RECENZIE

Johann SCHNEIDER, Ecleziologia organică a mitropolitului Andrei Şaguna şi fundamentele ei biblice, canonice şi moderne, trad. din germană de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008, 305 p. (Iulian Mihai L. Constantinescu)


În anul 2008 a apărut la prestigioasa editură Deisis, traducerea românească a tezei de doctorat Der Hermannstädter Metropolit Andrei von Şaguna Reform und Erneuerung der orthodoxen Kirche in Siebenbürgen und Ungarn nach 1848 (Studia Transylvanica, Band 32), Böhlau Verlag, Köln Weimar Wien, 2005, uşor modificată, a teologului evanghelic luteran Johann Schneider, originar din Moşna (Transilvania), însă stabilit în Germania. Teza de doctorat a fost susţinută în 2004 la Universitatea din Erlangen, având drept coordonator pe profesorul K. Ch. Felmy, personalitate care s-a impus în peisajul teologiei ortodoxe prin contribuţia sa ştiinţifică, chiar şi în ortodoxia românească prin traducerea diferitelor sale lucrări. De fapt, după cum însuşi autorul afirmă în cuvântul înainte: „Impulsul decisiv pentru preocuparea ştiinţifică pentru Andrei Şaguna îl datorez îndelungatului titular al catedrei de istoria şi teologia Răsăritului creştin de la Facultatea evanghelică din Erlangen, profesorul Karl Christian Felmy (Effeltrich)” (p. 7). Prezenta lucrare a dobândit forma ei finală prin studiile şi cercetările ştiinţifice ale autorului în bibliotecile din România, Serbia şi Anglia, dar şi prin experienţa dobândită alături de profesori precum Fairy von Lilienfeld, Karin Wildt, Jeniffer Wasmuth sau prin indicaţiile profesorului doc. Peter Plank.
Această lucrare este de mare importanţă şi de actualitate, având în vedere sursele sale bibliografice pentru cunoaşterea aprofundată a vieţii şi activităţii mitropolitului Andrei Şaguna, fiind explicate detaliat direcţiile activităţii mitropolitului Şaguna, care, a pus în legătură reînvierea diecezei cu trebuinţele Bisericii, cu mântuirea poporului şi cu spiritul timpului. Astfel, în aprilie 1848, Andrei Şaguna a fost sfinţit episcop al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, în catedrala Mitropoliei din Carloviţ, cu acest prilej episcopul Andrei rostind un discurs care trasează direcţiile activităţii sale, mai precis conturează un adevărat program reformator al Bisericii Ortodoxe pe baza Sfintei Scripturi şi a dreptului canonic: „Se cere de la mine ca, prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecezei noastre transilvane, şi reînvierea aceasta să corespundă trebuinţei Bisericii, mântuirii poporului şi spiritului timpului” (cum preciza autobiograful mitropolitului Şaguna, N. Popea, Archiepiscopul şi metropolitul Andreiu baron de Şaguna, Sibiiu, 1879, pp. 37-38). Aceste direcţii ale activităţii lui Şaguna au constituit şi direcţiile modului de redactare a lucrării, prin evidenţierea în cadrul celor 8 capitole şi a numeroaselor subcapitole a vieţii şi activităţii mitropolitului Andrei Şaguna, astfel: cap. 1: Introducre; cap. 2: Andrei Şaguna – o biografie; cap. 3: Sfânta Scriptură – bază a gândirii teologice şi a a cţiunii bisericeşti ale lui Andrei Şaguna; cap. 4: Biserica – organism viu; cap. 5: Liniile principale ale ecleziologiei mitropolitului Şaguna; cap. 6: Concretizări ale reformelor lui Şaguna – exemplul formării preoţilor şi învăţătorilor; cap. 7: Evaluare critică şi prospectivă; cap. 8: Izvoare şi bibliografie.
Johann Schneider, după cum menţionează Părintele Mircea Păcurariu, este al doilea străin, după Keith Hitchins, care a fost preocupat de personalitatea şi de întreaga contribuţie teologic-canonică a marelui ierarh al ortodocşilor transilvăneni, fiind de fapt şi primul care evidenţiază şi aspectele canonice ale operei sale. Era de aşteptat numai dacă avem în vedere ce a însemnat Sibiul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum şi implicarea actică a mitropolitului-canonist Andrei Şaguna la naşterea şi dezvoltarea ştiinţei academice a Dreptului canonic în spaţiul ortodox în secolul al XIX-lea. Pe lângă sublinierea bine fundamentată a activităţii naţional-politice a mitropolitului Şaguna, J.Schneider pune un accent deosebit pe principiile ecleziologice, biblice şi canonice care au fundamentat opera de organizare pe baza Statutului Organic a Bisericii din Transilvania şi Ungaria, respectiv restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei.
Încă din Introducere (cap. 1) cititorul se poate familiariza cu întregul context al venirii lui Şaguna la Sibiu, cu condiţiile materiale ale operei şaguniene, dar şi cu aprecierile şi criticile adversarilor activităţii sale, nefiind uşor a impune în acea perioadă viziunea sa legalistă şi păzirea adevărului revelat păstrat în Sfânta Scriptură, alături de Dreptul canonic al Bisericii. După cum arătam mai sus, autorul subliniază foarte precis că Şaguna are ca centru şi punct de plecare în activitatea sa, Biserica, trebuinţele Bisericii, fiind deosebit de important să se înţeleagă liniile principale ale ecleziologiei mitropolitului. Într-o vreme tulbure din punct de vedere politic, când trebuia să existe o rezistenţă împotriva spiritului necreştinesc al timpului la care contribuiseră din plin şi legile austriece din mai 1868, mântuirea poporului ortodox transilvănean în Biserică era însoţită în gândirea mitropolitului Şaguna de emanciparea naţională, înţelegându-se aici prin spiritul timpului o conlucrare activă, în spaţiul bisericesc, a tuturor membrilor Bisericii, deci şi a laicilor la conducerea şi administrarea Bisericii (întărirea principiului canonic constituţional bisericesc pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii). Ocârmuirea lui Şaguna şi organizarea bisericească din acest ţinut greu încercat, în acest context, nu se puteau întemeia decât pe „Cartea Cârmă” a Ortodoxiei (gr. Pédalion), adică pe colecţia de canoane şi de legi bisericeşti deosebit de importantă pentru perioada post-bizantină, întocmită de călugării Nicodim Aghioritul şi Agapie (sec. XVIII) şi care a fost tradusă în limba poporului de învăţatul mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi şi publicată la Neamţ în 1844, dar şi pe valoroasele comentarii ale canoniştilor clasici ai secolului al XII-lea, Teodor Balsamon, Ioan Zonaras şi Alexie Aristenos, publicate în Sintagma ateniană, în 6 volume, în perioada 1852-1859, la Atena, de renumiţii profesori G. A. Rallis şi M. Potlis.
Starea de decădere a eparhiei găsită de Şaguna în Transilvania, l-a determinat să treacă la o adevărată reformă în spiritul învăţăturii de credinţă, a normelor religios-morale, dar şi a rânduielilor canonice, mai precis, după cum însuşi mitropolitul afirma, la o reconsiderare şi revalorizare a doctrinei canonice a Bisericii Ortodoxe, creându-se toate condiţiile pentru reactivarea mitropoliei. Deşi apreciată implicarea activă a mitropolitului Şaguna în reorganizarea eparhiei, în implicarea laicilor în organismele decizionale colegiale, crearea de şcoli confesionale, tipărirea de cărţi şi încurajarea activităţii învăţătoreşti în Biserică, totuşi din cauza activităţii sale de ilustru diplomat în viaţa politică, a fidelităţii sale excesive faţă de monarhia austriacă, reprezentând numai interesele românilor ca ortodocşi la Viena, nu şi identitatea naţională a românilor, mitropolitul Şaguna a fost aspru criticat de intelectualii vremii, chiar şi după moartea sa.
Pe lângă direcţiile activităţii marelui mitropolit şi aspectele privind receptarea ideilor sale reformatoare, în introducere, autorul ne mai prezintă o serie de întrebări legate de personalitatea şi lucrarea mitropolitului Şaguna la care va răspunde pe parcursul lucrării, precum şi metoda cercetării, caracteristicile literare ale publicaţiilor lui Şaguna, metoda prezentării şi scopul expunerii, acesta din urmă fiind: „desfăşurarea în contextul ei istoric şi evaluarea critică a ecleziologiei organice receptate şi fundamentate original de Şaguna” (p. 45).
În capitolul 2, autorul prezintă biografia mitropolitului de la Sibiu, contextul activităţii sale care-i influenţează opera sa literară şi pastorală. „Nu e vorba de o biografie cuprinzătoare care să trateze în detaliu fiecare pas din existenţa celui mai faimos ierarh ortodox din monarhia habsburgică” (p. 47). Era de fapt imposibil de realizat aceasta într-o lucrare, având în vedere vasta literatură privind biografia mitropolitului, autorul marcând în lucrarea de faţă evoluţia sa, pornind de la copilăria sa, abordând perioada studiilor sale gimnaziale şi universitare la Pesta, formarea sa bisericească şi activitatea sa intelectuală ca profesor la Carloviţ şi Vîrşeţ, spiritul timpului său şi jurisdicţiile bisericeşti din regiune în contextul liberalismului şi mişcărilor de emancipare din jurul anului 1848, care au caracterizat aspiraţiile politice ale secolului al XIX-lea, mişcarea de autonomie catolică din acea vreme, iar în finalul capitolului venirea lui Şaguna la Sibiu ca vicar general şi apoi activitatea sa ca episcop şi mitropolit al românilor ortodocşi din Ardeal şi Ungaria, poziţia sa canonică în unele probleme cu implicaţii canonice ale vremii, relaţiile sale bisericeşti cu celelalte mitropolii ale românilor ortodocşi, din Moldova şi Ţara Românească şi ultimii săi ani de viaţă.
Partea cea mai importantă a prezentei lucrări din perspectiva disciplinei Dreptului canonic, la temelia căreia s-a aflat şi canonistul ierarh Andrei Şaguna prin opera sa sitematică de drept canonic, este capitolul 3: Sfânta Scriptură – bază a gândirii teologice şi a a cţiunii bisericeşti ale lui Andrei Şaguna, autorul lucrării readucând în lumină şi la locul cuvenit Opera canonică a lui Andrei Şaguna (pp. 185-208), lucrările sale canonice şi poziţia canonică a mitropolitului în unele probleme specifice acelei perioade, unele cu implicaţii canonice la nivel interortodox, în contextul unui secol de căutări şi de mari tensiuni de ordin socio-politic şi cultural. Pe lângă prezentarea Bibliei de la Sibiu şi a controversei iscate între mitropolitul Şaguna şi Ion Heliade Rădulescu pe tema traducerii Bibliei de către acesta din urmă la Paris, se remarcă pentru studiul Dreptului canonic, în acest capitol, un subcapitol numit: Sfânta Scriptură şi dreptul sau unica Lege a lui Dumnezeu în Biserică, în care autorul expune sistematic atitudinea lui Şaguna faţă de tradiţie şi obicei în contextul vremii, precum şi noţiunea de lege în accepţiunea şaguniană, însuşi Şaguna accentuând preeminenţa Sfintei Scripturi faţă de rânduielile Părinţilor, iar Legea lui Dumnezeu include atât Biblia, cât şi dreptul canonic (p. 182). De remarcat este aici subcapitolul privind Opera canonică a lui Andrei Şaguna (p. 185), însăşi punerea în practică a viziunii sale reformatoare presupunea existenţa unui manual sistematizat de drept canonic, pentru ca preoţii şi credincioşii să cunoască bazele Bisericii, adică principiile canonice şi normele canonice care configurează un comportament etalon al credincioşilor, fiind prospective şi teleologice, pentru ca acţiunile lor să fie apreciate pozitiv prin raportare la învăţătura biblică a Bisericii şi la normele ei religios-morale. Aici, autorul lucrării prezintă primul manual de drept canonic, anume Elementele dreptului canonic (1854, ediţia a doua 1855), care, prin lipsa precizării surselor folosite, a constituit un subiect de controverse privind originalitatea lui, criticile fiind foarte virulente din partea canonistului catolic Friedrich Heinrich Vering (1833-1896), critici însuşite şi de avocatul vienez Joseph Zishman, care pretindeau că acest manual era o prelucrare a lucrării sârbo-latine a lui Euthymius Joannovich, Principia iuris ecclesiastici veteris orthodoxe ecclesiae secundum comune Directorium, în două volume, Novi Sad 1841, 1847. Structura acestei lucrări a lui Şaguna, asemănătoare celei a lui Joannovich, i-au determinat pe aceşti canonişti să susţină dependenţa sa de a canonistului sârb, însă trebuie avut în vedere că Andrei Şaguna cunoştea foarte bine sistematica Instituţiilor lui Iustinian, prezentă în canonistica occidentală, spre exemplificare primul capitol Despre feţe, fiind traducerea literară a lui Peri prosopa a lui Iustinian. Cu toate că au existat voci care au susţinut întemeiat originalitatea acestui manual destinat seminariilor (ex. Constantin Secelea), autorul acestei lucrări, plecând de la faptul că Şaguna ar fi cunoscut lucrarea lui Joannovich, prin invocarea unor asemănări subliniate chiar şi de Secelea, conchide că manualul şagunian este dependent de cel sârbo-latin, amândouă fiind finalmente destinate seminariilor preoţeşti sârbeşti şi româneşti, fără pretenţii de originalitate.
Cu toate acestea, o lucrarea canonică foarte importantă a lui Şaguna, de la a cărei apariţie s-au împlinit în 2008, 150 de ani (1868-2008), este Compendiul de Drept Canonic, operă pe deplin originală apărută în limba română la Sibiu şi în traducere germană. Acest compendiu este structurat în aşa fel încât se face distincţie între Dreptul canonic intern şi extern, corespunzând distincţiei occidentale, necriticabilă în Orientul ortodox, întrucât, aşa cum afirma şi episcopul de Zara Dalmaţiei, canonistul Nicodim Milaş, nu exista o sistematică recunoscută a dreptului canonic (oriental), ci fiecare autor de astfel de lucrări canonice îşi structura materialul după propria sa concepţie (p. 189, nota 195). Sursele principale ale acestui Compendiu pot fi presupuse, după cum precizează autorul (p. 190), avându-se în vedere catalogul bibliotecii mitropolitului Şaguna. Faptul că mitropolitul ardelean a fost elogiat de Evangelische Kirchenzeitung din Berlin, ca un „bărbat de nobilă libertate şi bunătate a inimii” (p. 192), un ziar evanghelic prusac, i-a făcut pe unii romano-catolici să-l acuze pe Şaguna de tendinţe „protestantizante”, însă critica Compendiului în literatura canonică romano-catolică trebuie bine situată în timp, după cum bine apreciază autorul (p. 192).
Pe lângă descrierea ediţiei ruseşti a Compendiului (1870-1872), autorul prezintă o altă lucrare şaguniană, Enchiridionul (1871), apreciată de mitropolitul Şaguna însuşi, drept cea mai importantă lucrare a sa, în prefaţa lucrării Şaguna arătând cele opt principii canonice care sunt în viziunea sa un adevărat program legat de prezent al deptului canonic (p. 197). Astfel, Andrei Şaguna în Enchiridionul său a formulat principii călăuzitoare care să servească drept fundament pentru reactivarea mitropoliei Ardealului, fără a putea spune, aşa cum susţine autorul, că Şaguna nu a intenţionat o sistematizare a dreptului canonic răsăritean (p. 198), pentru că tocmai prin asta s-a remarcat, adică prin contribuţia sa la geneza ştiinţei academice a Dreptului canonic, specifică secolului al XIX-lea. Sursele Enchiridionului rămân cele clasice, adică Pidalionul lui Nicodim Aghioritul şi Sintagma ateniană a profesorilor G. A. Rallis şi M. Potlis, care cuprinde comentariile canoniştilor clasici ai secolului al XIX, cărora Şaguna le-a preluat comentariile, uneori criticându-le, cum este cazul comentariului lui Balsamon la canonul 31 apostolic privind dreptul patriarhului ecumenic, întemeiat pe obicei, de a avea stavropighii, sustrase jurisdicţiei episcopului locului, susţinând că „lucrul nedrept nu devine drept prin aceea că a fost practicat multă vreme” (p. 199).
Este de precizat faptul că Johann Schneider, în această lucrare, apreciază valoarea celor două opere canonice şaguniene, Compendiul şi Enchiridionul, arătând că ele au fost reeditate şi după moartea lui Şaguna, prin ele mitropolitul românilor ortodocşi din Ardeal reuşind să pună „bazele unui învăţământ reglementat în dreptul canonic şi a pus sub ochii preoţilor şi laicilor ortodocşi necesitatea şi rostul studiului dreptului canonic” (p. 200).
În finalul capitolului se arată modul în care Şaguna înţelegea sensul ethnos-ului în canonul 34 apostolic, prin care el fundamenta reactivarea mitropoliei româneşti separată de Carloviţ şi replicile sale la împotrivirea episcopului Eugeniu Hacman de la Cernăuţi şi a lui Raiacici de la Carloviţ.
În capitolele 4, 5, 6 şi 7 autorul subliniază înţelegerea şaguniană „organică” a Bisericii, Şaguna identificând Trupul lui Hristos cu organismul viu al Bisericii, în care clerul şi laicii conlucrează armonios sub capul Hristos. Mântuitorul este prezent în Biserica Sa prin cuvântul Scripturii, iar în chip mijlocit prin dreptul canonic. Participarea activă a laicilor la exercitarea puterii bisericeşti, implicarea lor în alegerea preoţilor şi a episcopilor, precum şi a conlucrării lor în organismele bisericeşti, realităţi susţinute şi încurajate de mitropolitul Şaguna, au fost evidenţiate în contextul european al timpului, când liberalii revendicau „alegerea constituţiilor şi a participării cetăţenilor la deciziile politice” (p. 265). În acest context, mitropolitul ardelean s-a remarcat prin deschiderea sa spre ideile timpului, încercând să le legitimeze biblic, dogmatic şi canonic, „intervenţia sa în favoarea dreptului de conlucrare al laicilor în Biserică n-au rămas teologumene izolate ale unui mitropolit ardelean, ci au găsit în Ortodoxia secolelor XIX şi XX o aprobare entuziastă, dar şi o critică severă” (p. 267). Autorul încheie lucrarea sa prin sublinierea semnificaţiei reformelor şaguniene pentru Biserica Ortodoxă Română, subliniind un fapt relevant astăzi: „O receptare reflectată a ecleziologiei organice a lui Şaguna ar putea conduce poate la depăşirea celor trei biserici paralele (a episcopilor, a preoţilor şi monahilor, şi a laicilor) existente azi în Biserica Ortodoxă Română, fără a ignora limitele şi aporiile ei. Pe lângă aceasta, o Biserică Ortodoxă liberă ar putea depăşi simbioza între religie şi politică veche de decenii şi triumfalismul bisericesc al Ortodoxiei în România şi reda Bisericii Ortodoxe darul ei profetic” (p. 271).
Izvoarele şi vasta bibliografie, stilul clar, plăcut şi comprehensibil, documentarea aprofundată a evenimentelor cu caracter istoric şi revalorizarea operei canonice a mitropolitului Andrei Şaguna, pe lângă actualitatea practică a temei, recomandă această lucrare, a teologului Johann Schneider, tuturor teologilor, istoricilor şi canoniştilor pentru o redescoperire în actualitate a tezaurului nepieritor al operei celui mai mare mitropolit ortodox al românilor ardeleni.