In gandirea teologica a Bisericii Ortodoxe Romane, problema intrunirii unui Sinod Ecumenic, a fost pusa pe la 1883 de mitropolitul Bucovinei, Silvestru Moraru (1880-1895). Modul in care a pus el problema ca si modul in care a sugerat unele masuri pentru a se intari legaturile interne ale ortodoxiei, au fost reluate mai tarziu si au avut ecou in intreaga teologie ortodoxa, fiind retinute cu multa atentie atat de catre teologi greci cat si de catre rusi.
Ce propunea mitropolitul Silvestru Moraru in fond ?
Trei lucruri si anume: 1. Convocarea unui Sinod Ecumenic, aratand ca un sinod panortodox nu e altceva decat un Sinod.Ecumenic; 2. Constituirea unui Sinod Permanent pe langa scaunul din Constantinopol, sinod format din cate un delegat al fiecarei Biserici ortodoxe autocefale si 3. Publicarea unei reviste teologice ortodoxe in limbile greaca, rusa si romana, prin care sa dea grai atitudinii Ortodoxiei fata de problemele care o framanta.
Problema Sinodului Ecumenic a preocupat teologia ortodoxa, astfel incat sa fie pusa prin consens interortodox de catre Conferinta Pan ortodoxa de la Rodos din anul 1961.
Ulterior, datorita unei smerenii care nu-si avea locul, si probabil, dorindu-se a se arata un atasament traditional fata de un anumit limbaj canonic, folosit de Sinodul I Ecumenic, Patriarhia Ecumenica a luat initiativa de a adopta in locul numelui simplu si clar de "Sinod Ecumenic", formula "Sfantul si Marele Sinod", formula pe care Sinodul I Ecumenic o foloseste pentru sine insusi.
Daca formula aceasta "Sfantul si Marele Sinod", este adoptata in sensul in care a folosit-o Sinodul I Ecumenic, ea este buna si binevenita. Daca insa ea a fost adoptata din socotinta ca Ortodoxia n-ar mai putea intruni singura un Sinod Ecumenic, asa cum s-au exprimat si o seama de participanti directi, sau prin delegati, la primul Congres al profesorilor de teologie, intrunit la Atena in 1936, iar altii chiar mai tarziu, atunci formula nu este buna, este gresita si trebuie socotita, ca neortodoxa.
Intrucat chiar si aceasta chestiune constituie un obiect de discutie, pe langa altele nenumarate in legatura cu tematica unui viitor Sinod Ecumenic, apoi cu convocarea si cu prezidarea lui, cu randuiala privitoare la luarea hotararilor etc, dar mai ales, pentru ca nu s-a lamurit in modul trebuitor raportul dintre Sinodul Ecumenic si "consensus ecclesiae dispersae", dupa cum nu s-a lamurit nici problema tuturor cauzelor reale care au determinat intrunirea vechilor sinoade ecumenice, si nici aceea a componentei lor, gasim ca este necesar sa fie reluata problema atat de actuala a Sinodului Ecumenic si organizata o dezbatere mai ampla si mai completa a ei.
Chestiuni principale
O chestiune atat de importanta pentru viata Bisericii, cum este aceea Sinodului Ecumenic, a preocupat si va continua sa preocupe atat carmuirea bisericeasca si pe carturarii din toate ramurile teologiei, cat si masa de slujitori si de credinciosi, pentru ca, in trecutul istoric indepartat sinoadele ecumenice au fost acelea care au fixat in scris o parte considerabila a Sfintei Traditii, precum si foarte numeroase principii si norme fundamentale pentru organizarea si conducerea Bisericii.
Ele au fost privite si trebuie socotite mereu atat ca organe ale infailibilitatii Bisericii, cat si ca organe supreme de conducere a Bisericii. Dar privindu-le astfel, se nasc in mod spontan doua intrebari, carora trebuie sa li se dea raspunsul cuvenit si fara de echivoc chiar de la inceputul oricarei dezbateri privitoare la sinoadele ecumenice.
Iata aceste intrebari:
A. Biserica isi manifesta oare infailibilitatea ei numai prin sinoade ecumenice, si, fara de ele, se gaseste oare in imposibilitate de a si-o manifesta ?
B. Apoi, daca sinoadele ecumenice sunt cea mai inalta autoritate carmuitoare a Bisericii, a ramas oare Biserica fara aceasta autoritate in lipsa sinoadelor ecumenice?
De obicei, aceste intrebari sunt ocolite si se recurge la tot felul de teoretizari ecleziologice si mai putin ecleziologice, iar de la o vreme incoace, la teoretizari de "timp ecumenist", folosindu-se termenii: ecumenic si ecumenism in cele mai nastrusnice acceptiuni, ajungandu-se chiar sa fie infatisati si unii sfinti parinti ca precursori ai ecumenismului modern.
Cat despre formulele emise in cadrul unei pretinse gandiri ecleziologice, una dintre cele mai graitoare pentru confuzia care domneste in ecleziologia ecumenista si care suna, nici mai mult nici mai putin decat a gol sau a pustiu desavarsit in capetele din care a iesit, este aceea lansata sub numele de "teologie a convergentei". Ei nu i se poate opune desigur alta mai seaca sau mai goala de continut, decat una care ar suna tocmai in sens contrar : "teologia divergentei".
De ce si cui poate sa-i spuna ceva vreuna dintre aceste formule ?
La fel se petrec lucrurile si cu termenii : sinod, sinodalitate, conciliaritate, sobornicitate, etc.
A. Raspunsul la prima intrebare, este ca Biserica a fost infailibila si si-a manifestat aceasta infailibilitate si inainte de intrunirea vreunui sinod ecumenic, si in intervalul dintre sinoadele ecumenice si in timpul de dupa ultimul sinod ecumenic, si ca aceasta insusire a ei, de a fi si de a ramane infailibila, nu este conditionata de intrunirea sau de neintrunirea vreunui sinod ecumenic.
Infailibilitatea tine de natura Bisericii, pe cand sinodul ecumenic este numai una din formele prin care se aduce la expresie insusirea infailibilitatii Bisericii. Ea nu este insa singura forma adoptata in acest scop si nu are caracterul necesitatii, in sensul ca fara de el s-ar retusa ori ar scadea insusirea eminenta a Bisericii de a fi infailibila.
Forma constanta prin care Biserica si-a manifestat intotdeauna infailibilitatea a fost si a ramas consensul intregii Biserici adica punerea de acord a intregului corp social al Bisericii, a trupului tainic al Domnului, asupra oricarei probleme privind pastrarea, apararea si definirea adevarului revelat.
Modul in care s-a realizat si continua a fi realizat acest consens, a depins de vremea si de imprejurarile in care s-a aflat Biserica in decursul timpului. Intr-o anumita vreme, a fost posibil ca forma prin care Biserica si-a manifestat infailibilitatea, realizand consensul intregului ei corp social in acest scop, sa fie tocmai Sinodul Ecumenic.
S-ar putea sa fie nu numai surprinzatoare, ci chiar de neinteles, aceasta infatisare a Sinodului Ecumenic doar ca una din formele prin care Biserica si-a realizat consensul. Cu toate acestea, lucrurile asa se prezinta in realitate, si nimic intemeiat nu se poate obiecta impotriva acestui inteles care trebuie sa i se dea Sinodului Ecumenic.
De buna seama, ca si inainte de epoca sinoadelor ecumenice ca si dupa aceasta epoca, Biserica a fost tot atat de constienta de misiunea sa mantuitoare si a fost inzestrata cu aceleasi mijloace in scopul indeplinirii acestei misiuni, iar pe deasupra, a avut aceeasi indatorire si aceeasi imputernicire sa le foloseasca in chipul pe care il va gasi cel mai potrivit pentru a asigura eficacitatea lucrarii sale. De aceea, pe langa forma Sinodului Ecumenic si alaturi de aceasta, ea a folosit numeroase alte forme in care s-a realizat consensul intregului sau corp, pentru a-si manifesta infailibilitatea. Astfel, la inceput a folosit consensul comunitatilor ecleziale vecine, apoi consensul episcopilor vecini sau dintr-un anumit teritoriu, apoi consensul scaunelor ierarhice principale din epoca veche, apoi consensul unor sinoade locale pe scara regionala sau generala a imperiului, a imbinat apoi consensul scaunelor ierarhice principale cu acela al unor sinoade locale, iar de la o vreme, a recurs la formula cunoscuta sub numele de pentarhie si paralel cu ea a folosit in acelasi scop si formula sinoadelor cunoscute sub numele de sinoade endemice,-care nu trebuie confundate cu simplele sinoade locale, si in fine, a recurs la consfatuiri, conferinte, congrese, comisii sau simple intalniri cu caracter interortodox sau panortodox.
