La 1 septembrie, în prima zi a anului liturgic, Biserica face pomenirea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul. În şedinţa de lucru din 9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea Cuviosului Dionisie Exiguul, cel Smerit sau Neînsemnat, părintele erei creştine şi al dreptului bisericesc. Datorită acestui teolog străromân, originar din Dobrogea, spunem astăzi că suntem în anul 2009 „după Hristos“, întrucât el a propus numărarea anilor începând cu Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, metodă acceptată în întreaga lume prin intermediul calendarelor iulian şi gregorian.
Datele biografice despre Sfântul Dionisie sunt destul de sărace, unele detalii despre viaţa şi obârşia sa dobrogeană reieşind din scrierile prietenului său, istoricul bisericesc Casiodor, sau din corespodenţa purtată cu monahii sciţi conaţionali. Născut în jurul anului 470 în Sciţia Mică, a îmbrăţişat de tânăr viaţa monahală în una dintre mănăstirile eparhiei Tomisului. Între primii săi dascăli s-a numărat un călugăr cu numele Petru, probabil egumenul mănăstirii dobrogene de metanie a sfântului, ajuns ulterior episcop. Acestuia, Cuviosul Dionisie îi aduce un prinos de recunoştinţă în prefaţa traducerii „Epistolei sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie“: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Venerabile Părinte şi podoabă aleasă a învăţătorilor lui Hristos, şi am mereu înaintea ochilor minţii râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiaţi cu mine când eram copil, râvnă pe care nici spaţiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu că nu pot să V-o dau la înălţimea cuvenită“. Căutând să aprofundeze teologia de care fusese atras în Dobrogea, se îndreaptă către Orient, la Mormântul Domnului, apoi în Asia Mică, pentru a se stabili la o mănăstire din Constantinopol. Bun cunoscător al limbilor greacă şi latină, a fost trimis în Italia, la cererea papei Ghelasie de a primi un traducător al canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi al unor opere patristice răsăritene.
În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma, intrând în Mănăstirea „Sfânta Anastasia“ de la poalele Palatinului, unde se remarcă drept traducător renumit din greacă în latină. Totodată, predă dialectica la catedra Universităţii Vivarium din Calabria, loc în care leagă o frumoasă prietenie cu Casiodor. Din cuvintele lui Casiodor reiese că Dionisie era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al Dogmaticii, înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau; mânca rar şi atunci lucruri obişnuite, ştia să se abţină în mijlocul plăcerilor, la mesele trupeşti ştia să aducă întotdeauna mâncări duhovniceşti, dar participa şi la conversaţii nebisericeşti, răspundea strălucit la orice întrebare i se punea. În el era multă simplitate împreună cu înţelepciune, smerenie împreună cu învăţătură, moderaţie împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul dintre cei din urmă slujitori, deşi era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor.“ La Roma a lucrat sub ascultarea a zece papi, începând cu Atanasie al II-lea (496-498) şi încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555). Este locul unde va fi primit harul Sfintei Taine a Preoţiei, întrucât în documentele sinodului roman convocat la 1 martie 499 de papa Simachus semnează „Dionysius presbyter Aemilianae“.
Situaţia Bisericii Romei de la începutul secolului al VI-lea era destul de tulbure. Între Bisericile surori, cea răsăriteană şi cea apuseană, se declarase, de două decenii, „schisma acachiană“, cauzată de greşita interpretare a învăţăturilor de credinţă stabilite de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Împăcarea avea să se întâmple abia la 28 martie 519, prin intervenţia împăratului bizantin Justin I (518-527). Nici situaţia internă nu era una stabilă, vacantarea scaunului pontifical în anul 498 dând naştere unor lupte de culise pentru alegerea noului suveran. Cuviosul Dionisie, martor al acestor evenimente, teolog ce experiase Ortodoxia capadociană şi alexandrină sau mistica siriacă şi sinaitică, dar şi rigorismul latin, căuta să readucă liniştea în Biserică. Cunoscând că neînţelegerile pornesc de la unele hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice, greşit înţelese în Apus, acesta şi-a propus să descopere latinilor în limba lor scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei. A ales opera acestui sfânt alexandrin întrucât echivala, ca fond, cu hotărârile hristologice ale Sinodului de la Calcedon referitoare la realitatea dintre cele două naturi ale Dumnezeului-Om Iisus Hristos şi raportul dintre ele. Traducerea „Epistolei sinodale“ a Sfântului Chiril este precedată de o prefaţă în care justifică alegerea învăţăturii apostolice „a unui atât de mare învăţat, pe care grecii o cunosc de mult foarte bine, nu însă şi latinii“. Pentru o deplină înţelegere a teologiei ortodoxe, a adăugat traduceri în latină ale „Epistolei lui Proclu al Constantinopolului către armeni“ (o predică despre cinstirea Maicii Domnului) şi tratatul „Despre crearea omului“ al Sfântului Grigorie de Nyssa. De asemenea, a tradus canoanele emise de Sfinţii Părinţi la primele patru Sinoade Ecumenice şi a editat „Decretele pontificale“, punând, astfel, baza Dreptului canonic apusean.
O altă problemă a Bisericii Romei era data sărbătoririi Sfintelor Paşti. Stabilirea datei pascale fusese încredinţată de Sinodul I Ecumenic de la Niceea Bisericii din Alexandria Egiptului, însă romanii se îndepărtaseră de această tradiţie. În anul 525, într-o lucrare intitulată „Cartea despre Paşti“, Cuviosul Dionisie argumentează adoptarea de către apuseni a datinei alexandrine. Totodată, adaugă o pascalie în completarea Sfântului Chiril cu datele Sfintelor Paşti pentru anii 532-626. Documentarea pentru stabilirea datei pascale, la cererea papei, a făcut ca Dionisie să aibă acces la studiul calendaristicii. Bun cunoscător al astronomiei, ştiinţă deprinsă în timpul uceniciei la Alexandria, el a propus numărătoarea anilor „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Diocleţian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru.“ Era creştină astfel întemeiată a intrat în vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creştină.
La vremea bătrâneţilor, Cuviosul Dionisie trimitea către „venerabilii domni şi fraţi prea iubiţi Ioan şi Leonţiu“ din Dobrogea o traducere în a cărei prefaţă scria: „Poate pare lucru nou celor neştiutori că Sciţia, care se arată îngrozitoare prin frig şi în acelaşi timp prin barbari, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o cunoaştere din naştere, ci mi l-a arătat şi experienţa. Se cunoaşte că acolo, într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului şi am fost învrednicit să văd viaţa cerească în trup fragil a prea fericiţilor Părinţi, cu care acea regiune se slăveşte ca de o rodire duhovnicească deosebită. Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici unei griji lumeşti şi puteau spune cu Apostolul: «Cetatea noastră este în ceruri». Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi...“.
Cuviosul Dionisie cel Smerit „a murit în mireasma sfinţeniei“ pe la anul 545, în Italia. Numindu-se pe sine „Exiguus“, adică „smerit“, s-a înălţat, iar Biserica, pe cel ce-şi spunea „neînsemnat“, l-a însemnat în calendar în rândul sfinţilor, oferindu-i viaţa de credinţă, smerenie şi dragoste faţă de Dumnezeu drept pildă de urmat. Casiodor îi adresa, încă din timpul vieţii, cuvinte de invocare, asemenea unui sfânt canonizat: „Să mijlocească pentru noi, el care obişnuia să se roage împreună cu noi, ca să putem fi ajutaţi acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriţi aici pe pământ.“ (articol de Alexandru BRICIU)
Sursa: ziarullumina.ro
Datele biografice despre Sfântul Dionisie sunt destul de sărace, unele detalii despre viaţa şi obârşia sa dobrogeană reieşind din scrierile prietenului său, istoricul bisericesc Casiodor, sau din corespodenţa purtată cu monahii sciţi conaţionali. Născut în jurul anului 470 în Sciţia Mică, a îmbrăţişat de tânăr viaţa monahală în una dintre mănăstirile eparhiei Tomisului. Între primii săi dascăli s-a numărat un călugăr cu numele Petru, probabil egumenul mănăstirii dobrogene de metanie a sfântului, ajuns ulterior episcop. Acestuia, Cuviosul Dionisie îi aduce un prinos de recunoştinţă în prefaţa traducerii „Epistolei sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie“: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Venerabile Părinte şi podoabă aleasă a învăţătorilor lui Hristos, şi am mereu înaintea ochilor minţii râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiaţi cu mine când eram copil, râvnă pe care nici spaţiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu că nu pot să V-o dau la înălţimea cuvenită“. Căutând să aprofundeze teologia de care fusese atras în Dobrogea, se îndreaptă către Orient, la Mormântul Domnului, apoi în Asia Mică, pentru a se stabili la o mănăstire din Constantinopol. Bun cunoscător al limbilor greacă şi latină, a fost trimis în Italia, la cererea papei Ghelasie de a primi un traducător al canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi al unor opere patristice răsăritene.
În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma, intrând în Mănăstirea „Sfânta Anastasia“ de la poalele Palatinului, unde se remarcă drept traducător renumit din greacă în latină. Totodată, predă dialectica la catedra Universităţii Vivarium din Calabria, loc în care leagă o frumoasă prietenie cu Casiodor. Din cuvintele lui Casiodor reiese că Dionisie era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al Dogmaticii, înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau; mânca rar şi atunci lucruri obişnuite, ştia să se abţină în mijlocul plăcerilor, la mesele trupeşti ştia să aducă întotdeauna mâncări duhovniceşti, dar participa şi la conversaţii nebisericeşti, răspundea strălucit la orice întrebare i se punea. În el era multă simplitate împreună cu înţelepciune, smerenie împreună cu învăţătură, moderaţie împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul dintre cei din urmă slujitori, deşi era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor.“ La Roma a lucrat sub ascultarea a zece papi, începând cu Atanasie al II-lea (496-498) şi încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555). Este locul unde va fi primit harul Sfintei Taine a Preoţiei, întrucât în documentele sinodului roman convocat la 1 martie 499 de papa Simachus semnează „Dionysius presbyter Aemilianae“.
Situaţia Bisericii Romei de la începutul secolului al VI-lea era destul de tulbure. Între Bisericile surori, cea răsăriteană şi cea apuseană, se declarase, de două decenii, „schisma acachiană“, cauzată de greşita interpretare a învăţăturilor de credinţă stabilite de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Împăcarea avea să se întâmple abia la 28 martie 519, prin intervenţia împăratului bizantin Justin I (518-527). Nici situaţia internă nu era una stabilă, vacantarea scaunului pontifical în anul 498 dând naştere unor lupte de culise pentru alegerea noului suveran. Cuviosul Dionisie, martor al acestor evenimente, teolog ce experiase Ortodoxia capadociană şi alexandrină sau mistica siriacă şi sinaitică, dar şi rigorismul latin, căuta să readucă liniştea în Biserică. Cunoscând că neînţelegerile pornesc de la unele hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice, greşit înţelese în Apus, acesta şi-a propus să descopere latinilor în limba lor scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei. A ales opera acestui sfânt alexandrin întrucât echivala, ca fond, cu hotărârile hristologice ale Sinodului de la Calcedon referitoare la realitatea dintre cele două naturi ale Dumnezeului-Om Iisus Hristos şi raportul dintre ele. Traducerea „Epistolei sinodale“ a Sfântului Chiril este precedată de o prefaţă în care justifică alegerea învăţăturii apostolice „a unui atât de mare învăţat, pe care grecii o cunosc de mult foarte bine, nu însă şi latinii“. Pentru o deplină înţelegere a teologiei ortodoxe, a adăugat traduceri în latină ale „Epistolei lui Proclu al Constantinopolului către armeni“ (o predică despre cinstirea Maicii Domnului) şi tratatul „Despre crearea omului“ al Sfântului Grigorie de Nyssa. De asemenea, a tradus canoanele emise de Sfinţii Părinţi la primele patru Sinoade Ecumenice şi a editat „Decretele pontificale“, punând, astfel, baza Dreptului canonic apusean.
O altă problemă a Bisericii Romei era data sărbătoririi Sfintelor Paşti. Stabilirea datei pascale fusese încredinţată de Sinodul I Ecumenic de la Niceea Bisericii din Alexandria Egiptului, însă romanii se îndepărtaseră de această tradiţie. În anul 525, într-o lucrare intitulată „Cartea despre Paşti“, Cuviosul Dionisie argumentează adoptarea de către apuseni a datinei alexandrine. Totodată, adaugă o pascalie în completarea Sfântului Chiril cu datele Sfintelor Paşti pentru anii 532-626. Documentarea pentru stabilirea datei pascale, la cererea papei, a făcut ca Dionisie să aibă acces la studiul calendaristicii. Bun cunoscător al astronomiei, ştiinţă deprinsă în timpul uceniciei la Alexandria, el a propus numărătoarea anilor „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Diocleţian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru.“ Era creştină astfel întemeiată a intrat în vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creştină.
La vremea bătrâneţilor, Cuviosul Dionisie trimitea către „venerabilii domni şi fraţi prea iubiţi Ioan şi Leonţiu“ din Dobrogea o traducere în a cărei prefaţă scria: „Poate pare lucru nou celor neştiutori că Sciţia, care se arată îngrozitoare prin frig şi în acelaşi timp prin barbari, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o cunoaştere din naştere, ci mi l-a arătat şi experienţa. Se cunoaşte că acolo, într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului şi am fost învrednicit să văd viaţa cerească în trup fragil a prea fericiţilor Părinţi, cu care acea regiune se slăveşte ca de o rodire duhovnicească deosebită. Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici unei griji lumeşti şi puteau spune cu Apostolul: «Cetatea noastră este în ceruri». Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi...“.
Cuviosul Dionisie cel Smerit „a murit în mireasma sfinţeniei“ pe la anul 545, în Italia. Numindu-se pe sine „Exiguus“, adică „smerit“, s-a înălţat, iar Biserica, pe cel ce-şi spunea „neînsemnat“, l-a însemnat în calendar în rândul sfinţilor, oferindu-i viaţa de credinţă, smerenie şi dragoste faţă de Dumnezeu drept pildă de urmat. Casiodor îi adresa, încă din timpul vieţii, cuvinte de invocare, asemenea unui sfânt canonizat: „Să mijlocească pentru noi, el care obişnuia să se roage împreună cu noi, ca să putem fi ajutaţi acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriţi aici pe pământ.“ (articol de Alexandru BRICIU)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu