Suntem cu toții surprinși de actualul conflict cu implicații canonice la nivel interortodox de la Locurile Sfinte ale creștinismului, deschis în mod nejustificat de Patriarhia istorică de Ierusalim, mai precis de ierarhia greacă actuală care alcătuiește Sfântul Sinod patriarhal. Analizând în profunzime situația, nu este greu să înțelegem adevărata miză a acestui conflict (orgoliul împins la extrem al grecilor ierusalimiteni, încurajați de teologii constantinopoliteni, vi-a-vis de problema autocefaliei și a diasporei; rațiunile strict economice), care ar fi putut fi evitat pe calea dialogului frățesc, a întâlnirilor interortodoxe, a corespondenței și a vizitelor reciproce, toate acestea fiind mijloace interortodoxe consacrate pentru păstrarea unității canonice în Ortodoxie. Ignorând principiile canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii (sunt rezumate în can. 34 apostolic), tradiția istorică a Ortodoxiei, dar și aplicarea inevitabilă în actualul context al Bisericii Ortodoxe a principiului reciprocității, inevitabil în situația actuală privind exercitatea puterii jurisdicționale în Diaspora proprie fiecărei Biserici autocefale, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului se pronunță unilateral, hotărând ruperea comuniunii cu Patriarhul României și caterisirea reprezentantului Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, Arhim. Drd. Ieronim Crețu (episcop ales). Motivul invocat de grecii ierusalimiteni este construcția unui centru pentru pelerinii români, al Patriarhiei Române, la Ierihon, fără acord bisericesc (binecuvântarea scrisă a patriarhului Ierusalimului), considerând neîntemeiat canonic, ba chiar necanonic, că reprezentantul Bisericii Române implicându-se activ în ridicarea acestui centru care beneficiază și de o biserică, nu ar fi făcut ascultare față de episcopul locului prin ridicarea fără binecuvântare a acestui altar, producând schismă față de Întâistătător. Întreaga problematică pleacă de la ceea ce se înțelege prin autocefalie, diasporă, teritoriu canonic, drepturile Bisericilor autocefale asupra diasporei proprii și exercitarea puterii bisericești, în speță a lucrării judecătorești (pronunțarea canonică a pedepselor), ca parte a activității pastorale sau jurisdicționale a Bisericii.
Vom aborda mai jos câteva aspecte generale privind contextul acestui conflict, o evaluare canonică și promovarea câtorva sugestii.
Instituția canonică a autocefaliei și consecințele ei canonice
În ultimele decenii, în sânul Ortodoxiei ecumenice s-au purtat numeroase discuţii pe marginea instituţiei autocefaliei, ca formă de organizare a unităţilor teritoriale bisericeşti ortodoxe, precum şi cu privire la procedura constituirii lor şi aceasta în ciuda rânduielilor canonice şi practicii tradiţionale a Bisericii. Deşi au existat şi există numeroase disensiuni privind instituţia autocefaliei şi jurisdicţiile bisericeşti, toţi canoniştii acceptă că interpretarea canoanelor care vizează principiul autocefaliei şi celelalte principii în strânsă legătură, nu se poate realiza decât în lumina datelor istorice care la rândul lor trebuie să fie raportate la doctrina canonică ortodoxă . Facem precizarea că nu există derogare de la canoane (acest termen nefiind propriu dreptului canonic ortodox, ca o moștenire bizantină), iar Sfintele Canoane nu sunt simple reguli pastorale , așa cum se afirma într-un comunicat de presă recent, ci sunt parte a Sfintei Tradiții .
După cum constata canonistul ortodox român, Părintele Profesor Liviu Stan , noile teze ce s-au emis pe la jumătatea secolului al XX-lea, pe lângă caracterul lor provocator în Ortodoxie, aveau să nesocotească principiile dogmatice şi canonice ale Bisericii Ortodoxe, prin acestea contestându-se chiar canonicitatea actelor de proclamare a autocefaliilor de către vechile patriarhii. Aceste teze, din păcate îmbrăţişate şi azi în lumea ortodoxă greacă (în speță de Patriarhia de Ierusalim), susţineau competenţa exclusivă a autorităţii sinodului ecumenic de proclamare a autocefaliei unităţilor bisericeşti teritoriale, toate autocefaliile post-sinodale (de după 787) având un simplu caracter provizoriu, acestea fiind nedepline canonic, excepţie făcând Patriarhiile istorice. Susţinându-se nedeplinătatea canonică a autocefaliilor post-sinodale şi necesitatea supunerii lor examinării unui viitor Sinod Ecumenic, se pune la îndoială nu numai noţiunea de canonicitate, dar şi canonicitatea în relaţiile interortodoxe după epoca sinoadelor ecumenice. Aceste teze necanonice, străine de eclesiologia ortodoxă şi de întreaga doctrină canonică a Bisericii noastre, au avut răsunet în Ortodoxie şi încă mai au, punând la îndoială unitatea ecumenică a Bisericii Ortodoxe, cea « una, sfântă, sobornicească şi apostolească ». Aceste poziţii ale Profesorului Trembelas au fost lansate înaintea debutului Comisiilor interortodoxe şi a Conferinţelor Panortodoxe şi Presinodale pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, tocmai pentru a deschide calea dialogului aprins asupra problemei autocefaliei, cu adevărat o problemă cu implicaţii canonice în raporturile interortodoxe, încă nerezolvată în ciuda hotărârilor de principiu luate în cadrul întrunirilor interortodoxe de la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy/Geneva (Elveţia).
Alţi teologi, ignorând rânduiala canonică ortodoxă, neacceptând existenţa Bisericilor particulare, susţin refacerea unităţii Ortodoxiei prin recunoaşterea de către Bisericile locale a drepturilor de jurisdicţie deplină ale unui « tron suprem », adică Patriarhia Ecumenică de Constantinopol . Toate aceste teze necanonice reclamă îndreptăţit clarificarea raporturilor jurisdicţionale interortodoxe, distincţia precisă între autocefalie şi autonomie, precum şi procedura recunoaşterii şi proclamării autocefaliei Bisericilor locale constituite independent din punct de vedere administrativ-jurisdicţional pe bază sinodal-ierarhică.
În ultimii ani, lucrările de teologie ortodoxă au abordat din plin problema autocefaliilor care au marcat istoria Bisericii Ortodoxe din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, născând numeroase discuţii la nivel interortodox. Noţiunea de « autocefalie » a fost percepută în chip diferit , fie ca independenţă a Bisericilor locale în sânul Ortodoxiei ecumenice prin care se dă expresie deplin nealteratei unităţi proprie Bisericii , fie ca un termen quasi-politic prin care Bisericile emancipate au în fruntea lor o autoritate administrativă şi spirituală, iar frontierele Bisericilor coincid cu cele ale statelor. Astfel, canonistul T. Pharmakides susţinea în 1820 că Biserica nu este liberă decât în lucrarea sa internă privind dogmele şi cultul, în timp ce administrarea unei Biserici « naţionale » şi raporturile ei cu alte Biserici sunt de competenţa exclusivă a puterii civile .
« Autocefalia » reprezintă o realitate în viaţa şi organizarea Bisericii, fiind prezentă încă de la începuturile organizării bisericeşti, căpătând forme noi în timp odată cu statornicirea organizării teritoriale şi funcţionării Bisericii pe bază sinodal-ierarhică. Astfel, în înţelesul cel mai autentic, autocefalia nu priveşte “supunerea unui episcop faţă de altul, ori a unei provincii unui episcop, ci se aplică unui grup de biserici în cadrul unei provincii care este capabilă să garanteze propria-i integritate şi existenţă” , independenţa bisericilor locale care trăiau în unitate, fără vreo întâietate, fiind arătată chiar de Noul Testament.
Prin urmare, precizăm aici că dreptul fiecărei Biserici la independenţă sau la autocefalie a fost consacrat prin practică bisericească transformată în timp într-o rânduială juridică, apoi în obicei de drept cu putere de lege care a fost menţionat în textul diferitelor canoane. Acest drept la autocefalie al Biericilor locale “constă în libertatea asigurată prin lege, pe seama fiecărei unităţi bisericeşti care poate exista prin sine însuşi, de a se organiza şi de a se conduce în mod independent de alte unităţi bisericeşti aflate în aceeaşi situaţie, adică în situaţia egală sub raportul drepturilor chiar dacă sub raportul întinderii teritoriale al titulaturii sau al ierarhiei onorifice acela s-ar găsi pe o treaptă superioară” .
Încă din epoca apostolică până în secolele II-III, Bisericile locale erau conduse în mod autocefal de episcopi , ulterior conducerea unităţilor bisericeşti trecând pe seama sinoadelor locale, provinciale (can. 34, 37 apost.), prin introducerea sistemului mitropolitan (sec. IV) sinoadele mitropolitane fiind alcătuite din episcopii provinciei în frunte cu mitropolitul (can. 4, 5, 6, 7 I ec.) . Astfel, deşi termenul de autocefalie nu apare în canoane, nefiind uzitat în primele secole, autocefalia s-a manifestat de-a lungul timpului în forme diferite .
Sfinţii Apostoli, fiind conştienţi de autoritatea lor unică şi irepetabilă primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, bucurându-se de jurisdicţie universală în virtutea harului extraordinar al apostoliei, au propovăduit Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos până la marginile lumii (Matei XXVIII, 19), depăşind graniţele unei singure comunităţi, întemeind numeroase Biserici locale pe care le-au înzestrat cu o conducere autocefală prin hirotonia episcopilor în fruntea lor. Aceste comunităţi locale, conduse de episcopi, se administrau independent una de cealaltă, deşi toţi episcopii conduceau în comuniune întreaga Biserică, fără a dispune de jurisdicţie universală, ci numai locală, deci limitată la graniţele eparhiei lor . Episcopii, hirotoniţi fiind pentru comunităţile locale, devin o mărturie a credinţei comunităţii sale locale, fiind integrat în colegiul episcopal şi astfel devine mărturia întregii învăţături şi tradiţii apostolice , după cum afirmă teologul W. Beinert. Hirotonia episcopului nu înseamnă dependenţă sau subordonare faţă de cel ce hirotoneşte, ci punere în slujba scaunului episcopal spre slujirea Bisericii locale pentru care a fost hirotonit episcopul .
În fruntea sinoadelor episcopilor din secolele al II-lea şi al III-lea se afla un întâistătător, numit « protos », care exprimă simbolic autocefalia Bisericii locale în fruntea căreia se afla (can. 34 apost.). Astfel, aceste unităţi bisericeşti conduse de sinoade în fruntea cărora se afla cîte un « protos » recunoscut drept cap, devin, după cum arată marele canonist ortodox român, Profesorul Liviu Stan, unităţi autocefale tip . Acestei organizări bisericeşti autocefale i se dă expresie, este statornicită canonic, în textul canonului 34 apostolic care cuprinde şi principiul autocefaliei, fiind în secolul al V-lea interpretat prin canonul 8 al Sinodului al III-lea ecumenic (Efes, 431) şi regăsit în hotărârile canonice ale Sinodului al IV-lea ecumenic (Calcedon, 451).
Următoarea etapă a organizării bisericeşti a însemnat apariţia, în secolul al IV-lea, a mitropoliilor autocefale (can. 4, 5, 6, 7 I ec.; 2 II ec.), mai apoi a exarhatelor (sec. IV) şi a patriarhiilor (sec. IV-V) ca unităţi autocefale (can. 6, 7 I ec. ; 2, 3 II ec.; 9, 17, 28 IV ec.), acestea din urmă cuprinzând mai multe exarhate. O astfel de evoluţie a organizării şi funcţionării administrative a unităţilor bisericeşti teritoriale a fost marcată de schimbări privind statutul canonic al acestor comunităţi locale. Episcopiile, care iniţial fuseseră autocefale, şi-au păstrat numai autonomia unele faţă de altele, împreună formând mitropoliile autocefale, care mai târziu aveau să devină şi ele autonome în sânul exarhatelor şi apoi în cadrul patriarhiilor (can. 9, 12, 17, 28 IV ec. ; 8, 35 VI ec. ; 3, 6 VII ec.). Însă, ca şi unele exarhate sau dieceze şi unele dintre mitropolii şi-au păstrat autocefalia, fie ca mitropolii, fie ca arhiepiscopii , putând menţiona aici Mitropolia Tomisului sau Arhiepiscopia Ciprului care a rămas autocefală până astăzi (can. 8 III ec. ; 39 VI ec.). Alte unităţi bisericeşti cvasiautocefale, numite arhiepiscopii autocefale, au devenit tot mai numeroase încă din secolele IV-V.
Aşadar, canonul 34 apostolic (începutul sec. IV) cuprinde principiile canonice de organizare şi funcţionare a Bisericii, două dintre acestea fiind principiul etnic şi cel al autocefaliei. Prin aplicabilitatea acestor principii s-a putut păstra unitatea canonică ortodoxă, acestei unităţi eclesiale dându-i-se expresie chiar din epoca apostolică . Astfel, autocefalia Bisericilor locale, formate în cadrul etnic, este menţionată de canonul 34 apostolic, după cum afirmam, dispoziţiile lui fiind preluate şi de alte canoane, acestea arătând criteriile pentru stabilirea identităţii unei Biserici: locul, naţionalitatea, etnicitatea şi ritul . Temeiurile canonice ale organizării Bisericilor locale ca Biserici autocefale se cuprind în canoanele care menţionează constituirea Bisericilor autocefale în epoca apostolică (can. 34, 35, 37 apostolice), în epoca sinoadelor ecumenice (can. 7 I ec.; 2 III ec.; 8 III ec.; 9, 12, 17, 28 IV ec.; 8, 36, 38 VI ec.) şi a sinoadelor locale (can. 9, 14 Ant.; 3, 6 Sard.; 13, 18 Cart.), toate aceste canoane dând expresie principiului autocefaliei, dezvoltându-l şi statornicindu-l în planul legalităţii. Pe lângă aceste temeiuri se mai pot adăuga şi unele fundamente politice, adică prezenţa statelor naţionale sau polinaţionale care la rândul lor sunt formate din unităţi administrative, la toate acestea adăugându-se şi interesul politic al diferitelor state de a întări organizarea propriei Biserici naţionale prin autocefalie şi interesul de a o scoate de sub jurisdicţie străină .
Astfel, forma de organizare autocefală a Bisericii este o formă tradiţională în sânul Ortodoxiei ecumenice, impunându-se ca instituţie canonică-juridică de bază. Trebuie precizat faptul că această formă tradiţională a Bisericii de organizare şi conducere nu este esenţială, în sensul că ea poate lipsi din viaţa Bisericii, existând numeroase posibilităţi de a se crea forme noi de organizare bisericească prin adoptarea formelor corespunzătoare misiunii sale. În constituirea autocefaliilor se va avea în vedere, pe lângă principiul etnic care nu trebuie să fie pus la îndoială şi alte realităţi precum cadrul geografic şi politic statal naţional sau polinaţional.
Principiul etnic – un fundament divin şi canonic al autocefaliei şi al dreptului de jurisdicţie al Bisericii Ortodoxe Române asupra propriei diaspore
Biserica Ortodoxă Română, prin purtarea de grijă a Sfântului Sinod, întotdeauna a avut în vedere asigurarea asistenței pastorale a românilor din diaspora, inclusiv din Țara Sfântă, acolo unde se organizează numeroase pelerinaje la Locurile Sfinte ale creștinismului. Dat fiind numărul mare de credincioși ortodocși români, Biserica Ortodoxă Română fiind a doua ca număr de credincioși în Ortodoxia ecumenică, după Biserica Ortodoxă Rusă, era firesc ca aceștia să poată beneficia în Țara Sfântă de asistență pastorală și să se poată ruga și închina în biserica lor, în limba română, precum și asigurarea de către Patriarhia Română a condițiilor de cazare. Nu e de mirare că numărul credincioșilor români și ruși este foarte mare în Țara Sfântă, fie stabiliți acolo, fie care muncesc pe anumite perioade, fie care sunt în pelerinaj. Este firesc ca acești credincioși, aparținând Bisericii Ortodoxe Române, să poată avea propriul centru religios unde să poată fi cazați și să participe la rugăciunea în comun, în limba poporului. Aceasta este tradiția Bisericii, adevărata eclesiologie ortodoxă.
Neamul face parte din opera de creare a lumii, purtând astfel pecetea veşniciei şi perpetuându-se numai prin credinţă şi încredere în ajutorul lui Dumnezeu. După cum afirmă şi canonistul român, Profesorul Iorgu Ivan, familia constituie baza fiecărui neam, iar limba proprie fiecărui neam este un semn distinctiv şi mijloc de exteriorizare a religiozităţii, fiind o rânduială divină ca fiecare neam să aibă limba sa . Nerespectarea specificului fiecărui neam, a limbii şi a tradiţiilor sale, este cu adevărat o încălcare a rânduielii divine, toate acestea fiind mai uşor înţelese prin considerarea Revelaţiei divine a Vechiului şi a Noului Testament.
Legătura etnică este un principiu canonic pentru organizarea Bisericii, însuşi Mântuitorul Hristos, întemeind Biserica pentru toţi oamenii, a înzestrat-o şi cu principii de organizare şi conducere. Principiile de organizare şi conducere bisericească, alături de mijloacele spirituale aflate la dispoziţia Bisericii pentru împlinirea scopului său existenţial, aveau să asigure în timp unitatea Bisericii, cu toată diversitatea de neamuri şi de limbi ale celor ce deveneau subiecte de drept în Biserică prin administrarea Sfintei Taine a Botezului.
Autoritatea de drept divin a principiilor stabilite de Sfinţii Apostoli în organizarea şi conducerea Bisericii nu poate fi pusă la îndoială. Aceste principii au fost fixate în textul canoanelor, relevant în acest sens fiind canonul 34 apostolic, care, pe lângă alte principii de organizare şi funcţionare a Bisericii (ex. principiul ierarhic, principiul sinodal, principiul autonomiei, principiul autocefaliei, principiul teritorial), cuprinde şi principiul etnic prin care se înţelege « organizarea Bisericii unui neam cu episcopi şi preoţi din acel neam, obligaţi să propovăduiască dreapta învăţătură şi să săvârşească întregul cult – Sfintele Taine şi ierurgiile – în limba neamului, respectându-i tradiţiile şi obiceiurile care nu contravin doctrinei şi moralei ortodoxe » .
În dezvoltarea organizării bisericeşti şi a adaptării ei la organizarea administrativă a statului, constatăm că Părinţii Sinoadelor ecumenice au afirmat egalitatea şi independenţa unităţilor bisericeşti autocefale mai mari, fără a se bucura de drepturi jurisdicţionale unele faţă de altele, în acelaşi timp întărind elementul etnic ca indispensabil în organizarea unei Biserici autocefale, ca rânduială divină. Principiul etnic a fost invocat de Biserici pentru obţinerea neatârnării lor faţă de jurisdicţiile străine, cum este cazul Bisericii Georgiei sau a Rusiei, însăşi Patriarhia de Constantinopol citând textul canonului 34 apostolic la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Rusiei (1448). În acest context, termenul « » a fost interpretat corect de către Patriarhia Ecumenică, în sens de « neam ». Mai târziu acest termen a fost interpretat greşit de către istoricii şi canoniştii greci, tocmai pentru a justifica pretenţiile neîntemeiate ale Patriarhiei de Constantinopol asupra jurisdicţiei întregii diaspore . Astfel, termenul « etnos » a fost redus la înţelesul de eparhie, asemenea canonului 9 Antiohia, continuându-se cu interpretarea eronată a canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon.
Cu toate acestea, legătura etnică este un temei al dreptului şi datoriei fiecărei Biserici autocefale de a organiza şi îndruma viaţa religioasă a propriilor diaspore, pentru păstrarea credinţei ortodoxe strămoşeşti, cât şi pentru a beneficia în diaspora de ceea ce Biserica-mamă împărtăşeşte sub aspect spiritual fiilor din cuprinsul respectivului stat naţional.
Încă de la începuturile creştinismului cei plecaţi în diaspora păstrau legătura cu episcopul în a cărui comunitate primiseră botezul, numai aşa aveau liniştea deplină că se află în permanentă comuniune spirituală cu membrii comunităţii de care s-au despărţit şi cu întreaga Biserică. Acest fapt este exprimat şi de canonul 2 al Sinodului II ecumenic care stabileşte ca toate diasporele aflate în afara Imperiului roman să se administreze după obicei, adică de către episcopii sub a căror jurisdicţie au fost înainte de a ajunge sub barbari. Un secol mai târziu, Părinţii Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451), prin canonul 28, un canon recunoscut ca fiind într-adevăr controversat , neacceptat de Biserica Romano-Catolică şi mult discutat în sânul Ortodoxiei ecumenice, au recunoscut scaunului de Constantinopol dreptul de jurisdicţie asupra diecezelor Asiei, Pontului şi Traciei. O astfel de excepţie nu poate fi considerată contrară vechiului obicei conform căruia fiecare întâistătător al diecezei exercita jurisdicţia asupra mitropoliţilor sufragani, ci o asemenea excepţie, adoptată din motive politice, poate fi considerată, după cum afirmă Profesorul Iorgu Ivan, ca o confirmare a vechiului obicei la care s-au referit canoanele 6 al Sinodului I ecumenic şi 2 al Sinodului II ecumenic, prin care s-a respectat principiul teritorialiăţii canonice ca fiecare episcop al diecezei să-şi exercite jurisdicţia numai în graniţele diecezei sale .
Întâistătătorii Bisericilor autocefale s-au bucurat de egalitate în putere, nefăcându-se confuzia între drepturile jurisdicţionale şi întâietatea de onoare, acest fapt fiind evidenţiat şi de marele canonist al secolului al XII-lea, Ioan Zonaras, care, interpretând canonul 17 al Sinodului IV ecumenic, a susţinut că patriarhul de Constantinopol este judecător numai în graniţele jurisdicţiei sale, fără ca mitropoliţii aflaţi în jurisdicţia celorlalte Patriarhii istorice să se supună judecăţii sale. De fapt, chiar scaunul de Constantinopol în Tomos-urile de autocefalie, pe baza canonului 34 apostolic , a recunoscut că Bisericile organizate în cadru etnic, care până atunci fuseseră în jurisdicţia Constantinopolului, acum, prin dobândirea autocefaliei, sunt într-o stare de neatârnare şi cu o administraţie proprie. În consecinţă, însăşi Patriarhia de Constantinopol, cu toate privilegiile sale recunoscute de sinoadele ecumenice (can. 3 II ec. ; 28 IV ec.) , a susţinut că toate Bisericile recunoscute ca autocefale sunt egale în cadrul Ortodoxiei, fără a putea exercita, aşadar, jurisdicţia asupra altei Biserici autocefale, indiferent de vechimea lor sau de numărul credincioşilor . Orice pretenţie a vreunei Biserici autocefale de a avea drepturi jurisdicţionale asupra altor Biserici autocefale sau asupra diasporelor acestora este împotriva învăţăturii Sfintei Scripturi şi a canoanelor Bisericii Ortodoxe, canonul 34 apostolic exprimând în chip pozitiv importanţa principiului etnic ca bază a organizării Bisericii şi a execitării jurisdicţiei asupra propriei diaspore . Fiecare Biserică Ortodoxă autocefală are o formă proprie « numai din cauza caracterului naţional propriu al poporului ortodox căruia aparţine acea Biserică » . Cu toate acestea, Bisericile Ortodoxe autocefale, deşi sunt organizate într-un chip precis în cadru etnic şi geografic , totuşi se poate spune că « nu sunt nici abdicări şi nici căderi din universalitatea creştină, ci expresia firească şi canonică a acordului dintre aceste două feţe ale unor realităţi organice : pluralitatea, după creaţie, a naţiunilor şi unitatea, după har a Bisericii creştine » .
În ciuda acestor realităţi din viaţa Bisericii, în timp, Patriarhia de Constantinopol, ierarhia grecilor și teologii filo-constantinopolitani, punând la îndoială principiul etnic în organizarea şi conducerea Bisericilor autocefale, au acuzat Bisericile autocefale de etnofiletism, această aversiune a lor culminând cu sinodul de la Constantinopol din 1872 la care a fost combătut filetismul ca fiind o erezie împotriva învăţăturii de credinţă, a canoanelor Sfinţilor Părinţi, catalogându-i pe cei ce au admis principiul etnic ca « străini de Biserică şi schismatici… » . Filetismul este privit de aceşti teologi deserviţi scaunului constantinopolitan ca fiind un principiu al naţionaliştilor aplicat în domeniul bisericesc, ignorându-se în acelaşi timp cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor Săi înainte de Înălţarea Sa : « Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ, mergeţi dar şi învăţaţi toate neamurile! » (Matei XXVIII, 18-19), toate neamurile fiind chemate în virtutea particularităţilor lor să participe la viaţa în Dumnezeu .
Canonistul grec, Părintele Profesor Grigorios Papathomas susţine că cei ce sunt adepţi ai principiului etnic fac confuzie între Biserică şi Naţiune, asimilând Biserica Naţiunii , nefiind acceptată jurisdicţia asupra unei etnii şi în concluzie mai multe jurisdicţii, ci o jurisdicţie universală, cea a Patriarhiei Ecumenice. Răspundem aici teologului grec prin ceea ce afirma o voce autoritară a Ortodoxiei secolului al XX-lea, cel mai mare dogmatist ortodox al timpului său, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae : « Ortodoxia este universală în sensul că e trimisă să propovăduiască pe Hristos la « toate neamurile » (Matei XXVIII, 19). Dar tocmai prin această trimitere la « neamuri » şi nu la indivizi necalificaţi sub aspect etnic, se arăta că ea nu este indiferentă la particularitatea neamurilor, ci le afirmă şi susţine în această particularitate a lor… Prin aceasta ortodoxia din cadrul fiecărui popor se ataşează în mod deosebit cu iubirea ei de neamul în mijlocul căruia lucrează, ajutându-l în toate aspiraţiile lui de viaţă şi făcând o sinteză între ele şi aspiraţiile spre mântuire pe care le ţine treze în sufletele celor ce fac parte din el » . Un alt mare teolog al Bisericii noastre, Părintele Profesor Constantin Galeriu afirma că « afirmarea caracterului naţional, a sufletului etnic, ţine de Revelaţie, ţine de adevărul credinţei, de Întruparea Fiului lui Dumnezeu în umanitate, în sânul unui neam (Rom. IX, 5) » . Aşadar, o asemenea poziţie a teologilor filo-constantinopolitani este condamnabilă , cu atât mai mult cu cât astfel de teologi avansează teza efortului depăşirii naţionalului prin universal, adică printr-o chenoză a Bisericilor autocefale în profitul Constantinopolului, chenoză de care sunt conştienţi ei înşişi că este greu de realizat. Ceea ce nu se conştientizează este faptul că fiecare Biserică ortodoxă autocefală are specificul ei dat de tradiţiile neamului respectiv şi de caracterul ei etnic, acestea asigurându-i originalitatea şi identitatea . Tot în acest context, canonistul român, Părintele Profesor Nicolae Dură, afirmă că afirmaţiile teologilor greci sunt lipsite de temei, principiul etnic, alături de celelalte principii canonice cuprinse în canonul 34 apostolic şi nu numai, îndreptăţind Bisericile ortodoxe locale care sunt constituite în cadru etnic şi teritorial să exercite jurisdicţie canonică asupra propriilor diaspore .
Menţionăm aici că importanţa şi necesitatea dependenţei spirituale a comunităţilor ortodoxe din diaspora faţă de Bisericile-mame şi faţă de patriile lor de origine a fost subliniată chiar de Patriarhia Ecumenică, atât în epistolele trimise în anul 1908 Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, cât şi în Tomos-ul sinodal nr. 2388 din 1908 prin care Patriarhia Ecumenică avea să cedeze Bisericii Greciei întreaga autoritate pentru protecţia spirituală asupra întregii diaspore greceşti, în scopul ocrotirii şi apărării intereselor elenismului în lume . Acest Tomos sinodal este în spiritul canonului 34 apostolic, invocându-se principiul etnic, toate argumentele Patriarhiei Ecumenice fiind folosite de celelalte Biserici autocefale ca temei pentru dreptul lor de jurisdicţie asupra propriilor diaspore. Am putea spune că în acelaşi scop, apărarea intereselor elenismului, cu aproape un deceniu mai târziu, în anul 1922, Patriarhia de Constantinopol reprimea în jurisdicţia sa întreaga diasporă ortodoxă greacă, lucrând şi astăzi în strânsă legătură cu Biserica Greciei şi cu Statul elen la promovarea valorilor, a tradiţiilor şi a intereselor elenismului pe toate continentele .
Dacă în urma înţelegerilor dintre cele două Biserici ortodoxe locale autocefale, Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei, diaspora greacă este sub jurisdicţia scaunului patriarhal de la Constantinopol, asta nu înseamnă că Patriarhia Ecumenică ar avea vreun drept jurisdicţional sau vreun privilegiu de jurisdicţie în virtutea întâietăţii sale de onoare în Ortodoxie (can. 28 IV ec.) , faţă de întreaga diasporă ortodoxă. Astfel, astăzi, se poate constata un aspect dureros în diaspora ortodoxă şi anume dezbinarea . Este condamnabil faptul că Patriarhia Ecumenică, fără acordul Bisericii-Mame primeşte în jurisdicţia sa comunităţi ortodoxe româneşti sau de altă etnie, comunităţi care au rupt legătura canonică cu Biserica-Mamă, fiind o încălcare a canoanelor şi a principiilor eclesiologice ortodoxe .
Patriarhia de Ierusalim - jurisdicția și legitimitatea ei actuală. Problema binecuvântării pentru ridicare de altar
Însă, în contextul abordării principiului autocefaliei și a jurisdicției asupra diasporei se cade să menţionăm câteva aspecte privind noţiunea de « teritoriu canonic », acesta fiind în strânsă legătură cu Bisericile autocefale şi cu jurisdicţia acestora, de reală importanţă în raporturile interortodoxe şi intercreştine. Acest termen nu a fost uzitat în istorie, ci este recent, deşi face referire la realităţi eclesiologice prezente încă din epoca apostolică.
Noţiunea de teritoriu canonic este marcată de o evoluţie în timp, încă în primele trei secole impunându-se principiul « o cetate – un episcop – o Biserică », presupunând exercitarea puterii bisericeşti de către un episcop într-un teritoriu bine stabilit . Astfel, Canoanele apostolice interzic încălcarea frontierelor bisericeşti de către episcopi şi clerici, fiind combătută practica părăsirii după bunul plac a eparhiilor de către episcopi şi preoţi şi slujirea în alte unităţi bisericeşti (can. 14 ap.). La fel, episcopii nu pot hirotoni în afara eparhiei lor (can. 35 ap.) şi nu-i pot primi în comuniune euharistică pe cei excomunicaţi în alte eparhii (can. 12 ap.) sau să anuleze pedepse bisericeşti pronunţate de către alţi episcopi în graniţele lor de competenţă (can. 16, 32 ap.).
Putem spune că noţiunea de teritoriu canonic la nivelul Bisericilor episcopale a apărut încă din timpul Sfinţilor Apostoli şi s-a dezvoltat în practica Bisericii din secolele al II-lea şi al III-lea şi mai târziu prin apariţia noilor forme de organizare bisericească (ex. Patriarhia în sec. V).
Patriarhia de Ierusalim este patriarhie autocefală, istorică, canonul 36 Trulan acordându-i locul 5 în Pentarhia patriarhilor și locul 4 în actuala Tetrarhie patriarhală. Teritoriul său canonic este consacrat prin hotărâri canonice ale sinoadelor ecumenice (can. 7 I ec.; 3 II ec.; 28 IV ec.; 36 VI ec.). Așadar, jurisdicția Patriarhiei de Ierusalim nu poate fi pusă la îndoială în Țara Sfântă, fiind confirmată prin opera canonică a sinoadelor ecumenice, alegerea și întronizarea actualului patriarh fiind recunoscută și salutată de Bisericile surori. Este Biserică autocefală care exercită deplin puterea învățătorească, sfințitoare și conducătoare în teritoriul său jurisdicțional.
Patriarhul este ales de către Sfântul Sinod care este compus în cea mai mare parte din Frații Sfântului Mormânt al Domnului, obște de frați greci care se îngrijește de întreaga administrație bisericescă și care influențează în mare măsură alegerea patriarhului grec, deși trupul eclezial al Patriarhiei este alcătuit în cea mai mare parte din arabi ortodocși, aflați în permanent conflict cu ierarhia greacă. Această obște de călugări, patronată de patriarh, ca grup de presiune, nu este reprezentativă, fiind o apariție nouă în dreptul canonic. Această obște, corect spus ordin pseudo-călugăresc, și-a însușit abuziv, cu sprijin politic, conducerea Bisericii Învierii, a patriarhiei și a întregii Palestine. Așadar, tagma acestor „zeloși ai Sfintei Învieri a lui Hristos”, organizați în Frăția Sfântului Mormânt, s-au dedicat organizării pelerinajelor cu sprijinul patriarhului. Este firesc, întrucât acesta se află în fruntea lor încă din 451 de la Sinodul al IV-lea ecumenic. Patriarhii s-au simțit obligați față de obștea de la Sfântul Mormânt, luându-și în serios atribuțiile de egumeni. Frăția Sfântului Mormânt și-a impus rolul conducător în viața bisericească din Palestina, monahii aceștia constituindu-se într-un fel de stat major al călugărilor, având în frunte pe patriarh.
Nu e legitim ca o conducere minoritară grecească să conducă o Patriarhie istorică în majoritate din credincioși ortodocși arabi, existând o strânsă legătură între primație (primat) și etnicitate. Astfel, acele autocefalii proclamate scriptic, însă nerespectate de Patriarhiile istorice, se impun a fi apărate și continuate în viață. În cazul nostru este vorba de nerespectarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia de Ierusalim, prin hotărârea grăbită unilaterală și prin pronunțarea pedepsei caterisirii pentru un cleric aparținând Bisericii noastre. Astfel, s-a încălcat autocefalia Bisericii noastre, dreptul de jurisdicție asupra diasporei și dreptul propriu de exercitare a puterii bisericești în unitățile teritorial-administrative ale Bisericii noastre. Ne punem și noi întrebarea firească: Dacă Patriarhia Română autocefală viază în cadrul unui popor și pentru poporul care o alcătuiște, oare poate exista Patriarhie fără patrie ca în cazul Ierusalimului? Există din păcate o tendință de acaparare a altor etnii, de către Patriarhiile grecilor, în ciuda principiilor apostolice, ceea ce este un dezastru pentru creștinismul răsăritean.
Patriarhia greacă de Ierusalim, deși cea mai săracă dintre toate patriarhiile istorice, este cea mai venerabilă având în vedere faptul că este păzitorul Sfântului Mormânt, beneficiind și de ajutoare pe măsură, fie pe linie bisericească, dar și politică. În urma pierderii de proprietăți, sursa principală de venit sunt daniile și veniturile din pelerinaje, însuși patriarhul Ierusalimului neavând o eparhie bine organizată, el fiind numit de marele canonist Liviu Stan ca stareț al Locurilor Sfinte și cu jurisdicție asupra pelerinajelor. Nu trebuie neglijat faptul că Patriarhia de Ierusalim a fost susținută material, în decursul vremii, de credincioși români și ruși, însă Rusia, mare putere mondială, a sprijini-o și de pe poziții politice, diplomatice, recunoștința neîntârziind să apară. Ierarhii Patriarhiei de Ierusalim ar trebui să fie recunoscători față de credincioșii români care merg la Locurile Sfinte pentru daniile făcute în timp de poporul român, așa cum astăzi Biserica Rusă are jurisdicție asupra a mai multe biserici în Țara Sfântă, ca recunoștință pentru sprijinul acordat de credincioșii ruși.
Explicația este simplă pentru care grecii au luat o asemenea măsură. Patriarhia de Ierusalim dorește monopol asupra pelerinajelor în Țara Sfântă din rațiuni economice, singurele care-i pot interesa pe greci.
Însă, fiind teritoriu canonic al Patriarhiei de Ierusalim, nu se poate ridica niciun altar fără binecuvântarea scrisă a Întâistătătorului, altfel fiind vorba de imixtiune bisericescă. Drepturile spirituale ale episcopului, care are jurisdicție necondiționată asupra tuturor bisericilor, mănăstirilor și instituțiilor de binefacere cu scop bisericesc de pe teritoriul său canonic (granițele eparhiei sale), nu trebuie să fie puse la îndoială. Încă de la împăratul Justinian s-a legiferat prin novela 67, în conformitate cu sfintele canoane (can. 31, 34 ap.; 5, 6 Gangra; 4 IV ec.), obligativitatea celui ce avea să zidească o biserică de a obține binecuvântarea episcopului locului. Însă, în cazul bisericii de la Ierihon putem vorbi de binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarhul Ierusalimului Diodor, însă fără a mai obține și binecuvântarea scrisă. Aceasta poate fi obținută numai pe calea dialogului frățesc, ținându-se cont de principiul reciprocității, de canonul 34 apostolic privind principiul etnic și de contextul actual al instituției canonice a autocefaliei și a jurisdicției asupra diasporei. Reprezentanța Patriarhiei Române la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan și Ierihon) se menționează ca parte a Bisericii Ortodoxe Române, în jurisdicția ei (cf. Art. 6, St.), reprezentantul Patriarhiei Române făcând ascultare de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, ca patriarh autocefal, nefiind în jurisdicția Patriarhiei Ierusalimului. Mijloacele prin care se exprimă supunerea canonică față de un ierarh sunt hirotonia, pomenirea lui și dreptul de a fi judecat de el (ceea ce nu e cazul nostru).
Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română a recunoscut autocefalia Ierusalimului și drepturile patriarhului și ale Sinodului său, prin adresarea cererii de a acorda binecuvântarea, însă moartea acestuia a întârziat demersul Patriarhiei Române. Centrul de la Ierihon, în jurisdicția Bisericii noastre (cf. Art. 6 Statut, votat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre), este proprietatea Bisericii Ortodoxe Române și nu poate fi cedat Patriarhiei de Ierusalim. Poziția Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului este regretabilă și necanonică, fiind o lovitură dată demnității bisericești a Patriarhiei Române autocefale, nesocotind frecventele situații de reciprocitate (ex. Parohia Română de la Sofia; Parohia de la Constantinopol, etc.).
Ieșirea din comuniunea cu patriarhul român este o hotărâre discutabilă, întrucât aceasta se face numai pentru erezie (45 ap.) și nu poate fi acceptată la nivel interortodox.
În concluzie, calea dialogului frățesc este singura soluție de rezolvare a acestei probleme, care poate fi rezolvată ca principiu numai la nivel interortodox.
Exercitarea puterii judecătorești. Pedeapsa caterisirii
Prin administrarea Sfintei Taine a Preoției de către episcopul competent, cel ce primește cu vrednicie și cu responsabilitate starea harică a preoției de instituire divină specifică fiecărei trepte a preoției, devine membru al clerului, al Bisericii respective, dobândind drepturi canonice și civile, dar, în același timp, își asumă obligații bine definite de dreptul canonic al Bisericii, obligații impuse de slujba spirituală și de rangul ierarhic respectiv care se bucură de autoritate specifică stării harice, la care se adaugă autoritatea personală în funcție de calitățile și personalitatea fiecărui cleric. Însă, una dintre obligațiile clericilor este și ascultarea canonică (υπακοή κανονική, obedientia canonica), adică, în virtutea principiului ierarhic, ca un efect și corolar al aplicării lui, deși însăși ascultarea canonică poate constitui un principiu canonic, treptele bisericești inferioare se supun sau se subordonează treptelor superioare ale preoției în sânul Bisericii autocefale, mirenii se supun față de ierarhie și aceasta din urmă față de organele sinodale superioare. Ascultarea canonică are fundament biblic, căci „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca X, 16), dar și canonic (can. 55 ap.; 8, 23 IV ec.; 57 Laodiceea; 31 Cartagina), primind expresie în legislațiile bisericești ale Bisericilor autocefale. Așadar, prin hirotonie se asumă de către fiecare candidat obligația ascultării canonice, întrucât între membrii clerului există raporturi canonice condiționate de întâietatea clericilor aflați pe trepte ierarhice superioare față de cei aflați pe trepte inferioare. În mod special, Sfintele Canoane fac referire la ascultarea față de episcop, ca părinte spiritual al preoților, cei ce ar încălca această rânduială fiind pedepsiți cu depunerea din treaptă. Autoritatea și demnitatea episcopului trebuie respectate, nu defăimate, așa cum, în general, nu pot fi defăimați cei ce se află pe treptele superioare ale clerului de clericii inferiori sau de mireni, dar nici autoritatea de stat nu poate fi defăimată de cler sau de credincioși.
Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte a făcut ascultare de patriarhul român în a cărui jurisdicție este. Exercitarea puterii bisericești (cele trei ramuri: învățătorească, sfințitoare, conducătoare), care se face numai prin administrarea validă a preoției și în dependență de episcopul competent, se realizează numai în granițele competenței jurisdicționale. Astfel, un episcop sau sinodul unei Biserici nu poate exercita această putere în sânul altei Biserici auticeface, căci lucrarea va fi nulă, necanonică și nerecunoscută. A face ascultare de episcopul competent (în virtutea dreptului de jurisdicție asupra diasporei, can. 34 ap.), fără supunere canonică față de episcopul locului, străin de Biserica în care ești membru deplin, cu toate drepturile și obligațiile și pentru asta să fii acuzat necanonic (neprocedural) de schismă (can. 31 ap.; 5 Antiohia; 10 Cartagina) se poate numi un abuz al unor ierarhi orgolioși, neîntemeiat canonic, ba mai mult o imixtiune în treburile Bisericii noastre. Pedeapsa caterisirii pentru schismă este canonică, însă ea devine necanonică pentru 2 motive: 1. în acest caz nu se poate vorbi de schismă, întrucât schisma, dezbinarea (acest termen provine din limba latină (disglut(i)nare) și se referă la starea creată prin învrăjbire, neînțelegere, discordie, conflict, ceartă, schismă (lat. schisma, -atis, schismaticus, a, um; dissidium-ii; discissio; în gr. Σχίζω – a separa) se produce în sânul aceleiași biserici, când clericul se separă de episcopul său (11 Cartagina; 6 Gangra), prin neascultare de autoritatea competentă bisericească, prin nesocotirea ordinii canonice, disciplinare și administrative; 2. nu se poate pronunța o pedeapsă canonică unui membru al altei Biserici autocefale și fără cercetare, neurmându-se procedura canonică. Ca principiu, un episcop poate caterisi numai clerici din eparhia sa, care au drept de apel la mitropolit sau la sinodul mitropolitan (can. 5 I ec.; 6 Antiohia; 14 Sardica). Caterisirea poate fi aprobată și de patriarh, ca definitivă, dacă este o pedeapsă administrată și pronunțată canonic. O astfel de pedeapsă este fără tărie pentru Biserica din care face parte clericul, dar și pentru celelalte Biserici Ortodoxe.
Despre caterisire putem spune că este pedeapsa aplicată de autoritatea bisericească clericilor care fac parte din ierarhia de instituire divină (episcopul, preotul şi diaconul), dacă aceştia se fac vinovaţi de încălcarea gravă a rânduielilor bisericeşti statornicite de normele religios-morale, canonice sau disciplinare şi sociale care reglementează conduita etalon a membrilor Bisericii. Prin caterisire, clericul este oprit definitiv de a mai exercita puterea bisericească în cele trei ramuri ale sale (învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare), fiind trecut în rândul laicilor şi pierzând numele şi demnitatea clericală.
După doctrina canonică a Bisericii noastre, organele judecătoreşti bisericeşti competente, individuale şi colegiale sau sinodale, de a pronunţa pedeapsa caterisirii sunt episcopul eparhiot (can. 5 I ec.; 6 Antiohia; 14 Sardica) şi sinodul mitropolitan (can. 14, 15 Antiohia; 12, 20, 100 Cartagina).
În concluzie: Din cele de mai sus se poate observa lipsa competenței jurisdicționale a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului și a patriarhului de a pronunța o astfel de pedepsă canonică, nerecunoscută de Biserica noastră. Pentru că este exclusă o eventuală stavropighie patriarhală, care sunt numai în granițele teritoriale ale patriarhului respectiv, calea dialogului este singura soluție pentru rezolvarea acestei crize bisericești, calea diplomației noastre bisericești putând duce la recunoașterea canonică a Ierihonului, așa cum rușii au reușit să dobândească mai multe biserici și mănăstiri.
Problema Locurilor Sfinte trebuie abordată la nivel interortodox... „Nesoluționându-se însă până astăzi, într-o formă definitivă, situația internațională a Ierusalimului, nu s-a rezolvat nici problema Locurilor Sfinte legată de cea dintâi. Aceste două probleme continuă să preocupe atât organizațiile religioase, cât și pe cele politice interesate”...
Vom aborda mai jos câteva aspecte generale privind contextul acestui conflict, o evaluare canonică și promovarea câtorva sugestii.
Instituția canonică a autocefaliei și consecințele ei canonice
În ultimele decenii, în sânul Ortodoxiei ecumenice s-au purtat numeroase discuţii pe marginea instituţiei autocefaliei, ca formă de organizare a unităţilor teritoriale bisericeşti ortodoxe, precum şi cu privire la procedura constituirii lor şi aceasta în ciuda rânduielilor canonice şi practicii tradiţionale a Bisericii. Deşi au existat şi există numeroase disensiuni privind instituţia autocefaliei şi jurisdicţiile bisericeşti, toţi canoniştii acceptă că interpretarea canoanelor care vizează principiul autocefaliei şi celelalte principii în strânsă legătură, nu se poate realiza decât în lumina datelor istorice care la rândul lor trebuie să fie raportate la doctrina canonică ortodoxă . Facem precizarea că nu există derogare de la canoane (acest termen nefiind propriu dreptului canonic ortodox, ca o moștenire bizantină), iar Sfintele Canoane nu sunt simple reguli pastorale , așa cum se afirma într-un comunicat de presă recent, ci sunt parte a Sfintei Tradiții .
După cum constata canonistul ortodox român, Părintele Profesor Liviu Stan , noile teze ce s-au emis pe la jumătatea secolului al XX-lea, pe lângă caracterul lor provocator în Ortodoxie, aveau să nesocotească principiile dogmatice şi canonice ale Bisericii Ortodoxe, prin acestea contestându-se chiar canonicitatea actelor de proclamare a autocefaliilor de către vechile patriarhii. Aceste teze, din păcate îmbrăţişate şi azi în lumea ortodoxă greacă (în speță de Patriarhia de Ierusalim), susţineau competenţa exclusivă a autorităţii sinodului ecumenic de proclamare a autocefaliei unităţilor bisericeşti teritoriale, toate autocefaliile post-sinodale (de după 787) având un simplu caracter provizoriu, acestea fiind nedepline canonic, excepţie făcând Patriarhiile istorice. Susţinându-se nedeplinătatea canonică a autocefaliilor post-sinodale şi necesitatea supunerii lor examinării unui viitor Sinod Ecumenic, se pune la îndoială nu numai noţiunea de canonicitate, dar şi canonicitatea în relaţiile interortodoxe după epoca sinoadelor ecumenice. Aceste teze necanonice, străine de eclesiologia ortodoxă şi de întreaga doctrină canonică a Bisericii noastre, au avut răsunet în Ortodoxie şi încă mai au, punând la îndoială unitatea ecumenică a Bisericii Ortodoxe, cea « una, sfântă, sobornicească şi apostolească ». Aceste poziţii ale Profesorului Trembelas au fost lansate înaintea debutului Comisiilor interortodoxe şi a Conferinţelor Panortodoxe şi Presinodale pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, tocmai pentru a deschide calea dialogului aprins asupra problemei autocefaliei, cu adevărat o problemă cu implicaţii canonice în raporturile interortodoxe, încă nerezolvată în ciuda hotărârilor de principiu luate în cadrul întrunirilor interortodoxe de la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy/Geneva (Elveţia).
Alţi teologi, ignorând rânduiala canonică ortodoxă, neacceptând existenţa Bisericilor particulare, susţin refacerea unităţii Ortodoxiei prin recunoaşterea de către Bisericile locale a drepturilor de jurisdicţie deplină ale unui « tron suprem », adică Patriarhia Ecumenică de Constantinopol . Toate aceste teze necanonice reclamă îndreptăţit clarificarea raporturilor jurisdicţionale interortodoxe, distincţia precisă între autocefalie şi autonomie, precum şi procedura recunoaşterii şi proclamării autocefaliei Bisericilor locale constituite independent din punct de vedere administrativ-jurisdicţional pe bază sinodal-ierarhică.
În ultimii ani, lucrările de teologie ortodoxă au abordat din plin problema autocefaliilor care au marcat istoria Bisericii Ortodoxe din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, născând numeroase discuţii la nivel interortodox. Noţiunea de « autocefalie » a fost percepută în chip diferit , fie ca independenţă a Bisericilor locale în sânul Ortodoxiei ecumenice prin care se dă expresie deplin nealteratei unităţi proprie Bisericii , fie ca un termen quasi-politic prin care Bisericile emancipate au în fruntea lor o autoritate administrativă şi spirituală, iar frontierele Bisericilor coincid cu cele ale statelor. Astfel, canonistul T. Pharmakides susţinea în 1820 că Biserica nu este liberă decât în lucrarea sa internă privind dogmele şi cultul, în timp ce administrarea unei Biserici « naţionale » şi raporturile ei cu alte Biserici sunt de competenţa exclusivă a puterii civile .
« Autocefalia » reprezintă o realitate în viaţa şi organizarea Bisericii, fiind prezentă încă de la începuturile organizării bisericeşti, căpătând forme noi în timp odată cu statornicirea organizării teritoriale şi funcţionării Bisericii pe bază sinodal-ierarhică. Astfel, în înţelesul cel mai autentic, autocefalia nu priveşte “supunerea unui episcop faţă de altul, ori a unei provincii unui episcop, ci se aplică unui grup de biserici în cadrul unei provincii care este capabilă să garanteze propria-i integritate şi existenţă” , independenţa bisericilor locale care trăiau în unitate, fără vreo întâietate, fiind arătată chiar de Noul Testament.
Prin urmare, precizăm aici că dreptul fiecărei Biserici la independenţă sau la autocefalie a fost consacrat prin practică bisericească transformată în timp într-o rânduială juridică, apoi în obicei de drept cu putere de lege care a fost menţionat în textul diferitelor canoane. Acest drept la autocefalie al Biericilor locale “constă în libertatea asigurată prin lege, pe seama fiecărei unităţi bisericeşti care poate exista prin sine însuşi, de a se organiza şi de a se conduce în mod independent de alte unităţi bisericeşti aflate în aceeaşi situaţie, adică în situaţia egală sub raportul drepturilor chiar dacă sub raportul întinderii teritoriale al titulaturii sau al ierarhiei onorifice acela s-ar găsi pe o treaptă superioară” .
Încă din epoca apostolică până în secolele II-III, Bisericile locale erau conduse în mod autocefal de episcopi , ulterior conducerea unităţilor bisericeşti trecând pe seama sinoadelor locale, provinciale (can. 34, 37 apost.), prin introducerea sistemului mitropolitan (sec. IV) sinoadele mitropolitane fiind alcătuite din episcopii provinciei în frunte cu mitropolitul (can. 4, 5, 6, 7 I ec.) . Astfel, deşi termenul de autocefalie nu apare în canoane, nefiind uzitat în primele secole, autocefalia s-a manifestat de-a lungul timpului în forme diferite .
Sfinţii Apostoli, fiind conştienţi de autoritatea lor unică şi irepetabilă primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, bucurându-se de jurisdicţie universală în virtutea harului extraordinar al apostoliei, au propovăduit Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos până la marginile lumii (Matei XXVIII, 19), depăşind graniţele unei singure comunităţi, întemeind numeroase Biserici locale pe care le-au înzestrat cu o conducere autocefală prin hirotonia episcopilor în fruntea lor. Aceste comunităţi locale, conduse de episcopi, se administrau independent una de cealaltă, deşi toţi episcopii conduceau în comuniune întreaga Biserică, fără a dispune de jurisdicţie universală, ci numai locală, deci limitată la graniţele eparhiei lor . Episcopii, hirotoniţi fiind pentru comunităţile locale, devin o mărturie a credinţei comunităţii sale locale, fiind integrat în colegiul episcopal şi astfel devine mărturia întregii învăţături şi tradiţii apostolice , după cum afirmă teologul W. Beinert. Hirotonia episcopului nu înseamnă dependenţă sau subordonare faţă de cel ce hirotoneşte, ci punere în slujba scaunului episcopal spre slujirea Bisericii locale pentru care a fost hirotonit episcopul .
În fruntea sinoadelor episcopilor din secolele al II-lea şi al III-lea se afla un întâistătător, numit « protos », care exprimă simbolic autocefalia Bisericii locale în fruntea căreia se afla (can. 34 apost.). Astfel, aceste unităţi bisericeşti conduse de sinoade în fruntea cărora se afla cîte un « protos » recunoscut drept cap, devin, după cum arată marele canonist ortodox român, Profesorul Liviu Stan, unităţi autocefale tip . Acestei organizări bisericeşti autocefale i se dă expresie, este statornicită canonic, în textul canonului 34 apostolic care cuprinde şi principiul autocefaliei, fiind în secolul al V-lea interpretat prin canonul 8 al Sinodului al III-lea ecumenic (Efes, 431) şi regăsit în hotărârile canonice ale Sinodului al IV-lea ecumenic (Calcedon, 451).
Următoarea etapă a organizării bisericeşti a însemnat apariţia, în secolul al IV-lea, a mitropoliilor autocefale (can. 4, 5, 6, 7 I ec.; 2 II ec.), mai apoi a exarhatelor (sec. IV) şi a patriarhiilor (sec. IV-V) ca unităţi autocefale (can. 6, 7 I ec. ; 2, 3 II ec.; 9, 17, 28 IV ec.), acestea din urmă cuprinzând mai multe exarhate. O astfel de evoluţie a organizării şi funcţionării administrative a unităţilor bisericeşti teritoriale a fost marcată de schimbări privind statutul canonic al acestor comunităţi locale. Episcopiile, care iniţial fuseseră autocefale, şi-au păstrat numai autonomia unele faţă de altele, împreună formând mitropoliile autocefale, care mai târziu aveau să devină şi ele autonome în sânul exarhatelor şi apoi în cadrul patriarhiilor (can. 9, 12, 17, 28 IV ec. ; 8, 35 VI ec. ; 3, 6 VII ec.). Însă, ca şi unele exarhate sau dieceze şi unele dintre mitropolii şi-au păstrat autocefalia, fie ca mitropolii, fie ca arhiepiscopii , putând menţiona aici Mitropolia Tomisului sau Arhiepiscopia Ciprului care a rămas autocefală până astăzi (can. 8 III ec. ; 39 VI ec.). Alte unităţi bisericeşti cvasiautocefale, numite arhiepiscopii autocefale, au devenit tot mai numeroase încă din secolele IV-V.
Aşadar, canonul 34 apostolic (începutul sec. IV) cuprinde principiile canonice de organizare şi funcţionare a Bisericii, două dintre acestea fiind principiul etnic şi cel al autocefaliei. Prin aplicabilitatea acestor principii s-a putut păstra unitatea canonică ortodoxă, acestei unităţi eclesiale dându-i-se expresie chiar din epoca apostolică . Astfel, autocefalia Bisericilor locale, formate în cadrul etnic, este menţionată de canonul 34 apostolic, după cum afirmam, dispoziţiile lui fiind preluate şi de alte canoane, acestea arătând criteriile pentru stabilirea identităţii unei Biserici: locul, naţionalitatea, etnicitatea şi ritul . Temeiurile canonice ale organizării Bisericilor locale ca Biserici autocefale se cuprind în canoanele care menţionează constituirea Bisericilor autocefale în epoca apostolică (can. 34, 35, 37 apostolice), în epoca sinoadelor ecumenice (can. 7 I ec.; 2 III ec.; 8 III ec.; 9, 12, 17, 28 IV ec.; 8, 36, 38 VI ec.) şi a sinoadelor locale (can. 9, 14 Ant.; 3, 6 Sard.; 13, 18 Cart.), toate aceste canoane dând expresie principiului autocefaliei, dezvoltându-l şi statornicindu-l în planul legalităţii. Pe lângă aceste temeiuri se mai pot adăuga şi unele fundamente politice, adică prezenţa statelor naţionale sau polinaţionale care la rândul lor sunt formate din unităţi administrative, la toate acestea adăugându-se şi interesul politic al diferitelor state de a întări organizarea propriei Biserici naţionale prin autocefalie şi interesul de a o scoate de sub jurisdicţie străină .
Astfel, forma de organizare autocefală a Bisericii este o formă tradiţională în sânul Ortodoxiei ecumenice, impunându-se ca instituţie canonică-juridică de bază. Trebuie precizat faptul că această formă tradiţională a Bisericii de organizare şi conducere nu este esenţială, în sensul că ea poate lipsi din viaţa Bisericii, existând numeroase posibilităţi de a se crea forme noi de organizare bisericească prin adoptarea formelor corespunzătoare misiunii sale. În constituirea autocefaliilor se va avea în vedere, pe lângă principiul etnic care nu trebuie să fie pus la îndoială şi alte realităţi precum cadrul geografic şi politic statal naţional sau polinaţional.
Principiul etnic – un fundament divin şi canonic al autocefaliei şi al dreptului de jurisdicţie al Bisericii Ortodoxe Române asupra propriei diaspore
Biserica Ortodoxă Română, prin purtarea de grijă a Sfântului Sinod, întotdeauna a avut în vedere asigurarea asistenței pastorale a românilor din diaspora, inclusiv din Țara Sfântă, acolo unde se organizează numeroase pelerinaje la Locurile Sfinte ale creștinismului. Dat fiind numărul mare de credincioși ortodocși români, Biserica Ortodoxă Română fiind a doua ca număr de credincioși în Ortodoxia ecumenică, după Biserica Ortodoxă Rusă, era firesc ca aceștia să poată beneficia în Țara Sfântă de asistență pastorală și să se poată ruga și închina în biserica lor, în limba română, precum și asigurarea de către Patriarhia Română a condițiilor de cazare. Nu e de mirare că numărul credincioșilor români și ruși este foarte mare în Țara Sfântă, fie stabiliți acolo, fie care muncesc pe anumite perioade, fie care sunt în pelerinaj. Este firesc ca acești credincioși, aparținând Bisericii Ortodoxe Române, să poată avea propriul centru religios unde să poată fi cazați și să participe la rugăciunea în comun, în limba poporului. Aceasta este tradiția Bisericii, adevărata eclesiologie ortodoxă.
Neamul face parte din opera de creare a lumii, purtând astfel pecetea veşniciei şi perpetuându-se numai prin credinţă şi încredere în ajutorul lui Dumnezeu. După cum afirmă şi canonistul român, Profesorul Iorgu Ivan, familia constituie baza fiecărui neam, iar limba proprie fiecărui neam este un semn distinctiv şi mijloc de exteriorizare a religiozităţii, fiind o rânduială divină ca fiecare neam să aibă limba sa . Nerespectarea specificului fiecărui neam, a limbii şi a tradiţiilor sale, este cu adevărat o încălcare a rânduielii divine, toate acestea fiind mai uşor înţelese prin considerarea Revelaţiei divine a Vechiului şi a Noului Testament.
Legătura etnică este un principiu canonic pentru organizarea Bisericii, însuşi Mântuitorul Hristos, întemeind Biserica pentru toţi oamenii, a înzestrat-o şi cu principii de organizare şi conducere. Principiile de organizare şi conducere bisericească, alături de mijloacele spirituale aflate la dispoziţia Bisericii pentru împlinirea scopului său existenţial, aveau să asigure în timp unitatea Bisericii, cu toată diversitatea de neamuri şi de limbi ale celor ce deveneau subiecte de drept în Biserică prin administrarea Sfintei Taine a Botezului.
Autoritatea de drept divin a principiilor stabilite de Sfinţii Apostoli în organizarea şi conducerea Bisericii nu poate fi pusă la îndoială. Aceste principii au fost fixate în textul canoanelor, relevant în acest sens fiind canonul 34 apostolic, care, pe lângă alte principii de organizare şi funcţionare a Bisericii (ex. principiul ierarhic, principiul sinodal, principiul autonomiei, principiul autocefaliei, principiul teritorial), cuprinde şi principiul etnic prin care se înţelege « organizarea Bisericii unui neam cu episcopi şi preoţi din acel neam, obligaţi să propovăduiască dreapta învăţătură şi să săvârşească întregul cult – Sfintele Taine şi ierurgiile – în limba neamului, respectându-i tradiţiile şi obiceiurile care nu contravin doctrinei şi moralei ortodoxe » .
În dezvoltarea organizării bisericeşti şi a adaptării ei la organizarea administrativă a statului, constatăm că Părinţii Sinoadelor ecumenice au afirmat egalitatea şi independenţa unităţilor bisericeşti autocefale mai mari, fără a se bucura de drepturi jurisdicţionale unele faţă de altele, în acelaşi timp întărind elementul etnic ca indispensabil în organizarea unei Biserici autocefale, ca rânduială divină. Principiul etnic a fost invocat de Biserici pentru obţinerea neatârnării lor faţă de jurisdicţiile străine, cum este cazul Bisericii Georgiei sau a Rusiei, însăşi Patriarhia de Constantinopol citând textul canonului 34 apostolic la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Rusiei (1448). În acest context, termenul « » a fost interpretat corect de către Patriarhia Ecumenică, în sens de « neam ». Mai târziu acest termen a fost interpretat greşit de către istoricii şi canoniştii greci, tocmai pentru a justifica pretenţiile neîntemeiate ale Patriarhiei de Constantinopol asupra jurisdicţiei întregii diaspore . Astfel, termenul « etnos » a fost redus la înţelesul de eparhie, asemenea canonului 9 Antiohia, continuându-se cu interpretarea eronată a canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon.
Cu toate acestea, legătura etnică este un temei al dreptului şi datoriei fiecărei Biserici autocefale de a organiza şi îndruma viaţa religioasă a propriilor diaspore, pentru păstrarea credinţei ortodoxe strămoşeşti, cât şi pentru a beneficia în diaspora de ceea ce Biserica-mamă împărtăşeşte sub aspect spiritual fiilor din cuprinsul respectivului stat naţional.
Încă de la începuturile creştinismului cei plecaţi în diaspora păstrau legătura cu episcopul în a cărui comunitate primiseră botezul, numai aşa aveau liniştea deplină că se află în permanentă comuniune spirituală cu membrii comunităţii de care s-au despărţit şi cu întreaga Biserică. Acest fapt este exprimat şi de canonul 2 al Sinodului II ecumenic care stabileşte ca toate diasporele aflate în afara Imperiului roman să se administreze după obicei, adică de către episcopii sub a căror jurisdicţie au fost înainte de a ajunge sub barbari. Un secol mai târziu, Părinţii Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451), prin canonul 28, un canon recunoscut ca fiind într-adevăr controversat , neacceptat de Biserica Romano-Catolică şi mult discutat în sânul Ortodoxiei ecumenice, au recunoscut scaunului de Constantinopol dreptul de jurisdicţie asupra diecezelor Asiei, Pontului şi Traciei. O astfel de excepţie nu poate fi considerată contrară vechiului obicei conform căruia fiecare întâistătător al diecezei exercita jurisdicţia asupra mitropoliţilor sufragani, ci o asemenea excepţie, adoptată din motive politice, poate fi considerată, după cum afirmă Profesorul Iorgu Ivan, ca o confirmare a vechiului obicei la care s-au referit canoanele 6 al Sinodului I ecumenic şi 2 al Sinodului II ecumenic, prin care s-a respectat principiul teritorialiăţii canonice ca fiecare episcop al diecezei să-şi exercite jurisdicţia numai în graniţele diecezei sale .
Întâistătătorii Bisericilor autocefale s-au bucurat de egalitate în putere, nefăcându-se confuzia între drepturile jurisdicţionale şi întâietatea de onoare, acest fapt fiind evidenţiat şi de marele canonist al secolului al XII-lea, Ioan Zonaras, care, interpretând canonul 17 al Sinodului IV ecumenic, a susţinut că patriarhul de Constantinopol este judecător numai în graniţele jurisdicţiei sale, fără ca mitropoliţii aflaţi în jurisdicţia celorlalte Patriarhii istorice să se supună judecăţii sale. De fapt, chiar scaunul de Constantinopol în Tomos-urile de autocefalie, pe baza canonului 34 apostolic , a recunoscut că Bisericile organizate în cadru etnic, care până atunci fuseseră în jurisdicţia Constantinopolului, acum, prin dobândirea autocefaliei, sunt într-o stare de neatârnare şi cu o administraţie proprie. În consecinţă, însăşi Patriarhia de Constantinopol, cu toate privilegiile sale recunoscute de sinoadele ecumenice (can. 3 II ec. ; 28 IV ec.) , a susţinut că toate Bisericile recunoscute ca autocefale sunt egale în cadrul Ortodoxiei, fără a putea exercita, aşadar, jurisdicţia asupra altei Biserici autocefale, indiferent de vechimea lor sau de numărul credincioşilor . Orice pretenţie a vreunei Biserici autocefale de a avea drepturi jurisdicţionale asupra altor Biserici autocefale sau asupra diasporelor acestora este împotriva învăţăturii Sfintei Scripturi şi a canoanelor Bisericii Ortodoxe, canonul 34 apostolic exprimând în chip pozitiv importanţa principiului etnic ca bază a organizării Bisericii şi a execitării jurisdicţiei asupra propriei diaspore . Fiecare Biserică Ortodoxă autocefală are o formă proprie « numai din cauza caracterului naţional propriu al poporului ortodox căruia aparţine acea Biserică » . Cu toate acestea, Bisericile Ortodoxe autocefale, deşi sunt organizate într-un chip precis în cadru etnic şi geografic , totuşi se poate spune că « nu sunt nici abdicări şi nici căderi din universalitatea creştină, ci expresia firească şi canonică a acordului dintre aceste două feţe ale unor realităţi organice : pluralitatea, după creaţie, a naţiunilor şi unitatea, după har a Bisericii creştine » .
În ciuda acestor realităţi din viaţa Bisericii, în timp, Patriarhia de Constantinopol, ierarhia grecilor și teologii filo-constantinopolitani, punând la îndoială principiul etnic în organizarea şi conducerea Bisericilor autocefale, au acuzat Bisericile autocefale de etnofiletism, această aversiune a lor culminând cu sinodul de la Constantinopol din 1872 la care a fost combătut filetismul ca fiind o erezie împotriva învăţăturii de credinţă, a canoanelor Sfinţilor Părinţi, catalogându-i pe cei ce au admis principiul etnic ca « străini de Biserică şi schismatici… » . Filetismul este privit de aceşti teologi deserviţi scaunului constantinopolitan ca fiind un principiu al naţionaliştilor aplicat în domeniul bisericesc, ignorându-se în acelaşi timp cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor Săi înainte de Înălţarea Sa : « Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ, mergeţi dar şi învăţaţi toate neamurile! » (Matei XXVIII, 18-19), toate neamurile fiind chemate în virtutea particularităţilor lor să participe la viaţa în Dumnezeu .
Canonistul grec, Părintele Profesor Grigorios Papathomas susţine că cei ce sunt adepţi ai principiului etnic fac confuzie între Biserică şi Naţiune, asimilând Biserica Naţiunii , nefiind acceptată jurisdicţia asupra unei etnii şi în concluzie mai multe jurisdicţii, ci o jurisdicţie universală, cea a Patriarhiei Ecumenice. Răspundem aici teologului grec prin ceea ce afirma o voce autoritară a Ortodoxiei secolului al XX-lea, cel mai mare dogmatist ortodox al timpului său, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae : « Ortodoxia este universală în sensul că e trimisă să propovăduiască pe Hristos la « toate neamurile » (Matei XXVIII, 19). Dar tocmai prin această trimitere la « neamuri » şi nu la indivizi necalificaţi sub aspect etnic, se arăta că ea nu este indiferentă la particularitatea neamurilor, ci le afirmă şi susţine în această particularitate a lor… Prin aceasta ortodoxia din cadrul fiecărui popor se ataşează în mod deosebit cu iubirea ei de neamul în mijlocul căruia lucrează, ajutându-l în toate aspiraţiile lui de viaţă şi făcând o sinteză între ele şi aspiraţiile spre mântuire pe care le ţine treze în sufletele celor ce fac parte din el » . Un alt mare teolog al Bisericii noastre, Părintele Profesor Constantin Galeriu afirma că « afirmarea caracterului naţional, a sufletului etnic, ţine de Revelaţie, ţine de adevărul credinţei, de Întruparea Fiului lui Dumnezeu în umanitate, în sânul unui neam (Rom. IX, 5) » . Aşadar, o asemenea poziţie a teologilor filo-constantinopolitani este condamnabilă , cu atât mai mult cu cât astfel de teologi avansează teza efortului depăşirii naţionalului prin universal, adică printr-o chenoză a Bisericilor autocefale în profitul Constantinopolului, chenoză de care sunt conştienţi ei înşişi că este greu de realizat. Ceea ce nu se conştientizează este faptul că fiecare Biserică ortodoxă autocefală are specificul ei dat de tradiţiile neamului respectiv şi de caracterul ei etnic, acestea asigurându-i originalitatea şi identitatea . Tot în acest context, canonistul român, Părintele Profesor Nicolae Dură, afirmă că afirmaţiile teologilor greci sunt lipsite de temei, principiul etnic, alături de celelalte principii canonice cuprinse în canonul 34 apostolic şi nu numai, îndreptăţind Bisericile ortodoxe locale care sunt constituite în cadru etnic şi teritorial să exercite jurisdicţie canonică asupra propriilor diaspore .
Menţionăm aici că importanţa şi necesitatea dependenţei spirituale a comunităţilor ortodoxe din diaspora faţă de Bisericile-mame şi faţă de patriile lor de origine a fost subliniată chiar de Patriarhia Ecumenică, atât în epistolele trimise în anul 1908 Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, cât şi în Tomos-ul sinodal nr. 2388 din 1908 prin care Patriarhia Ecumenică avea să cedeze Bisericii Greciei întreaga autoritate pentru protecţia spirituală asupra întregii diaspore greceşti, în scopul ocrotirii şi apărării intereselor elenismului în lume . Acest Tomos sinodal este în spiritul canonului 34 apostolic, invocându-se principiul etnic, toate argumentele Patriarhiei Ecumenice fiind folosite de celelalte Biserici autocefale ca temei pentru dreptul lor de jurisdicţie asupra propriilor diaspore. Am putea spune că în acelaşi scop, apărarea intereselor elenismului, cu aproape un deceniu mai târziu, în anul 1922, Patriarhia de Constantinopol reprimea în jurisdicţia sa întreaga diasporă ortodoxă greacă, lucrând şi astăzi în strânsă legătură cu Biserica Greciei şi cu Statul elen la promovarea valorilor, a tradiţiilor şi a intereselor elenismului pe toate continentele .
Dacă în urma înţelegerilor dintre cele două Biserici ortodoxe locale autocefale, Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei, diaspora greacă este sub jurisdicţia scaunului patriarhal de la Constantinopol, asta nu înseamnă că Patriarhia Ecumenică ar avea vreun drept jurisdicţional sau vreun privilegiu de jurisdicţie în virtutea întâietăţii sale de onoare în Ortodoxie (can. 28 IV ec.) , faţă de întreaga diasporă ortodoxă. Astfel, astăzi, se poate constata un aspect dureros în diaspora ortodoxă şi anume dezbinarea . Este condamnabil faptul că Patriarhia Ecumenică, fără acordul Bisericii-Mame primeşte în jurisdicţia sa comunităţi ortodoxe româneşti sau de altă etnie, comunităţi care au rupt legătura canonică cu Biserica-Mamă, fiind o încălcare a canoanelor şi a principiilor eclesiologice ortodoxe .
Patriarhia de Ierusalim - jurisdicția și legitimitatea ei actuală. Problema binecuvântării pentru ridicare de altar
Însă, în contextul abordării principiului autocefaliei și a jurisdicției asupra diasporei se cade să menţionăm câteva aspecte privind noţiunea de « teritoriu canonic », acesta fiind în strânsă legătură cu Bisericile autocefale şi cu jurisdicţia acestora, de reală importanţă în raporturile interortodoxe şi intercreştine. Acest termen nu a fost uzitat în istorie, ci este recent, deşi face referire la realităţi eclesiologice prezente încă din epoca apostolică.
Noţiunea de teritoriu canonic este marcată de o evoluţie în timp, încă în primele trei secole impunându-se principiul « o cetate – un episcop – o Biserică », presupunând exercitarea puterii bisericeşti de către un episcop într-un teritoriu bine stabilit . Astfel, Canoanele apostolice interzic încălcarea frontierelor bisericeşti de către episcopi şi clerici, fiind combătută practica părăsirii după bunul plac a eparhiilor de către episcopi şi preoţi şi slujirea în alte unităţi bisericeşti (can. 14 ap.). La fel, episcopii nu pot hirotoni în afara eparhiei lor (can. 35 ap.) şi nu-i pot primi în comuniune euharistică pe cei excomunicaţi în alte eparhii (can. 12 ap.) sau să anuleze pedepse bisericeşti pronunţate de către alţi episcopi în graniţele lor de competenţă (can. 16, 32 ap.).
Putem spune că noţiunea de teritoriu canonic la nivelul Bisericilor episcopale a apărut încă din timpul Sfinţilor Apostoli şi s-a dezvoltat în practica Bisericii din secolele al II-lea şi al III-lea şi mai târziu prin apariţia noilor forme de organizare bisericească (ex. Patriarhia în sec. V).
Patriarhia de Ierusalim este patriarhie autocefală, istorică, canonul 36 Trulan acordându-i locul 5 în Pentarhia patriarhilor și locul 4 în actuala Tetrarhie patriarhală. Teritoriul său canonic este consacrat prin hotărâri canonice ale sinoadelor ecumenice (can. 7 I ec.; 3 II ec.; 28 IV ec.; 36 VI ec.). Așadar, jurisdicția Patriarhiei de Ierusalim nu poate fi pusă la îndoială în Țara Sfântă, fiind confirmată prin opera canonică a sinoadelor ecumenice, alegerea și întronizarea actualului patriarh fiind recunoscută și salutată de Bisericile surori. Este Biserică autocefală care exercită deplin puterea învățătorească, sfințitoare și conducătoare în teritoriul său jurisdicțional.
Patriarhul este ales de către Sfântul Sinod care este compus în cea mai mare parte din Frații Sfântului Mormânt al Domnului, obște de frați greci care se îngrijește de întreaga administrație bisericescă și care influențează în mare măsură alegerea patriarhului grec, deși trupul eclezial al Patriarhiei este alcătuit în cea mai mare parte din arabi ortodocși, aflați în permanent conflict cu ierarhia greacă. Această obște de călugări, patronată de patriarh, ca grup de presiune, nu este reprezentativă, fiind o apariție nouă în dreptul canonic. Această obște, corect spus ordin pseudo-călugăresc, și-a însușit abuziv, cu sprijin politic, conducerea Bisericii Învierii, a patriarhiei și a întregii Palestine. Așadar, tagma acestor „zeloși ai Sfintei Învieri a lui Hristos”, organizați în Frăția Sfântului Mormânt, s-au dedicat organizării pelerinajelor cu sprijinul patriarhului. Este firesc, întrucât acesta se află în fruntea lor încă din 451 de la Sinodul al IV-lea ecumenic. Patriarhii s-au simțit obligați față de obștea de la Sfântul Mormânt, luându-și în serios atribuțiile de egumeni. Frăția Sfântului Mormânt și-a impus rolul conducător în viața bisericească din Palestina, monahii aceștia constituindu-se într-un fel de stat major al călugărilor, având în frunte pe patriarh.
Nu e legitim ca o conducere minoritară grecească să conducă o Patriarhie istorică în majoritate din credincioși ortodocși arabi, existând o strânsă legătură între primație (primat) și etnicitate. Astfel, acele autocefalii proclamate scriptic, însă nerespectate de Patriarhiile istorice, se impun a fi apărate și continuate în viață. În cazul nostru este vorba de nerespectarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia de Ierusalim, prin hotărârea grăbită unilaterală și prin pronunțarea pedepsei caterisirii pentru un cleric aparținând Bisericii noastre. Astfel, s-a încălcat autocefalia Bisericii noastre, dreptul de jurisdicție asupra diasporei și dreptul propriu de exercitare a puterii bisericești în unitățile teritorial-administrative ale Bisericii noastre. Ne punem și noi întrebarea firească: Dacă Patriarhia Română autocefală viază în cadrul unui popor și pentru poporul care o alcătuiște, oare poate exista Patriarhie fără patrie ca în cazul Ierusalimului? Există din păcate o tendință de acaparare a altor etnii, de către Patriarhiile grecilor, în ciuda principiilor apostolice, ceea ce este un dezastru pentru creștinismul răsăritean.
Patriarhia greacă de Ierusalim, deși cea mai săracă dintre toate patriarhiile istorice, este cea mai venerabilă având în vedere faptul că este păzitorul Sfântului Mormânt, beneficiind și de ajutoare pe măsură, fie pe linie bisericească, dar și politică. În urma pierderii de proprietăți, sursa principală de venit sunt daniile și veniturile din pelerinaje, însuși patriarhul Ierusalimului neavând o eparhie bine organizată, el fiind numit de marele canonist Liviu Stan ca stareț al Locurilor Sfinte și cu jurisdicție asupra pelerinajelor. Nu trebuie neglijat faptul că Patriarhia de Ierusalim a fost susținută material, în decursul vremii, de credincioși români și ruși, însă Rusia, mare putere mondială, a sprijini-o și de pe poziții politice, diplomatice, recunoștința neîntârziind să apară. Ierarhii Patriarhiei de Ierusalim ar trebui să fie recunoscători față de credincioșii români care merg la Locurile Sfinte pentru daniile făcute în timp de poporul român, așa cum astăzi Biserica Rusă are jurisdicție asupra a mai multe biserici în Țara Sfântă, ca recunoștință pentru sprijinul acordat de credincioșii ruși.
Explicația este simplă pentru care grecii au luat o asemenea măsură. Patriarhia de Ierusalim dorește monopol asupra pelerinajelor în Țara Sfântă din rațiuni economice, singurele care-i pot interesa pe greci.
Însă, fiind teritoriu canonic al Patriarhiei de Ierusalim, nu se poate ridica niciun altar fără binecuvântarea scrisă a Întâistătătorului, altfel fiind vorba de imixtiune bisericescă. Drepturile spirituale ale episcopului, care are jurisdicție necondiționată asupra tuturor bisericilor, mănăstirilor și instituțiilor de binefacere cu scop bisericesc de pe teritoriul său canonic (granițele eparhiei sale), nu trebuie să fie puse la îndoială. Încă de la împăratul Justinian s-a legiferat prin novela 67, în conformitate cu sfintele canoane (can. 31, 34 ap.; 5, 6 Gangra; 4 IV ec.), obligativitatea celui ce avea să zidească o biserică de a obține binecuvântarea episcopului locului. Însă, în cazul bisericii de la Ierihon putem vorbi de binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarhul Ierusalimului Diodor, însă fără a mai obține și binecuvântarea scrisă. Aceasta poate fi obținută numai pe calea dialogului frățesc, ținându-se cont de principiul reciprocității, de canonul 34 apostolic privind principiul etnic și de contextul actual al instituției canonice a autocefaliei și a jurisdicției asupra diasporei. Reprezentanța Patriarhiei Române la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan și Ierihon) se menționează ca parte a Bisericii Ortodoxe Române, în jurisdicția ei (cf. Art. 6, St.), reprezentantul Patriarhiei Române făcând ascultare de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, ca patriarh autocefal, nefiind în jurisdicția Patriarhiei Ierusalimului. Mijloacele prin care se exprimă supunerea canonică față de un ierarh sunt hirotonia, pomenirea lui și dreptul de a fi judecat de el (ceea ce nu e cazul nostru).
Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română a recunoscut autocefalia Ierusalimului și drepturile patriarhului și ale Sinodului său, prin adresarea cererii de a acorda binecuvântarea, însă moartea acestuia a întârziat demersul Patriarhiei Române. Centrul de la Ierihon, în jurisdicția Bisericii noastre (cf. Art. 6 Statut, votat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre), este proprietatea Bisericii Ortodoxe Române și nu poate fi cedat Patriarhiei de Ierusalim. Poziția Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului este regretabilă și necanonică, fiind o lovitură dată demnității bisericești a Patriarhiei Române autocefale, nesocotind frecventele situații de reciprocitate (ex. Parohia Română de la Sofia; Parohia de la Constantinopol, etc.).
Ieșirea din comuniunea cu patriarhul român este o hotărâre discutabilă, întrucât aceasta se face numai pentru erezie (45 ap.) și nu poate fi acceptată la nivel interortodox.
În concluzie, calea dialogului frățesc este singura soluție de rezolvare a acestei probleme, care poate fi rezolvată ca principiu numai la nivel interortodox.
Exercitarea puterii judecătorești. Pedeapsa caterisirii
Prin administrarea Sfintei Taine a Preoției de către episcopul competent, cel ce primește cu vrednicie și cu responsabilitate starea harică a preoției de instituire divină specifică fiecărei trepte a preoției, devine membru al clerului, al Bisericii respective, dobândind drepturi canonice și civile, dar, în același timp, își asumă obligații bine definite de dreptul canonic al Bisericii, obligații impuse de slujba spirituală și de rangul ierarhic respectiv care se bucură de autoritate specifică stării harice, la care se adaugă autoritatea personală în funcție de calitățile și personalitatea fiecărui cleric. Însă, una dintre obligațiile clericilor este și ascultarea canonică (υπακοή κανονική, obedientia canonica), adică, în virtutea principiului ierarhic, ca un efect și corolar al aplicării lui, deși însăși ascultarea canonică poate constitui un principiu canonic, treptele bisericești inferioare se supun sau se subordonează treptelor superioare ale preoției în sânul Bisericii autocefale, mirenii se supun față de ierarhie și aceasta din urmă față de organele sinodale superioare. Ascultarea canonică are fundament biblic, căci „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca X, 16), dar și canonic (can. 55 ap.; 8, 23 IV ec.; 57 Laodiceea; 31 Cartagina), primind expresie în legislațiile bisericești ale Bisericilor autocefale. Așadar, prin hirotonie se asumă de către fiecare candidat obligația ascultării canonice, întrucât între membrii clerului există raporturi canonice condiționate de întâietatea clericilor aflați pe trepte ierarhice superioare față de cei aflați pe trepte inferioare. În mod special, Sfintele Canoane fac referire la ascultarea față de episcop, ca părinte spiritual al preoților, cei ce ar încălca această rânduială fiind pedepsiți cu depunerea din treaptă. Autoritatea și demnitatea episcopului trebuie respectate, nu defăimate, așa cum, în general, nu pot fi defăimați cei ce se află pe treptele superioare ale clerului de clericii inferiori sau de mireni, dar nici autoritatea de stat nu poate fi defăimată de cler sau de credincioși.
Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte a făcut ascultare de patriarhul român în a cărui jurisdicție este. Exercitarea puterii bisericești (cele trei ramuri: învățătorească, sfințitoare, conducătoare), care se face numai prin administrarea validă a preoției și în dependență de episcopul competent, se realizează numai în granițele competenței jurisdicționale. Astfel, un episcop sau sinodul unei Biserici nu poate exercita această putere în sânul altei Biserici auticeface, căci lucrarea va fi nulă, necanonică și nerecunoscută. A face ascultare de episcopul competent (în virtutea dreptului de jurisdicție asupra diasporei, can. 34 ap.), fără supunere canonică față de episcopul locului, străin de Biserica în care ești membru deplin, cu toate drepturile și obligațiile și pentru asta să fii acuzat necanonic (neprocedural) de schismă (can. 31 ap.; 5 Antiohia; 10 Cartagina) se poate numi un abuz al unor ierarhi orgolioși, neîntemeiat canonic, ba mai mult o imixtiune în treburile Bisericii noastre. Pedeapsa caterisirii pentru schismă este canonică, însă ea devine necanonică pentru 2 motive: 1. în acest caz nu se poate vorbi de schismă, întrucât schisma, dezbinarea (acest termen provine din limba latină (disglut(i)nare) și se referă la starea creată prin învrăjbire, neînțelegere, discordie, conflict, ceartă, schismă (lat. schisma, -atis, schismaticus, a, um; dissidium-ii; discissio; în gr. Σχίζω – a separa) se produce în sânul aceleiași biserici, când clericul se separă de episcopul său (11 Cartagina; 6 Gangra), prin neascultare de autoritatea competentă bisericească, prin nesocotirea ordinii canonice, disciplinare și administrative; 2. nu se poate pronunța o pedeapsă canonică unui membru al altei Biserici autocefale și fără cercetare, neurmându-se procedura canonică. Ca principiu, un episcop poate caterisi numai clerici din eparhia sa, care au drept de apel la mitropolit sau la sinodul mitropolitan (can. 5 I ec.; 6 Antiohia; 14 Sardica). Caterisirea poate fi aprobată și de patriarh, ca definitivă, dacă este o pedeapsă administrată și pronunțată canonic. O astfel de pedeapsă este fără tărie pentru Biserica din care face parte clericul, dar și pentru celelalte Biserici Ortodoxe.
Despre caterisire putem spune că este pedeapsa aplicată de autoritatea bisericească clericilor care fac parte din ierarhia de instituire divină (episcopul, preotul şi diaconul), dacă aceştia se fac vinovaţi de încălcarea gravă a rânduielilor bisericeşti statornicite de normele religios-morale, canonice sau disciplinare şi sociale care reglementează conduita etalon a membrilor Bisericii. Prin caterisire, clericul este oprit definitiv de a mai exercita puterea bisericească în cele trei ramuri ale sale (învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare), fiind trecut în rândul laicilor şi pierzând numele şi demnitatea clericală.
După doctrina canonică a Bisericii noastre, organele judecătoreşti bisericeşti competente, individuale şi colegiale sau sinodale, de a pronunţa pedeapsa caterisirii sunt episcopul eparhiot (can. 5 I ec.; 6 Antiohia; 14 Sardica) şi sinodul mitropolitan (can. 14, 15 Antiohia; 12, 20, 100 Cartagina).
În concluzie: Din cele de mai sus se poate observa lipsa competenței jurisdicționale a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului și a patriarhului de a pronunța o astfel de pedepsă canonică, nerecunoscută de Biserica noastră. Pentru că este exclusă o eventuală stavropighie patriarhală, care sunt numai în granițele teritoriale ale patriarhului respectiv, calea dialogului este singura soluție pentru rezolvarea acestei crize bisericești, calea diplomației noastre bisericești putând duce la recunoașterea canonică a Ierihonului, așa cum rușii au reușit să dobândească mai multe biserici și mănăstiri.
Problema Locurilor Sfinte trebuie abordată la nivel interortodox... „Nesoluționându-se însă până astăzi, într-o formă definitivă, situația internațională a Ierusalimului, nu s-a rezolvat nici problema Locurilor Sfinte legată de cea dintâi. Aceste două probleme continuă să preocupe atât organizațiile religioase, cât și pe cele politice interesate”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu