Defăimarea autorității după legislația
și doctrina canonică ortodoxă
Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu
Universitatea din Craiova
Facultatea de Teologie, Istorie și Științe ale Educației
Departamentul de Teologie
Titular Disciplina Drept canonic
Acest termen, defăimare (din lat. diffāmō, maledicere, vituperare, infamare – a defăima; calumnia, -ae, vituperatio, -onis, dedecusoris, ignominia, -ae, contumelia, -ae – defăimare; calumniator, vituperator – defăimător) se referă la acțiunea de a defăima, precum și la rezultatul ei, însemnând bârfire, calomniere, ponegrire, batjocură, umilire, dispreț, desconsiderare. În dreptul canonic ortodox, vizează în mod precis, în chip pozitiv (can. 55, 56, 84 ap.; 21 IV ec.; 3 Sardica; 8, 19, 128 Cartagina; 13, 14 I-II; 89 Vasile cel Mare; 14 Teofil Alex.) defăimarea aproapelui sau o anume autoritate (bisericească sau civilă) prin acuze de fapte necinstite aduse neîntemeiat (συκοφαντία, ὕβρις, λοιδορία), fiind un delict împotriva onoarei care antrenează dreptul penal bisericesc, adică pedeapsa caterisirii pentru clerici, mirenii fiind afurisiți.
Biserica Ortodoxă se fundamentează în organizarea și conducerea ei pe principii canonice, un principiu canonic esențial fiind cel sinodal-ierarhic, în strânsă legătură cu principiul organic, constituțional bisericesc sau al participării mirenilor la lucrarea Bisericii. Conform principiului canonic sinodal-ierarhic, Biserica se organizează și conduce după rânduielile imprimate vieții practice bisericești de către întreaga ierarhie de instituire divină, formată din episcopat, presbiterat și diaconat, în același timp organele superioare de conducere bisericească fiind nu cele unipersonale sau individuale, ci cele sinodale sau colegiale. În virtutea principiului organic, care este prin excelență ortodox și care nu poate fi ignorat în lucrarea de exercitare a puterii bisericești, toți membrii Bisericii colaborează prin exprimarea voinței în constituirea unităților bisericești și a organelor colegiale superioare de conducere bisericească, fără a reduce această competență sau drept la nivelul vreunui organ individual de conducere bisericească sau a unei singure categorii de membri. Într-adevăr, în Biserică preoția de instituire divină are un loc și o importanță bine definite, ca element constitutiv esențial fără de care Biserica însăși nu poate exista, fiind purtătoarea principală a succesiunii apostolice, mijlocitorul harului și lucrătorul principal al mântuirii. Mai mult, ierarhia preoțească exercită nu numai individual, dar și sinodal, întreaga putere bisericească în cele trei ramuri, adică mijloacele de mântuire pe care le chivernisește și le aplică fie după acrivie, fie după iconomie pentru atingerea scopului Bisericii, mântuirea credincioșilor. Având în vedere faptul că ierarhia preoțească asigură și garantează ordinea și disciplina bisericească, cele mai multe norme canonice o vizează, stând în centrul legislației canonice.
Prin administrarea Sfintei Taine a Preoției de către episcopul competent, cel ce primește cu vrednicie și cu responsabilitate starea harică a preoției de instituire divină specifică fiecărei trepte a preoției, devine membru al clerului, dobândind drepturi canonice și civile, dar, în același timp, își asumă obligații bine definite de dreptul canonic al Bisericii, obligații impuse de slujba spirituală și de rangul ierarhic respectiv care se bucură de autoritate specifică stării harice, la care se adaugă autoritatea personală în funcție de calitățile și personalitatea fiecărui cleric. Însă, una dintre obligațiile clericilor este și ascultarea canonică (υπακοή κανονική, obedientia canonica), adică, în virtutea principiului ierarhic, ca un efect și corolar al aplicării lui, deși însăși ascultarea canonică poate constitui un principiu canonic, treptele bisericești inferioare se supun sau se subordonează treptelor superioare ale preoției, mirenii se supun față de ierarhie și aceasta din urmă față de organele sinodale superioare. Ascultarea canonică are fundament biblic, căci „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca X, 16), dar și canonic (can. 55 ap.; 8, 23 IV ec.; 57 Laodiceea; 31 Cartagina), primind expresie în legislațiile bisericești ale Bisericilor autocefale. Așadar, prin hirotonie se asumă de către fiecare candidat obligația ascultării canonice, întrucât între membrii clerului există raporturi canonice condiționate de întâietatea clericilor aflați pe trepte ierarhice superioare față de cei aflați pe trepte inferioare. În mod special, Sfintele Canoane fac referire la ascultarea față de episcop, ca părinte spiritual al preoților, cei ce ar încălca această rânduială fiind pedepsiți cu depunerea din treaptă. Autoritatea și demnitatea episcopului trebuie respectate, nu defăimate, așa cum, în general, nu pot fi defăimați cei ce se află pe treptele superioare ale clerului de clericii inferiori sau de mireni, dar nici autoritatea de stat nu poate fi defăimată de cler sau de credincioși.
Precizăm aici faptul că autoritatea episcopului în Biserică este dată de chemarea sa la demnitatea episcopală, fiecare episcop fiind dator să câștige respectul clerului și al credincioșilor prin propria lucrare și personalitate, adică să-și manifeste autoritatea personală, care se câștigă, nu se impune. De aceea este bine să nu se facă o confuzie între autoritatea oficiului, dată de locul și importanța episcopului în Biserică și autoritatea personală care se dobândește prin punerea în lumină a propriilor calități. Cei ce suferă din perspectiva autorității personale au, cu siguranță, mari probleme în activitatea de exercitare a puterii pastorale în sânul propriilor comunități pe seama cărora au fost rânduiți pentru mântuirea turmei încredințate și nu pentru a contribui prin decizii discutabile la alterarea unității și la lipsa de încredere în autoritatea de conducere bisericească. Clericii care nu se bucură de autoritate personală, respectiv de respectul membrilor comunității ecleziale înseamnă că nu se ridică la înălțimea demnității preoției, adică nu au calitățile necesare pentru intrarea în cler, nu îndeplinesc cea mai importantă condiție canonică pentru intrarea în cler, vocația. Pentru sporirea autorității personale, episcopul trebuie să se cerceteze pe sine și să reflecteze asupra subiectivității hotărârilor sale, ca nu cumva pentru vreun interes personal, străin de viața bisericească să afecteze negativ pe membrii propriei comunități și să provoace dezordine, după cum se arată în textul canonului 5 al Sinodului I ecumenic (Niceea, 325): „...Să se cerceteze însă ca nu cumva aceștia (cei afurisiți de alți episcopi, n.n.) să fi ajuns excomunicați din împuținarea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului”. Acest canon este grăitor în ceea ce privește posibilitatea autorității individuale superioare de a greși în hotărârile ei din motive personale, contrare moralei creștine, subliniind autoritatea sinodală ca superioară în Biserică și posibilitatea celor lezați în drepturi să se adreseze sinoadelor. Astfel, din păcate, constatăm astăzi că, uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice, cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice). Pentru clerul și credincioșii de astăzi, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de rânduielile canonice, față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsesc atât de frumos exprimate în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești: „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II). De aici putem constata fără putință de tăgadă că Sfintele Canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.
Prin urmare, pentru a se bucura de autoritate colectivă, dar și individuală, evitându-se defăimarea demnității ierarhice, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc. Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun?. Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.
Bucurându-se de autoritate și fiind asemănați cu cei ce conduc destinele poporului, canonul 55 apostolic îi îndeamnă pe clerici să nu-i ocărască, să nu-i defaime sau să-i vorbească de rău pe episcopi, căci altfel vor fi supuși caterisirii. Prin pedepsele prevăzute se urmărește stăvilirea purtării necuviinciose a clerului față de episcopi, pentru prevenirea scandalului între credincioși, prin exemplul rău. Cei ce hulesc și defăimează nu se pot bucura de respect din partea comunității, întrucât ei înșiși nu respectă pe cei ce le sunt superiori. Astfel, clericii care se poartă cu răutate și clevetire nu se mai pot păstra pe calea dreptății, compromițând propria demnitate și ca urmare Biserica aplică pedepsele canonice cuvenite.
La fel sunt caterisiți și acei episcopi care se despart prin schismă de mitropolitul lor, sub pretext de acuze și defăimare la adresa acetuia (can. 14 I-II). Prevederea canonică apostolică trebuie privită în contextul în care fiecare dintre episcopi păzește demnitatea episcopală fără a-i sminti pe clerici sau pe credincioșii simpli. Dacă membrii hirotoniți ai clerului sunt caterisiți, cei ce sunt membri ai clerului inferior sunt îndepărtați din slujbă. La rândul lor, fiecare din membrii mireni ai Bisericii trebuie să se cerceteze pe sine înainte de a ridica glas (pâră) împotriva clericilor, fie de instituire divină, fie bisericească (ierarhia jurisdicțională), căci cei ce clevetesc nu sunt primiți a aduce acuze ierarhiei: „Numidiu, episcopul Mazulitaniei, zise: Sunt mulți cu viețuire imorală, care socotesc că pot fără deosebire să pârască pe părinți și pe episcopi; să se primească aceștia ori nu?. Episcopul Aureliu zise: Aprobă oare dragostea voastră ca cei ce sunt încurcați în ceva rușinos să ridice glas de acuzare împotriva părinților? Ziseră toți episcopii: Cel ce ar cleveti să nu se primească” (can. 8 Cartagina).
Dând expresie principiului ierarhic și ca o urmare firească a canonului 55 apostolic, prevederea canonului 56 apostolic interzice defăimarea preotului și a diaconului de către clericii inferiori: „Dacă vreun cleric ar ocărî pe presbiter sau pe diacon, să se afurisească”, întrucât respectul datorat presbiterilor și diaconilor este același pe care-l datorează episcopului. Totuși, nu se prevede pedeapsa caterisirii, ci pedeapsa afurisirii, adică a suspendării lor din funcție, avându-se în vedere și ierarhizarea pedepselor privind ierarhia bisericească. Cercetarea cu atenție a candidaților la preoție care este în responsabilitatea episcopului competent, ținându-se cont de vocație ca cea mai importantă condiție pentru intrarea în cler și apoi de toate celelalte categorii de condiții (religioase, morale, intelectuale, fizice și sociale), ar duce la eliminarea faptelor de defăimare a autorităților bisericești și laice de către clerici. În acest context, marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, își manifesta mâhnirea către horepiscopi pentru intrarea în cler a celor necercetați temeinic care adesea provocau dezordine în viața bisericească prin atitudinea lor: „Foarte mă mâhnește că în timpul din urmă canoanele Părinților au fost părăsite și s-a scos din Biserică toată strictețea; și mă tem că indiferența aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetățenit în vechime în bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; și se cerceta cu de-amănuntul întregul lor mod de viață, de nu sunt bârfitori, de nu sunt bețivi, de nu sunt aplecați spre gâlcevi, de și-au educat tinerețea lor ca să poată săvârși cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14)...” (can. 89). Părintele capadocian, constatând înmulțirea clericilor nevrednici, unii bârfitori și defăimători, alții bețivi, alții provocatori de gâlcevi ș.a., care au intrat în cler din motive străine de viața bisericească, ci pur omenești (ex. de frica înrolării în armată), promovați de diaconi și de preoți, dintre rudeniile sau dintre prietenii lor, a recurs la horepiscopi pentru restabilirea disciplinei în Biserică, urmând ca aceștia din urmă să-i recruteze pe clericii vrednici, iar Sfântul Părinte hotăra în privința primirii lor în cler.
Pe lângă condamnarea defăimării clericilor aflați pe trepte superioare ale ierarhiei bisericești de către clerul inferior, Sfintele Canoane interzic și defăimarea stăpânirii de stat și a dregătorilor, clericii fiind caterisiți, iar mirenii afurisiți: „Dacă cineva ar ocărî fără dreptate pe împărat (cârmuitor) sau pe dregător, să sufere pedeapsa și, dacă este cleric, să se caterisească, iar dacă este laic, să se afurisească” (can. 84 ap.). Defăimarea stăpânirii de stat, pe care o regăsim menționată explicit în textul canonului mai sus arătat, constituie o abatere de la datoria creștinilor de a fi loiali față de stat, lipsa loialității prin ignorarea principiului canonic cu fundament biblic al loialității Bisericii față de stat și a normelor canonice cu caracter imperativ, duce la aplicarea pedepselor canonice. A fi loiali statului înseamnă a respecta legislația de stat și suveranitatea statului, implicând un comportament corect și responsabil în raporturile sociale create în membrii Bisericii care sunt și membri ai statului.
Prin urmare, acțiunea de a defăima, pe care o întâlnim reglementată în legislația canonică a Bisericii, este condamnată de autoritatea bisericească, atât în raporturile dintre membrii Bisericii, în virtutea principiului canonic sinodal-ierarhic, cât și cu autoritatea de stat, conform principiului canonic al loialității Bisericii față de stat, gravitatea pedepselor bisericești aplicate exprimând starea creată prin știrbirea demnității și a autorității organelor superioare de conducere, ducând la dezordine în Biserică și în stat.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899; O. BUCEVSCHI, „Purtarea morală a preotului”, în rev. Mitropolia Olteniei 5-6/1955; Prof. univ. dr. Panaiotis BUMIS, „Când un Sinod hotărăște în Sfântul Duh?”, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2006; C. ERBICEANU, „Despre ierarhie”, în rev. Biserica Ortodoxă Română 9/1904-1905; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990; I. IVAN, „Învățătura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat”, în Îndrumător bisericesc, Sibiu, 1971; I. IVAN, „Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare și administrație pentru unitatea Bisericii”, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei 3-4/1969; I. ICĂ, „Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ierarhia bisericească și puterea disciplinară”, în rev. Mitropolia Olteniei 9-10/1965; Vlassios I. PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998; I. G. POPESCU, Drepturile și datoriile clericilor după dreptul canonic, București, 1907; L. STAN, „Relațiile dintre Stat și Biserică”, în rev. Ortodoxia 3-4/1952.
