p. 161.
[27] Ibidem, p. 163.
[28] Ibidem, p. 164.
[29] Cf. J. PITRA, Iuris ecclesiastici Graecorum historia et monumenta a saeculo I ad IX, vol. 2, Roma, 1864-1868, apud Jean DAUVILLIER, Carlo de CLERCQ, Le mariage en droit canonique oriental, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1936, p. 1.
[30] Pentru detalii privind o istorie a colecţiilor canonice în Biserica Occidentului, vezi Prof. Jean des GRAVIERS, Le droit canonique, PUF, Paris, 1958, pp. 27-71.
[31] Jean DAUVILLIER, Carlo de CLERCQ, Le mariage en droit canonique oriental, p. 3.
[32] Ibidem, pp. 3-4.
[33] Ibidem, p. 4.
[34] I. N. FLOCA, S. JOANTĂ, Drept bisericesc, vol. I, p. 28.
[35] I. N. FLOCA, Drept canonic ortodox..., vol. I, p. 30.
[36] Spre deosebire de Vechiul Testament care abundă în norme juridice, Noul Testament nu cuprinde norme juridice în ciuda faptului că unele îndrumări sunt prezentate ca norme de drept. Îndrumările noutestamentare au caracter religios-moral și servesc ca limite între care se pot dezvolta și folosi normele de drept. Așadar, Dreptul canonic se bazează într-o măsură mult mai mare pe Legea cea Nouă a Domnului nostru Iisus Hristos. Vezi aici detalii: Prof. univ. dr. Pr. N. V. DURĂ, „Ideea de Drept. Dreptul, Dreptatea și Morala”, în: Analele Universității Ovidius, Seria: Drept și Științe administrative, vol. I, 2004, pp. 15-46; Idem, "Dreptul și Religia. Norme juridice și norme religios-morale", în: Analele Universității Ovidius (Facultatea de Drept), nr. 1, 2003, pp. 17-30.
[37] Sfânta Tradiție este una dintre sursele fundamentale ale Tradiției canonice bisericești, deși ea nu cuprinde legi cu caracter juridic, ci numai unele legi religioase și morale, această lucrare de eleborare a legilor fiind lăsată la latitudinea membrilor Bisericii, care au îndatorirea de a susține elaborarea legilor de drept ale Bisericii și ca acestea să nu fie împotriva legilor religios-morale ale Bisericii. Vezi I. N. FLOCA, Drept canonic ortodox..., vol. I, p. 74; Prof. univ. dr. Lewis PATSAVOS, „Holy Tradition: a Fundamental Source of Canonical Tradition”, în: Omagiu..., pp. 1250-1255; Prof. univ. dr. Pr. N. V. DURĂ, „Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei canonice”, în: Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 3, pp. 451-469.
[38] Pr. Prof. Liviu STAN, „Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane”, în: Ortodoxia, XXII (1970), nr. 2.
[39] Pr. Constantin DRON, Valoarea actuală a canoanelor, teză de doctorat în teologie, Bucureşti, 1928, p. 30.
[40] Jean MEYENDORFF, Orthodoxie et Catholicité, Paris, 1965, p. 27.
[41] N. MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ed. a II-a germană de D. I. Cornilescu şi Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, Bucureşti, 1915, p. 44.
[42] Nomoc. în XIV titluri, tit. I, cap. 3, (Sint. At. I, 38), apud ibidem.
[43] N. V. DURĂ, „Dreptul canonic, disciplină de studiu în Facultăţile de Drept din prestigioase Universităţi europene”, în: Analele Universităţii Ovidius Constanţa, Seria: Drept şi Ştiinţe Administrative, nr. 1 (2007), pp. 328-332.
[44] BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 332.
[45] „Document final”, în : The Place of Canonical Principles..., The Canon Law International Symposium, Arad, 2008, pp. 324-325.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu