Andrei PLEŞU
În ianuarie 1990, m-au vizitat, acasă, trei feţe bisericeşti (Bartolomeu Anania, Daniel Ciobotea, Iustin Marchiş) şi un tînăr (pe atunci) teolog: Teodor Baconsky. Reprezentau Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii şi voiau să capete o audienţă la viceprim-ministrul momentului, care se ocupa, între altele, de culte. Cum întîmplător stau lîngă guvern iar vremurile erau bezmetic revoluţionare, lucrul s-a făcut pe loc. Am dat un telefon, iar cuvioşiile lor n-au trebuit, pentru a se întîlni cu înaltul demnitar, decît să treacă strada. Am apucat totuşi să stăm de vorbă şi am fost bucuros să văd că oameni de generaţii diferite erau preocupaţi în mod genuin de o înţeleaptă reaşezare a Bisericii. Experienţa colabora bine cu entuziasmul, febrilitatea cu buna-cuviinţă. Mi-l amintesc pe Daniel Ciobotea, nu prea vorbăreţ, politicos, decis, dar rezonabil, gata să se angajeze fără ezitare în noul proiect. L-am mai întîlnit, de-atunci, de cîteva ori şi mi-am confirmat mereu buna impresie. Cînd a ajuns mitropolit şi apoi patriarh am avut sentimentul că avem noroc, cu alte cuvinte că Duhul lucrează riguros şi benefic.
Am fost – şi continui să fiu – cu atît mai mirat cînd, în jurul Preafericirii Sale, au început să se ţeasă reţele întregi de – tipic autohtonă – bombăneală. O sumedenie de înalţi ierarhi, dar nu numai ei, au văzut abătîndu-se asupra plaiului strămoşesc primejdii fatale. Tot ceea ce, pentru privirea mea laică şi diletantă, erau calităţile Părintelui Patriarh s-a transformat în defect şi subversiune. Preafericirea Sa a studiat mulţi ani în Apus şi a ţinut, în mari centre europene, cursuri de teologie ortodoxă pentru neortodocşi. Suspect! Înseamnă că a fost contaminat de năravurile occidentale. Preafericirea Sa a fost membru al Comitetului Executiv şi Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Geneva, 1991-1998), Membru al Prezidiului şi Comitetului Central al Conferinţei Bisericilor Europene (din 1990) şi vicepreşedinte al celei de-a II-a Adunări Generale a Conferinţei Bisericilor Europene (Graz, 1997). Suspect! S-o fi dat cu schismaticii. Preafericirea Sa a fost, ca mitropolit, hiperactiv în plan public: a ctitorit o facultate, mai multe seminare, publicaţii, un post de radio, instituţii caritabile (cantine, cabinete medicale). Suspect! E prea lumesc. Noi, ortodocşii adevăraţi, trăim în contemplaţie şi rugăciune. Preafericirea sa a scris şi a publicat (şi în ţară, şi în străinătate) cărţi, studii, articole. Suspect! Cochetează cu intelectualii. Oameni care nu se sfiesc să îmbrăţişeze duhovniceşte (contra cost) cîte un oier solvabil au mari rezerve cu privire la Părintele Patriarh. Oameni care s-au deprins să fie obedienţi cu „superiorii“ pînă la slugărnicie au prins curaj. Ies în stradă, lipesc afişe, scriu la gazetă, fac declaraţii amare. O să fim vînduţi papistaşilor, o să ajungem să cerşim în latineşte pe străzile Vestului eretic, o să ne pierdem chipul. Oameni, în sfîrşit, care au valsat cu dictatura fără să se ruşineze prea tare se tem brusc de dictatura patriarhală. Insul trebuie demascat ca depozitar al tuturor viciilor: cripto-catolic, turnător, francmason. (Să înţelegem, atunci, că toţi sinodalii care au votat pentru el sînt la fel de dubioşi?)
Pînă la urmă, toată această rumoare negativistă îmi apare ca un semn bun. Ceva în deprinderile obosite şi ţepene ale mediului nostru eclezial se simte ameninţat. Părintele Patriarh are un alt tip de limbaj decît predecesorii săi: nou fără idolatria noului. Are o altă deschidere, o altă înzestrare pentru dialog, o altă dinamică a ideilor. Ştie să rămînă conform, fără să cadă în convenţional. Sub mandatul său, avem deja un nou statut al BOR. A avut grijă să reia seria de tipărituri „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“. Crede în virtuţile colaboratorilor tineri şi îi încurajează. Îndrăznesc să spun că şi conducătorul său de doctorat, P. Prof. Dumitru Stăniloae (care, cu ocazia susţinerii tezei, a vorbit, prin contrast, despre „preoţimea fără cultură teologică“ ca fiind vinovată de „îndepărtarea poporului credincios de Biserică“) şi „naşul“ său de călugărie, P. Ilie Cleopa, ar fi fost, astăzi, printre sprijinitorii lui. Am şi eu o mulţime de îngrijorări cu privire la viaţa Bisericii noastre. M-aş fi aşteptat la dezbateri mai vii în legătură cu preoţii care şi-au făcut afişe electorale pozîndu-se cu icoana pe burtă, m-aş fi aşteptat la o atitudine mai nobilă şi mai smerită în spinoasa chestiune a colaborării cu Securitatea, la un alt mod de asumare a tragediei ateismului demolator, la un discurs mai inteligent şi mai creştinesc cu privire la ecumenism. Dar la noi se confundă, în mod „tradiţional“, fineţea dogmei cu jurisprudenţa, ascultarea cu disciplina militară, solidaritatea în Duh cu patriotismul de duzină. Dacă mari trăitori ai Ortodoxiei ajung să sugereze că Toma d’Aquino şi Pascal sînt manifestări ale demonului, nu mă mai miră cît de repede se poate alcătui un front de iritare ţîfnoasă împotriva unui patriarh ca Preafericitul Daniel.
Sursa:http://www.dilemaveche.ro/index.phpnr=229&cmd=articol&id=8585
18 iulie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu