Pe drumul traditiei si canoanelor ortodoxe

Uneori se constata in sens pozitiv, iar alteori in sens contrar, ca Biserica este traditionalista. Intelesul ce i se da acestei constatari poate fi intemeiat si intr-un caz si in celalalt, pentru ca Biserica este intr-adevar traditionalista. Ea tine cu sfintenie la invatatura sa de credinta ca si la randuielile de vietuire crestina, asa cum le-a apucat pe toate din vechime.
Din aceasta pricina, intregul curs al vietii bisericesti ni se infatiseaza in orice vreme ca purtind in suvoaiele lui nestematele trecutului, valorile ce vin si trec prin vreme, dintr-o lume care a fost, spre una care vine. Desigur insa, ca alaturi de aceste valori si uneori chiar facandu-le cortegiu, se simte si prezenta efemera a unei eflorescente parazitare, care se stinge sau se destrama, nefiind angrenata organic pe valorile traditiei.
Dar lucrurile se petrec la fel cu orice forme de viata, nu numai cu Biserica, pentru ca ereditatea este o lege a firii, careia nu i se pot sustrage nici indivizii, nici formele de organizare umana. In cazul tuturor acestora, starea lor prezenta nu este alcatuita numai din valori care au luat fiinta in actualitate, ci si din valori mostenite, ca si din altele aflate in curs de faurire.
Prezentul oricarui organism viu este strans legat de trecut ca si de viitor. Prezentul reprezinta doar o etapa, care in fluxul neistovit al vietii leaga etapele anterioare de cele viitoare. Fiecare prezent a fost, pana la un moment dat, viitor, si se gaseste, din clipa realizarii lui, pe buza trecutului, care inghite vremea pe nesaturate, ca un imens balaur, balaurul istoriei. Orice prezent se afirma ca o sinteza a ceea ce a fost si ca act de elaborare a ceea ce va sa vie, ca faurire a ceea ce se cheama viitor.
Miscandu-se inevitabil in timp si in spatiu, omul cu infaptuirile sale are, in aceste doua dimensiuni cosmice, masuri de apreciere care ii obliga sa se situeze in ele, sectionandu-le, pentru a se putea intelege pe sine insusi. De aceea vorbim de trecut, de prezent si de viitor, de istorie, de traditie, de progres etc.
Neputand face abstractie de trecut, nimic nu poate vietui totusi numai in trecut, si orice traditionalism inteles ca orientare preponderenta spre trecut, este un non-sens. Trecutul si tot ce reprezinta el ca element pozitiv, constituie un suport necesar, de neinlaturat, pentru prezent si pentru viitor. Dar rostul oricarei existente individuale sau sociale, se implineste in prezent si in viitor, el nu poate fi nicidecum redus, doar la pastrarea a ceea ce a fost, orice valoare ar reprezenta trecutul. De aceea traditionalismul nu poate constitui nici rostul major al unei organizatii religioase cum este Biserica. El releva doar suportul istoric al lucrarii Bisericii, care se desfasoara mereu in prezent si urcand scarile viitorului.
Suflul innoitor care se abate in fiecare vreme peste Biserica si peste asezamintele ei, n-a smuls-o si n-o poate smulge din radacinile ei infipte in trecut, ci i-a creat numai cadrele noi obiective pentru lucrarea sa, i-a dat orientari noi in vreme si impuls spre zidirea continua a imparatiei lui Dumnezeu din stihiile fiecarei vremi.
Optica de care se serveste Biserica in orientarea si lucrarea sa imbratiseaza vremea din perspectiva pnevmato-sfanta si de la inaltimea Logosului, socotind-o stihie asezata de Dumnezeu pentru plinirea mantuirii in urzirea veacurilor. Traind si lucrand in vreme, ea se ridica prin aceasta optica deasupra vremii, cautand mereu spre inceputul si spre sfarsitul veacurilor, durandu-si cetate nebiruita de vreme, dupa vrerea Domnului, care a inzestrat-o cu puterea de a lucra "pana la sfarsitul veacurilor" (Mt. 28, 20) si asigurand-o ca "cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece" (Mc. 13, 31; Lc. 21, 33).
Ca o parte a Bisericii lui Hristos, si a strabatut prin vreme pana azi, punand intotdeauna greutatea principala pe lucrarea pe care a desfasurat-o in fiecare vreme, dar servindu-se in aceasta lucrare de mijloacele pe care le-a mostenit si le-a pastrat in tezaurul traditiei sale.
Acest tezaur cuprinde, pe langa adevarurile mantuitoare pastrate de Sfanta Scriptura si de Sfanta Traditie, si o seama de alte randuieli ce tin de traditia comuna a Bisericii ecumenice ca si de traditia osebita sau particulara a Bisericii romane. Toate acestea formeaza traditia Bisericii noastre, prin care ne situam atat in ecumenicitatea ortodoxa, cat si in aria dezvoltarii istorice a vietii bisericesti si de stat o poporului roman.
Pastrarea acestei traditii a intrat din vremuri vechi in constiinta Bisericii ca o datorie sfanta, staruindu-se din toate puterile, ca firul ei sa nu fie intrerupt. Dar tinerea aceasta cu tarie la traditie, in afara de faptul ca este un fenomen determinat de legile ereditatii, in Biserica se mai justifica in mod cu totul deosebit, prin faptul ca numai pastrarea traditiei ii da Bisericii insasi certitudinea, ca in orice vreme, ea este una si aceeasi, neschimbata, purtatoare a aceleiasi sfintenii si a aceleiasi misiuni mantuitoare ca si in trecut. Prin pastrarea statornica a traditiei, ea se recunoaste mereu ca identica cu sine insasi, ca una care sta in har si in adevar, si care le transmite mai departe ca pe o mostenire sfanta. Bisericii ii este necesara aceasta constiinta, ea insasi fiind un element al "predaniei sale".
Cuprinzatoare ca si intreaga ei lucrare, predania sau traditia Bisericii nu este formata numai din adevaruri de credinta si din randuieli referitoare la acestea, ci si dintr-o suma de randuieli prin care se asigura starea de ordine, necesara si in sanul-ei - ca si in sanul oricarei obsti umane -, pentru a-si putea infaptui misiunea la care este chemata.
Aceste randuieli, pe temelia carora sta intreaga organizare si conducere bisericeasca, sunt canoanele. Aplicarea lor statornica si ingemanarea lor cu adevarurile de credinta, i-a creat Bisericii o constiinta canonica si o permanenta preocupare de pastrarea canonicitatii ca parte integranta a traditiei sale.
Orientata traditionalist si prisosind in grija de pastrare a tot ceea ce face parte din tezaurul traditiei, Biserica a pus pe observarea si pastrarea canoanelor o greutate aproape identica cu aceea a pastrarii textului crezului, al Sfintei Scripturi si al sfintelor liturghii si molitfe. Textul lor a fost si e privit uneori in ortodoxie ca "text recent" si incheiat, ca si textul Sfintei Scripturi. Si, tot dupa asemanarea cu acesta, pe langa textul originar grec - socotit ca text recent cu obligativitate generala - mai este socotit ca atare si textul lor vechi slavon, care e privit in Bisericile slave ca un fel de "Septuaginta canonina".
Cu toate acestea, este clar ca nu poate fi vorba de un text definitiv incheiat al canoanelor, pentru ca Biserica are si acum aceeasi putere legislativa pe care a avut-o in trecut, in vremea intocmirii canoanelor, iar cuprinsul lor nu este revelat si nici nu se incheie prin ele vreo revelatie canonica, la care n-ar mai fi posibil sa se adauge nimic si din care iarasi n-ar mai fi cu putinta sa se schimbe nimic.
Oricum insa, canonicitatea, intrata in constiinta Bisericii, constituie o valoare vie, dinamica, a constiintei ortodoxe, o forta si un garant al pastrarii intregii traditii. De aceea, si in trecutul Bisericii noastre, acest auxiliar pretios a fost pastrat in alvia traditiei si folosit cu grija deosebita pentru buna randuire si chivernisire a treburilor bicericesti.
In vremuri stravechi, de cand vladica Valentinian al Tomisului s-a opus celor ce voiau sa surpe in veacul imparatului Justinian, autoritatea canoanelor Sinodului IV ecumenic, si pana in vremea indreptatoarelor noastre pravile (sec. XV-XVII), care i-au dat constiintei canonice a Bisericii romane noi temeiuri, imbogatind-o cu noi randuieli, si de atunci incoace pana in zilele noastre, la orice incercari a fost pusa aceasta constiinta, ea a rezistat si s-a pastrat mereu biruitoare.
Intr-o forma deosebit de robusta, urmand si infruntand felurite influente etptiste si reziduuri de traditii locale straine spiritului sau, constiinta canonica a Bisericii romane s-a afirmat cu prilejul unificarii legislatiei sale in epoca de dupa anul 1918.
Dar dupa acea opera de unificare, care nu putea sa intarzie prea mult, lipsurile si scaderile ei, ca si nepotrivirea dintre litera legii si realitatile vietii, au determinat serioase preocupari de imbunatatire substantiala si de ajustare practica a normelor legiuirii de unificare. Ierarhi, carturari, clerici si laici, si-au adus aportul pentru lamurirea unora dintre principii si pentru aratarea a ceea ce se potriveste si a ceea ce nu se potriveste cu nevoile practice ale Bisericii. Firestile deosebiri de opinii au facut ca aurul canonicitatii sa se lamureasca prin foc si sa apara intr-o forma cat mai corespunzatoare spre a fi turnat intr-un nou corp de legiuiri bisericesti.
Pe temeiul studiilor si elaboratelor rezultate din framantarea aceasta, pe temeiul experientei dobandite din aplicarea legiuirii anterioare de la 1868-1872 pana la 1948, si in spiritul respectului fata de cuprinsul acestei legiuiri care intruchipa traditia canonica a Bisericii noastre, Sfantul Sinod a gasit ca este necesar sa procedeze din 1948 incoace la innoirea intregii legislatii bisericesti, intr-un fel care sa corespunda cat mai mult si exigentelor canonice, si conditiilor, si nevoilor noi ale vietii bisericesti.
Cauza directa care a prilejuit initierea acestei innoiri o gasim in cateva schimbari importante survenite chiar in 1948 in viata Bisericii romane. Acestea sunt: noua constitutie din 1948 (13 Aprilie); designarea pentru scaunul de patriarh a Prea Fericitului Justinian (6 Iunie 1948); Legea invatamantului public (2 August 1948); noua Lege a Cultelor (4 August 1948) si revenirea fostilor greco-catolici sau uniti cu Roma in sanul Bisericii ortodoxe romane (21 Octombrie 1948).
Noua constitutie, Legea Cultelor si Legea invatamantului public, prin caracterul lor laic creau premise noi pentru legislatia Bisericii, si anume: nu-i mai recunosteau Bisericii caracterul de institutie de stat. Biserica devenea cult liber, avand facultate de a se organiza si functiona liber (Art. 27 din Constitutie) ca institutie autonoma neincadrata in aparatul de stat, urmand sa-si intocmeasca un nou Statut de organizare (art. 56 din Legea Cultelor), iar scolile de invatamant teologic pentru pregatirea personalului cultului, erau separate de scolile din sistemul invatamantului public de stat, in programa carora nu se mai pastra invatamantul religios (Constitutia, art. 27, Legea Cultelor, art. 44 sep. si Legea invatamantului public, art, 1 sep).
Revenirea la ortdoxie a fostilor greco-catolici a creat si ea o noua conditie pentru desfasurarea in voie a activitatii bisericesti, asa incat, impreuna cu cauzele deja mentionate, a contribuit si aceasta la revizuirea legislatiei bisericesti.
Designarea ca patriarh a P. F. Justinian, chiar la inceputul schimbarilor si adusa de crugul acestora, i-a pus pe umeri sarcina de a lua intiativa unei astfel de lucrari si de a o duce la indeplinire in spiritul sobornicesc al Bisericii, urmand drumul traditiei si canoanelor ortodoxe.
Inceputa la 1948 prin hotararea Sinodului, care a adoptat in 19 si 20 Octombrie proiectul actualului Statut de organizare si functionare a Bisericii Ortodoxe Romane, aprobat de Prezidiul Marii Adunari Nationale al R. P. R., la 23 Februarie 1949 - noua legislatie bisericeasca a sporit an de an prin intocmirea si punerea in aplicare a unui numar de 10 regulamente, in conformitate cu prevederile Statutului (art. 38, 86, 99, 118, 127 etc.) si cu nevoile Bisericii.
Desi cu privire la felul in care se incadreaza in traditia si canonicitatea ortodoxa principalele elemente noi ale actualei legislatii bisericesti, au mai fost relevate unele lucruri esentiale, gasim ca este necesar sa mai staruim asupra catorva principii si aspecte, care pun intr-o si mai justa lumina canonica legislatia bisericeasca din prima decada a arhipsatoririi P. F. Patriarh Justinian.
Cum era si firesc, intre primele lucruri pe care trebuia sa le precizeze un Statut sau o lege ortodoxa de organizare bisericeasca, se numara pozitia Bisericii respective in raport cu alte unitati de acelasi fel, cu alte cuvinte, pozitia ei interortodoxa. Aceasta este definita (art. 2), ca si in Legea bisericeasca din 1925 (art. 1), prin autocefalie.
Ceea ce se adauga insa ca element nou si in concordanta perfecta cu traditia si cu randuiala canonica a ortodoxiei, este afirmarea si extinderea drepturilor de autocefalie si asupra diasporei proprii a Bisericii noastre, lucru ce se face prin art. 6 al Statutului, care precizeaza ca "asistenta religioasa, organizarea bisericeasca, precum si trimiterea de conducatori pentru romanii ortodocsi de peste hotare, se reglementeaza de Patriarhia Romana cu aprobarea Guvernului".
Dreptul oricarei Biserici autocefale de a exercita in limitele posibile jurisdictia sa asupra diasporei proprii este un drept inerent autocefaliei si el este garantat de intreaga traditie a Bisericii si de acele canoane care opresc amestecul strain in treburile Bisericilor autocefale (2, II ec; 8, III ec; 39, VI ec. si cele paralele) si le asigura acestora jurisdictia asupra diasporei (28, IV ec).
Textul Statutului, dupa ce precizeaza pozitia interortodoxa a Bisericii noastre, intr-un mod tot atat de firesc si de logic, precizeaza si pozitia ei in raport cu Statul, definind-o pe aceasta prin autonomie (art. 3). Ceea ce constituie in aceasta privinta elementul nou si in deplina conformitate cu canoanele, (30, 34, 37 ap., 5, I ec, 12, 19, IV. ec, 3, VII etc) este infailibila.
Acest lucru a devenit posibil si datorita imprejurarii ca Biserica a incetat de a mai fi o institutie de stat, cum era privita si tratata sub regimul Legii sale de organizare din 1925, care era o lege de stat. Pandectele saptamanale, Bucuresti, nr. 13 pe 1927, pag. 304. - Decizia Curtii de Casatie, Sectia III, nr. 19 din 7 Februarie 1927: "Biserica crestina ortodoxa este institutiune de stat, incadrata in complexul legiuirilor Statului roman".
Ca institutie sau organizatie autonoma in Stat, Biserica si-a elaborat si adoptat singura, prin organe proprii, legile sale. Dupa acestea se organizeaza si se conduce de sine, fara amestec din partea Statului. Avand carmuire proprie, autonoma, Biserica a dobandit libertatea de a folosi mai larg si fara nici o opreliste, normele sale canonice, asa incat s-a putut prevedea in noul Statut, ca principala temelie a conducerii sinodale ierarhice a Bisericii Ortodoxe Romine, o formeaza canoanele Bisericii Ecumenice (art. 2, 3).
Asadar, canoanele reprezinta ceea ce s-ar putea numi legea fundamentala sau constitutia Bisericii, si inca intr-un sens mai larg decat acela in care se foloseste cuvantul Constitutie in Dreptul Public sau de Stat. Caci intr-adevar, codul canonic al Bisericii este un corp de legi care obliga intreaga ortodoxie, fiecare parte componenta a ei, deci fiecare Biserica autocefala fiind tinuta sa-l respecte intocmai si cu precadere fata de legile sau statutele proprii.
Prin observarea in comun a canoanelor de catre toate unitatile autocefale ortodoxe, pe de o parte se pastreaza unitatea canonica a ortodoxiei, iar pe de alta parte se afirma pozitia lor de subiecte ale Dreptului International, consacrate prin legi. Statele insele, recunoscand dreptul Bisericilor autocefale de a se conduce dupa codul canonic ortodox, le recunosc implicit dreptul de a comunica liber intre ele si de a lua in comun masuri obligatorii pentru fiecare in parte.
Prin urmare, codul canonic ortodox, depasind granitele unitatilor autocefale si aplicandu-se obligatoriu in intreg cuprinsul ortodoxiei, apare ca o Constitutie cu caracter interbisericesc, asemenea unor legi fundamentale cu caracter interstatal, cum a fost Pactul Societatii Natiunilor si cum este in prezent Charta Organizatiei Natiunilor Unite. Si dupa cum prevederile acesteia din urma sunt obligatorii pentru toate legile interne ale Statelor membre, inclusiv pentru Constitutiile acestora, tot la fel si prevederile Codului canonic ortodox sunt obligatorii pentru toate legile, statutele, regulamentele etc, - care se adopta in cadrul fiecarei Biserici membre a ortodoxiei ecumenice, deci in cadrul fiecarei Biserici autocefale.
De aici se vede limpede, ca fata de canoane, orice Statut sau orice alta forma de legiuire bisericeasca, reprezinta un normativ secund, care isi trage valoarea din insasi canoanele, in afara carora nu poate fiinta in Biserica nicio alta randuiala de organizare si conducere (Can. 1, IV. ec, 2 VI, ec, 1, VII ec).
Acest lucru nu trebuie inteles in sensul ca intr-o Biserica sau alta nu s-ar putea adopta alte norme legale decat acelea care se pot intemeia in mod expres pe un text din codul canonic, ci si sensul ca respectivele, norme legale trebuie sa fie in acord cu principiile canonice in cazul cand nu au un corespondent in insasi textul canoanelor. Asa se explica faptul, ca pot sa apara si apar mereu norme de drept particular in toate Bisericile autocefale. Acestor norme li se da expresie fie prin obiceiuri, fie prin legi, statute sau regulamente bisericesti.
Pe fondul comun al canoanelor sau in spatiul canonicitatii, este posibila o infinitate de randuieli sau norme legale bisericesti, dupa cum le reclama nevoile fiecarei Biserici in imprejurari si vremi deosebite, imprejurarile si nevoile diferind de la o Biserica la alta, nici rinduielile cuprinse in legile lor speciale nu sunt aceleasi, ba de multe ori se deosebesc, fie prin neputinta de a se aplica unele norme canonice, fie prin aplicarea lor limitata, fie prin izvodirea de noi randuieli specifice, dar mereu in aria canonicitatii.
Organizarea interna a fiecarei Biserici, determinarea pozitiei unor organe de conducere, individuale sau colegiale, ca si modul de constituire a lor, poate da principiilor fundamentale de organizare si conducere a Bisericii, o expresie mai larga sau una mai restrinsa. Astfel bunaoara, prin Statutul in vigoare la noi, ca si prin regulamente i se da principiului sinodalitatii sau sobornicitatii o expesie mai larga decat in alte Biserici - cum este de ex. cea din Grecia si din Jugoslavia, excedand totusi printr-o canonicitate mai riguroasa.
Expresia mai larga a principiului sobornicitatii iese la iveala prin modul de constituire si de functionare a tuturor organelor colegiale mixte si de conducere bisericeasca, incepand de la unitatea administrativa cea mai mica - parohia - si sfarsind cu cea mai mare - patriarhia. In toate aceste unitati, conducerea clericala, ierarhica, este incadrata in sobornicitate, dupa cea mai autentica traditie si randuiala canonica ortodoxa, (art. 52-70; 91-102; 15-27, etc. din Statut. Fapte 15, 6-28).
In ce priveste insa constituirea Sfantului Sinod, apoi constituirea si functionarea Sinodului Permanent, aplicarea principiilor canonice se face mult mai riguros decat in celelalte Biserici ortodoxe si decat s-a facut in trecutul apropiat chiar si in Biserica noastra.
Astfel, de ex, spre deosebire chiar de unele patriarhii orientale, ca Patriarhia Ecumenica si cea a Ierusalimului, prin noul Statut se aplica in Biserica noastra principiul, ca membrii cu toate drepturile ai Sfantului Sinod, nu sunt decat arhiereii eparhioti. Cum la noi a existat randuiala traditionala si inscrisa in texte de legi (Legea Sinodala 1872, art. 10, 32; Legea din 1925, art. 5; Statutul din 1925, art. 1, 157), ca si arhiereii vicari sau titulari, sunt membri cu depline drepturi ai Sinodului, lipsirea acestei categorii de arhierei, prin noul Statut (art. 11), de calitatea avuta anterior, a provocat nedumeriri si discutii.
Cu privire la aceasta chestiune, trebuiesc precizate urmatoarele: Orice arhiereu, prin insusi faptul hirotoniei in aceasta trepta, dobandeste calitatea de membru innascut al Sinodului, intrucat in sens propriu, Sinodul este adunarea tuturor arhiereilor (34, 37, ap. 3, 4, 5, 6, 8, 14, 15, 18, 20, I ec.; 2, 6, II ec. ; 1-8, III ea; 1, 3, 6, 9, 1.0, 14 etc. IV ec.; 2, 3, 51, 92, VI ec.; 6, VII ec, etc.).
Acest lucru se intelege mai usor daca avem in vedere faptul ca oricine primeste hirotonia in arhiereu, primeste prin ea cea mai inalta putere bisericeasca si devine membru al episcopatului, iar episcopatul numai in mod solidar, constituit intr-un corp sinodal unitar, iar nu in chip fragmentar, detine si exercita puterea de conducere fie in intreaga Biserica, fie in unitati bisericesti mai mici, mitropolitane sau autocefale.
Primind prin arhierie puterea bisericeasca in baza careia devin membri ai Sinodului, arhiereii vicari nu pot totusi sa exercite aceasta putere decat in limitele pe care le fixeaza Sinodul, intrucat ei nu au jurisdictie proprie si nici nu o pot avea in mod canonic, pentru ca este oprit ca intr-o eparhie sa functioneze doi episcopi! (8. I ec). Prin urmare, ei, desi sunt membri innascuti sau firesti ai Sinodului, nu pot exercita in Sinod o putere a carui exercitiu este conditionata de randuirea lor de catre Sinod in fruntea unei eparhii.
Fara calitatea de episcop eparhiot, niciun arhiereu nu poate exercita puterea episcopala nici in afara de Sinod, nici in cadrul Sinodului, pentru ca neavand jurisdictie, nu are nici raspunderea conducerii si deci ii lipseste indreptatirea de a se amesteca si de a hotari in materie de conducere bisericeasca jurisdictionala.
Cu toate acestea, avandu-se in vedere calitatea lor harica dobandita prin arhierie si temeiurile principale invocate, practica bisericeasca indelungata, ridicata la rang de lege, a consacrat dreptul arhiereilor de a fi membri cu vot consultativ ai Sinodului, cand se trateaza chestiuni jurisdictionale, sau membri cu vot deliberativ, cand se trateaza chestiuni dogmatice si rituale.
De asemenea, ca exceptie de la regula, s-a admis ca in lipsa unui numar suficient de episcopi eparhioti, sa faca parte din Sinod fie toti arhiereii vicari sau titulari (Legea din 1872 si 1925), fie numai un numar determinat dintre acestia, atat cat este socotit necesar (Statut 1949, 31, 32).
Intrucat raspunderea pentru conducerea Bisericii o are Sinodul episcopilor eparhioti, lui ii revine atat dreptul de a institui episcopi in fruntea eparhiilor, cat si acela de a institui arhierei vicari sau titulari, pe cei dintai fiind obligat sa-i investeasca cu toate drepturile de carmuitori ai eparhiilor, dar avand latitudinea sa determine, in cazul celor din a doua categorie, limitele in care isi pot exercita drepturile lor firesti, in conformitate cu canoanele si cu nevoile Bisericii.
Prin urmare, noua randuiala introdusa prin Statutul actual al Bisericii noastre, este pe deplin justificata de canoane si de traditia bisericeasca in aceasta materie.
O alta chestiune importanta care a fost reglementata prin legiuirile bisericesti de la 1948 incoace, intr-un mod strict canonic, este aceea a Sinodului Permanent. Institutia Sinodului Permanent este destul de noua in Ortodoxie, iar la noi a fost cunoscuta si pina la 1948. Necesitatea ei s-a impus din motive practice, iar normele ce s-au adoptat pentru organizarea si functionarea ei, difera de la Biserica la Biserica.
Aparitia Sinoadelor Permanente in Ortodoxie a trezit multe obiectii si critici intemeiate, intrucat, in sens propriu, constituirea unor asemenea sinoade este potrivnica randuielii canonice, dupa care episcopii sunt obligati sa rezideze permanent in cuprinsul eparhiilor lor si sa nu lipseasca de la scaun peste un anumit termen, 3 saptamani sau maximum 6 luni, dar si acestea, numai ca exceptie (71 Cart. 11, 12 Sardica ; 16, I-11 Constantinopol).
Ca urmare, este prea firesc sa nu poata fi cineva in acelasi timp si permanent in eparhia sa si permanent la lucrarile unui Sinod, asa incat este limpede, ca un sinod permanent nu poate fi un sinod constituit dupa normele canonice. Deci insusi numele de Sinod Permanent nu corespunde exigentelor canonicitatii. I se zice totusi astfel, fiindca expresia a intrat in uz si nu s-a gasit inca alta care sa fie acceptata in locul ei.
Potrivit normelor de organizare si functionare a Sinodului Permanent, - prevazute de legiuirile noastre bisericesti (art. 16-18 Statut; art. 53-58 din Regulamentul organelor centrale din Patriarhia Romana), acesta are caracterul unui Sinod restrans si nicidecum acela al unui Sinod Permanent propriu zis. Deci organizarea si functionarea lui nu contravine dispozitiunilor canonice, ci este in conformitate cu acestea (Can. 18, 76 Cartag.).
In afara de canoanele 18, 76 Cartag., care prevad in mod expres intrunirea unor Sinoade restranse, toate celelalte canoane referitoare la sinoade ingaduie ca sinoadele sa lucreze si cu un numar mai mic de episcopi pentru a se rezolva chestiunile care nu sufera amanare (1, ap.; 4, 6, I ec; 3. VII; 19, 23 Antiohia, 6 Sardica etc).
Cat priveste alcatuirea Sinodului Permanent numai din Mitropoliti in frunte cu Patriarhul, ea se intemeiaza in primul rand pe principiul ierarhic, apoi pe faptul ca fiecare mitropolit este capetenia Sinodului mitropoliei sale si deci exponentul principal al acestuia, incat el compare in Sinodul Permanent si ca reprezentand sinodul propriu, si, in fine, pe dispozitia canonului 18 Cartagina, care la constituirea sinoadelor restranse, in primul rand ii are in vedere ca membri pe mitropoliti, si numai in al doilea rand pe episcopii delegati de acestia.
Din cele aratate cu privire la Sinodul Permanent, rezulta ca aceasta insitutie sinodala, asa cum este realizata la noi prin legiuirile bisericesti in vigoare, poate servi ca model canonic pentru oricare alta biserica ortodoxa.
O atentie deosebita s-a dat prin legiuirile cele noi ale Bisericii noastre, organizarii canonice a unitatilor principale ale vietii administrative si duhovnicesti, care sunt eparhiile, parohiile si manastirile.
La stabilirea granitelor teritoriale ale eparhiilor si parohiilor, s-a cautat a se observa, dupa posibilitati, principiul stabilit inca de can. 17 al sin. IV ecumenic. Daca insa, in ce priveste eparhiile si parohiile, a fost mai putin de adaugat, apoi in cazul manastirilor erau foarte multe de facut, iar dintre acestea cele mai multe s-au si realizat nu numai prin prevederi legale, ci si prin masuri practice.
In aceasta latura a vietii bisericesti, retine indeosebi atentia noul Regulament Monahal din 1953. Cum era si firesc, randuielile principale cuprinse in noua pravila calugareasca sunt luate din regulile monastice ale Sfantului Vasile cel Mare, parintele pravilnic al vietii calugaresti din Rasarit. El este si pomenit in numeroase articole .(13, 18, 50, 51, 52, 57, 62, 63, 64, 68).
Pe langa regulile Sfantului Vasilie cel Mare, mai sunt folosite si randuielile altor parinti din Rasarit (art. 54, 55, 58 etc), intre care si ale lui Teodor Studitul (art 62), precum si canoanele prin care se reglementeaza viata monahala incepand cu acelea ale Sinodului IV Ecumenic, unele din ele fiind indicate expres (4, IV ec.; 21, VII ec. - art. 25; 5, I-II C-pol, 26 Nichifor Marturisitorul - art. 21; 21; 6, I—II C-pol art. 66).
Dar din vasta traditie a vietii monastice, n-au fost date uitarii nici unele rostiri sau randuieli pentru calugari, ramase de la parintii apuseni care au temeluit monahismul in acea parte a Bisericii, cum sunt: fericitul Ieronim (420), Ioan Cassian (435) si Benedict de Nursia (543).
Din rostirile fericitului Ieronim se citeaza (ar. 57) celebra povatuire: "Monahul sa se afle pururea lucrand" (Ad Rusticum Monachum-Migne, P. L., t. 22, col. 1178), iar pe langa regulile Sf. Vasile, la alcatuirea art. 49-63 s-au urmat si regulile lui Ioan Cassian (cp. II, 1-14), si, in fine, din regulile lui Benedict de Nursia s-a scos o buna parte din cuprinsul articolelor 11, 13, 45 a, 65, 80, 81, 82, (cp. 58, 31, 72, 53 etc. din regulile lui Benedict), precum si unele elemente din cap. 16 si 38, ale aceleiasi reguli benedictine, pentru art. 51 si 85 din Regulamentul monahal.
Imbinand elemente din intreaga traditie a vietii monahale de odinioara, din Rasarit si din Apus, cu randuieli canonice si povatuiri ale Sfintilor Parinti, noul Regulament monahal din 1953 este una din cele mai reprezentative legiuiri, pentru hotararea cu care se tine la pastrarea traditiei si a canonicitatii ortodoxe.
El tine seama deopotriva si de elementele traditiei locale si a legislatiei noastre bisericesti anterioare cu privire la monahism, insa aduce un mare si nou aport la ridicarea culturala a obstiilor monahale, prin scolile calugaresti de diferite tipuri (art. 7-8), si la reglementarea cea mai conforma a vietii de obste si a justitiei monastice (art. 64-78 ; 99-108).
Dar intreaga viata bisericeasca se desfasoara pe temelia dreptei credinte si prin puterea ei, din care se impartasesc si pe care o zidesc in sufletul credinciosilor, ostenitorii mari si mici din via Domnului.
Pentru pregatirea si formarea acestora s-a pus o greutate deosebita pe continuarea traditiei, carturaresti a Bisericii noastre, organizandu-se invatamantul teologic sub jurisdictia Bisericii, creandu-se cursuri de indrumare pentru cler, reorganizandu-se conferintele pastorale ale clerului, precum si publicatiile bisericesti de tot felul.
Prin toate acestea, ca si prin intreaga lucrare de ridicare a organizatiei bisericesti la un nivel cat mai corespunzator, Sfantul , in frunte cu P. F. Patriarh Justinian, a cautat si a staruit sa lege continuu, - pe firul traditiei si canoanelor ortodoxe -, lucrarea mantuitoare desfasurata de Biserica din epoca apostolica pina in pragul vremurilor noi, de lucrarea ei din vremea de acum.
Sunt ani de cand stradaniile in aceasta directie sunt initiate si indrumate de catre Prea Fericitul Patriarh Justinian. Ele au rodit si au dat in parga. E vremea unui popas de bucurii pentru toti cei ce s-au ostenit impreuna spre slava lui Dumnezeu si spre binele intregii obsti ortodoxe. Dar in primul rand, e vremea de bucurie a Semanatorului, care sta de veghe, ca, an de an si veac de veac, roadele sa fie tot mai imbelsugate, pentru a-i face pe toti partasi de ele, spre dobandirea imparatiei cerurilor.
Preot Profesor Liviu Stan