Daca Biserica in decursul timpului, tinand seama de conditiile in care si-a putut desfasura lucrarea, a folosit o atat de variata gama de mijloace pentru a-si realiza consensul in scopul pastrarii, apararii si definirii adevarului revelat, apoi este de la sine inteles ca in imprejurari schimbate, adica pusa in conditii diferite de cele din trecut, poate recurge si la alte forme, diferite si ele de toate acelea pe care le-a folosit in trecut. Acestea vor fi inevitabil forme noi, care trebuie sa corespunda insa atat naturii Bisericii si indatoririi ei de a-si duce misiunea in orice imprejurari, cat si insesi acestor noi imprejurari.
Iata o problema asupra careia e necesar sa se reflecteze indelung si mereu in perspectiva timpurilor care vin, pentru ca lucrarea Bisericii nu se desfasoara in chip automat si fara spiritul de prevedere de care a dat dovada conducerea ei de-a lungul vremii pana astazi.
Din tot ce am sipus pana acum, in legatura cu prima intrebare la care am schitat, un raspuns, rezulta ca Biserica nu si-a periodizat si nu si-a institutionalizat nici una din formele pe care le-a folosit pentru a-si manifesta consensul sau general in problemele care au reclamat o astfel de lucrare. Aceasta inseamna ca ea nu si-a periodizat si nu si-a institutionalizat nici macar Sinodul Ecumenic, desi alte tipuri de sinoade si le-a periodizat, si fireste, le-a isi insititutionalizat, stabilind norme precise sau macar suficient de clare in legatura cu toate aspectele lucrarii lor.
Este un lucru bine stiut, ca nici unul din sinoadele ecumenice n-a adus vreo hotarare prin care sa defineasca insusi caracterul sinodului ecumenic, sa stabileasca norme de institutionalizare a lui, aratand macar intr-un mod mai general, dar suficient, cine are dreptul sa-l convoace, cine are dreptul sa faca parte din el, cine are vot deliberativ si cine eventual are numai vot consultativ la un astfel de sinod ; ce probleme pot fi inscrise pe ordinea de zi a lui, cum se aduc hotararile sinodului ecumenic, cum se aproba si se investesc cu putere executorie aceste hotarari, cum se aplica in mod practic si mai ales ce se intampla cu hotararile acelor sinoade intrunite ca ecumenice, care nu sant acceptate de intreaga Biserica, sau, cu alte cuvinte, care nu sunt consacrate prin "receptia" intregii Biserici.
In legatura cu toate aceste chestiuni, numai practica sinoadelor ecumenice si unele moduri in care Biserica s-a rostit in alte forme de care s-a folosit pentru randuirea treburilor sale, ne dau niste raspunsuri a caror valabilitate se intemeiaza pe ceea ce se numeste obiceiul juridic.
In nici un caz insa, normele stabilite pe baza obiceiului juridic in privinta sinoadelor ecumenice, nu pomenesc nimic nici de dreptul exclusiv sau macar legitim al imparatilor, si cu atat mai putin de vreun astfel de drept al papilor, pentru convocarea, prezidarea ori aprobarea hotararilor de orice fel ale sinoadelor ecumenice. De asemenea, ele nu vorbesc nimic despre dreptul exclusiv al episcopiilor de a fi convocati cu totii si numai ei, la sinoadele ecumenice, si de a avea numai ei vot deliberativ la acestea.
In fine, ar mai fi multe de spus si in legatura cu alte randuieli care sunt socotite ca lucruri statornicite de catre insesi sinoadele ecumenice, desi tocmai sinoadele ecumenice, dupa cum am mai spus n-au hotarat nimic in privinta lor insesi.
Nefiind periodizate si nici inistitutionalizate in vreun alt chip, sinoadele ecumenice reprezinta pentru lucrarea Bisericii forme cu totul exceptionale, din practica carora apare cu evidenta adevarul ca ele au caracterul unor harisme, care prin insasi natura lor nu puteau fi supuse inistitutionalizarii. Ca urmare, intrucat harismele nu constituie mijloace de lucrare curenta si la dispozitie autoritatii bisericesti, numai daruri exceptionale ale Duhului Sfant, este de la sine inteles, ca oricit ar incerca autoritatea bisericeasca sa intruneasca un nou Sinod Ecumenic, acest lucru nu va fi posibil decat daca dorinta si stradania autoritatii bisericesti va fi binecuvantata prin dublarea ei de lucrarea Duhului Sfant in chip de harisma, ca sa se poata spune asa cum s-a spus la Sinodul Apostolic si la sinoadele ecumenice : "parutu-i-s-a Duhului Sfant si noua", iar nu invers "parutu-ni-s-a noua si Duhului Sfant".
Acestea pe scurt in legatura cu cea dintai intrebare, careia am incercat sa-i dam un raspuns de natura sa inlature confuziile si echivocurile curente aparute in legatura cu Sinodul Ecumenic.
B. Relativ la cea de-a doua intrebare privitoare la autoritatea bisericeasca suprema in lipsa Sinodului Ecumenic, sunt de asemenea necesare o seama de precizari, in acelasi scop al evitarii confuziilor si echivocurilor.
Intr-adevar, asa precum intr-o anumita epoca a vietii sale, sinoadele ecumenice au reprezentat una din formele cele mai bine realizate de manifestare a consensului intregii comunitati a Bisericii asupra problemelor de credinta, tot la fel aceste sinoade au reprezentat pentru epoca respectiva si cele mai inalte si mai complete forme de manifestare a autoritatii bisericesti. Dar Biserica nu a fost lipsita, nici inainte de epoca sinoadelor ecumenice, nici intre sinoadele ecumenice si nici dupa epoca lor, de autoritatea trebuitoare, si inca de una cu nimic mai prejos decat aceea, pe care au reprezentat-o sinoadele ecumenice.
Confuziile care se produc si in privinta aceasta decurg din neintelegerea corespunzatoare a notiunii de autoritate bisericeasca, care este folosita in tot felul de intelesuri, unele mai straine decat altele de ceea ce reprezinta cu adevarat insasi autoritatea bisericeasca.
Mai intai de toate trebuie aratat, ca in alcatuirea ei intra totalitatea mijloacelor cu care Mantuitorul a inzestrat Biserica, pentru ca prin folosirea lor sa poata fi dusa la indeplinire misiunea ei mantuitoare.
Inexistenta unui Sinod Ecumenic, sau neputinta de a intruni un Sinod Eumenic, nu lipseste insa Biserica de autoritatea ei suprema, adica de calitatea ei de detinatoare a tuturor mijloacelor cu care a inzestrat-o Mantuitoruil. Si, intocmai precum Biserica a recurs la diverse forme pentru realizarea consensului ei unanim in scopul manifestarii infailibilitatii sale, tot la fel ea a recurs, si poate recurge si azi, la formele pe care le-a gasit si le gaseste mai potrivite pentru a-si manifesta deplina sa autoritate in rezolvarea problemelor de orice fel, care ar reclama hotarari si indrumari corespunzatoare.
Este necesar sa se stie insa, ca constituirea formelor prin care se exercita autoritatea bisericeasca, spre deosebire de acelea prin care se realizeaza consensul ei in probleme de credinta, a fost institiutionalizata, adica reglementata prin randuieli cu caracter juridic, iar unele din aceste forme au fost chiar periodizate. Acestea sunt diversele tipuri de organe individuale sau sinodale, care detin si exercita puterea bisericeasca, in frunte cu sinoadele de orice fel in afara de Sinodul Ecumenic.
Mai trebuie precizat apoi, ca intrucat numai in materie de pastrase, aparare si definire a adevarului revelat, autoritatea bisericeasca se pronunta in mod infailibil prin asistenta Duhului Sfant, ea nu a pretins si nu pretinde ca in folosirea altor mijloace care intra in continutul autoritatii bisericesti, ar fi procedat sau ar proceda in acelasi mod infailibil, atunci cand statorniceste bunaoara, norme de continut canonic sau juridic, ori chiar si norme privitoare la anumite aspecte ale culturii, care sunt supuse schimbarii in decursul vremii, asa cum dovedeste intreaga dezvoltare a vietii bisericesti.
Prin urmare, desi in continutul autoritatii bisericesti intra si mijloacele care formeaza asa-numita putere propovaduitoare a Bisericii, iar folosirea celei mai inalte forme a acestor mijloace implica infailibilitatea, a carei manifestare nu se realizeaza decat prin formele consensului intregului corp social al Bisericii sub calauzirea directa a Duhului Sfant si anume, in forme care nu au putut si nu pot fi institutionalizate, totusi, intreg restul puterii bisericesti, inclusiv al celei propovaduitoare, se exercita in forme institutionalizate, fara girul infailibilitatii, pe care il exclude insasi imposibilitatea de a se institutionailiza vreuna din formele de manifestare sau de exprimare, ori de folosire a acestei insusiri a Bisericii.
Caracterizare generala a Sinoadelor Ecumenice si Concluzii
Din cunoasterea conditiilor istorice in care au avut loc sinoadele ecumenice, a cauzelor care au determinat intrunirea lor, precum si a modului in care s-au desfasurat lucrarile lor, putem schita, in elementele lor cele mai graitoare, caracteristicile acestor sinoade.
Intr-o insiruire logica, ele pot fi infatisate dupa cum urmeaza :
- Toate sinoadele ecumenice au fost convocate de catre imparatii romani sau de catre imparatii bizantini.
- Toate hotararile lor, atat cele dogmatice, cat si cele juridice sau canonice ori de alta natura, adica cele cultice, cele de natura morala sau si cele numai de comportare sociala in genere, au fost aprobate de imparati, si prin insasi aceasta aprobare, au fost investite cu puterea legilor de stat.
- Fiecare sinod ecumenic a marcat o noua etapa in dezvoltarea vietii bisericesti, ca si in dezvoltarea istorica a societatii si a statului din epocile respective.
- La nici un sinod ecumenic nu au fost invitati toti episcopii Bisericii, ci un numar mai mic sau mai mare dintre cei mai reprezentativi. Asa se explica numarul extrem de variat al episcopilor participanti la sinoadele ecumenice (318 la Sinodul I; 150 la Sinodul II ; 630 la Sinodul IV etc.)".
- La toate sinoadele ecumenice au fost invitati si au participat pe langa episcopi, si un numar insemnat de clerici din alte trepte, demnitari de stat, carturari ai timpului, credinciosi si monahi.
- In practica sinoadelor ecumenice nu se cunoaste distinctia intre votul deliberativ si votul consultativ, aceasta reprezentand o randuiala moderna care nu poate fi folosita cu aplicare la epoca in care s-au tinut sinoadele ecumenice.
Semnarea hotararilor sinoadelor ecumenice nu s-a facut numai de catre episcopi, ci si de catre alti clerici, unii reprezentand episcopi absenti, dintre cei invitati, iar altii in nume propriu, ba uneori si de catre unii monahi.
Faptul ca unele sinoade ecumenice sunt numite dupa numarul episcopilor care au luat parte la lucrari sau care au semnat hotararile lor, nu arata decat ca ei au fost membrii principali ai sinoadelor ecumenice si ca prin ei s-a dat expresia cea mai corespunzatoare principiului ierarhic, hotararilor luate prin vot obstesc de intregul corp al participantilor la acele sinoade.
- Pentru definirea adevarurilor de credinta si pentru determinarea hotararilor adoptate de sinoadele ecumenice, nu a fost hotaratoare apartenenta la treptele ierarhice superioare, ci pregatirea si destoinicia membrilor sinoadelor ecumenice. Este destul sa citam cazul diaconului Atanasie (devenit apoi Sfantul Atanasie cel Mare)-la Sinodul I Ecumenic.
- Pentru intrunirea fiecaruia dintre sinoadele ecumenice, au fost determinate, pe langa cauzele religioase, si un numar insemnat de cauze nereligioase, strict legate de nevoile imparatiei romane sau ale celei bizantine.
- Prin structura lor si prin importanta pe care au dobandit-o, pe de o parte, prin caracterul lor ecumenic, iar pe de alta parte, prin hotararile pe care le-au adus si prin eficacitatea modului in care acestea s-au rasfrant asupra vietii bisericesti, ele au reprezentat, fara a se numi astfel, cele mai largi si mai importante parlamente de atunci.
- Drept criteriu pentru consacrarea caracterului lor ecumenic in sens religios, a servit receptia sau insusirea de catre intreaga Biserica a hotararilor lor cu caracter dogmatic.
- Pe langa cele sapte Sinoade Ecumenice, s-a incercat sa fie realizate si alte sinoade, carora sa li se consacre caracterul de sinoade ecumenice, dar neacceptarea hotararilor lor dogmatice de catre intreaga Biserica, sau respingerea spontana a acestor hotarari, le-a lipsit de caracterul ecumenicitatii.
- In sensul cel mai larg si mai autentic, ecumenicitatea-ca insusire a Bisericii - a fost adusa la expresie de sinoadele ecumenice prin asigurarea faptica a unitatii dogmatice, cultice si canonice a Bisericii.
- In acest sens, toate stradaniile ecumeniste moderne, nu vizeaza in ultima analiza decat refacerea unitatii ecumenice a Bisericii, ca unitate dogmatica, cultica si canonica.
- Prin lucrarea sinoadelor ecumenice, s-a fixat in scris o parte a Sfintei Traditii, de aceea hotararile lor dogmatice sunt asezate alaturi de textul Sfintei Scripturi.
- In epoca sinoadelor ecumenice si prin lucrarea lor s-a inchegat baza dogmatica, cultica si canonica a intregului edificiu al Bisericii.
Dar cu toata unitatea edificiului Bisericii, inchegata in primul crug al dezvoltarii sale pana la sfarsitul epocii sinoadelor ecumenice, aceasta nu trebuie inteleasa ca o unitate de monolit, ci doar ca o unitate in varietate, pentru ca ceea ce se numeste uniformitate, nu a fost si nu va putea fi realizata niciodata, deoarece absolutizarea unor forme si eternizarea lor este contrara legilor naturii.
- Lucrarea sinoadelor ecumenice dovedeste, ca numai cu vrerea si sub calauzirea Duhului Sfant a putut fi realizata aceasta inalta forma de manifestare a consensului intregului corp social al Bisericii, si ca pentru manifestarea in alte imprejurari a acestui consens, sunt date si alte posibilitati tot atat de multiple si de variate pe cat de multiple si de variate vor fi conditiile obiective in care Biserica isi va desfasura lucrarea sa.
De aici rezulta clar, ca ceea ce se numeste de obicei "consensus ecclesiae disersae" nu este un al doilea mod in care Biserica se pronunta asupra problemelor sale de credinta in chip infailibil, si anume, nu este un al doilea mod secundar, fata de modul principal pe care l-ar reprezenta sinoadele ecumenice, ci ca acestea din urma reprezinta doar unul din modurile in care se realizeaza consensul intregului corp social al Bisericii in conditii determinate.
In fine, din lucrarea sinoadelor ecumenice mai rezulta in chipul cel mai evident: ca la fiecare pas si in fiecare vreme, viata Bisericii se impleteste cu viata credinciosilor timpului respectiv; ca viata si lucrarea Bisericii nu se situeaza deasupra societatii si civilizatiilor, ci in comunitatea si pentru comunitatea credinciosilor ; ca alaturi de factorii religiosi, au mai contribuit in mod esential si numerosi -factori nereligiosi-la realizarea sinoadelor ecumenice ca cele mai inalte forme de manifestare a consensului Bisericii in problemele de credinta si de afirmare a autoritatii sale si ca in fine, cu sau fara sinoade ecumenice, Biserica are in ea insasi, in natura si fiinta ei, insusirea sau puterea de a se pronunta oricand in mod infailibil, pe calea oricarei alte forme de consens realizabil al intregului sau corp social, in problemele de credinta, si ca ea are in aceeasi masura, neimputinata prin nimic, autoritatea necesara pentru a se conduce in toate privintele, pentru a solutiona orice probleme care a s-ar pune in legatura cu viata si lucrarea sa.
Pr. Prof. Liviu Stan
Sursa: www.crestinortodox.ro ; 7 iulie 2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu