Poate exista Biserica fără Drept canonic? O pledoarie juridic-canonică pentru jus canonicum al Bisericii Ortodoxe

Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Keywords:
Canon Law, canon, law, nomocanon, canonical principle, sources, canonical authority, ecumenical synod
Summary:
This study was conceived because of our sincere wish to insinuate in the reader’s heart the permanent desire of searching the place and the role of Canon law in the Church, the necessity and importance of the canonical principles for ecclesiastical practical life, showing, in the same time, that the Church couldn’t, can’t and will not be able to exist without its own Canon law, as a buckler and support in accomplishing its mission. The very ecclesiastical conscience remains the ax of the spirit of the canonical tradition, when we discuss about adapting the message of the Church to particular needs, in certain places and periods of time. The canonical principles and regulations elaborated by individual bodies of ecclesiastical administration as well as by ecumenical synods, as bodies that give an expression to the infallibility of the Church, received generality and compulsory character in the ecumenical Orthodoxy, being strengthened with an unshaken power, through the authority of the ecumenical synod, the synodal regime being the guarantor of the importance of Canon law in the life of the Church. Canon law is essential, fundamental for the Church as an institution, impossible to be contested and being indispensable for the organization and functioning of the Church, on a canonical ground. We cannot discuss about the institution of the Church without its Canon law, unless we are tributaries to the protestant belief on Ecclesia invisibilis.


1. Preliminarii:

Adesea întâlnim opinii ale unor teologi, profesori, clerici și mireni, care încă mai pun la îndoială locul pe care-l ocupă și pe care trebuie să-l ocupe Dreptul canonic în viața Bisericii și în cadrul învățământului teologic. Dureros este faptul că și unele voci foarte autorizate (teologi importanți ai Bisericii), însă mai puțin cunoscători ai doctrinei canonice ortodoxe și ai disciplinei bisericești în general, se pronunță împotriva actualității și a tăriei de nezdruncinat a normelor canonice ale Bisericii și chiar împotriva acestei discipline ecleziologice și juridice (Drept canonic), în virtutea unor mentalități depășite, unii deranjați fiind de „imposibilitatea” impunerii după propria voință, în mod abuziv, a „normelor personale” în concordanță cu propriile dorințe. Uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice[1], care cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice)[2]. Pentru noi astăzi, cler și credincioși, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsește atât de frumos exprimată în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești[3]: „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II)[4]. De aici putem constata fără putință de tăgadă că sfintele canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.
În același timp, precizăm că aceste canoane cuprinse în Sintagma Bisericii Ortodoxe se împart în două categorii, de cuprins dogmatic și de cuprins juridic-disciplinar, prin urmare canoanele dogmatice neputând fi schimbate tocmai datorită cuprinsului lor dogmatic, în timp ce canoanele care nu au cuprins dogmatic pot fi schimbate de autoritatea supremă a Bisericii Ecumenice, adică de sinodul ecumenic și nu de fiecare episcop în chip individual. Sinoadele Bisericilor locale nu pot hotărî împotriva doctrinei canonice a Bisericii, ci toate hotărârile sinodale, pornind de la statutele şi regulamentele de aplicare ale Bisericilor și până la simplele decizii, trebuie să dea expresie normelor canonice, principiilor canonice, ținându-se cont de spiritul canoanelor și de principiile de interpretare. Acest lucru presupune ca episcopul „să fie neapărat un om învățat, cunoscând nu în mod superficial, ci temeinic atât Sfânta Scriptură, cât și sfintele canoane”[5] (can. 2 sin. VII ec.), să fie deci un cărturar râvnitor care să poată spune din demnitatea sa împreună cu psalmistul: Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale (Ps. 118, 16). Un model în acest sens, pe lângă numeroasele exemple de ierarhi iubitori ai Dreptului canonic în Biserica Răsăritului (pornind de la Părinţii capadocieni, apoi amintindu-ne de Ioan Scolasticul sau de patriarhul Fotie, de marii teologi şi ierarhi canonişti clasici al secolului al XII-lea şi terminând în Biserica noastră cu mitropolitul Andrei Şaguna şi patriarhul Justinian, iar în Ortodoxia ecumenică actuală cu patriarhul ecumenic Bartolomeu), este și papa Grigorie cel Mare care referindu-se la respectul mărturisit față de autoritatea primelor patru sinoade ecumenice a afirmat: „Exact ca pe cele patru cărți ale Sfintei Evanghelii, tot așa mărturisesc că primesc și venerez patru Sinoade” (Ep. I-24), întrucât era conștient de faptul că aceste sinoade ecumenice nu au numai o valoare dogmatică, ci și canonică pentru că au formulat și canoane și hotărâri disciplinare ca „piatră de hotar în istoria orânduielii bisericești”, după cum afirma un mare canonist al Bisericii Ortodoxe[6], care au marcat trecerea către legea generală scrisă în Biserică, fiind „inima pentru corpus canonum comun tuturor Bisericilor Ortodoxe, aceste canoane rămân punctul primordial de referință pentru viața lor instituțională”[7].
Astfel, principiile şi normele canonice elaborate de organele individuale de conducere bisericească, precum şi de sinoadele ecumenice, ca organe care dau expresie infailibilităţii Bisericii, au primit generalitate şi caracter obligatoriu în sânul Ortodoxiei ecumenice, fiind întărite cu putere de nezdruncinat tocmai prin autoritatea sinodului ecumenic, regimul sinodal fiind garantul importanţei Dreptului canonic în viaţa Bisericii.


2. Regimul sinodal - garantul necesității și a importanței Dreptului canonic pentru viața Bisericii

Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe când era mitropolit al Moldovei și Bucovinei scria în Prefața lucrării Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare a fostului mitropolit Dr. Damaskinos Papandreou al Elveției, secretar pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, următoarele: „Biserica Ortodoxă este Biserica sfintelor Sinoade ecumenice din primul mileniu creștin. Sinodalitatea nu este însă numai fundamentul istoric al Bisericii dreptmăritoare, ci reprezintă modul ei de existență în comuniunea credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți... Întrucât secularizarea și sectarismele de multe feluri aduc fragmentare și izolare în inimi și în societate, Biserica este chemată să cultiveze și să întărească comuniunea spirituală în interiorul ei, în societate și între popoare”[8]. Astfel, sinodul sau instituția sinodală rămâne singura modalitate canonică de exprimare a conștiinței ecleziale a Bisericii Răsăritului, Bisericile autocefale organizându-se în duhul tradiției canonice a Bisericii nedespărțite[9]. Și dacă Biserica Ortodoxă este cu adevărat „Biserica sinoadelor”[10], care sunt o icoană a Bisericii unite și care se bucură de un deosebit prestigiu și de autoritate canonică, morală și dogmatică[11],atunci și noi, astăzi, trebuie să respectăm opera canonică a Părinților Sinoadelor ecumenice, întrucât rânduielile canonice stau la temelia funcționării Bisericii în deplină armonie cu învățătura de credință și cu normele religios-morale. Sinodalitatea Bisericii rămâne un principiu canonic esențial care garantează „regăsirea întregului în fiecare realitate ecleziologică locală și participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii”[12], în același timp sinodalitatea fiind una dintre vechile instituții ale Europei[13], existând astăzi canoniști care vorbesc de formarea Europei pe temelia dreptului canonic și a colecțiilor sale canonice sinodale din primul mileniu[14]. Părintele Profesor Nicolae Dură afirmă[15], într-un articol foarte bine documentat, că Europa s-a format începând cu secolul al IV-lea pe bazele dreptului canonic, adică pe temelia principiilor canonice fundamentale cărora li se dă expresie deplin în legislația canonică sinodală a primului mileniu creștin, dintre acestea făcând parte și principiul sinodal care este, așadar, sursa legislației canonice și fundamentul organizării și funcționării bisericești. Această sobornicitate deschisă a Bisericii antrenează toate mădularele Trupului lui Hristos, exprimând și participarea pleromei[16] Bisericii la diferitele aspecte ale vieții bisericești[17].
Prin urmare, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc[18]. Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun?[19]. Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.
Prin faptul că Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) au declarat confirmarea dumnezeieștilor canoane ca generale în Biserică, ținându-le ca pe o poruncă neclintită, aceasta este pentru noi modelul cel mai concret pentru sinoadele Bisericilor locale actuale care trebuie să hotărască și să legifereze pe baza Sfintei Scripturi și urmând învățătura și principiile Sfinților Părinți și ale Sinoadelor ecumenice. Prin urmare, organele colegiale superioare ale Bisericilor locale (sinoadele episcopilor) trebuie să aibă drept exemplu Sinoadele ecumenice, adică să aducă în actualitate prin hotărârile lor întreaga doctrină canonică a Bisericii, reînnoind valabilitatea canoanelor și a principiilor canonice (can. 3, 8, 49 Trul.; 6 VII ec.)[20]. Hotărârile sinoadelor locale trebuie să aibă consecvență, continuitate, stabilitate și simplitate după exemplul Sinoadelor ecumenice, sinoadele episcopilor trebuind să manifeste în același timp consecvență față de Tradiția apostolică și bisericească și să caute „fidelitatea, unitatea și justețea noilor hotărâri sinodale față de autenticele hotărâri sinodale anterioare, față de ele înseși și față de căutările contemporane ale oamenilor"[21].


3. Autoritatea Dreptului canonic ca indispensabil vieții Bisericii și importanța surselor lui. Preeminența Dreptului canonic față de dreptul statului

Biserica s-a organizat încă de la început pe temelia principiilor cutumiare și mai apoi conform principiilor și normelor canonice, fiind imposibilă organizarea și funcționarea comunităților creștine numai pe temelia iubirii, a credinței și a normelor religios-morale. În sânul unui stat sclavagist, bine încorsetat de legislația romană și mai apoi bizantină, Biserica și-a confecționat propriile principii și propria legislație canonică, chiar dacă unele noțiuni juridice și norme au fost împrumutate din dreptul de stat și îmbisericite. Dacă Biserica s-ar fi putut organiza numai pe temelia adevărurilor de credință și a normelor religios-morale n-ar mai fi apelat la o legislație canonică. Dar ce ar însemna ignorarea canoanelor și a principiilor canonice astăzi? Ignorarea canoanelor și a principiilor canonice de organizare și funcționare a Bisericii și amintesc numai două principii esențiale, principiul ierarhic și principiul sinodal (principiul care asigură echilibrul între responsabilitatea Bisericii locale și principiul ierarhic-sinodal este principiul subsidiarității), duce în mod firesc la dezordine, la nedreptate și la acte de indisciplină în viața bisericească, ceea ce ar afecta grav buna funcționare a organismului bisericesc (principiul organic sau constituțional bisericesc) prin dezechilibrul creat în raporturile dintre membrii Bisericii și nu numai. Acest dezechilibru, uneori vizibil, duce în mod firesc fie la acțiuni nejustificate ale elementului laic în Biserică, fie la acţiuni de indisciplină ale clerului, fie la ceea ce se numește clericalism, adică la plasarea clerului mai presus de Biserică prin ducerea la extrem a principiului iconomiei bisericești care în unele cazuri nu cunoaște limite. În aceste condiții există posibilitatea extremă ca unii membri ai clerului, conștienți de starea în care se află să se considere chiar mai presus de ordinea juridică produsă prin aplicarea în viața bisericească a normelor de drept și să ignore întreaga legislație canonică a Sinoadelor ecumenice tocmai prin aprecierea absurdă a superiorității propriilor hotărâri față de întreaga doctrină canonică a Bisericii. Astfel, unii dintre aceștia pot ajunge în situația de a rosti cuvintele celebre ale lui Ludovic al XVI-lea al Franței. Acesta le-a rostit în parlament, atunci când forul legislativ s-a opus unui proiect de lege propus de el. Considerându-se mai presus de lege și venind în haine de vânătoare în parlament, l-a întrebat pe președintele parlamentului de ce s-au opus proiectului de lege. Atunci președintele i-a răspuns că parlamentarii apără interesele statului, așa cum în cazul nostru Dreptul canonic apără interesele Bisericii. Ludovic al XVI-lea a răspuns cu autoritate: „Ale statului?” …Statul sunt eu! Și după cum ne informează sursa citată „aceste cuvinte se folosesc și în zilele noastre și sunt adresate unei persoane care se crede stăpânul absolut”[22]. Am făcut acest paralelism tocmai pentru a trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla atunci când membrii Bisericii, ca organe individuale sau colegiale de conducere, se plasează mai presus de ceea ce trebuie să stea la temelia bunei funcționări și organizări bisericești, tradiția canonică a Bisericii.
De fapt, am gândit acest studiu din dorința sinceră față de cititor de a-i strecura în suflet dorința permanentă de a căuta care este locul și rolul Dreptului canonic în Biserică, necesitatea și importanța canoanelor și a principiilor canonice pentru viața practică bisericească, arătând în același timp faptul că Biserica nu a putut, nu poate și nu va putea exista fără un Drept canonic propriu care să-i fie pavăză și ajutor în împlinirea misiunii, însăși conștiința eclezială rămânând pivotul duhului tradiției canonice atunci când discutăm de adaptarea mesajului Bisericii la nevoile actuale particulare, din anumite locuri și timpuri.
Facem menţiunea că, deși au existat și încă mai există numeroase discuții cu privire la definirea dreptului în general[23], totuşi Dreptul canonic ortodox poate fi definit ca „ramură a dreptului religios creştin care se ocupă cu principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă”[24]. Dreptul canonic, care reglementează teologic şi juridic numeroasele probleme ale vieţii practice bisericeşti, este perceput fie ca disciplină teologico-juridică prevăzând principiile şi normele de drept după care se organizează şi funcţionează Biserica în sensul ei văzut de instituţie religioasă, fie poate fi definit ca ştiinţă teologico-juridică menită să expună metodic şi sistematic principiile şi normele de drept după care se organizează şi conduce Biserica[25]. Constatăm că Dreptul canonic este esențial, fundamental Bisericii ca instituţie, de necontestat și indispensabil organizării și funcționării Bisericii pe temelie canonică, neputând discuta despre instituția Bisericii fără Drept canonic, numai dacă suntem tributari concepției protestante despre Ecclesia invisibilis, putând afirma aici cu certitudine că astăzi chiar și protestanții au ajuns să vorbească într-o oarecare măsură de un drept canonic şi de legislaţie bisericească, deși îl percep altfel decât Biserica Ortodoxă sau Romano-Catolică. De fapt, primul principiu canonic cu fond dogmatic și juridic, alfa tuturor principiilor canonice, este tocmai cel instituțional bisericesc, cel care arată caracterul de instituție al Bisericii, pe baza legislației sale și a cultului. Prin urmare, criteriile absolute ale Dreptului canonic nu mai pot fi subiecte de contestare și de relativizare, fiind repere de neînlocuit ale misiunii Bisericii în lume. Dacă ne vom întreba: Cum pot fi depășite problemele cu care se confruntă Biserica azi? Răspunsul va fi: prin aplicarea cu atenție a tradiției canonice bisericești, întrucât Dreptul canonic este coloana vertebrală a teologiei şi a funcționării Bisericii după voința Întemeietorului ei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Poate că unii sunt tentaţi să pună la îndoială importanţa şi necesitatea Dreptului canonic pentru viaţa bisericească, invocând lipsa acestuia dintre elementele cu care Mântuitorul a înzestrat Biserica Sa, dar şi pentru faptul că Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti nu au dat caracter juridic normelor pe care le-au fixat în scris sau le-au transmis pe cale orală. Unora ca aceştia le răspundem că, deşi Biserica nu a fost înzestrată cu un cod de legi juridice, nici de Mântuitorul, nici de Sfinţii Săi Apostoli, totuşi a primit puterea de a se folosi de condiţiile vieţii, în acord cu scopul său, dintre aceste condiţii făcând parte şi Dreptul, element hotărâtor care se înfăţişează ca fiind creat de inegalitatea socială, factor ce-şi va afirma întotdeauna utilitatea şi deci actualitatea[26]. Însăşi folosirea de către Biserică a normelor juridice arată că ele intră în iconomia mântuirii, altfel nu le-ar fi utilizat. A nu se înţelege că Biserica ar fi creat Dreptul, ci l-a găsit confecţionat în viaţa de stat, asimilând unele norme juridice şi principii care nu erau în contradicţie cu normele religios-morale şi numai aşa putem spune că Biserica şi-a creat un drept propriu. Am putea afirma chiar că Biserica nu ar fi putut exista fără Drept canonic, creându-şi norme proprii după voinţa Mântuitorului, căci Biserica nu se putea constitui, închega, menţine şi apăra propriile interese fără norme de drept, numai pe temelia normelor religios-morale[27]. Necesitatea normelor canonice era de presupus într-o societate dominată de lege, tocmai pentru ca Biserica să poată reglementa faptele şi relaţiile externe cu caracter social dintre membrii săi şi să poată crea starea de ordine necesară în condiţiile concrete în care lucrează. În consecinţă, Biserica nu poate fi concepută fără norme canonice prin care autoritatea bisericească stabileşte modul în care trebuie să acţioneze membrii Bisericii, în anumite condiţii, pentru ca acţiunile lor să fie apreciate pozitiv în raport cu credinţa şi cu normele rezultate din ea. Astfel, „este cu totul greşit să se susţină şi să se încerce a se acredita teza conform căreia, normele de drept spiritual-juridice şi ordinea juridică ar fi străine de Biserică, străine de natura ei şi fără de rost în viaţa bisericească”[28]. Însuşi Mântuitorul, ţinând cont de natura omului, a ştiut mai bine decât poate aprecia omul că după căderea în păcat nu mai sunt suficiente pentru dobândirea mântuirii numai normele religios-morale, ci omul mai are nevoie şi de mijloace auxiliare juridice. Întreaga tradiţie canonică a Bisericii constituie un factor necesar în iconomia mântuirii şi în natura Bisericii, omul neputând trăi fără legea de drept şi fără dreptate, ca stare ce se naşte numai prin aplicarea legii. De aceea, organele competente de conducere bisericească trebuie să rămână fidele față de spiritul și litera tradiției canonice, fără a se subordona spiritul literei în interpretarea canoanelor și fără a aplica în viața bisericească principii legislative de stat, de o manieră arbitrară. În aceste condiții, conștiința eclezială rămâne pivotul duhului tradiției canonice atunci când ne referim la adaptarea mesajului Bisericii la nevoile particulare din locuri și timpuri diferite. În decursul timpului, procesul de manifestare a conștiinței ecleziale a adus la lumină comentariile hermeneutice ale marilor comentatori bizantini: Ioan Zonaras, Teodor Balsamon și Alexie Aristen, Pidalionul sau Cârma Bisericii a călugărilor atoniți, Agapie și Nicodim Aghioritul (sec. al XVIII-lea), colecția de canoane la care se face frecvent referire în Biserica Ortodoxă a Greciei, precum şi alte codificări de canoane şi nomocanoane, deosebit de necesare organizării şi funcţionării vieţii bisericeşti, fiind pavăză şi garant al respectării ordinii în Biserică, după voinţa Mântuitorului.
Biserica n-a fost niciodată privată de rânduieli, norme şi principii de conducere bisericească, întotdeauna existând preocuparea adunării acestora în colecţii care să servească peste vremi bunei funcţionări a corpului eclezial. Încă începând cu secolul al VI-lea, Biserica Ortodoxă a avut un drept bine determinat[29], diferit atât de Biserica Occidentului[30], cât şi de celelalte Biserici Orientale. Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe reglementează numeroase aspecte ale vieţii bisericeşti, aici contribuind şi legislaţia civilă a împăraţilor, legislaţie care a modificat sau a dezvoltat principiile vechiului drept roman. Oare cine poate pune la îndoială vasta legislaţie a împăratului Justinian[31], care prin novelele sale a iniţiat dreptul bizantin în spiritul normelor religios-morale ale Bisericii? Mai târziu, codificările împăraţilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea aveau să contribuie din plin la conturarea legislaţiei bisericeşti. Astfel, Ecloga împăratului Leon al III-lea şi a fiului său Constantin (740), Prochiros Nomos, colecţie apărută între 870 şi 879 din porunca împăratului Vasile I Macedoneanul, Epanagoga promulgată între 879 şi 886, apărută sub fiii lui Vasile I Macedoneanul, Leon şi Alexandru, la care a participat şi eruditul patriarh Fotie, Vasilicalele în număr de 60, care au luat naştere sub împăraţii Vasile I Macedoneanul şi Leon al VI-lea Filosoful şi Novelele împăraţilor Leon al VI-lea Filosoful şi Alexie I Comneanul[32], au contribuit în cursul istoriei Dreptului canonic, ca izvoare de mare preţ ale acestuia, la dezvoltarea şi consolidarea legislaţiei bisericeşti, arătând şi raportul Biserică-Stat cu privire la jurisdicţia asupra diferitelor instituţii juridice. Apariţia nomocanoanelor, adică acele colecţii mixte sistematice de legi bisericeşti (canoane) şi legi imperiale (nomi), proprii Orientului, începând cu Nomocanonul în 50 de titluri sau Nomocanonul lui Ioan Scolasticul şi terminând cu cel mai cunoscut nomocanon care a fost şi adoptat drept colecţie oficială fundamentală canonică a Bisericii Ortodoxe în anul 920 la Constantinopol, Nomocanonul patriarhului Fotie din 883, dar şi nomocanoanele ulterioare, au adus lumină pe tărâmul Dreptului canonic al Bisericii, acestea remarcându-se în viaţa practică bisericească şi fiind interpretate de marii comentatori bizantini ai secolului al XII-lea, Alexie Aristen, Ioan Zonara şi Teodor Balsamon[33]. În secolul al XIV-lea, Matei Vlastares a reuşit să grupeze în Sintagma Alfabetică din 1335 toate aceste comentarii ale vechiului drept bizantin, iar spre anul 1350 marele jurisconsult Constantin Harmenopulos a alcătuit o compilaţie juridică numită Hexabiblos, socotit ca „prototip al codurilor legislaţiei ulterioare medievale şi moderne”[34]. De asemenea, marile colecţii ulterioare, legislaţia statelor şi a Bisericilor locale, aveau să îmbogăţească Dreptul canonic, Biserica aplicând întotdeauna prevederile sale canonice, dar a şi legiferat în epoca postsinodală, legiferează şi va legifera ţinând cont de condiţiile materiale obiective în care îşi desfăşoară activitatea, aşadar, în raport cu împrejurările materiale ale vremii, cu nevoile sale pastorale, ea fiind „destinată să lucreze „în toată vremea” şi „până la sfârşit” (Matei XXVIII, 20)”[35].
Canoanele cuprinse în Colecția fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe, Nomocanonul lui Fotie menţionat mai sus, constituie izvorul sau sursa principală a Dreptului canonic, acestea fiind în acord cu spiritul tuturor surselor fundamentale ale revelației divine, Sfânta Scriptură[36] și Sfânta Tradiție[37], acestea fiind la rândul lor surse ale conținutului hristocentric al tradiției canonice. Normele canonice ale Bisericii, întemeiate pe Revelaţia divină şi care reglementează legătura omului cu Dumnezeu, precum şi raporturile între credincioşii Bisericii, în vederea împlinirii scopului existenţial al omului, moştenirea Impărăţiei cerurilor, constituie chiar temelia importanţei şi a necesităţii abordării acestui subiect cu atenţia cuvenită. Canoanele Bisericii noastre, ca reguli care ne conduc în viaţă după voinţa lui Dumnezeu, nu sunt opera subiectivă a gândirii unei persoane ca în Biserica Apusului, ci sunt emise de organe colegiale sau individuale competente, întărite de sinoadele ecumenice ale primelor opt secole, fiind păstrate spre „tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor" (can. 2 Trulan), „bucurându-ne de ele ca şi când cineva ar găsi comori multe...” (can. 1 sin. VII ec.). Părintele Constantin Dron a afirmat valoarea actuală şi tăria de nezdruncinat a „Sfintelor Canoane”, ca şi Părintele Profesor Liviu Stan[38], cel mai mare canonist al Bisericii noastre, afirmând că hotărârile dogmatice şi morale ale sinoadelor ecumenice nu pot fi puse niciodată la îndoială şi contrazise, „canoanele fiind până la desfiinţarea lor, cu totul sau în parte de alt sinod ecumenic, obligatorii pentru toată lumea”[39], în ciuda unei eventuale legislaţii ostile din partea puterii seculare.
Hotărârile Sinoadelor ecumenice primeau generalitate în Imperiul romano-bizantin, însăși Biserica fiind privită ca factor de unitate, aceste hotărâri având întotdeauna preeminență față de legea civilă, mai cu seamă în eventualitatea unor coliziuni legislative. În acest sens, Părintele Jean Meyendorff afirma: „Credința definită de aceste sinoade, totdeauna convocate și adesea prezidate de către împărați, era considerată de către stat drept credința oficială a imperiului și erau luate măsuri de constrângere împotriva celor ce se opuneau (în numele intereselor de stat). Deciziile sinoadelor erau incluse în cărțile oficiale de drept roman (sau bizantin)”[40]. În acelaşi timp şi legile împăraţilor creştini au fost primite în colecţiile mixte de canoane şi de legi de stat (nomocanoane) cu privire la treburile bisericeşti, legile civile constituind la rândul lor un izvor important pentru Dreptul canonic. Încă de la recunoaşterea creştinismului, Biserica a primit toate legile de stat, chiar şi pe ale împăraţilor păgâni, dar urmându-se un principiu care s-a păstrat până astăzi: legile de stat nu trebuie să fie în contradicţie cu învăţătura de credinţă a Bisericii şi cu normele sale religios-morale. Urmând acest principiu, împăratul Justinian a hotărât printr-o lege din 530 ca tot ceea ce opreşte canoanele să fie oprit şi de legile civile, atât canoanele cât şi legile civile având aceeaşi valoare şi putere (novela 6), iar legile civile care contraziceau canoanele să fie fără valoare[41]. Mult timp au existat însă îndoieli cu privire la poziţia Bisericii în cazul existenţei unor coliziuni legislative, adică atunci când o lege civilă este împotriva canoanelor. Răspunsul l-a dat canonistul secolului al XII-lea, Balsamon, preluat şi de Matei Vlastares (sec al XIV-lea) şi transmis până astăzi: „canoanele au o putere mai mare ca legile statului, căci ele, fiind făcute şi întărite de Sfinţii Părinţi şi de Împăraţi, ai aceeaşi importanţă ca Sfânta Scriptură, pe când legile statului sunt date numai de împăraţi şi, prin urmare, nu pot avea aceeaşi putere, ca Sfânta Scriptură şi canoanele”[42]. În acest context şi pe temelia acestui principiu, Biserica recunoaşte legile civile, chiar ca pe un izvor al Dreptului său, însă se presupune că legile civile sunt conforme Dreptului Bisericii şi intereselor bisericeşti, în acelaşi timp puterea statului recunoscând valabilitatea tuturor legilor bisericeşti.


4. Concluzii

Din cele menţionate mai sus se poate constata cu uşurinţă faptul că Dreptul canonic al Bisericii noastre nu este nicidecum străin naturii şi scopului ei, ci un auxiliar indispensabil, fără de care nu pot exista nici organizarea şi funcţionarea comunităţilor ecleziale şi nici ordine juridică în Biserică. Dreptul canonic este după voinţa Întemeietorului Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, iar cei ce se împotrivesc lui se ridică împotriva Capului Bisericii, precum şi împotriva autorităţii sinodale care este garantul necesităţii şi a actualităţii Sfintelor Canoane. Însuşi caracterul de instituţie al Bisericii este dat de legislaţia sa şi de toate actele sale cultice. Fără coloană vertebrală, corpul viu al Bisericii nu poate să trăiască, întreaga tradiţie canonică asigurându-i sprijinul şi forţa necesară să poată răspunde în fiecare epocă nevoilor sale şi să se asigure unitatea dogmatică, liturgică şi canonică a Bisericilor autocefale, ca membre ale Ortodoxiei ecumenice.
Importanţa disciplinei Dreptului canonic i-a făcut pe teologi şi canonişti să susţină reintroducerea acestei discipline şi în cadrul Facultăţilor de Drept şi în ţara noastră, mai ales că aici, la noi la Tomis, în secolul al V-lea a trăit, eruditul canonist, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (canonizat pe 2 noiembrie 2008 şi prăznuit pe 1 septembrie, prima zi a anului bisericesc), cel care a predat Dreptul canonic şi într-o Facultate de Drept la Tomis şi care este „Părintele Dreptului ecleziastic apusean”[43].
Trăind vremuri de criză, atât materială, cât şi spirituală, cu atât mai mult să reflectăm la cuvintele Părintelui B. Bobrinskoy, care afirmă: „Suntem chemați la dialog, pentru a mărturisi, dar și pentru a descoperi ceea ce ar putea fi pozitiv la frații noștri, pentru a auzi întrebările ce ne sunt puse și pentru ca prin intermediul lor să ajungem la o mai bună experiență a vieții Duhului în Ortodoxie. De asemenea, avem nevoie de o reformă profundă a instituțiilor noastre eclesiale. Părintele Schmemann a vorbit până la moartea sa despre starea de criză în care se află Ortodoxia, criză eclesiologică, criză spirituală, criză liturgică... faptul nu înlătură analiza unor probleme, precum exercițiul colegialității sau practica spirituală”[44].
În final, amintim un eveniment recent, de reală importanţă pentru reafirmarea şi revigorarea interesului pentru studiul Dreptului canonic în Biserica noastră. Simpozionul internaţional de Drept canonic The Place of Canonical Principles in the Organization and Working of Autocephalous Orthodox Churches, organizat la Facultatea de Teologie din Arad în perioada 10-12 septembrie 2008, de Părintele Prof. Univ. Dr. Constantin Rus, a concluzionat în documentul său final şi următoarele: „1. Dreptul Canonic este una dintre disciplinele practice din cadrul Teologiei Ortodoxe cu implicaţii directe în viaţa Bisericii. Deasemenea, Dreptul Canonic are o relevanţă practică fundamentală în ceea ce priveşte misiunea Bisericii în lume şi relaţiile interortodoxe precum şi relaţia Bisericii cu puterea seculară... 4. Biserica este o realitate eshatologică şi o entitate socială structurată şi organizată instituţional, dar caracterul instituţional este un mijloc de manifestare care asigură Bisericii o receptare într-o lume cu o mentalitate instituţională. Din această perspectivă, Dreptul Canonic are şi menirea de a facilita înţelegerea şi a identifica mijloacele pentru articularea adecvată a acestor realităţi în slujba misiunii Bisericii”[45].
[1] Menționăm aici că nu facem referire numai la Biserica Ortodoxă Română, ci cu precădere la situația actuală în întreaga Ortodoxie ecumenică, adică în sânul tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale locale.
[2] Vlassios I. PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998, p. 9.
[3] Ibidem, p. 197.
[4] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005, pp. 179-180.
[5] Ibidem, p. 181.
[6] John H. ERICKSON, în „Cuvânt înainte” la lucrarea (teză de doctorat în Drept canonic) unui distins și regretabil ierarh şi canonist al Bisericii Ortodoxe, Arhiepiscop Peter L'HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. din lb. engleză de Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, București, 2000, p. 13.
[7] Ibidem.
[8] Dr. Damaskinos PAPANDREOU, Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare, ed. îngrijită și trad. din lb. franceză de Pr. Nicolae Dascălu, Editura Trinitas, Iași, 1998, pp. 5-6.
[9] Ibidem, p. 9.
[10] Pr. Prof. Dr. Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, trad. rom. de Vasile Manea, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 122.
[11] Ibidem.
[12] Patriciu VLAICU, „Raportul dintre principiile canonice și misiunea Bisericii”, în: The place of canonical principles in the organization and working of autocephalous orthodox churches, The canon law international symposium, Arad 10-12 september 2008, Center for Theological-Hystorical and Pastoral-Missionary Prognosis Studies from the Theology Faculty of Arad, coord. Rev. Prof. Ph. D. Constantin Rus, Arad, 2008, p. 207.
[13] Prof. univ. dr. Nicolae V. DURĂ, „La synodalité, l'une des anciennes institutions de l'Europe”, în: Analele Universității Ovidius Constanța, Seria: Drept și științe administrative, nr. 1 (2007), pp. 8-19.
[14] Dario COMPOSTA, „Il diritto canonico nella formazione dell'Europa (325-800 d. Ch.)”, în: Apollinaris, LXII (1989), no. 3-4, p. 605.
[15] N. V. DURĂ, „La synodalité, l'une des anciennes institutions de l'Europe”, p. 8; A se vedea lucrarea de referință pentru disciplina Dreptului canonic, a Părintelui Profesor Nicolae Dură, Le Régime de la synodalité selon la législation canonique conciliaire, oecuménique, du Ier millénaire, Bucarest, 1999, teză de doctorat în Drept canonic susținută la prestigiosul Institut catolic din Toulouse (Facultatea de Drept canonic).
[16] Nu numai clerul, ci și laicii intră în alcătuirea Bisericii, fiind element esențial fără de care Biserica nu poate să existe, colaboratori permanenți ai clerului în lucrarea harică sau mântuitoare a Bisericii și în lucrarea auxiliară. Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990, p. 262; L. STAN, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939; „Ceea ce consfințește locul laicului în corpul eclesiastic este această existență de sine a Bisericii, caracterul ei colectiv, perceperea ei ca și comuniune, în care legăturile membrilor sunt guvernate nu de principii de superioritate și de supunere, ci de principii de existență harismatică în iubire, în organismul eclesiastic unitar. În corpul indivizibil al Bisericii, toți au fără excepție unicul privilegiu să constituie poporul lui Dumnezeu” – cf. Prof. univ. dr. Constantin V. SKUTERIS, „Locul laicilor în Biserică (O abordare ortodoxă)”, în: Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2006, p. 1239.
[17] SKUTERIS, „Locul laicilor în Biserică (O abordare ortodoxă)”, pp. 1239-1240.
[18] Prof. univ. dr. Panaiotis BUMIS, „Când un Sinod hotărăște în Sfântul Duh?”, în: Omagiu..., p. 191.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, p. 192.
[21] Ibidem, p. 195.
[22] Vezi http://www.citate-celebre.com/statul-sunt-eu/, 10 iulie 2009.
[23] A defini „dreptul” nu este un lucru ușor, aceasta putându-se constata atât din reacția practicienilor, cât și din poziția teoreticienilor dreptului care au încercat să evite o definiție concretă întrucât însuși conținutul acesteia și statutul ei pot fi discutabile. În ciuda acestor dificultăți, o definiție a dreptului este necesară în teorie și în practică tocmai pentru a pune în evidență necesitatea, conținutul specific și finalitatea lui. Numai o perspectivă corectă asupra dreptului în ansamblul său ne poate oferi soluții juste la problemele ridicate de teoria și de practica juridică. Avându-se în vedere strânsa legătură dintre norma juridică și sistemul juridic în ansamblul său, raportul între normă și caracterele întregului, niciodată nu se va pleca de la normă întrucât aceasta participă activ la realizările sau la insuccesele sistemului juridic. Astfel, în definirea dreptului trebuie să se evite atât dogmatismul, cât și scepticismul, deși constatăm astăzi în teoria dreptului din țara noastră că se tinde spre cea dintâi poziție, adică spre dogmatism, existând opinii conform cărora dreptul poate fi definit în mod exhaustiv, deși sunt avute în vedere mai mult normele, adică afirmându-se că dreptul este un sistem. Vezi: Stéphane RIALS, „Ouverture”, în: Droits, 10 (1990), p. 5. Întrebările firești care s-ar putea pune în contextul unei definiții a dreptului sunt: Ce trebuie să urmărească definiția dreptului? (natura dreptului, criteriul juridicității, semnificațiile cuvântului sau ar trebui ca definiția dreptului să fie una prin esență, una prin gen proxim și diferență specifică, una explicativă sau una constructivă); I. DOGARU, D. C. DĂNIȘOR, Gh. DĂNIȘOR, Teoria generală a dreptului, Ed. Themis, Craiova, 2000, p. 29; M. VIRALLY, La pensée juridique, Paris, 1960, p. 1.
[24] I. N. FLOCA, Drept canonic ortodox..., vol. I, p. 55.
[25] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. FLOCA, Prof. Dr. Sorin JOANTĂ, Drept bisericesc, vol. I, Sibiu, 2006, p. 13.
[26] Iulian CONSTANTINESCU, „Sfintele Canoane în viaţa practică bisericească”, în: Analele Universităţii din Craiova, Seria: Teologie, VII (2002), nr. 9, p. 161.
[27] Ibidem, p. 163.
[28] Ibidem, p. 164.
[29] Cf. J. PITRA, Iuris ecclesiastici Graecorum historia et monumenta a saeculo I ad IX, vol. 2, Roma, 1864-1868, apud Jean DAUVILLIER, Carlo de CLERCQ, Le mariage en droit canonique oriental, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1936, p. 1.
[30] Pentru detalii privind o istorie a colecţiilor canonice în Biserica Occidentului, vezi Prof. Jean des GRAVIERS, Le droit canonique, PUF, Paris, 1958, pp. 27-71.
[31] Jean DAUVILLIER, Carlo de CLERCQ, Le mariage en droit canonique oriental, p. 3.
[32] Ibidem, pp. 3-4.
[33] Ibidem, p. 4.
[34] I. N. FLOCA, S. JOANTĂ, Drept bisericesc, vol. I, p. 28.
[35] I. N. FLOCA, Drept canonic ortodox..., vol. I, p. 30.
[36] Spre deosebire de Vechiul Testament care abundă în norme juridice, Noul Testament nu cuprinde norme juridice în ciuda faptului că unele îndrumări sunt prezentate ca norme de drept. Îndrumările noutestamentare au caracter religios-moral și servesc ca limite între care se pot dezvolta și folosi normele de drept. Așadar, Dreptul canonic se bazează într-o măsură mult mai mare pe Legea cea Nouă a Domnului nostru Iisus Hristos. Vezi aici detalii: Prof. univ. dr. Pr. N. V. DURĂ, „Ideea de Drept. Dreptul, Dreptatea și Morala”, în: Analele Universității Ovidius, Seria: Drept și Științe administrative, vol. I, 2004, pp. 15-46; Idem, "Dreptul și Religia. Norme juridice și norme religios-morale", în: Analele Universității Ovidius (Facultatea de Drept), nr. 1, 2003, pp. 17-30.
[37] Sfânta Tradiție este una dintre sursele fundamentale ale Tradiției canonice bisericești, deși ea nu cuprinde legi cu caracter juridic, ci numai unele legi religioase și morale, această lucrare de eleborare a legilor fiind lăsată la latitudinea membrilor Bisericii, care au îndatorirea de a susține elaborarea legilor de drept ale Bisericii și ca acestea să nu fie împotriva legilor religios-morale ale Bisericii. Vezi I. N. FLOCA, Drept canonic ortodox..., vol. I, p. 74; Prof. univ. dr. Lewis PATSAVOS, „Holy Tradition: a Fundamental Source of Canonical Tradition”, în: Omagiu..., pp. 1250-1255; Prof. univ. dr. Pr. N. V. DURĂ, „Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei canonice”, în: Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 3, pp. 451-469.
[38] Pr. Prof. Liviu STAN, „Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane”, în: Ortodoxia, XXII (1970), nr. 2.
[39] Pr. Constantin DRON, Valoarea actuală a canoanelor, teză de doctorat în teologie, Bucureşti, 1928, p. 30.
[40] Jean MEYENDORFF, Orthodoxie et Catholicité, Paris, 1965, p. 27.
[41] N. MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ed. a II-a germană de D. I. Cornilescu şi Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, Bucureşti, 1915, p. 44.
[42] Nomoc. în XIV titluri, tit. I, cap. 3, (Sint. At. I, 38), apud ibidem.
[43] N. V. DURĂ, „Dreptul canonic, disciplină de studiu în Facultăţile de Drept din prestigioase Universităţi europene”, în: Analele Universităţii Ovidius Constanţa, Seria: Drept şi Ştiinţe Administrative, nr. 1 (2007), pp. 328-332.
[44] BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 332.
[45] „Document final”, în : The Place of Canonical Principles..., The Canon Law International Symposium, Arad, 2008, pp. 324-325.

Pe drumul traditiei si canoanelor ortodoxe

Uneori se constata in sens pozitiv, iar alteori in sens contrar, ca Biserica este traditionalista. Intelesul ce i se da acestei constatari poate fi intemeiat si intr-un caz si in celalalt, pentru ca Biserica este intr-adevar traditionalista. Ea tine cu sfintenie la invatatura sa de credinta ca si la randuielile de vietuire crestina, asa cum le-a apucat pe toate din vechime.
Din aceasta pricina, intregul curs al vietii bisericesti ni se infatiseaza in orice vreme ca purtind in suvoaiele lui nestematele trecutului, valorile ce vin si trec prin vreme, dintr-o lume care a fost, spre una care vine. Desigur insa, ca alaturi de aceste valori si uneori chiar facandu-le cortegiu, se simte si prezenta efemera a unei eflorescente parazitare, care se stinge sau se destrama, nefiind angrenata organic pe valorile traditiei.
Dar lucrurile se petrec la fel cu orice forme de viata, nu numai cu Biserica, pentru ca ereditatea este o lege a firii, careia nu i se pot sustrage nici indivizii, nici formele de organizare umana. In cazul tuturor acestora, starea lor prezenta nu este alcatuita numai din valori care au luat fiinta in actualitate, ci si din valori mostenite, ca si din altele aflate in curs de faurire.
Prezentul oricarui organism viu este strans legat de trecut ca si de viitor. Prezentul reprezinta doar o etapa, care in fluxul neistovit al vietii leaga etapele anterioare de cele viitoare. Fiecare prezent a fost, pana la un moment dat, viitor, si se gaseste, din clipa realizarii lui, pe buza trecutului, care inghite vremea pe nesaturate, ca un imens balaur, balaurul istoriei. Orice prezent se afirma ca o sinteza a ceea ce a fost si ca act de elaborare a ceea ce va sa vie, ca faurire a ceea ce se cheama viitor.
Miscandu-se inevitabil in timp si in spatiu, omul cu infaptuirile sale are, in aceste doua dimensiuni cosmice, masuri de apreciere care ii obliga sa se situeze in ele, sectionandu-le, pentru a se putea intelege pe sine insusi. De aceea vorbim de trecut, de prezent si de viitor, de istorie, de traditie, de progres etc.
Neputand face abstractie de trecut, nimic nu poate vietui totusi numai in trecut, si orice traditionalism inteles ca orientare preponderenta spre trecut, este un non-sens. Trecutul si tot ce reprezinta el ca element pozitiv, constituie un suport necesar, de neinlaturat, pentru prezent si pentru viitor. Dar rostul oricarei existente individuale sau sociale, se implineste in prezent si in viitor, el nu poate fi nicidecum redus, doar la pastrarea a ceea ce a fost, orice valoare ar reprezenta trecutul. De aceea traditionalismul nu poate constitui nici rostul major al unei organizatii religioase cum este Biserica. El releva doar suportul istoric al lucrarii Bisericii, care se desfasoara mereu in prezent si urcand scarile viitorului.
Suflul innoitor care se abate in fiecare vreme peste Biserica si peste asezamintele ei, n-a smuls-o si n-o poate smulge din radacinile ei infipte in trecut, ci i-a creat numai cadrele noi obiective pentru lucrarea sa, i-a dat orientari noi in vreme si impuls spre zidirea continua a imparatiei lui Dumnezeu din stihiile fiecarei vremi.
Optica de care se serveste Biserica in orientarea si lucrarea sa imbratiseaza vremea din perspectiva pnevmato-sfanta si de la inaltimea Logosului, socotind-o stihie asezata de Dumnezeu pentru plinirea mantuirii in urzirea veacurilor. Traind si lucrand in vreme, ea se ridica prin aceasta optica deasupra vremii, cautand mereu spre inceputul si spre sfarsitul veacurilor, durandu-si cetate nebiruita de vreme, dupa vrerea Domnului, care a inzestrat-o cu puterea de a lucra "pana la sfarsitul veacurilor" (Mt. 28, 20) si asigurand-o ca "cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece" (Mc. 13, 31; Lc. 21, 33).
Ca o parte a Bisericii lui Hristos, si a strabatut prin vreme pana azi, punand intotdeauna greutatea principala pe lucrarea pe care a desfasurat-o in fiecare vreme, dar servindu-se in aceasta lucrare de mijloacele pe care le-a mostenit si le-a pastrat in tezaurul traditiei sale.
Acest tezaur cuprinde, pe langa adevarurile mantuitoare pastrate de Sfanta Scriptura si de Sfanta Traditie, si o seama de alte randuieli ce tin de traditia comuna a Bisericii ecumenice ca si de traditia osebita sau particulara a Bisericii romane. Toate acestea formeaza traditia Bisericii noastre, prin care ne situam atat in ecumenicitatea ortodoxa, cat si in aria dezvoltarii istorice a vietii bisericesti si de stat o poporului roman.
Pastrarea acestei traditii a intrat din vremuri vechi in constiinta Bisericii ca o datorie sfanta, staruindu-se din toate puterile, ca firul ei sa nu fie intrerupt. Dar tinerea aceasta cu tarie la traditie, in afara de faptul ca este un fenomen determinat de legile ereditatii, in Biserica se mai justifica in mod cu totul deosebit, prin faptul ca numai pastrarea traditiei ii da Bisericii insasi certitudinea, ca in orice vreme, ea este una si aceeasi, neschimbata, purtatoare a aceleiasi sfintenii si a aceleiasi misiuni mantuitoare ca si in trecut. Prin pastrarea statornica a traditiei, ea se recunoaste mereu ca identica cu sine insasi, ca una care sta in har si in adevar, si care le transmite mai departe ca pe o mostenire sfanta. Bisericii ii este necesara aceasta constiinta, ea insasi fiind un element al "predaniei sale".
Cuprinzatoare ca si intreaga ei lucrare, predania sau traditia Bisericii nu este formata numai din adevaruri de credinta si din randuieli referitoare la acestea, ci si dintr-o suma de randuieli prin care se asigura starea de ordine, necesara si in sanul-ei - ca si in sanul oricarei obsti umane -, pentru a-si putea infaptui misiunea la care este chemata.
Aceste randuieli, pe temelia carora sta intreaga organizare si conducere bisericeasca, sunt canoanele. Aplicarea lor statornica si ingemanarea lor cu adevarurile de credinta, i-a creat Bisericii o constiinta canonica si o permanenta preocupare de pastrarea canonicitatii ca parte integranta a traditiei sale.
Orientata traditionalist si prisosind in grija de pastrare a tot ceea ce face parte din tezaurul traditiei, Biserica a pus pe observarea si pastrarea canoanelor o greutate aproape identica cu aceea a pastrarii textului crezului, al Sfintei Scripturi si al sfintelor liturghii si molitfe. Textul lor a fost si e privit uneori in ortodoxie ca "text recent" si incheiat, ca si textul Sfintei Scripturi. Si, tot dupa asemanarea cu acesta, pe langa textul originar grec - socotit ca text recent cu obligativitate generala - mai este socotit ca atare si textul lor vechi slavon, care e privit in Bisericile slave ca un fel de "Septuaginta canonina".
Cu toate acestea, este clar ca nu poate fi vorba de un text definitiv incheiat al canoanelor, pentru ca Biserica are si acum aceeasi putere legislativa pe care a avut-o in trecut, in vremea intocmirii canoanelor, iar cuprinsul lor nu este revelat si nici nu se incheie prin ele vreo revelatie canonica, la care n-ar mai fi posibil sa se adauge nimic si din care iarasi n-ar mai fi cu putinta sa se schimbe nimic.
Oricum insa, canonicitatea, intrata in constiinta Bisericii, constituie o valoare vie, dinamica, a constiintei ortodoxe, o forta si un garant al pastrarii intregii traditii. De aceea, si in trecutul Bisericii noastre, acest auxiliar pretios a fost pastrat in alvia traditiei si folosit cu grija deosebita pentru buna randuire si chivernisire a treburilor bicericesti.
In vremuri stravechi, de cand vladica Valentinian al Tomisului s-a opus celor ce voiau sa surpe in veacul imparatului Justinian, autoritatea canoanelor Sinodului IV ecumenic, si pana in vremea indreptatoarelor noastre pravile (sec. XV-XVII), care i-au dat constiintei canonice a Bisericii romane noi temeiuri, imbogatind-o cu noi randuieli, si de atunci incoace pana in zilele noastre, la orice incercari a fost pusa aceasta constiinta, ea a rezistat si s-a pastrat mereu biruitoare.
Intr-o forma deosebit de robusta, urmand si infruntand felurite influente etptiste si reziduuri de traditii locale straine spiritului sau, constiinta canonica a Bisericii romane s-a afirmat cu prilejul unificarii legislatiei sale in epoca de dupa anul 1918.
Dar dupa acea opera de unificare, care nu putea sa intarzie prea mult, lipsurile si scaderile ei, ca si nepotrivirea dintre litera legii si realitatile vietii, au determinat serioase preocupari de imbunatatire substantiala si de ajustare practica a normelor legiuirii de unificare. Ierarhi, carturari, clerici si laici, si-au adus aportul pentru lamurirea unora dintre principii si pentru aratarea a ceea ce se potriveste si a ceea ce nu se potriveste cu nevoile practice ale Bisericii. Firestile deosebiri de opinii au facut ca aurul canonicitatii sa se lamureasca prin foc si sa apara intr-o forma cat mai corespunzatoare spre a fi turnat intr-un nou corp de legiuiri bisericesti.
Pe temeiul studiilor si elaboratelor rezultate din framantarea aceasta, pe temeiul experientei dobandite din aplicarea legiuirii anterioare de la 1868-1872 pana la 1948, si in spiritul respectului fata de cuprinsul acestei legiuiri care intruchipa traditia canonica a Bisericii noastre, Sfantul Sinod a gasit ca este necesar sa procedeze din 1948 incoace la innoirea intregii legislatii bisericesti, intr-un fel care sa corespunda cat mai mult si exigentelor canonice, si conditiilor, si nevoilor noi ale vietii bisericesti.
Cauza directa care a prilejuit initierea acestei innoiri o gasim in cateva schimbari importante survenite chiar in 1948 in viata Bisericii romane. Acestea sunt: noua constitutie din 1948 (13 Aprilie); designarea pentru scaunul de patriarh a Prea Fericitului Justinian (6 Iunie 1948); Legea invatamantului public (2 August 1948); noua Lege a Cultelor (4 August 1948) si revenirea fostilor greco-catolici sau uniti cu Roma in sanul Bisericii ortodoxe romane (21 Octombrie 1948).
Noua constitutie, Legea Cultelor si Legea invatamantului public, prin caracterul lor laic creau premise noi pentru legislatia Bisericii, si anume: nu-i mai recunosteau Bisericii caracterul de institutie de stat. Biserica devenea cult liber, avand facultate de a se organiza si functiona liber (Art. 27 din Constitutie) ca institutie autonoma neincadrata in aparatul de stat, urmand sa-si intocmeasca un nou Statut de organizare (art. 56 din Legea Cultelor), iar scolile de invatamant teologic pentru pregatirea personalului cultului, erau separate de scolile din sistemul invatamantului public de stat, in programa carora nu se mai pastra invatamantul religios (Constitutia, art. 27, Legea Cultelor, art. 44 sep. si Legea invatamantului public, art, 1 sep).
Revenirea la ortdoxie a fostilor greco-catolici a creat si ea o noua conditie pentru desfasurarea in voie a activitatii bisericesti, asa incat, impreuna cu cauzele deja mentionate, a contribuit si aceasta la revizuirea legislatiei bisericesti.
Designarea ca patriarh a P. F. Justinian, chiar la inceputul schimbarilor si adusa de crugul acestora, i-a pus pe umeri sarcina de a lua intiativa unei astfel de lucrari si de a o duce la indeplinire in spiritul sobornicesc al Bisericii, urmand drumul traditiei si canoanelor ortodoxe.
Inceputa la 1948 prin hotararea Sinodului, care a adoptat in 19 si 20 Octombrie proiectul actualului Statut de organizare si functionare a Bisericii Ortodoxe Romane, aprobat de Prezidiul Marii Adunari Nationale al R. P. R., la 23 Februarie 1949 - noua legislatie bisericeasca a sporit an de an prin intocmirea si punerea in aplicare a unui numar de 10 regulamente, in conformitate cu prevederile Statutului (art. 38, 86, 99, 118, 127 etc.) si cu nevoile Bisericii.
Desi cu privire la felul in care se incadreaza in traditia si canonicitatea ortodoxa principalele elemente noi ale actualei legislatii bisericesti, au mai fost relevate unele lucruri esentiale, gasim ca este necesar sa mai staruim asupra catorva principii si aspecte, care pun intr-o si mai justa lumina canonica legislatia bisericeasca din prima decada a arhipsatoririi P. F. Patriarh Justinian.
Cum era si firesc, intre primele lucruri pe care trebuia sa le precizeze un Statut sau o lege ortodoxa de organizare bisericeasca, se numara pozitia Bisericii respective in raport cu alte unitati de acelasi fel, cu alte cuvinte, pozitia ei interortodoxa. Aceasta este definita (art. 2), ca si in Legea bisericeasca din 1925 (art. 1), prin autocefalie.
Ceea ce se adauga insa ca element nou si in concordanta perfecta cu traditia si cu randuiala canonica a ortodoxiei, este afirmarea si extinderea drepturilor de autocefalie si asupra diasporei proprii a Bisericii noastre, lucru ce se face prin art. 6 al Statutului, care precizeaza ca "asistenta religioasa, organizarea bisericeasca, precum si trimiterea de conducatori pentru romanii ortodocsi de peste hotare, se reglementeaza de Patriarhia Romana cu aprobarea Guvernului".
Dreptul oricarei Biserici autocefale de a exercita in limitele posibile jurisdictia sa asupra diasporei proprii este un drept inerent autocefaliei si el este garantat de intreaga traditie a Bisericii si de acele canoane care opresc amestecul strain in treburile Bisericilor autocefale (2, II ec; 8, III ec; 39, VI ec. si cele paralele) si le asigura acestora jurisdictia asupra diasporei (28, IV ec).
Textul Statutului, dupa ce precizeaza pozitia interortodoxa a Bisericii noastre, intr-un mod tot atat de firesc si de logic, precizeaza si pozitia ei in raport cu Statul, definind-o pe aceasta prin autonomie (art. 3). Ceea ce constituie in aceasta privinta elementul nou si in deplina conformitate cu canoanele, (30, 34, 37 ap., 5, I ec, 12, 19, IV. ec, 3, VII etc) este infailibila.
Acest lucru a devenit posibil si datorita imprejurarii ca Biserica a incetat de a mai fi o institutie de stat, cum era privita si tratata sub regimul Legii sale de organizare din 1925, care era o lege de stat. Pandectele saptamanale, Bucuresti, nr. 13 pe 1927, pag. 304. - Decizia Curtii de Casatie, Sectia III, nr. 19 din 7 Februarie 1927: "Biserica crestina ortodoxa este institutiune de stat, incadrata in complexul legiuirilor Statului roman".
Ca institutie sau organizatie autonoma in Stat, Biserica si-a elaborat si adoptat singura, prin organe proprii, legile sale. Dupa acestea se organizeaza si se conduce de sine, fara amestec din partea Statului. Avand carmuire proprie, autonoma, Biserica a dobandit libertatea de a folosi mai larg si fara nici o opreliste, normele sale canonice, asa incat s-a putut prevedea in noul Statut, ca principala temelie a conducerii sinodale ierarhice a Bisericii Ortodoxe Romine, o formeaza canoanele Bisericii Ecumenice (art. 2, 3).
Asadar, canoanele reprezinta ceea ce s-ar putea numi legea fundamentala sau constitutia Bisericii, si inca intr-un sens mai larg decat acela in care se foloseste cuvantul Constitutie in Dreptul Public sau de Stat. Caci intr-adevar, codul canonic al Bisericii este un corp de legi care obliga intreaga ortodoxie, fiecare parte componenta a ei, deci fiecare Biserica autocefala fiind tinuta sa-l respecte intocmai si cu precadere fata de legile sau statutele proprii.
Prin observarea in comun a canoanelor de catre toate unitatile autocefale ortodoxe, pe de o parte se pastreaza unitatea canonica a ortodoxiei, iar pe de alta parte se afirma pozitia lor de subiecte ale Dreptului International, consacrate prin legi. Statele insele, recunoscand dreptul Bisericilor autocefale de a se conduce dupa codul canonic ortodox, le recunosc implicit dreptul de a comunica liber intre ele si de a lua in comun masuri obligatorii pentru fiecare in parte.
Prin urmare, codul canonic ortodox, depasind granitele unitatilor autocefale si aplicandu-se obligatoriu in intreg cuprinsul ortodoxiei, apare ca o Constitutie cu caracter interbisericesc, asemenea unor legi fundamentale cu caracter interstatal, cum a fost Pactul Societatii Natiunilor si cum este in prezent Charta Organizatiei Natiunilor Unite. Si dupa cum prevederile acesteia din urma sunt obligatorii pentru toate legile interne ale Statelor membre, inclusiv pentru Constitutiile acestora, tot la fel si prevederile Codului canonic ortodox sunt obligatorii pentru toate legile, statutele, regulamentele etc, - care se adopta in cadrul fiecarei Biserici membre a ortodoxiei ecumenice, deci in cadrul fiecarei Biserici autocefale.
De aici se vede limpede, ca fata de canoane, orice Statut sau orice alta forma de legiuire bisericeasca, reprezinta un normativ secund, care isi trage valoarea din insasi canoanele, in afara carora nu poate fiinta in Biserica nicio alta randuiala de organizare si conducere (Can. 1, IV. ec, 2 VI, ec, 1, VII ec).
Acest lucru nu trebuie inteles in sensul ca intr-o Biserica sau alta nu s-ar putea adopta alte norme legale decat acelea care se pot intemeia in mod expres pe un text din codul canonic, ci si sensul ca respectivele, norme legale trebuie sa fie in acord cu principiile canonice in cazul cand nu au un corespondent in insasi textul canoanelor. Asa se explica faptul, ca pot sa apara si apar mereu norme de drept particular in toate Bisericile autocefale. Acestor norme li se da expresie fie prin obiceiuri, fie prin legi, statute sau regulamente bisericesti.
Pe fondul comun al canoanelor sau in spatiul canonicitatii, este posibila o infinitate de randuieli sau norme legale bisericesti, dupa cum le reclama nevoile fiecarei Biserici in imprejurari si vremi deosebite, imprejurarile si nevoile diferind de la o Biserica la alta, nici rinduielile cuprinse in legile lor speciale nu sunt aceleasi, ba de multe ori se deosebesc, fie prin neputinta de a se aplica unele norme canonice, fie prin aplicarea lor limitata, fie prin izvodirea de noi randuieli specifice, dar mereu in aria canonicitatii.
Organizarea interna a fiecarei Biserici, determinarea pozitiei unor organe de conducere, individuale sau colegiale, ca si modul de constituire a lor, poate da principiilor fundamentale de organizare si conducere a Bisericii, o expresie mai larga sau una mai restrinsa. Astfel bunaoara, prin Statutul in vigoare la noi, ca si prin regulamente i se da principiului sinodalitatii sau sobornicitatii o expesie mai larga decat in alte Biserici - cum este de ex. cea din Grecia si din Jugoslavia, excedand totusi printr-o canonicitate mai riguroasa.
Expresia mai larga a principiului sobornicitatii iese la iveala prin modul de constituire si de functionare a tuturor organelor colegiale mixte si de conducere bisericeasca, incepand de la unitatea administrativa cea mai mica - parohia - si sfarsind cu cea mai mare - patriarhia. In toate aceste unitati, conducerea clericala, ierarhica, este incadrata in sobornicitate, dupa cea mai autentica traditie si randuiala canonica ortodoxa, (art. 52-70; 91-102; 15-27, etc. din Statut. Fapte 15, 6-28).
In ce priveste insa constituirea Sfantului Sinod, apoi constituirea si functionarea Sinodului Permanent, aplicarea principiilor canonice se face mult mai riguros decat in celelalte Biserici ortodoxe si decat s-a facut in trecutul apropiat chiar si in Biserica noastra.
Astfel, de ex, spre deosebire chiar de unele patriarhii orientale, ca Patriarhia Ecumenica si cea a Ierusalimului, prin noul Statut se aplica in Biserica noastra principiul, ca membrii cu toate drepturile ai Sfantului Sinod, nu sunt decat arhiereii eparhioti. Cum la noi a existat randuiala traditionala si inscrisa in texte de legi (Legea Sinodala 1872, art. 10, 32; Legea din 1925, art. 5; Statutul din 1925, art. 1, 157), ca si arhiereii vicari sau titulari, sunt membri cu depline drepturi ai Sinodului, lipsirea acestei categorii de arhierei, prin noul Statut (art. 11), de calitatea avuta anterior, a provocat nedumeriri si discutii.
Cu privire la aceasta chestiune, trebuiesc precizate urmatoarele: Orice arhiereu, prin insusi faptul hirotoniei in aceasta trepta, dobandeste calitatea de membru innascut al Sinodului, intrucat in sens propriu, Sinodul este adunarea tuturor arhiereilor (34, 37, ap. 3, 4, 5, 6, 8, 14, 15, 18, 20, I ec.; 2, 6, II ec. ; 1-8, III ea; 1, 3, 6, 9, 1.0, 14 etc. IV ec.; 2, 3, 51, 92, VI ec.; 6, VII ec, etc.).
Acest lucru se intelege mai usor daca avem in vedere faptul ca oricine primeste hirotonia in arhiereu, primeste prin ea cea mai inalta putere bisericeasca si devine membru al episcopatului, iar episcopatul numai in mod solidar, constituit intr-un corp sinodal unitar, iar nu in chip fragmentar, detine si exercita puterea de conducere fie in intreaga Biserica, fie in unitati bisericesti mai mici, mitropolitane sau autocefale.
Primind prin arhierie puterea bisericeasca in baza careia devin membri ai Sinodului, arhiereii vicari nu pot totusi sa exercite aceasta putere decat in limitele pe care le fixeaza Sinodul, intrucat ei nu au jurisdictie proprie si nici nu o pot avea in mod canonic, pentru ca este oprit ca intr-o eparhie sa functioneze doi episcopi! (8. I ec). Prin urmare, ei, desi sunt membri innascuti sau firesti ai Sinodului, nu pot exercita in Sinod o putere a carui exercitiu este conditionata de randuirea lor de catre Sinod in fruntea unei eparhii.
Fara calitatea de episcop eparhiot, niciun arhiereu nu poate exercita puterea episcopala nici in afara de Sinod, nici in cadrul Sinodului, pentru ca neavand jurisdictie, nu are nici raspunderea conducerii si deci ii lipseste indreptatirea de a se amesteca si de a hotari in materie de conducere bisericeasca jurisdictionala.
Cu toate acestea, avandu-se in vedere calitatea lor harica dobandita prin arhierie si temeiurile principale invocate, practica bisericeasca indelungata, ridicata la rang de lege, a consacrat dreptul arhiereilor de a fi membri cu vot consultativ ai Sinodului, cand se trateaza chestiuni jurisdictionale, sau membri cu vot deliberativ, cand se trateaza chestiuni dogmatice si rituale.
De asemenea, ca exceptie de la regula, s-a admis ca in lipsa unui numar suficient de episcopi eparhioti, sa faca parte din Sinod fie toti arhiereii vicari sau titulari (Legea din 1872 si 1925), fie numai un numar determinat dintre acestia, atat cat este socotit necesar (Statut 1949, 31, 32).
Intrucat raspunderea pentru conducerea Bisericii o are Sinodul episcopilor eparhioti, lui ii revine atat dreptul de a institui episcopi in fruntea eparhiilor, cat si acela de a institui arhierei vicari sau titulari, pe cei dintai fiind obligat sa-i investeasca cu toate drepturile de carmuitori ai eparhiilor, dar avand latitudinea sa determine, in cazul celor din a doua categorie, limitele in care isi pot exercita drepturile lor firesti, in conformitate cu canoanele si cu nevoile Bisericii.
Prin urmare, noua randuiala introdusa prin Statutul actual al Bisericii noastre, este pe deplin justificata de canoane si de traditia bisericeasca in aceasta materie.
O alta chestiune importanta care a fost reglementata prin legiuirile bisericesti de la 1948 incoace, intr-un mod strict canonic, este aceea a Sinodului Permanent. Institutia Sinodului Permanent este destul de noua in Ortodoxie, iar la noi a fost cunoscuta si pina la 1948. Necesitatea ei s-a impus din motive practice, iar normele ce s-au adoptat pentru organizarea si functionarea ei, difera de la Biserica la Biserica.
Aparitia Sinoadelor Permanente in Ortodoxie a trezit multe obiectii si critici intemeiate, intrucat, in sens propriu, constituirea unor asemenea sinoade este potrivnica randuielii canonice, dupa care episcopii sunt obligati sa rezideze permanent in cuprinsul eparhiilor lor si sa nu lipseasca de la scaun peste un anumit termen, 3 saptamani sau maximum 6 luni, dar si acestea, numai ca exceptie (71 Cart. 11, 12 Sardica ; 16, I-11 Constantinopol).
Ca urmare, este prea firesc sa nu poata fi cineva in acelasi timp si permanent in eparhia sa si permanent la lucrarile unui Sinod, asa incat este limpede, ca un sinod permanent nu poate fi un sinod constituit dupa normele canonice. Deci insusi numele de Sinod Permanent nu corespunde exigentelor canonicitatii. I se zice totusi astfel, fiindca expresia a intrat in uz si nu s-a gasit inca alta care sa fie acceptata in locul ei.
Potrivit normelor de organizare si functionare a Sinodului Permanent, - prevazute de legiuirile noastre bisericesti (art. 16-18 Statut; art. 53-58 din Regulamentul organelor centrale din Patriarhia Romana), acesta are caracterul unui Sinod restrans si nicidecum acela al unui Sinod Permanent propriu zis. Deci organizarea si functionarea lui nu contravine dispozitiunilor canonice, ci este in conformitate cu acestea (Can. 18, 76 Cartag.).
In afara de canoanele 18, 76 Cartag., care prevad in mod expres intrunirea unor Sinoade restranse, toate celelalte canoane referitoare la sinoade ingaduie ca sinoadele sa lucreze si cu un numar mai mic de episcopi pentru a se rezolva chestiunile care nu sufera amanare (1, ap.; 4, 6, I ec; 3. VII; 19, 23 Antiohia, 6 Sardica etc).
Cat priveste alcatuirea Sinodului Permanent numai din Mitropoliti in frunte cu Patriarhul, ea se intemeiaza in primul rand pe principiul ierarhic, apoi pe faptul ca fiecare mitropolit este capetenia Sinodului mitropoliei sale si deci exponentul principal al acestuia, incat el compare in Sinodul Permanent si ca reprezentand sinodul propriu, si, in fine, pe dispozitia canonului 18 Cartagina, care la constituirea sinoadelor restranse, in primul rand ii are in vedere ca membri pe mitropoliti, si numai in al doilea rand pe episcopii delegati de acestia.
Din cele aratate cu privire la Sinodul Permanent, rezulta ca aceasta insitutie sinodala, asa cum este realizata la noi prin legiuirile bisericesti in vigoare, poate servi ca model canonic pentru oricare alta biserica ortodoxa.
O atentie deosebita s-a dat prin legiuirile cele noi ale Bisericii noastre, organizarii canonice a unitatilor principale ale vietii administrative si duhovnicesti, care sunt eparhiile, parohiile si manastirile.
La stabilirea granitelor teritoriale ale eparhiilor si parohiilor, s-a cautat a se observa, dupa posibilitati, principiul stabilit inca de can. 17 al sin. IV ecumenic. Daca insa, in ce priveste eparhiile si parohiile, a fost mai putin de adaugat, apoi in cazul manastirilor erau foarte multe de facut, iar dintre acestea cele mai multe s-au si realizat nu numai prin prevederi legale, ci si prin masuri practice.
In aceasta latura a vietii bisericesti, retine indeosebi atentia noul Regulament Monahal din 1953. Cum era si firesc, randuielile principale cuprinse in noua pravila calugareasca sunt luate din regulile monastice ale Sfantului Vasile cel Mare, parintele pravilnic al vietii calugaresti din Rasarit. El este si pomenit in numeroase articole .(13, 18, 50, 51, 52, 57, 62, 63, 64, 68).
Pe langa regulile Sfantului Vasilie cel Mare, mai sunt folosite si randuielile altor parinti din Rasarit (art. 54, 55, 58 etc), intre care si ale lui Teodor Studitul (art 62), precum si canoanele prin care se reglementeaza viata monahala incepand cu acelea ale Sinodului IV Ecumenic, unele din ele fiind indicate expres (4, IV ec.; 21, VII ec. - art. 25; 5, I-II C-pol, 26 Nichifor Marturisitorul - art. 21; 21; 6, I—II C-pol art. 66).
Dar din vasta traditie a vietii monastice, n-au fost date uitarii nici unele rostiri sau randuieli pentru calugari, ramase de la parintii apuseni care au temeluit monahismul in acea parte a Bisericii, cum sunt: fericitul Ieronim (420), Ioan Cassian (435) si Benedict de Nursia (543).
Din rostirile fericitului Ieronim se citeaza (ar. 57) celebra povatuire: "Monahul sa se afle pururea lucrand" (Ad Rusticum Monachum-Migne, P. L., t. 22, col. 1178), iar pe langa regulile Sf. Vasile, la alcatuirea art. 49-63 s-au urmat si regulile lui Ioan Cassian (cp. II, 1-14), si, in fine, din regulile lui Benedict de Nursia s-a scos o buna parte din cuprinsul articolelor 11, 13, 45 a, 65, 80, 81, 82, (cp. 58, 31, 72, 53 etc. din regulile lui Benedict), precum si unele elemente din cap. 16 si 38, ale aceleiasi reguli benedictine, pentru art. 51 si 85 din Regulamentul monahal.
Imbinand elemente din intreaga traditie a vietii monahale de odinioara, din Rasarit si din Apus, cu randuieli canonice si povatuiri ale Sfintilor Parinti, noul Regulament monahal din 1953 este una din cele mai reprezentative legiuiri, pentru hotararea cu care se tine la pastrarea traditiei si a canonicitatii ortodoxe.
El tine seama deopotriva si de elementele traditiei locale si a legislatiei noastre bisericesti anterioare cu privire la monahism, insa aduce un mare si nou aport la ridicarea culturala a obstiilor monahale, prin scolile calugaresti de diferite tipuri (art. 7-8), si la reglementarea cea mai conforma a vietii de obste si a justitiei monastice (art. 64-78 ; 99-108).
Dar intreaga viata bisericeasca se desfasoara pe temelia dreptei credinte si prin puterea ei, din care se impartasesc si pe care o zidesc in sufletul credinciosilor, ostenitorii mari si mici din via Domnului.
Pentru pregatirea si formarea acestora s-a pus o greutate deosebita pe continuarea traditiei, carturaresti a Bisericii noastre, organizandu-se invatamantul teologic sub jurisdictia Bisericii, creandu-se cursuri de indrumare pentru cler, reorganizandu-se conferintele pastorale ale clerului, precum si publicatiile bisericesti de tot felul.
Prin toate acestea, ca si prin intreaga lucrare de ridicare a organizatiei bisericesti la un nivel cat mai corespunzator, Sfantul , in frunte cu P. F. Patriarh Justinian, a cautat si a staruit sa lege continuu, - pe firul traditiei si canoanelor ortodoxe -, lucrarea mantuitoare desfasurata de Biserica din epoca apostolica pina in pragul vremurilor noi, de lucrarea ei din vremea de acum.
Sunt ani de cand stradaniile in aceasta directie sunt initiate si indrumate de catre Prea Fericitul Patriarh Justinian. Ele au rodit si au dat in parga. E vremea unui popas de bucurii pentru toti cei ce s-au ostenit impreuna spre slava lui Dumnezeu si spre binele intregii obsti ortodoxe. Dar in primul rand, e vremea de bucurie a Semanatorului, care sta de veghe, ca, an de an si veac de veac, roadele sa fie tot mai imbelsugate, pentru a-i face pe toti partasi de ele, spre dobandirea imparatiei cerurilor.
Preot Profesor Liviu Stan

Astazi este sarbatorit in Biserica noastra, Sfantul Dionisie Exiguul, Parintele dreptului bisericesc occidental

La 1 septembrie, în prima zi a anului liturgic, Biserica face pomenirea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul. În şedinţa de lucru din 9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea Cuviosului Dionisie Exiguul, cel Smerit sau Neînsemnat, părintele erei creştine şi al dreptului bisericesc. Datorită acestui teolog străromân, originar din Dobrogea, spunem astăzi că suntem în anul 2009 „după Hristos“, întrucât el a propus numărarea anilor începând cu Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, metodă acceptată în întreaga lume prin intermediul calendarelor iulian şi gregorian.

Datele biografice despre Sfântul Dionisie sunt destul de sărace, unele detalii despre viaţa şi obârşia sa dobrogeană reieşind din scrierile prietenului său, istoricul bisericesc Casiodor, sau din corespodenţa purtată cu monahii sciţi conaţionali. Născut în jurul anului 470 în Sciţia Mică, a îmbrăţişat de tânăr viaţa monahală în una dintre mănăstirile eparhiei Tomisului. Între primii săi dascăli s-a numărat un călugăr cu numele Petru, probabil egumenul mănăstirii dobrogene de metanie a sfântului, ajuns ulterior episcop. Acestuia, Cuviosul Dionisie îi aduce un prinos de recunoştinţă în prefaţa traducerii „Epistolei sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie“: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Venerabile Părinte şi podoabă aleasă a învăţătorilor lui Hristos, şi am mereu înaintea ochilor minţii râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiaţi cu mine când eram copil, râvnă pe care nici spaţiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu că nu pot să V-o dau la înălţimea cuvenită“. Căutând să aprofundeze teologia de care fusese atras în Dobrogea, se îndreaptă către Orient, la Mormântul Domnului, apoi în Asia Mică, pentru a se stabili la o mănăstire din Constantinopol. Bun cunoscător al limbilor greacă şi latină, a fost trimis în Italia, la cererea papei Ghelasie de a primi un traducător al canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi al unor opere patristice răsăritene.

În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma, intrând în Mănăstirea „Sfânta Anastasia“ de la poalele Palatinului, unde se remarcă drept traducător renumit din greacă în latină. Totodată, predă dialectica la catedra Universităţii Vivarium din Calabria, loc în care leagă o frumoasă prietenie cu Casiodor. Din cuvintele lui Casiodor reiese că Dionisie era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al Dogmaticii, înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau; mânca rar şi atunci lucruri obişnuite, ştia să se abţină în mijlocul plăcerilor, la mesele trupeşti ştia să aducă întotdeauna mâncări duhovniceşti, dar participa şi la conversaţii nebisericeşti, răspundea strălucit la orice întrebare i se punea. În el era multă simplitate împreună cu înţelepciune, smerenie împreună cu învăţătură, moderaţie împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul dintre cei din urmă slujitori, deşi era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor.“ La Roma a lucrat sub ascultarea a zece papi, începând cu Atanasie al II-lea (496-498) şi încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555). Este locul unde va fi primit harul Sfintei Taine a Preoţiei, întrucât în documentele sinodului roman convocat la 1 martie 499 de papa Simachus semnează „Dionysius presbyter Aemilianae“.

Situaţia Bisericii Romei de la începutul secolului al VI-lea era destul de tulbure. Între Bisericile surori, cea răsăriteană şi cea apuseană, se declarase, de două decenii, „schisma acachiană“, cauzată de greşita interpretare a învăţăturilor de credinţă stabilite de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Împăcarea avea să se întâmple abia la 28 martie 519, prin intervenţia împăratului bizantin Justin I (518-527). Nici situaţia internă nu era una stabilă, vacantarea scaunului pontifical în anul 498 dând naştere unor lupte de culise pentru alegerea noului suveran. Cuviosul Dionisie, martor al acestor evenimente, teolog ce experiase Ortodoxia capadociană şi alexandrină sau mistica siriacă şi sinaitică, dar şi rigorismul latin, căuta să readucă liniştea în Biserică. Cunoscând că neînţelegerile pornesc de la unele hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice, greşit înţelese în Apus, acesta şi-a propus să descopere latinilor în limba lor scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei. A ales opera acestui sfânt alexandrin întrucât echivala, ca fond, cu hotărârile hristologice ale Sinodului de la Calcedon referitoare la realitatea dintre cele două naturi ale Dumnezeului-Om Iisus Hristos şi raportul dintre ele. Traducerea „Epistolei sinodale“ a Sfântului Chiril este precedată de o prefaţă în care justifică alegerea învăţăturii apostolice „a unui atât de mare învăţat, pe care grecii o cunosc de mult foarte bine, nu însă şi latinii“. Pentru o deplină înţelegere a teologiei ortodoxe, a adăugat traduceri în latină ale „Epistolei lui Proclu al Constantinopolului către armeni“ (o predică despre cinstirea Maicii Domnului) şi tratatul „Despre crearea omului“ al Sfântului Grigorie de Nyssa. De asemenea, a tradus canoanele emise de Sfinţii Părinţi la primele patru Sinoade Ecumenice şi a editat „Decretele pontificale“, punând, astfel, baza Dreptului canonic apusean.

O altă problemă a Bisericii Romei era data sărbătoririi Sfintelor Paşti. Stabilirea datei pascale fusese încredinţată de Sinodul I Ecumenic de la Niceea Bisericii din Alexandria Egiptului, însă romanii se îndepărtaseră de această tradiţie. În anul 525, într-o lucrare intitulată „Cartea despre Paşti“, Cuviosul Dionisie argumentează adoptarea de către apuseni a datinei alexandrine. Totodată, adaugă o pascalie în completarea Sfântului Chiril cu datele Sfintelor Paşti pentru anii 532-626. Documentarea pentru stabilirea datei pascale, la cererea papei, a făcut ca Dionisie să aibă acces la studiul calendaristicii. Bun cunoscător al astronomiei, ştiinţă deprinsă în timpul uceniciei la Alexandria, el a propus numărătoarea anilor „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Diocleţian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru.“ Era creştină astfel întemeiată a intrat în vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creştină.

La vremea bătrâneţilor, Cuviosul Dionisie trimitea către „venerabilii domni şi fraţi prea iubiţi Ioan şi Leonţiu“ din Dobrogea o traducere în a cărei prefaţă scria: „Poate pare lucru nou celor neştiutori că Sciţia, care se arată îngrozitoare prin frig şi în acelaşi timp prin barbari, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o cunoaştere din naştere, ci mi l-a arătat şi experienţa. Se cunoaşte că acolo, într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului şi am fost învrednicit să văd viaţa cerească în trup fragil a prea fericiţilor Părinţi, cu care acea regiune se slăveşte ca de o rodire duhovnicească deosebită. Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici unei griji lumeşti şi puteau spune cu Apostolul: «Cetatea noastră este în ceruri». Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi...“.

Cuviosul Dionisie cel Smerit „a murit în mireasma sfinţeniei“ pe la anul 545, în Italia. Numindu-se pe sine „Exiguus“, adică „smerit“, s-a înălţat, iar Biserica, pe cel ce-şi spunea „neînsemnat“, l-a însemnat în calendar în rândul sfinţilor, oferindu-i viaţa de credinţă, smerenie şi dragoste faţă de Dumnezeu drept pildă de urmat. Casiodor îi adresa, încă din timpul vieţii, cuvinte de invocare, asemenea unui sfânt canonizat: „Să mijlocească pentru noi, el care obişnuia să se roage împreună cu noi, ca să putem fi ajutaţi acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriţi aici pe pământ.“ (articol de Alexandru BRICIU)

Sursa: ziarullumina.ro