Cuvânt de binecuvântare al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Al IV-lea Congres naţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Patriarhia Română, cu titlul Cercetarea teologică – aprofundare a cunoaşterii credinţei şi vieţii Bisericii, Palatul Patriarhiei, Bucureşti, 27 septembrie 2010:
1. Teologia - ştiinţă a mântuirii şi a vieţii veşnice
Teologia este vorbire a oamenilor despre Dumnezeu, bazată pe vorbirea lui Dumnezeu cu oamenii (Revelaţie). Mai precis, teologia este ştiinţă despre Dumnezeu, bazată pe Revelaţia lui Dumnezeu către oameni. Iar punctul culminant al Revelaţiei divine este Persoana Fiului şi Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. Dumnezeu-Cuvântul sau Logosul divin este de la începutul lumii tainic prezent în „cuvintele” tăcute, dar luminoase ale naturii: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” – constată Psalmistul (Ps. 18, 1), iar Apostolul neamurilor îl confirmă arătând că făpturile sau creaturile văzute trimit la însuşirile nevăzute ale Creatorului universului, la Dumnezeu Cel nevăzut, Făcătorul cerului şi al pământului: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Romani 1, 20). Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut mai cunoscut oamenilor, prin oameni aleşi ai Săi şi prin oameni inspiraţi care au consemnat Revelaţia divină în Sfintele Scripturi: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27).
Revelaţia divină prin făpturi şi prin Scripturi se împlineşte şi culminează în Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut Om, în Iisus Hristos (cf. Evrei 1, 1-2). Care ne descoperă că Dumnezeu nu este o singurătate veşnică, ci o comuniune de viaţă veşnică şi iubire veşnică: Sfânta Treime, iar omenirea este chemată să participe veşnic la această iubire veşnică (cf. Ioan 1, 14; 14, 11; 15, 26).
Aşadar, scopul sau finalitatea Revelaţiei divine este participarea oamenilor la fericita viaţă veşnică a lui Dumnezeu, adică mântuirea lor. Ca atare, teologia ca tâlcuire a Revelaţiei divine sau ca “explicitare a planului lui Dumnezeu de îndumnezeire a omului” – cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, este ştiinţa mântuirii şi a vieţii veşnice, descoperită în Iisus Hristos, Fiul Tatălui ceresc, şi comunicată oamenilor prin Duhul Sfânt în Biserică. Iar viaţa veşnică este cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat, Cel descoperit de Hristos (cf. Ioan 17, 3).
În acest sens, teologia are ca temelie şi centru al ei Revelaţia divină, iar ca finalitate realizarea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu în viaţa sacramentală şi în lucrarea pastorală şi misionară a Bisericii în lume.
2. Cercetarea teologică este necesară pentru studiul academic şi folositoare vieţii Bisericii
A cerceta, în limba română, înseamnă: a căuta să afle, a studia, a se informa mai bine, a investiga. În acest sens, aplicată la studiul teologic academic, cercetarea este o necesitate, întrucât prin ea se realizează o aprofundare sau o lărgire a cunoaşterii teologice, o îmbogăţire şi o înnoire a ei. Întrucât Revelaţia divină este consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, ambele fiind păstrate şi interpretate de-a lungul veacurilor de către Sfânta Biserică, înţeleasă ca Trup tainic al lui Hristos, arvună şi icoană profetică a Împărăţiei cerurilor, teologia ca explicitare a Revelaţiei divine are un vast câmp de cercetare, şi anume Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi viaţa concretă a Bisericii. Mai precis, toate disciplinele teologice: biblice, istorice, sistematice şi practice au nevoie de cercetare ca aprofundare a cunoaşterii credinţei şi vieţii Bisericii în lucrarea sa mântuitoare în istorie şi în contemporaneitate. Fără cercetare, studiul teologiei devine monoton, repetitiv, superficial, stereotipic şi static. Prin cercetare nu doar se confirmă şi se nuanţează ceea ce se cunoaşte deja în teologie, ci se pot găsi conexiuni şi sensuri noi ale textelor vechi sau legături noi între disciplinele teologice clasice, adesea prea izolate unele de altele în teologia scolastică. De asemenea, se deschid alte perspective de-a prezenta în mod creator noi sensuri spirituale ale legăturii dintre textul sacru al Scripturii şi al Tradiţiei şi contextul socio-cultural al timpului prezent, aşa cum vedem în opera teologică a Părintelui Stăniloae. În teologia sa, relaţionarea Scriptură - Tradiţie Patristică - gândire teologică şi filosofică contemporană a condus la o sinteză teologică creatoare, care evidenţiază actualitatea sau dinamica Tradiţiei pentru viaţa şi misiunea Bisericii astăzi, dar şi facilitează comunicarea teologiei ortodoxe cu gândirea filosofică şi cercetarea ştiinţifică din zilele noastre, mai ales dialogul cu ştiinţele universului fizic.
Acest exemplu călăuzitor pentru noi, teologii ortodocşi de astăzi, confirmă adevărul conţinut în cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos când spune: „Orice cărturar cu învăţătură despre Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52), dar şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Cercetaţi totul şi luaţi ce este bun” sau în altă traducere: „Toate să le cercetaţi, ţineţi ce este bine” (1 Tes. 5, 21). Acest din urmă citat ne arată că, de fapt, cercetarea nu este numai studiu, ci şi discernământ sau selectare critică a informaţiilor dobândite. Mai precis, în cercetarea teologică se va reţine ce este folositor pentru mântuire, adică util intensificării credinţei şi comuniunii de viaţă a omului cu Dumnezeu. Prin urmare, înnoirea care rezultă din cercetare ca aprofundare a însuşirii adevărului de credinţă nu trebuie confundată cu inovaţia ca deviere de la dreapta credinţă a Bisericii lui Hristos, aceasta fiind „stâlpul şi temelia adevărului” ( cf. 1 Timotei 3, 15 ).
3. Un câmp de cercetare puţin explorat: istoria şi viaţa parohiilor din Biserica Ortodoxă Română
Anul trecut, 2009, am avut bucuria începutului unei cooperări fructuoase între Patriarhia Română şi Academia Română în elaborarea şi publicarea unei Istorii a monahismului românesc. Proiectul acestei lucrări în trei volume a început să se desfăşoare promiţător şi sperăm că el va continua cu succes în pofida crizei financiare în care ne aflăm acum. De ce este posibilă realizarea acestui proiect care înseamnă o cooperare academică strânsă între cercetători ai diferitelor Institute de cercetare ale Academiei Române şi istorici din Biserica Ortodoxă Română? Pentru că s-a făcut deja de-a lungul a mai multor decenii o cercetare în acest domeniu care permite acum o sinteză credibilă din punct de vedere ştiinţific – academic, necesară pentru cunoaşterea aprofundată a rolului monahismului în viaţa Bisericii şi a societăţii româneşti, mai ales la nivel cultural, social – caritabil şi spiritual patriotic.
Dacă, însă, punem în paralel mănăstirea şi parohia vedem mai bine că ne lipseşte o cercetare sistematică şi aprofundată în domeniul istoriei şi vieţii parohiilor din Biserica Ortodoxă Română. Personal considerăm că rolul acestora a fost şi este unul imens, atât în viaţa Bisericii, cât şi a societăţii.
În acest sens, arhivele parohiilor, acolo unde există, ale centrelor eparhiale şi mitropolitane, arhivele statului şi alte surse de informare se află de mult în aşteptare pentru a fi temeinic cercetate şi valorificate ştiinţific, mai ales că cei mai mulţi profesori de teologie sunt şi preoţi de parohie.
Întâmplător am răsfoit, pe când eram Mitropolit la Iaşi, un număr din revista Biserica Ortodoxă Română de la sfârşitul secolului al XIX-lea (anii 1880 - 1890) şi am fost plăcut surprins să constat seriozitatea preocupărilor conducerii noastre bisericeşti din acea vreme privind organizarea parohiilor, mai ales a celor din mediul urban, datorită exigenţelor timpului respectiv. O cercetare sistematică şi temeinică a istoriei şi vieţii parohiilor româneşti din ţară şi din străinătate, începând cu teze de licenţe, disertaţii de masterat şi teze de doctorat, pe eparhii şi mitropolii sau provincii, ar putea contribui mult la acumularea de informaţii, astfel încât mai târziu să poată fi elaborată şi publicată o Istorie a vieţii parohiilor româneşti.
Desigur, o astfel de lucrare trebuie să cuprindă şi situaţia parohiilor de azi, afectate de emigraţie şi imigraţie, prozelitism eterodox, secularizare, sărăcie şi alţi factori negativi, dar şi influenţate pozitiv de noi metode de pastoraţie şi comunicare, mai ales mediatică, de creativitatea şi abnegaţia multor preoţi şi credincioşi mireni din parohii. Câmpul de cercetare este vast, dar şi cercetătorii ar putea fi mulţi, ţinând cont de faptul că niciodată în istoria sa Ortodoxia românească nu a avut atâtea şcoli de teologie ca astăzi.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trăim bucuria roadelor îmbelşugate ale unei cercetări temeinice, care ar putea venera memoria miilor de preoţi de parohie din trecut şi ar putea inspira şi încuraja viaţa şi activitatea parohiilor de azi, evidenţiind o dată în plus necesara şi frumoasa legătură dintre şcolile de teologie şi parohiile Bisericii noastre.
Binecuvântăm pe toţi participanţii la Al IV-lea Congres naţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Patriarhia Română, organizat în Anul omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti, avânt ca temă principală Cercetarea teologică astăzi. Avem speranţa că lucrările acestui congres naţional teologic vor contribui la consolidarea colegialităţii şi cooperării academice şi la intensificarea comuniunii frăţeşti între Facultăţile de Teologie din Patriarhia Română, care, în noul context european al verificării competenţei şi performanţei academice în domeniul cercetării ştiinţifice, sunt chemate la o activitate de cercetare mai temeinică, astfel încât teologia ortodoxă românească să fie apreciată şi pe plan internaţional.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sursa: www.basilica.ro
1. Teologia - ştiinţă a mântuirii şi a vieţii veşnice
Teologia este vorbire a oamenilor despre Dumnezeu, bazată pe vorbirea lui Dumnezeu cu oamenii (Revelaţie). Mai precis, teologia este ştiinţă despre Dumnezeu, bazată pe Revelaţia lui Dumnezeu către oameni. Iar punctul culminant al Revelaţiei divine este Persoana Fiului şi Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. Dumnezeu-Cuvântul sau Logosul divin este de la începutul lumii tainic prezent în „cuvintele” tăcute, dar luminoase ale naturii: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” – constată Psalmistul (Ps. 18, 1), iar Apostolul neamurilor îl confirmă arătând că făpturile sau creaturile văzute trimit la însuşirile nevăzute ale Creatorului universului, la Dumnezeu Cel nevăzut, Făcătorul cerului şi al pământului: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Romani 1, 20). Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut mai cunoscut oamenilor, prin oameni aleşi ai Săi şi prin oameni inspiraţi care au consemnat Revelaţia divină în Sfintele Scripturi: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27).
Revelaţia divină prin făpturi şi prin Scripturi se împlineşte şi culminează în Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut Om, în Iisus Hristos (cf. Evrei 1, 1-2). Care ne descoperă că Dumnezeu nu este o singurătate veşnică, ci o comuniune de viaţă veşnică şi iubire veşnică: Sfânta Treime, iar omenirea este chemată să participe veşnic la această iubire veşnică (cf. Ioan 1, 14; 14, 11; 15, 26).
Aşadar, scopul sau finalitatea Revelaţiei divine este participarea oamenilor la fericita viaţă veşnică a lui Dumnezeu, adică mântuirea lor. Ca atare, teologia ca tâlcuire a Revelaţiei divine sau ca “explicitare a planului lui Dumnezeu de îndumnezeire a omului” – cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, este ştiinţa mântuirii şi a vieţii veşnice, descoperită în Iisus Hristos, Fiul Tatălui ceresc, şi comunicată oamenilor prin Duhul Sfânt în Biserică. Iar viaţa veşnică este cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat, Cel descoperit de Hristos (cf. Ioan 17, 3).
În acest sens, teologia are ca temelie şi centru al ei Revelaţia divină, iar ca finalitate realizarea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu în viaţa sacramentală şi în lucrarea pastorală şi misionară a Bisericii în lume.
2. Cercetarea teologică este necesară pentru studiul academic şi folositoare vieţii Bisericii
A cerceta, în limba română, înseamnă: a căuta să afle, a studia, a se informa mai bine, a investiga. În acest sens, aplicată la studiul teologic academic, cercetarea este o necesitate, întrucât prin ea se realizează o aprofundare sau o lărgire a cunoaşterii teologice, o îmbogăţire şi o înnoire a ei. Întrucât Revelaţia divină este consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, ambele fiind păstrate şi interpretate de-a lungul veacurilor de către Sfânta Biserică, înţeleasă ca Trup tainic al lui Hristos, arvună şi icoană profetică a Împărăţiei cerurilor, teologia ca explicitare a Revelaţiei divine are un vast câmp de cercetare, şi anume Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi viaţa concretă a Bisericii. Mai precis, toate disciplinele teologice: biblice, istorice, sistematice şi practice au nevoie de cercetare ca aprofundare a cunoaşterii credinţei şi vieţii Bisericii în lucrarea sa mântuitoare în istorie şi în contemporaneitate. Fără cercetare, studiul teologiei devine monoton, repetitiv, superficial, stereotipic şi static. Prin cercetare nu doar se confirmă şi se nuanţează ceea ce se cunoaşte deja în teologie, ci se pot găsi conexiuni şi sensuri noi ale textelor vechi sau legături noi între disciplinele teologice clasice, adesea prea izolate unele de altele în teologia scolastică. De asemenea, se deschid alte perspective de-a prezenta în mod creator noi sensuri spirituale ale legăturii dintre textul sacru al Scripturii şi al Tradiţiei şi contextul socio-cultural al timpului prezent, aşa cum vedem în opera teologică a Părintelui Stăniloae. În teologia sa, relaţionarea Scriptură - Tradiţie Patristică - gândire teologică şi filosofică contemporană a condus la o sinteză teologică creatoare, care evidenţiază actualitatea sau dinamica Tradiţiei pentru viaţa şi misiunea Bisericii astăzi, dar şi facilitează comunicarea teologiei ortodoxe cu gândirea filosofică şi cercetarea ştiinţifică din zilele noastre, mai ales dialogul cu ştiinţele universului fizic.
Acest exemplu călăuzitor pentru noi, teologii ortodocşi de astăzi, confirmă adevărul conţinut în cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos când spune: „Orice cărturar cu învăţătură despre Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52), dar şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Cercetaţi totul şi luaţi ce este bun” sau în altă traducere: „Toate să le cercetaţi, ţineţi ce este bine” (1 Tes. 5, 21). Acest din urmă citat ne arată că, de fapt, cercetarea nu este numai studiu, ci şi discernământ sau selectare critică a informaţiilor dobândite. Mai precis, în cercetarea teologică se va reţine ce este folositor pentru mântuire, adică util intensificării credinţei şi comuniunii de viaţă a omului cu Dumnezeu. Prin urmare, înnoirea care rezultă din cercetare ca aprofundare a însuşirii adevărului de credinţă nu trebuie confundată cu inovaţia ca deviere de la dreapta credinţă a Bisericii lui Hristos, aceasta fiind „stâlpul şi temelia adevărului” ( cf. 1 Timotei 3, 15 ).
3. Un câmp de cercetare puţin explorat: istoria şi viaţa parohiilor din Biserica Ortodoxă Română
Anul trecut, 2009, am avut bucuria începutului unei cooperări fructuoase între Patriarhia Română şi Academia Română în elaborarea şi publicarea unei Istorii a monahismului românesc. Proiectul acestei lucrări în trei volume a început să se desfăşoare promiţător şi sperăm că el va continua cu succes în pofida crizei financiare în care ne aflăm acum. De ce este posibilă realizarea acestui proiect care înseamnă o cooperare academică strânsă între cercetători ai diferitelor Institute de cercetare ale Academiei Române şi istorici din Biserica Ortodoxă Română? Pentru că s-a făcut deja de-a lungul a mai multor decenii o cercetare în acest domeniu care permite acum o sinteză credibilă din punct de vedere ştiinţific – academic, necesară pentru cunoaşterea aprofundată a rolului monahismului în viaţa Bisericii şi a societăţii româneşti, mai ales la nivel cultural, social – caritabil şi spiritual patriotic.
Dacă, însă, punem în paralel mănăstirea şi parohia vedem mai bine că ne lipseşte o cercetare sistematică şi aprofundată în domeniul istoriei şi vieţii parohiilor din Biserica Ortodoxă Română. Personal considerăm că rolul acestora a fost şi este unul imens, atât în viaţa Bisericii, cât şi a societăţii.
În acest sens, arhivele parohiilor, acolo unde există, ale centrelor eparhiale şi mitropolitane, arhivele statului şi alte surse de informare se află de mult în aşteptare pentru a fi temeinic cercetate şi valorificate ştiinţific, mai ales că cei mai mulţi profesori de teologie sunt şi preoţi de parohie.
Întâmplător am răsfoit, pe când eram Mitropolit la Iaşi, un număr din revista Biserica Ortodoxă Română de la sfârşitul secolului al XIX-lea (anii 1880 - 1890) şi am fost plăcut surprins să constat seriozitatea preocupărilor conducerii noastre bisericeşti din acea vreme privind organizarea parohiilor, mai ales a celor din mediul urban, datorită exigenţelor timpului respectiv. O cercetare sistematică şi temeinică a istoriei şi vieţii parohiilor româneşti din ţară şi din străinătate, începând cu teze de licenţe, disertaţii de masterat şi teze de doctorat, pe eparhii şi mitropolii sau provincii, ar putea contribui mult la acumularea de informaţii, astfel încât mai târziu să poată fi elaborată şi publicată o Istorie a vieţii parohiilor româneşti.
Desigur, o astfel de lucrare trebuie să cuprindă şi situaţia parohiilor de azi, afectate de emigraţie şi imigraţie, prozelitism eterodox, secularizare, sărăcie şi alţi factori negativi, dar şi influenţate pozitiv de noi metode de pastoraţie şi comunicare, mai ales mediatică, de creativitatea şi abnegaţia multor preoţi şi credincioşi mireni din parohii. Câmpul de cercetare este vast, dar şi cercetătorii ar putea fi mulţi, ţinând cont de faptul că niciodată în istoria sa Ortodoxia românească nu a avut atâtea şcoli de teologie ca astăzi.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trăim bucuria roadelor îmbelşugate ale unei cercetări temeinice, care ar putea venera memoria miilor de preoţi de parohie din trecut şi ar putea inspira şi încuraja viaţa şi activitatea parohiilor de azi, evidenţiind o dată în plus necesara şi frumoasa legătură dintre şcolile de teologie şi parohiile Bisericii noastre.
Binecuvântăm pe toţi participanţii la Al IV-lea Congres naţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Patriarhia Română, organizat în Anul omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti, avânt ca temă principală Cercetarea teologică astăzi. Avem speranţa că lucrările acestui congres naţional teologic vor contribui la consolidarea colegialităţii şi cooperării academice şi la intensificarea comuniunii frăţeşti între Facultăţile de Teologie din Patriarhia Română, care, în noul context european al verificării competenţei şi performanţei academice în domeniul cercetării ştiinţifice, sunt chemate la o activitate de cercetare mai temeinică, astfel încât teologia ortodoxă românească să fie apreciată şi pe plan internaţional.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sursa: www.basilica.ro
