LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI!!!

SARBATORI FERICITE ALATURI DE CEI DRAGI!

Cu prilejul Marelui Praznic luminos al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, urez tuturor sănătate, bucurii duhovnicești, pace, liniște și nădejdea mântuirii în Hristos Domnul, Cel ce a luat chip smerit de om pentru ca fiecare dintre noi să devină părtaș dumnezeieștii firi! Sărbători fericite tuturor și La mulți și fericiți ani!

Contribuții ale canoniștilor la dezvoltarea Dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe

Lect. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

La români[1], după opera Mitropolitului Andrei Şaguna, s-au impus cu valoroase lucrări sistematice canonişti precum:

- Prof. Constantin Clementie Popovici. Profesorul canonist Constantin Popovici (n. 1846, Cernăuţi – 1938) a fost fiul profesorului Constantin Popovici şi a urmat studii de Teologie la Cernăuţi (1865-1869), în oraşul natal, apoi studii de specializare la Viena (1870-1872), unde a fost ucenic al renumitului jurist şi canonist Joseph Zhishman, care va înfiinţa Facultatea de Teologie din Cernăuţi. După ce a suplinit la catedra de Istorie bisericească şi Drept canonic a fratelui său Eusebiu la Institutul teologic eparhial din Cernăuţi (1873-1875), din anul 1875 a devenit profesor extraordinar la nou înfiinţata Facultate de Teologie din Cernăuţi, apoi titular (1880-1918), decan al facultăţii de şase ori şi rector al Universităţii (1888-1889). Profesorul Popovici a fost şi deputat în Parlamentul de la Viena, intrând mai apoi în monahism cu numele Clementie şi ajungând arhimandrit în 1918. Lucrarea principală a eruditului profesor Constantin Popovici a fost Cursul de drept bisericesc (Cours de droit canon) care a fost publicat litografiat în mai mult de 10 ediţii, în română şi în germană. Din acest curs, o parte a sa privind Dreptul matrimonial a fost dezvoltată într-un Cours de droit matrimonial orthodoxe, curs care a apărut în mai multe ediţii litografiate în limbile română şi germană. Cele două cursuri, după cum apreciază canonistul Liviu Stan[2], sunt de mare valoare, et „aucun autre ouvrage orthodoxe ne les a dépassés”. Alte lucrări ale canonistului Constantin Popovici, care sunt dezvoltări ale părţii introductive din cursul său de Drept canonic şi care au devenit opere clasice în domeniul Dreptului Bisericii Ortodoxe, sunt: Caracterul şi poziţiunea Dreptului bisericesc în organismul ştiinţelor [Le caractère et la position du Droit canon dans l’organisme des sciences], in: Candela, 7 (1890), lucrare în care abordat problema poziţiei Dreptului canonic în sistemul general al ştiinţelor juridice, în faza sa de început; Fîntânele şi codicii Dreptului bisericesc [Les sources et les manuscrits du droit canon], in: Candela, 1885-1886 (a apărut şi în extras şi a fost tradusă în limba greacă); Capitolul al VII-lea al literii P din Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastare despre Sf. Paşti sau despre computul pascal [Le VIIe chapitre de la lettre P dans le Syntagme alphabétique de Matthieu Vlastaris sur les Pâques ou sur le calcul pascal], in: Candela, 1898-1900, făcând aici precizarea că în spiritul acesteia se va adopta mai târziu în întreaga Biserică Ortodoxă Reforma calendarului (1923); Învăţătura celor 12 apostoli [La Didaché des 12 apôtres], traducere, in: Candela, 4 (1886), lucrare nepublicată în întregime.

- R. P. Vasile Pocitan. Vasile Pocitan (1870-1955), originar din regiunea Moldova (România), a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1893-1897), unde a obţinut şi doctoratul în 1898. Din 1929 a fost ales de Sfântul Sinod arhiereu vicar al Episcopiei Huşilor (Veniamin Bârlădeanul, ca titulatură), iar mai apoi, în perioada (1935-1948) a fost episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Ca elev al marelui canonist Constantin Popovici, Vasile Pocitan a continuat opera profesorului său, prin studiile sale publicate în domeniul Dreptului cqnonic şi al Istoriei Bisericii Române, însă cea mai importantă operă a sa a fost manualul de Drept canonic, numit Compendiu de drept bisericesc (Abrégé de droit canon), publicat la Bucureşti în 1898, fiind o prelucrare a lucrării profesorului Constantin Popovici. O altă lucrare importantă ar fi Geneza demnităţii patriarhale şi Patriarhatele Bisericii Ortodoxe [La genèse de la dignité patriarcale et les patriarcats de l’Eglise Orthodoxe], Publicată la Bucureşti în 1926.

- Prof. Dimitrie Boroianu. Profesorul Dimitrie Boroianu (1864-1951), pe care l-am menţionat şi mai sus, originar din regiunea Moldova (România) a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1884-1888), dar şi cursuri de specializare la Leipzig (1895-1897) în Teologie şi Filosofie, unde a obţinut şi doctoratul în Filosofie (1897). Din 1902 a fost Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, mai întâi de Teologie Dogmatică (1902-1904), apoi de Drept canonic (1904-1936) şi decan al Facultăţii (1910-1912; 1923-1927). El a contribuit la dezvoltarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox prin lucrările sale sistematice Dreptul bisericesc [Le droit canon], în două volume, Iaşi, 1899 (vol. I – XIX şi 606 p.; vol. II – VI şi 559 şi XIII p.). Primul volum al Profesorului Boroianu constă într-o colecţie alfabetică a canoanelor Bisericii Ortodoxe cu interpretări, asemenea Sintagmei lui Blastares, făcute după Pidalion, la sfârşit adăugând tratatul Despre preoţie al Sfântului Jean Chrysostome, iar cel de-al doilea volum este un veritabil curs documentat de Drept canonic, după care a fost alcătuit şi manualul numit Dreptul bisericesc pentru seminariile teologice (Ie ed. Craiova, 1903, 192 p.). În primul volum, autorul argumentează importanţa şi necesitatea unei astfel de lucrări, afirmând că în Biserica Regatului României nu există o astfel de lucrare, la îndemâna tuturor: „Canoanele erau necunoscute celei mai mari părţi din cler, nu mai vorbesc de ceilalţi fii ai Bisericii noastre ortodoxe, din cauză că Pidalionul în româneşte (traducerea Pidalionului grec al monahilor Nicodeme et Agapios, n.n.), singura traducere a canoanelor făcută de nemuritorul mitropolit Veniamin şi tipărit în mănăstirea Neamţu, sub îngrijirea răposatului Neofit Scriban, ajunsese foarte greu de găsit”[3]. Astfel, Prof. Boroianu, fiind conştient de importanţa cunoaşterii legilor bisericeşti mai ales de clerici pentru a se conduce în activitatea lor, a gândit aceste comentarii canonice, arătând în final şi principiile care rezultă din canoane, pentru a se vedea aplicările practice în viaţa Bisericii. În al doilea volum, autorul expune teoria Dreptului canonic, organismul Bisericii în general şi al Bisericii naţionale a românilor, problema căsătoriei fiind abordată atât din perspectivă canonică, cât şi civilă, dată fiind dubla jurisdicţie în domeniul matrimonial, iar rudenia s-a explicat după Pravila Mare de la Târgovişte (1652). Sistemul folosit de Prof. Boroianu în cel de-al doilea volum este următorul: Dreptul bisericesc (Introducere; Ajutoarele dreptului bisericesc; Sursele dreptului bisericesc şi colecţiile de canoane şi legi; Modul de a studia dreptul bisericesc; Literatura); Despre Biserică; Ierarhia bisericească; Oficii bisericeşti; Clerul inferior; Despre Sinoade; Administraţia şi judecata bisericească; Biserica şi Statul; Cultul; Sărbătorile; Tainele; Alte lucrări cu caracter religios; Monahismul; Dreptul bisericesc de a avea averi şi proprietăţi; în final adăugând un Apendice în care se prezintă câteva generalităţi privind modul organizării unor Biserici Ortodoxe locale în acea vreme.

- Prof. Valerian Şesan. Canonistul Valerian Şesan (1878-1940)[4], originar din Bucovina, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1896-1900), unde a obţinut doctoratul în 1901. A continuat studiile sale cu Facultatea de Drept din Cernăuţi, Viena şi Praga (aici obţine doctoratul în Drept, 1916), urmând şi cursuri de specializare la Universitatea din Atena şi la Ierusalim (1906-1907), precum şi la Academiile teologice din Kiev, Moscova şi Petersburg (1907-1908). Canonistul român Valerian Şesan a fost profesor titular de Drept canonic la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1919-1940), decan (1921-1922), rector (1923-1925; 1927-1930), dar şi profesor la Facultatea de Drept din Cernăuţi. S-a impus prin opera sa canonică, dând dovadă de erudiţie şi competenţă, mai întâi prin lucrarea sa privind bazele raporturilor dintre Biserică şi Stat din perspectivă canonică şi istorică („Kirche und Staat”, vol. I Die Religionspolitik der christlichrömischen Kaiser, von Konstantin dem Grossen bis Theodosius dem Grossen, 1911), dar şi prin Cursul de drept bisericesc universal (Cours de droit canon universel), publié en résumé en 1942 (Ive ed., 268 p.) de fiul său P. Prof. Dr. Milan Şesan, fiind „une synthèse très réussie et une systématisation de la matière du droit canon corespondant en tout au niveau où se trouvaient les études de droit canon à ce moment”[5]. Între lucrările importante ale canonistului român menţionăm: Convocarea Sinodului Ecumenic [La convocation du Concile Oecuménique], 1937; Revizuirea canoanelor şi altor norme bisericeşti, precum şi codificarea lor [La révision des canons et d’autres normes ecclésiastiques et leur codofocation], 1937; Autocefalia-Autonomia [L’Autocéphalie-l’Autonomie], in: Candela, 4-12 (1931); Dreptul de devoluţiune al Patriarhului şi al Mitropolitului [Le droit de dévolution du Patriarche et du Métropolite], 1937.

- Prof. Nicolae Popovici. Profesorul Nicolae Popovici (1883-1956) a urmat studii superioare la Facultatea de Ştiinţe juridice din Budapesta, la Institutul teologic din Caransebeş, la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1909), unde a obţinut doctoratul în 1913. A fost profesor de Istorie bisericească şi de Drept bisericesc la Academia teologică din Arad (1922-1945) şi rector al academiei (1938-1945). El a dezvoltat studiile de Drept canonic, contribuind la sistematizarea Dreptului Bisericii Ortodoxe prin publicarea primului volum al Manualului de Drept bisericesc ortodox oriental (Manuel de droit ecclésiastique orthodoxe oriental), vol. I, Arad, 1926. Apreciem faptul că Nicolae Popovici alături de Uroş Kovincici au tradus în limba română, canoanele cu comentarii elaborate de canonistul sârb Nicodim Milaş, pe care le-au completat şi corectat: Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii [Canons de l’Eglise Orthodoxe accompagnés de commentaires], Arad, 1930, 1931, 1934, 1936. În primul volum, Nicolae Popovici precizează necesitatea unei astfel de traduceri a canonistului Milaş, cel mai mare canonist al vremii, pornind de la îndemnul Mitropolitului Ardealului Dr. Nicolae Bălan, care s-a afirmat în domeniul studiilor de Drept canonic, al Episcopului Aradului Dr. Grigorie Comşa, dar şi de la dorinţa primului Patriarh al României Dr. Miron Cristea care dorea o colecţie modernă, critică, comentată şi completă de canoane.

- Prof. N. Gr. Popescu-Prahova. Nicolae Popescu-Prahova (1886-1945) a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1906-1910), ale Facultăţii de Drept a Universităţii din Paris (1910-1913), unde a obţinut şi doctoratul în 1925. A fost profesor de Drept bisericesc la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1941), decan al facultăţii (1932-1940), apoi transferat ca profesor la Cernăuţi (1941-1945). Profesorul Nicolae Popescu-Prahova s-a făcut cunoscut în domeniul studiilor de istorie a dreptului românesc, precum şi a studiilor de Drept canonic prin competenţă şi prin lucrări bine documentate, elaborând un Curs de drept bisericesc (Cours de droit canon) qui a paru seulement sous forme lithographiée.

- Prof. Valeriu Moldovan. Profesorul Valeriu Moldovan de la Universitatea din Cluj, a contribuit la dezvoltarea studiilor de Drept canonic, mai ales prin Cursul elementar de Drept bisericesc comparat (Cours élémentaire de droit canon comparé), publicat la Cluj în anul 1930. Acest curs universitar a apărut după numai un an de activitate didactică a profesorului Moldovan, aceasta justificându-se şi prin cuvintele din terminologia Dreptului canonic: Urgens necessitas et evidens utilitas. După cum constată autorul, în literatura de specialitate din România există cărţi şi manuale, fie originale, fie traduse în limba română, însă neexistând lucrări care să trateze comparativ şi sistemele de drept ale „bisericilor catolice şi evanghelice”[6].

- R. P. Prof. Liviu Stan (1910-1973). Cel mai mare canonist ortodox român, care a revoluţionat cercetarea ştiinţifică a studiilor de Drept canonic în Biserica Ortodoxă Română şi în întreaga Ortodoxie, în secolul al XX-lea, s-a format în studiile teologice la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1928-1932), unde l-a avut profesor de Drept roman şi Drept bisericesc pe profesorul Dr. Valerian Şesan. Cu aprobarea Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, iubitor al Dreptului canonic, Liviu Stan a studiat şi la Facultăţile de Teologie şi Drept la Atena (1932-1934). După 1934 a mai urmat cursuri de teologie, drept şi litere la Universitatea din Varşovia, apoi cursurile Facultăţii de Drept canonic şi de Teologie a Universităţii Gregoriene din Roma (1935-1936), precum şi cursuri de filosofie şi drept la Munchen (1936-1937). În cadrul acestor studii, Liviu Stan şi-a finalizat teza de doctorat în teologie (1936), un adevărat monument al Dreptului canonic ortodox din perspectivă istoric-canonică, Mirenii în Biserică [Les laïcs dans l’Eglise], Sibiu, 1939, „operă care aşează pe baze noi, reale, colaborarea dintre elementul cleric şi laic în cadrul Bisericii Ortodoxe”[7]. Din 1937 devine profesor universitar la Academia Teologică din Sibiu, din 1943 titularul disciplinei Drept bisericesc, pentru ca din 1949 să se transfere ca profesor la Institutul Teologic din Bucureşti unde a funcţionat până în anul 1972. Profesorul Liviu Stan, în urma studiilor de specialitate din ţară şi din străinătate, s-a implicat în cercetarea ştiinţifică, cunoscând şi multe limbi moderne şi clasice, fiind întotdeauna în strânse legături cu colegii săi din străinătate şi bine informat asupra problemelor, preocupărilor şi proiectelor canoniştilor ortodocşi[8]. A participat la Conferinţele Panortodoxe de la Rhodos (1961) şi Chambésy (1968), precum şi la Adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Uppsala (1968). Fiind un canonist foarte competent, cu o vastă operă în Drept canonic, a participat la numerose conferinţe în străinătate, a publicat în cele mai importante reviste ortodoxe, primind în anul 1968 titlul de Doctor honoris causa al Facultăţii de Teologie din Tesalonic. Încetarea sa din viaţă în 1973 a lăsat un mare gol în învăţământul teologic superior[9], în urma sa rămânând „o operă deosebit de valoroasă, iar prin întreaga activitate s-a afirmat ca un teolog şi canonist desăvârşit care a făcut cinste şcolii teologice şi Bisericii Ortodoxe Române pe care cu devotament a slujit-o”[10]. Canonistul român are o operă vastă, menţionând aici numai câteva dintre lucrările sale şi din tematica abordată: Ontologia juris, Sibiu, 1943 ș.a.

Alţi canonişti români care s-au impus prin operele lor sau prin aplicarea corectă a Dreptului Bisericii Ortodoxe în viaţa practică bisericească, au fost: Mitropolitul Veniamin Costachi, Mitropolitul Nifon al Valahiei, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Acad. Constantin Erbiceanu, Mitropolitul Nicolae Bălan, Iacob Lazăr, Constantin Dron, N. Cotlarciuc, Ion Matei, Gh. Ciuhandu, Gr. Comşa, I. Petreuţă, Gh. Cronţ, Iorgu Ivan, Gh. Soare, dar şi regretatul Părinte Archid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca († 2006), care a publicat în 1990, la Bucureşti, două tratate de Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, cursuri universitare, inegalabile la români şi după care se mai predă şi astăzi studenţilor în Facultăţile de Teologie Ortodoxă din România.

La bulgari, menţionăm aici un erudit teolog şi canonist:

- Prof. Ştefan Ţankov (n. 1881). Renumitul canonist bulgar Ştefan Ţankov a urmat cursurile Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi din 1899, care a fost continuatoarea Academiei de la Putna organizată după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, aceasta din urmă fiind la rândul ei organizată de marele ierarh român Petru Movilă. În 1905 a primit doctoratul în teologie, iar în 1918 a devenit doctor în Ştiinţe juridice la Zürich, Elveţia. După o intensă activitate, implicându-se în păstrarea ortodoxiei bulgarilor în timpul schismei bulgare (1870-1945), Ştefan Ţankov a fost numit profesor de Drept bisericesc şi de Sociologie creştină la nou-înfiinţata Facultate de Teologie de la Sofia. Dată fiind activitatea sa didactică şi ştiinţifică, canonistul bulgar a fost ales în mai multe rânduri decan al facultăţii, rector al universităţii şi chiar membru al Academiei bulgare (1931), la secţia ei juridică. S-a implicat la nivelul mişcării mondiale bisericeşti, susţinând numerose conferinţe şi fiind distins cu titlul de Doctor honoris causa al Facultăţilor de Teologie de la Universităţile din Atena (1936), Oxford (1937), Berlin (1940), Sofia (1953) şi Budapesta (1955)[11]. În ceea ce priveşte activitatea sa ştiinţifică, lucrările sale se pot împărţi în trei categorii[12], amintind aici numai o parte: I. privind organizaţia Bisericii Ortodoxe în genere şi a celei bulgare în special: Comentarii la canoanele bisericeşti, 2 vol., Sofia, 1912, 1925; Baza organizaţiei Bisericii Ortodoxe bulgare, Zürich, 1918; Dreptul şi Biserica, Sofia, 1924; Biserica şi Statul, Sofia, 1931; la Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1936) a prezentat două referate: Greutăţile principiale ale întrunirii unui sinod ecumenic şi Biserica şi Statul; II. privind lămurirea poziţiei Bisericii Ortodoxe: între articolele şi conferinţele prezentate, menţionăm: O mărturisire comună pentru unitatea creştină (Lausanne, 1927)Unitatea bisericească în lumea actuală (Paris, 1933); Biserica şi naţiunea în Răsăritul ortodox (Geneva, 1935); Caracterul naţional al Bisericii Ortodoxe bulgare (Lipsca, 1942); III. privind informaţia istorică: Biserica Ortodoxă bulgară de la eliberare până în prezent, Sofia, 1939; Ştiinţa teologică în Bulgaria, Lipsca, 1942. Canonistul român Valerian Şesan scria despre profesorul Ţankov: „Prin lucrările sale ştiinţifice de mare valoare, prin activitatea sa intensă, prin energia unei voinţe ferme, cât şi printr-o muncă neobosită spre binele Bisericii întregi, prof. Ţankov este astăzi un teolog ortodox apreciat, pentru larga sa fecunditate de scriitor”[13], profesorul Ţankov fiind cu adevărat o figură reprezentativă a Bisericii Ortodoxe, înfăţişând cu ardoare comorile Ortodoxiei[14].

Având în vedere faptul că şi alţi canonişti ortodocşi au contribuit la dezvoltarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox, facem aici menţiunea numai a câtorva dintre aceştia şi a operelor lor care vizează anumite părţi ale Dreptului canonic: V. Beneševic, Syntagma XIV titulorum sine scholiis, S. Petersbourg, 1906; V. Bolotov, Leksii po istorii drevnei Tserkvi, 3 vol., S. Petersbourg, 1910; H. Alivizatos, Les saints canons et les lois ecclésiastiques, Athènes, 1949 (en grec); P. Panagiotakos, Droit pénal de l’Eglise, Athènes, 1962 (en grec); Archontonis Bartholoméos, Patriarche oecuménique, De la codification des saints canons et des ordonnances canoniques dans l’Eglise Orthodoxe, Thessalonique, 1970; M. Petrovic, Le Nomocanon en XIV titres et les commentateurs byzantins, Athènes, 1970 (en grec); P. Menevisoglou, Métropolite de Suède, Introduction historique aux canons de l’Eglise orthodoxe, Stockholm, 1990 (en grec).

Pe lângă contribuţiile de debut pentru ştiinţa Dreptului canonic ale acestor canonişti, de reală importanţă au fost lucrările redactate în Apus, bine documentate pe temelia izvoarelor, valoroase contribuţii pentru sistemul Dreptului Bisericii noastre Ortodoxe, menţionând aici lucrările bizantinologului Zachariae de Lingenthal, care s-a impus prin opera sa privind istoria Dreptului canonic (Nomocanoanele greceşti, S. Petersburg, 1877; Manualele de drept spiritual din timpurile apunerii Imperiului bizantin şi ale dominaţiei turceşti, S. Petersburg, 1881), precum şi vasta contribuţie ştiinţifică, didactică şi de organizare a învăţământului academic ortodox şi a Mitropoliei de la Cernăuţi, profesorul de Drept canonic oriental de la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena, Prof. Dr. Joseph Zhishman, dar şi lucrările altor canonişti. Tot în Apus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unii autori au făcut menţiune despre Dreptul Bisericii Ortodoxe, în lucrări în limba germană, precum: Ferd. Walter, Lehrbuch des Kirchenrechts aller christlichen Konffessionen, XIV Ausgabe, besorgt von Herm. Gerlach, Bonn, 1871; renumitul canonist catolic german Dr. Fried. H. Vehring, Lehrbuch des katholischen, orientalischen und protestantischen Kirchenrechts, III, Auflage, Freiburg in Breisgau, 1893; Fr. Kunstnann, Grundzüge eines vergleichenden Kirchenrechts der christlichen Konfessionen, München, 1867; Dr. Isidor Silbernagl, Verfassung und gegenwärtiger Bestand sämmtlicher Kirchen des Orients. Eine kanonistisch-statistische Abhamdlung, Landuhut, 1865.

Întrucât lucrările care cuprind comentarii la canoane, apărute în Occident, au influenţat şi au fost folosite ca important material bibliografic pentru lucrările sistematice din Orientul ortodox în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, precizăm aici câteva: Christian Wolf (Christianus Lupus, Synodorum generalium ac provincialium decreta et canones, Louvain, 1665); John Cabassut (Cabassutius, Notitia ecclesiastica historiarum conciliorum et canonum, Lyon, 1680); William Beveridge (Beverigius, Συνοδικον sive Pandectae, 2 vol., Oxford, 1672[15]); dar şi lucrările lui Zeger-Bernard Van Espen (1646-1728), William Bright (profesor la Oxford între 1868-1901), Karl-Joseph Hefele (1809-1898) şi mai târziu monumentala operă a lui Eduard Schwartz.

---

[1] Vezi mai multe detalii la R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, pp. 392-420; B. FLORIN, „Contribuţii la dezvoltarea dreptului bisericesc român în sec. XIX”, in: Studii Teologice, 9-10 (1959); Vezi şi valoroasa lucrare Contribuţiuni la istoria dreptului bisericesc, de Ion MATEIU.

[2] R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, p. 398.

[3] Prof. Dimitrie BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, p. XIV.

[4] M. ŞESAN, Biografia canonistului Dr. V. Şesan [Biographie du canoniste Dr. V. Şesan], in: Candela, 1942.

[5] R. P. Prof. Liviu STAN, „Contribution des théologiens roumains aux problèmes de droit canon et leur position dans ce domain”, p. 402.

[6] Valeriu MOLDOVAN, Curs elementar de Drept bisericesc comparat, Cluj, 1930, p. 3.

[7] Sorin JOANTĂ, Contribuţia Pr. Prof. Dr. Liviu Stan la dezvoltarea dreptului bisericesc, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2002, p. 5.

[8] REDACŢIA, „Necrolog Pr. Prof. Dr. Liviu Stan”, in: Biserica Ortodoxă Română, 3-5 (1973), p. 479.

[9] Ibid., p. 478.

[10] Sorin JOANTĂ, Contribuţia Pr. Prof. Dr. Liviu Stan la dezvoltarea dreptului bisericesc, p. 8.

[11] Prof. Dr. M. ŞESAN, „Ştefan Ţankov”, in: Mitropolia Ardealului, 3-4 (1957), p. 291.

[12] Ibid., pp. 291-293.

[13] Ibid., p. 293.

[14] N. CHIŢESCU, „Sărbătorirea prof. Ştefan Ţankov”, in: Biserica Ortodoxă Română, 12 (1956), pp. 1145-1157.

[15] Vezi H. R. PERCIVAL, The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, Grand Rapids, Michigan, 1977, pp. XVIII-XIX; „Beveridge”, in: Oxford Dictionary of the Christian Church, II ed., Oxford, 1974, p. 166; Această lucrare a lui Beveridge s-a impus în Occident, cât şi în Orient. Patriarhul Dositei al Ierusalimului a trimis un exemplar al lucrării patriarhului Adrian al Moscovei pentru a putea să corecteze textul din Kormciaia Kniga. Cf. J. ŽUŽEK, „Kormčaja Kniga, Studies of the Chief Code of the Russian Canon Law”, in: OCA, 168 (1964), p. 56.

Convalidarea căsătoriei (can. 1156-1165) în Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice

Lect. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

În actualul Cod de drept canonic din 1983 se constată preocupări majore de a se evita nulitatea căsătoriei, avându-se în vedere posibilitatea descoperirii acesteia după celebrarea căsătoriei şi voinţa comună a soţilor de a continua viaţa lor comună[1]. Convalidarea căsătoriei este o operaţie juridică prin care o căsătorie validă în mod aparent (invalidă), dar nulă în realitate este transformată într-o căsătorie validă[2]. Astfel, în eventualitatea descoperirii nulităţii căsătoriei, există două remedii prevăzute de dreptul canonic romano-catolic: a. declararea nulităţii căsătoriei de către tribunalul bisericesc şi b. convalidarea căsătoriei. Acest ultim remediu poate fi de două feluri, convalidarea simplă (convalidatio simplex, cf. can. 1156-1160) care necesită reînnoirea consimţământului de către părţi pentru ca acesta să fie eficace şi din punct de vedere juridic, iar convalidarea radicală (vindecarea în rădăcină, sanatio in radice, can. 1161-1165) se realizează prin intervenţia autorităţii competente pentru înlăturarea a tot ceea ce se opune validităţii căsătoriei.

a. Convalidarea simplă (convalidatio simplex, can. 1156-1160)

Convalidarea simplă este o nouă celebrare a căsătoriei cerută de necesitatea reînnoirii consimţământului mutual al soţilor, dacă ambii sunt conştienţi de invaliditatea căsătoriei sau numai de către soţul care a conştientizat că unirea matrimonială este lipsită de valoare juridică. În imposibilitatea reînnoirii consimţământului din cauza existenţei unui impediment dirimant nedispensabil sau a unui viciu de consimţământ, căsătoria invalidă este declarată nulă printr-un proces matrimonial, menţionând aici că viciul de nulitate poate privi fie consimţământul, fie forma canonică a celebrării sau poate fi derivat dintr-un impediment dirimant[3]. Convalidarea căsătoriei constând în actul prin care soţii, de comun acord, dau eficacitate juridică propriei căsătorii care mai înainte n-avea nici o valoare juridică, dreptul canonic a precizat normele specifice convalidării în funcţie de viciul de nulitate care a afectat căsătoria.

Convalidarea simplă în cazul existenţei unui impediment dirimant

Noul Cod de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice desfiinţând impedimentele prohibitive, toate impedimentele sunt dirimante, producând nulitatea căsătoriei, dar existând posibilitatea convalidării simple atât prin încetarea impedimentului, cât şi prin obţinerea dispensei: „§1. Pentru a convalida o căsătorie nulă din cauza unui impediment dirimant, este necesar să înceteze impedimentul sau să se dea dispensă, şi ca cel puţin partea conştientă de impediment să reînnoiască consimţământul. §2. Această reînnoire este impusă de dreptul ecleziastic pentru validitatea căsătoriei, chiar dacă iniţial ambele părţi au dat consimţământul şi nu l-au revocat ulterior”[4]. Prin urmare, un impediment poate înceta de la sine, chiar de drept divin fiind, cum este cazul unui soţ bigam care a devenit văduv în urma decesului primei soţii sau impedimentul de vârstă care va înceta prin împlinirea vârstei matrimoniale legale, impedimentul putând înceta şi prin voinţa soţilor (ex. disparitatea de cult sau în anumite cazuri impotenţa). Dacă este posibil, se poate obţine dispensă de un anumit impediment de drept canonic uman[5] de la autoritatea bisericească în conformitate cu normele de drept (can. 1080 §2), cert fiind faptul că impedimentul trebuie înlăturat pentru convalidarea validă a căsătoriei. Reînnoirea consimţământului stă la baza convalidării valide, soţul conştient de nulitatea căsătoriei trebuind să-şi manifeste consimţământul, nu ca o cerinţă a legii naturale, căci se presupune că se menţine ca valid consimţământul sub aspect natural, ci ca fiind impus de legea bisericească « ad validitatem ». Un eventual refuz al celor două părţi de a reînnoi consimţământul, face convalidarea simplă imposibil de realizat, putându-se apela la « sanatio in radice ». „Reînnoirea consimţământului trebuie să fie un nou act de voinţă faţă de căsătoria pe care persoana care o reînnoieşte ştie sau opinează că a fost nulă chiar de la început” (can. 1157)[6], un nou act de voinţă neînsemnând o simplă confirmare a consimţământului anterior ineficace sub aspect juridic, ci manifestarea liberă şi conştientă a unui nou consimţământ faţă de căsătoria descoperită a fi nulă, în urma luării la cunoştinţă a acestui fapt. În caz de dubiu asupra validităţii căsătoriei, consimţământul poate fi reînnoit sub « conditione », iar dacă aceasta se confirmă, căsătoria fiind nulă, atunci convalidarea este validă[7].

Modalitatea de reînnoire a consimţământului diferă în funcţie de impediment. Dacă impedimentul este public, consimţământul trebuie să fie reînnoit de ambele părţi respectându-se forma canonică, dacă nu s-a obţinut dispensă[8] şi rămânând neschimbată dispoziţia canonului 1127 §2 (can. 1158 §1). Impedimentul public poate fi dovedit în forul extern (can. 1074), însă el poate fi cunoscut sau nu. Consecinţa acestui fapt este că în cazul impedimentului public cunoscut şi convalidarea trebuie să fie publică pentru înlăturarea scandalului, deşi căsătoria poate fi celebrată şi într-un loc privat cu aprobarea Ordinariului locului[9]. În cazul impedimentului public necunoscut, reînnoirea consimţământului este obligatorie în faţa asistentului competent şi a doi martori secreţi, pentru ca impedimentul şi convalidarea să rămână necunoscute, evitându-se dezonorarea soţilor şi scandalul[10]. Pentru impedimentul ocult sau care nu poate fi dovedit, reînnoirea consimţământului este cerută numai părţii conştiente de prezenţa impedimentului, în particular şi în secret, cealaltă parte trebuind să păstreze consimţământul dat anterior, ambele părţi putând reînnoi consimţământul dacă au ajuns împreună la cunoaşterea impedimentului (can. 1158 §2). Impedimentul ocult neputând fi dovedit în for extern, nu se cere reînnoirea consimţământului după forma canonică a celebrării, ci în particular, fără intervenţia asistentului competent sau a martorilor şi în secret, nefăcându-se cunoscut. Reînnoirea consimţământului este făcută de partea conştientă de impediment printr-un act intern de voinţă.

Aceste reguli, după cum afirmă Profesorul Alain Sériaux, arată caracterul preventiv al convalidării, fiind o măsură de precauţie pentru asigurarea existenţei şi a permanenţei consimţământului sigur al soţilor conştienţi de prezenţa unui impediment dirimant care face nulă unirea lor matrimonială[11]. Reînnoirea consimţământului în forma cerută canonic va asigura validitatea căsătoriei pentru viitor.

Convalidarea simplă a căsătoriei în cazul existenţei unui viciu de consimţământ

Viciul de consimţământ face căsătoria nulă, convalidarea acesteia fiind posibilă printr-un nou consimţământ. Deşi unii canonişti[12] fac distincţie între reînnoirea consimţământului şi un nou consimţământ manifestat liber pentru existenţa unui viciu, considerăm că sub aspect juridic, la care poate fi limitată „celebrarea” căsătoriei în Catolicismul Roman, reînnoirea consimţământului înseamnă de fapt o nouă manifestare a acestuia, chiar dacă-l confirmă pe cel anterior. În cazul de faţă, al existenţei unui viciu de consimţământ, „căsătoria nulă din cauza unui defect de consimţământ este convalidată, dacă partea, care nu consimţise consimte în prezent, cu condiţia să rămână consimţământul dat de partea cealaltă (can. 1159 §1), două situaţii putând fi luate în consideraţie: 1. dacă ambii soţi nu au consimţit iniţial, pentru convalidare se cere „consimţământul deplin şi întreg”[13] al amândurora; 2. dacă numai unul dintre soţi nu consimţise cu adevărat, convalidarea cere acestuia manifestarea consimţământului valid, însă cu condiţia menţinerii consimţământului iniţial de către cealaltă parte[14]. Pentru că după dreptul canonic romano-catolic consimţământul matrimonial este elementul esenţial al căsătoriei-contract, indispensabil validităţii căsătoriei şi nu poate fi suplinit de vreo putere omenească, este natural ca o căsătorie nulă pentru un viciu de consimţământ să nu poată fi convalidată decât pe baza unui nou consimţământ al părţii care nu consimţise valid iniţial, ca act formal şi pozitiv de voinţă cerut nu numai de dreptul bisericesc, cât şi de dreptul natural[15]. Condiţiile pentru manifestarea unui nou consimţământ şi deci ale convalidării sunt încetarea motivului care a dus la existenţa viciului de consimţământ (ex. frica, eroarea, simularea, etc.) şi conştientizarea nulităţii căsătoriei de persoana în cauză.

Dreptul canonic face distincţie, privind forma convalidării, între viciul de consimţământ care nu poate fi dovedit şi cel care poate fi dovedit, menţionându-se în canonul 1159 §2: „Dacă defectul de consimţământ nu poate fi dovedit, este suficient ca partea care nu consimţise, să-şi dea consimţământul în particular şi în secret”[16], fiind vizată numai partea care cunoştea viciul de consimţământ, adică invaliditatea propriului său consimţământ, viciu pe care nu-l dezvăluise. În acest caz, este cerut un nou consimţământ, fără intervenţia asistentului competent şi a martorilor şi fără a se face cunoscut acest fapt. În schimb, „dacă defectul de consimţământ poate fi dovedit, este necesar să fie dat consimţământul după forma canonică” (can. 1159 §3)[17], însăşi căsătoria ca act public şi eclezial cerând respectarea formei canonice, deci şi convalidarea în public. Viciul de consimţământ poate fi dovedit atunci când există cel puţin doi martori credibili care să dea mărturie despre nulitatea consimţământului, astfel convalidarea urmând a fi publică după legea bisericească, cea care impune necesitatea formei canonice[18]. Deşi canonul 1159 §3 nu prevede posibilitatea obţinerii unei dispense de la forma canonică, Profesorul Sériaux consideră că este probabil o lacună de text[19], aceasta putându-se obţine, aşa cum nici pentru cazul imposibilităţii dovedirii viciului de consimţământ nu se respectă forma canonică. Noul consimţământ dat asigură deplina validitate a căsătoriei-contract pentru viitor, însă pentru trecut se poate afirma că în virtutea rigorii putative, dacă cei doi soţi nu au consimţit iniţial, în această perioadă până la convalidare căsătoria a fost nulă, excepţie făcând situaţia în care unul dintre soţi, de bună credinţă fiind, a consimţit iniţial şi nu a retractat ulterior.

Convalidarea simplă în cazul existenţei unui defect de formă

„Căsătoria nulă din cauza unui defect de formă, ca să devină validă, trebuie să fie încheiată din nou după forma canonică, rămânând neschimbată prescripţia can. 1127 §2” (can. 1160)[20], subliniindu-se expres necesitatea respectării formei canonice pentru validitatea căsătoriei (can. 1108-1111), fără posibilitatea obţinerii dispensei, o astfel de celebrare după forma canonică având un caracter preventiv, evitându-se criticarea pentru viitor a căsătoriei, iar pentru trecut este inatacabilă dacă toate celelalte condiţii de validitate au fost îndeplinite iniţial. Convalidarea căsătoriei pentru un defect de formă este pentru viitor, deşi ştergerea viciului de formă are ca efect indirect consolidarea unirii matrimoniale iniţiale, forma canonică garantând coram Ecclesia existenţa validă a căsătoriei.

Astfel, lipsa unei condiţii de formă impune repetarea celebrării căsătoriei cu respectarea formei canonice, iar dacă una dintre părţi refuză noua celebrare, se poate acorda sanatio in radice în favoarea părţii nevinovate, cu condiţia ca partea care a refuzat celebrarea căsătoriei să-şi menţină consimţământul iniţial. Pentru refuzul formei publice, Ordinariul locului poate aproba convalidarea numai în faţa asistentului competent şi a martorilor, fie în sacristie, fie în casa parohială sau în cea a soţilor. Dar, după cum afirmă Francesco Bersini, în cazul în care defectul de formă este cunoscut numai de paroh sau de către delegatul acestuia, se poate acorda sanatio in radice, cu excepţia cazului în care se consideră că cele două părţi pot fi informate asupra defectului de formă a primei căsătorii şi vor accepta să celebreze din nou căsătoria[21]. Convalidarea simplă a unei căsătorii nu se poate face în cazul existenţei unui impediment dirimant şi a unui defect de formă decât dacă impedimentul este înlăturat şi defectul de formă este remediat. Pentru o căsătorie mixtă se prevede a se evita dubla celebrare religioasă, ca şi cererea simultană a consimţământului de asistentul catolic şi de slujitorul necatolic (can. 1127 §3)[22].

b. Convalidarea radicală (sanatio in radice, can. 1161-1165)

Spre deosebire de convalidarea simplă care validează deplin căsătoria pentru viitor şi care poate rezulta şi printr-o simplă decizie luată în for intern de unul dintre soţi, convalidarea radicală şterge viciile care afectează căsătoria iniţială, constituind o graţie sau un privilegiu acordat de autoritatea competentă[23]. Natura acestei convalidări este precizată în canonul 1161: „§1. Vindecarea în rădăcină a unei căsătorii nule este convalidarea ei fără reînnoirea consimţământului, acordată de autoritatea competentă, şi include dispensa de impediment, dacă există, şi de forma canonică, dacă nu a fost observată, precum şi retroactivitatea efectelor canonice. §2. Convalidarea are loc din momentul acordării graţiei, în schimb retroactivitatea, dacă nu este stabilit în mod expres altfel, merge înapoi până la momentul celebrării căsătoriei. §3. Să nu se acorde vindecarea în rădăcină, dacă nu este probabil că părţile vor să persevereze în viaţa conjugală”[24]. Sanatio in radice este convalidarea fără reînnoirea consimţământului şi care cuprinde dispensa de impedimente, adică pentru un viciu de fond şi de la un viciu de formă sau de la forma canonică dacă nu a fost observată, dar şi retroactivitatea efectelor canonice[25]. Din punct de vedere juridic, sanatio in radice merge înapoi până la „rădăcină”, înlăturând cauzele de nulitate, însă consimţământul sau rădăcina trebuie să fie valid din punct de vedere natural de la început, întrucât acesta nu poate fi suplinit de vreo putere umană (can. 1057 §1), în speţă prin acordarea convalidării de către autoritatea competentă. Lipsa consimţământului iniţial valabil face căsătoria inexistentă, putându-se şi ulterior să se facă schimbul de consimţământ printr-o convalidare simplă, în acest context sanatio devenind posibilă[26]. Subliniem faptul că un consimţământ valid iniţial sub aspect natural, poate deveni viciat şi prin urmare ineficace sub aspect juridic, deci fără efect, în cazul unei legi anulante sau incapacitante. Biserica poate îndepărta această lege de care depinde nulitatea căsătoriei, dacă este bisericească, iar piedica fiind înlăturată, căsătoria poate deveni validă, consimţământul care perseverează devenind astfel eficace şi sub aspect juridic, fără a se mai cere reînnoirea lui.

Deşi sanatio in radice merge până la rădăcină, înlăturând cauzele de nulitate, totuşi căsătoria nu poate fi convalidată ex tunc, ci ex nunc, din momentul acordării graţiei (can. 1161 §2), neputând fi valid ceea ce iniţial a fost invalid, după înlăturarea viciului de fond sau de formă şi în urma convalidării căsătoria devenind validă. Francesco Bersini arată că Biserica este îndreptăţită de a considera validitatea căsătoriei şi pentru trecut, dar numai privind efectele canonice, adică cele ce ţin de Biserică[27]. Cu toate acestea, pentru acordarea graţiei, trebuie să existe probabilitatea continuării vieţii conjugale de către cele două părţi (can. 1161 §3), aceasta fiind necesară pentru liceitatea acordării graţiei de către autoritatea papală, precum şi pentru validitate dacă autoritatea competentă este alta decât Pontiful Roman, adică episcopul diecezan în anumite cazuri[28].

Codul de drept canonic precizează şi unele condiţii ale convalidării radicale. Primul canon, după menţionarea naturii acestei convalidări, tratează problema consimţământului care, deşi nu mai trebuie reînnoit în cazul sanatio in radice, totuşi el rămâne elementul esenţial al căsătoriei-contract în Catolicismul Roman: „§1. Dacă lipseşte consimţământul ambelor părţi, sau al uneia din ele, căsătoria nu poate fi vindecată în rădăcină, fie că la început consimţământul nu a fost dat, fie că a fost dat, dar ulterior a fost revocat. §2. Dacă însă consimţământul a lipsit la început, dar a fost dat ulterior, vindecarea poate fi acordată din momentul în care a fost dat consimţământul” (can. 1162)[29]. Astfel, consimţământul eficace sub aspect natural constituind fundamentul instituţiei juridice a convalidării radicale, nu se poate vorbi de o căsătorie validă în lipsa acestuia sau de acordarea graţiei în condiţiile unui consimţământ nevalid. Aspectele privind consimţământul sunt fundamentale dacă se are în vedere faptul că Biserica nu poate dispensa de consimţământ şi că el nici nu poate fi suplinit de vreo putere umană. În consecinţă, un consimţământ desfrânat sau concubinar nu este valid, persoana care a dat un astfel de consimţământ trebuind să dea un nou consimţământ valid şi matrimonial. Teoria romană „consensus facit nuptias” (can. 1057) şi identificarea căsătoriei-sacrament cu căsătoria-contract sunt de actualitate în Catolicismul Roman, consimţământul valid fiind un element esenţial căsătoriei şi deci suficient pentru contractarea ei, chiar şi din perspectivă religioasă. O astfel de poziţie juridică se regăseşte şi în faptul că atunci când soţii sunt in bona fide şi celebrează căsătoria într-o formă legală, se consideră că au dat un consimţământ valid, putându-se acorda sanatio in radice şi în urma încheierii căsătoriei numai în faţa ofiţerului de stare civilă, condiţia esenţială fiind prezenţa unui consimţământ eficace din punct de vedere natural[30]. Prin urmare, în cazul acestei convalidări, consimţământul valid al ambelor părţi trebuie să existe în momentul acordării sanatio in radice, fie valid de la început, fie dat ulterior, în acelaşi timp presupunându-se permanenţa unui consimţământ dat în mod valid (can. 1107).

Canonul 1163 tratează posibilitatea acordării convalidării radicale, în anumite condiţii, pentru existenţa unui impediment bisericesc, a unui defect de formă şi a unui impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv care fac nulă încheierea unei eventuale căsătorii. Acest fapt este justificabil în contextul în care Biserica acordă dispense de impedimentele bisericeşti sau de la forma canonică a celebrării, putând să acorde şi sanatio in radice cu condiţia păstrării consimţământului (can. 1163 §1). Pentru impedimentele de drept divin natural (impotenţa) sau de drept divin pozitiv (legătura matrimonială) neacordându-se dispensă, actualul Cod de drept canonic din 1983 a impus condiţia încetării impedimentului pentru acordarea convalidării radicale (can. 1163 §2), spre deosebire de vechiul cod din 1917 care nu admitea posibilitatea acestei convalidări nici după încetarea impedimentului (cf. can. 1139), fără a se înţelege că Biserica n-ar fi putut apela la vindecarea în rădăcină[31].

Deşi Codul de drept canonic prevede prin canonul 1161 §3 că „nu se acordă vindecarea în rădăcină, dacă nu este probabil că părţile vor să persevereze în viaţa conjugală”, totuşi, făcându-se abuz de cazurile excepţionale sau cazurile grave, fără a se preciza în mod expres care sunt acestea, totuşi, canonul 1164 tratând despre subiectele pasive ale convalidării radicale, se face menţiunea că „vindecarea în rădăcină poate fi acordată în mod valid chiar şi fără ştirea uneia sau a ambelor părţi; însă să nu se acorde decât dintr-un motiv grav”[32]. Pentru motivul grav[33] convalidarea se poate da şi fără acordul unuia sau a ambilor soţi, putându-se considera aici că această practică este împotriva naturii căsătoriei-contract fundamentată pe libertatea consensului mutual, dar şi împotriva canonului 1161 §3 întrucât trebuie să se constate că şi soţii doresc să păstreze viaţa în comun.

În ceea ce priveşte subiectele active sau autoritatea competentă a acorda convalidarea radicală, canonul 1165 vizează două subiecte care se disting între ele prin întinderea ariei de competenţă asupra convalidării sanatio in radice. Astfel, se poate recurge la Scaunul Apostolic, căci: „Vindecarea în rădăcină poate fi acordată de Scaunul Apostolic” (can. 1165 §1)[34], dar şi la episcopul diecezan (nu la vicarul general sau Ordinariul locului), dacă dispensa pentru impedimentul care a făcut nulă căsătoria este de competenţa sa: „Poate fi acordată de Episcopul diecezan pentru fiecare caz aparte, chiar dacă în aceeaşi căsătorie există împreună mai multe cauze de nulitate, îndeplinindu-se, în cazul vindecării unei căsătorii mixte, condiţiile prevăzute de can. 1125; în schimb nu poate fi acordată de Episcopul diecezan, dacă există un impediment a cărui dispensă este rezervată Scaunului Apostolic, conform can. 1078 §2, sau dacă este vorba de un impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv care deja a încetat” (can. 1165 §2)[35].

Autoritatea competentă în acordarea convalidării radicale era după vechiul CDC din 1917 in primis Sfântul Scaun[36], care putea acorda această putere şi episcopilor pentru ca ei să aplice acest remediu juridic[37]. Această perspectivă s-a schimbat după Conciliul II Vatican şi după legislaţia postconciliară[38], actualul cod prevăzând numai două autorităţi competente: Sfântul Scaun şi episcopul diecezan. Practic, la Pontiful Roman se poate recurge pentru orice caz în vederea acordării sanatio in radice, însă episcopul diecezan are dreptul de a convalida de la caz la caz, cu condiţia ca impedimentul să nu presupună o dispensă rezervată Scaunului Apostolic (can. 1165 §2), menţionând hirotonia, votul public al castităţii într-un institut călugăresc de drept pontifical şi crima (can. 1078 §2), precum şi cu condiţia inexistenţei unui impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv deja încetat (can. 1165 §2).

Pentru sanatio in radice a căsătoriilor mixte, aşa cum reglementează canonul 1165 §2, episcopul diecezan urmează prescripţiile canonului 1125, verificând cu atenţie dacă s-au respectat condiţiile canonice, aşa cum s-au menţionat în capitolul privind căsătoriile mixte.

Convalidarea sanatio in radice[39] este cerută de cele două părţi sau de către o altă persoană, paroh, confesorul în forul intern, Ordinariul locului dacă este cerută Scaunului Apostolic, trebuind să se expună cu multă atenţie faptul concret şi împrejurările, precum şi aspectul privind consimţământul eficace al părţilor, dacă părţile sunt in bona fide, motivul cererii convalidării radicale, ş.a.

---

[1] Jean-Luc HIEBEL, Ordre et mariage, p. 76.

[2] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 607.

[3] L. A. BOGDAN, Simple convalidation in the 1983 Code of canon law, în J, 1986, p. 511.

[4] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 281.

[5] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 607.

[6] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 281.

[7] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 193.

[8] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 608.

[9] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 85.

[10] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 194.

[11] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 608.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Vezi Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, p. 260.

[15] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 86.

[16] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 282.

[17] Ibidem.

[18] Idem, Drept matrimonial canonic, p. 85.

[19] Vezi Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 609 (nota 5).

[20] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 282.

[21] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 197.

[22] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 166.

[23] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 610.

[24] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 282.

[25] Libero GEROSA, Le droit de l’Eglise, p. 260. Dacă sunt cuprinse cele trei elemente, adică dispensa de impediment, dispensa de obligaţia reînnoirii consimţământului şi retroactivitatea efectelor canonice, sanatio in radice este totală. În condiţiile lipsei unuia dintre aceste elemente, convalidarea este parţială; vezi aici şi Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 168.

[26] Alain SERIAUX, Droit canonique, p. 610.

[27] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 198.

[28] Ibidem ; Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 87.

[29] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, pp. 282-283.

[30] Idem, Drept matrimonial canonic, p. 169.

[31] Francesco BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-pastorale, p. 200.

[32] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 283.

[33] Prin motive grave se înţeleg acele împrejurări care împiedică acordarea convalidării radicale conform canoanelor 1161-1163, între care menţionăm: dacă responsabil pentru nulitatea căsătoriei este parohul sau Ordinariul locului din neglijenţă sau ignoranţă; dacă nulitatea căsătoriei este cunoscută numai de către o parte, neputând să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi fără unele neajunsuri grave; dacă partea necatolică, împotriva voinţei părţii catolice, refuză să reînnoiască valid consimţământul respectându-se forma canonică a celebrării; etc. Atunci când sanatio in radice este acordată de episcopul diecezan, este necesar motivul grav pentru validitate, cât şi pentru liceitate, iar în caz de dubiu privind gravitatea motivului, convalidarea radicală se acordă atât valid, cât şi licit (can. 90 §2).

[34] Pr. Ioan TAMAŞ, Codul de drept canonic, p. 283.

[35] Ibidem.

[36] Pontifului Roman i s-a recunoscut dreptul de a evita un nou consimţământ al soţilor, acordând dispensă pentru validitatea retroactivă aplicată unei căsătorii nule. Vezi Charles LEFEBVRE, Les exceptions à la norme dans le domaine du droit matrimonial canonique, p. 42.

[37] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 87.

[38] A se vedea aici Motu Proprio Pastorale munus, precum şi Motu Proprio De episcoporum muneribus.

[39] Convalidarea radicală, cât şi cea simplă, dacă sunt acordate în forul extern trebuie să fie înscrise în registrele de căsătorii şi de botezaţi (can. 1143, 1148).