Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU
Adesea întâlnim opinii ale unor teologi, profesori, clerici și mireni, care încă mai pun la îndoială locul pe care-l ocupă și pe care trebuie să-l ocupe Dreptul canonic în viața Bisericii și în cadrul învățământului teologic. Dureros este faptul că și unele voci foarte autorizate (teologi importanți ai Bisericii), însă mai puțin cunoscători ai doctrinei canonice ortodoxe și ai disciplinei bisericești în general, se pronunță împotriva actualității și a tăriei de nezdruncinat a normelor canonice ale Bisericii și chiar împotriva acestei discipline ecleziologice și juridice (Drept canonic), în virtutea unor mentalități depășite, unii deranjați fiind de „imposibilitatea” impunerii după propria voință, în mod abuziv, a „normelor personale” în concordanță cu propriile dorințe. Uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice , care cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice) . Pentru noi astăzi, cler și credincioși, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsește atât de frumos exprimată în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești : „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II) . De aici putem constata fără putință de tăgadă că sfintele canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.
În același timp, precizăm că aceste canoane cuprinse în Sintagma Bisericii Ortodoxe se împart în două categorii, de cuprins dogmatic și de cuprins juridic-disciplinar, prin urmare canoanele dogmatice neputând fi schimbate tocmai datorită cuprinsului lor dogmatic, în timp ce canoanele care nu au cuprins dogmatic pot fi schimbate de autoritatea supremă a Bisericii Ecumenice, adică de sinodul ecumenic și nu de fiecare episcop în chip individual. Sinoadele Bisericilor locale nu pot hotărî împotriva doctrinei canonice a Bisericii, ci toate hotărârile sinodale, pornind de la statutele şi regulamentele de aplicare ale Bisericilor și până la simplele decizii, trebuie să dea expresie normelor canonice, principiilor canonice, ținându-se cont de spiritul canoanelor și de principiile de interpretare. Acest lucru presupune ca episcopul „să fie neapărat un om învățat, cunoscând nu în mod superficial, ci temeinic atât Sfânta Scriptură, cât și sfintele canoane” (can. 2 sin. VII ec.), să fie deci un cărturar râvnitor care să poată spune din demnitatea sa împreună cu psalmistul: Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale (Ps. 118, 16). Un model în acest sens, pe lângă numeroasele exemple de ierarhi iubitori ai Dreptului canonic în Biserica Răsăritului (pornind de la Părinţii capadocieni, apoi amintindu-ne de Ioan Scolasticul sau de patriarhul Fotie, de marii teologi şi ierarhi canonişti clasici al secolului al XII-lea şi terminând în Biserica noastră cu mitropolitul Andrei Şaguna şi patriarhul Justinian, iar în Ortodoxia ecumenică actuală cu patriarhul ecumenic Bartolomeu), este și papa Grigorie cel Mare care referindu-se la respectul mărturisit față de autoritatea primelor patru sinoade ecumenice a afirmat: „Exact ca pe cele patru cărți ale Sfintei Evanghelii, tot așa mărturisesc că primesc și venerez patru Sinoade” (Ep. I-24), întrucât era conștient de faptul că aceste sinoade ecumenice nu au numai o valoare dogmatică, ci și canonică pentru că au formulat și canoane și hotărâri disciplinare ca „piatră de hotar în istoria orânduielii bisericești”, după cum afirma un mare canonist al Bisericii Ortodoxe , care au marcat trecerea către legea generală scrisă în Biserică, fiind „inima pentru corpus canonum comun tuturor Bisericilor Ortodoxe, aceste canoane rămân punctul primordial de referință pentru viața lor instituțională” .
Astfel, principiile şi normele canonice elaborate de organele individuale de conducere bisericească, precum şi de sinoadele ecumenice, ca organe care dau expresie infailibilităţii Bisericii, au primit generalitate şi caracter obligatoriu în sânul Ortodoxiei ecumenice, fiind întărite cu putere de nezdruncinat tocmai prin autoritatea sinodului ecumenic, regimul sinodal fiind garantul importanţei Dreptului canonic în viaţa Bisericii.
2. Regimul sinodal - garantul necesității și a importanței Dreptului canonic pentru viața Bisericii
Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe când era mitropolit al Moldovei și Bucovinei scria în Prefața lucrării Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare a fostului mitropolit Dr. Damaskinos Papandreou al Elveției, secretar pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, următoarele: „Biserica Ortodoxă este Biserica sfintelor Sinoade ecumenice din primul mileniu creștin. Sinodalitatea nu este însă numai fundamentul istoric al Bisericii dreptmăritoare, ci reprezintă modul ei de existență în comuniunea credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți... Întrucât secularizarea și sectarismele de multe feluri aduc fragmentare și izolare în inimi și în societate, Biserica este chemată să cultiveze și să întărească comuniunea spirituală în interiorul ei, în societate și între popoare” . Astfel, sinodul sau instituția sinodală rămâne singura modalitate canonică de exprimare a conștiinței ecleziale a Bisericii Răsăritului, Bisericile autocefale organizându-se în duhul tradiției canonice a Bisericii nedespărțite . Și dacă Biserica Ortodoxă este cu adevărat „Biserica sinoadelor” , care sunt o icoană a Bisericii unite și care se bucură de un deosebit prestigiu și de autoritate canonică, morală și dogmatică ,atunci și noi, astăzi, trebuie să respectăm opera canonică a Părinților Sinoadelor ecumenice, întrucât rânduielile canonice stau la temelia funcționării Bisericii în deplină armonie cu învățătura de credință și cu normele religios-morale. Sinodalitatea Bisericii rămâne un principiu canonic esențial care garantează „regăsirea întregului în fiecare realitate ecleziologică locală și participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii” , în același timp sinodalitatea fiind una dintre vechile instituții ale Europei , existând astăzi canoniști care vorbesc de formarea Europei pe temelia dreptului canonic și a colecțiilor sale canonice sinodale din primul mileniu . Părintele Profesor Nicolae Dură afirmă , într-un articol foarte bine documentat, că Europa s-a format începând cu secolul al IV-lea pe bazele dreptului canonic, adică pe temelia principiilor canonice fundamentale cărora li se dă expresie deplin în legislația canonică sinodală a primului mileniu creștin, dintre acestea făcând parte și principiul sinodal care este, așadar, sursa legislației canonice și fundamentul organizării și funcționării bisericești. Această sobornicitate deschisă a Bisericii antrenează toate mădularele Trupului lui Hristos, exprimând și participarea pleromei Bisericii la diferitele aspecte ale vieții bisericești .
Prin urmare, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc . Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun? . Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.
Prin faptul că Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) au declarat confirmarea dumnezeieștilor canoane ca generale în Biserică, ținându-le ca pe o poruncă neclintită, aceasta este pentru noi modelul cel mai concret pentru sinoadele Bisericilor locale actuale care trebuie să hotărască și să legifereze pe baza Sfintei Scripturi și urmând învățătura și principiile Sfinților Părinți și ale Sinoadelor ecumenice. Prin urmare, organele colegiale superioare ale Bisericilor locale (sinoadele episcopilor) trebuie să aibă drept exemplu Sinoadele ecumenice, adică să aducă în actualitate prin hotărârile lor întreaga doctrină canonică a Bisericii, reînnoind valabilitatea canoanelor și a principiilor canonice (can. 3, 8, 49 Trul.; 6 VII ec.) . Hotărârile sinoadelor locale trebuie să aibă consecvență, continuitate, stabilitate și simplitate după exemplul Sinoadelor ecumenice, sinoadele episcopilor trebuind să manifeste în același timp consecvență față de Tradiția apostolică și bisericească și să caute „fidelitatea, unitatea și justețea noilor hotărâri sinodale față de autenticele hotărâri sinodale anterioare, față de ele înseși și față de căutările contemporane ale oamenilor" .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu