de Iulian Mihai L. Constantinescu
Efectele căsătoriei pentru soţi şi pentru copii (can. 1134-1140)
Codul de drept canonic din 1983 face distincţie între efectele căsătoriei valide pentru soţi şi pentru copii, deşi are o viziune nouă asupra acestora în lumina noii doctrine propuse de Conciliul II Vatican[1]. Prin urmare, noul cod nu a mai reluat unele dispoziţii ale vechiului cod cu privire la efectele căsătoriei valide pentru soţi, păstrând totuşi dispoziţia conform căreia „din căsătoria validă ia naştere între soţi un legământ prin natura sa perpetuu şi exclusiv…”[2] (can. 1134) şi continuând în spiritul doctrinei conciliare: „în plus, în căsătoria creştină soţii sunt întăriţi şi într-un fel consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea lor” (can. 1134), deşi această consideraţie teologică, prezentă în noul cod, aparţine domeniului teologic, mai puţin domeniului juridic, dreptul canonic reglementând efectele juridice ale căsătoriei, nu şi efectele harice[3].
În materia efectelor căsătoriei pentru soţi, evoluţia canonică este vizibilă, dreptul canonic contribuind la dezvoltarea culturii occidentale având în vedere şi actualele legislaţii civile, astfel, desfiinţând dispoziţiile canonice ale vechiului cod care subordonau femeia bărbatului, dispunând: „ambii soţi au drepturi şi îndatoriri egale cu privire la tot ceea ce ţine de comunitatea vieţii conjugale” (can. 1135)[4]. Dacă este de remarcat sublinierea principiului egalităţii bărbatului şi a femeii în căsătorie, se poate constata că în dispoziţiile actuale se evită precizarea modalităţilor de realizare a acestei egalităţi, întrucât acestea nu depind nici de drept în general, nici de dreptul canonic a fortiori, ci mai mult de împrejurările socio-culturale ale comunităţii locale. De aceea, dat fiind caracterul general al normelor canonice, ele adresându-se tuturor credincioşilor catolici, indiferent de regiune, ele nu pot să prevadă toate cazurile speciale, acestea fiind în competenţa Conferinţelor episcopale şi a Ordinariului locului de a decide în funcţie de condiţiile locale.
Aşadar, dacă vechiul cod limita drepturile şi obligaţiile soţilor numai la sfera actelor propriu-zis conjugale (can. 1111 CDC din 1917), actualul cod a lărgit această sferă a egalităţii soţilor la toate dimensiunile vieţii în comuniunea familială, ei devenind un singur trup (Matei XIX, 6), oferindu-şi unul altuia ajutor şi slujire[5]. Pe baza principiului egalităţii soţilor şi a depăşirii principiului superiorităţii tatălui faţă de mamă, CDC din 1983 a reglementat locul de origine al copilului ca fiind locul în care părinţii îşi aveau domiciliul sau cvasidomiciliul când copilul s-a născut, iar în lipsa unui domiciliu comun, locul de origine era acela al domiciliului sau cvasidomiciliului mamei (can. 101 §1). Urmându-se acest principiu, cei doi soţi au dreptul şi obligaţia de a păstra convieţuirea conjugală (can. 1151), având şi dreptul de a se separa pe motiv de adulter (can. 1152) sau pentru alte motive grave stabilite de drept (can. 1153). Egalitatea soţilor în căsătorie nu trebuie să afecteze complementaritatea lor, aceasta fiind necesară căci „complementaritatea efectivă, pentru ca bărbaţii şi femeile să contribuie cu resursele ce le-au primit şi cu dinamismul lor, nu l-a construirea unei lumi nivelate şi uniforme, ci armonioase şi unitare, după planul Creatorului”[6], fiecare dintre soţi contribuind în mod diferit la viaţa de familie, cu ceea ce are specific, însă fiecare trebuie să participe la efortul comun de păstrare a unităţii matrimoniale.
Continuând în spiritul principiului egalităţii între părinţi cu privire la viaţa conjugală, canonul 1136 evidenţiază responsabilitatea egală şi prioritatea acestora faţă de creşterea şi educaţia copiilor, subliniind unitatea procesului educativ care nu trebuie să ignore vreun aspect al formării personalităţii copilului: „părinţii au obligaţia foarte gravă şi dreptul primar de a se îngriji, după puterile lor, de educaţia copiilor, atât fizică, socială şi culturală, cât şi morală şi religioasă”[7]. Dreptul părinţilor la educaţia copiilor, drept consfinţit canonic, trebuie să preceadă dreptul de stat în virtutea principiului subsidiarităţii[8], în consecinţă, privind educaţia catolică, „părinţii, precum şi cei care le ţin locul, au obligaţia şi dreptul de a-şi educa copiii; părinţii catolici au în plus datoria şi dreptul de a alege acele mijloace şi instituţii prin care, în funcţie de circumstanţele locale, să se poată îngriji mai bine de educaţia catolică a copiilor lor” (can. 793 §1)[9]. Astfel, dreptul părinţilor pentru educarea copiilor este un drept esenţial, dar nu exhaustiv, la procesul educativ participând alături de familie, atât şcoala şi societatea în ansamblul ei, cât şi Biserica. Conciliul II Vatican[10] a subliniat dreptul şi obligaţia părinţilor la educaţia copiilor, aducând în prim plan contribuţia esenţială a societăţii civile căreia părinţii îi încredinţează o parte din misiunea educativă, puterea de stat având un rol important în susţinerea părinţilor care trebuie să aleagă şcoala pentru copiii lor în mod liber şi după propria conştiinţă.
În canoanele 1137-1140 ale CDC din 1983 sunt prezentate efectele căsătoriei pentru copii, sesizând că noul cod utilizează expresia „copii ilegitimi”[11] care nu se regăsea printre noţiunile vechiului cod, efectele ilegitimităţii fiind suprimate în dreptul universal canonic. Distincţia între copii legitimi şi ilegitimi are unele consecinţe la nivelul legislaţiilor canonice particulare, canonul 1137 precizând că „sunt legitimi copiii zămisliţi ori născuţi dintr-o căsătorie validă sau una putativă”[12]. Spre deosebire de actualul cod, CDC din 1917 a prevăzut o excepţie de la regulă (cf. can. 1114 CDC din 1917), copiii, ai căror părinţi la momentul concepţiei copilului lor aveau interdicţie de a avea relaţii sexuale în virtutea, fie a unui vot solemn pronunţat, fie a hirotoniei, erau ilegitimi chiar dacă părinţii erau căsătoriţi legitim, în actualul cod neregăsind această expresie[13]. Paternitatea copiilor, reglementată în canonul 1138 §1, este prezumată ca şi în dreptul civil, prezumţie provenită încă din dreptul roman, astfel: „este tată acela care e dovedit de căsătoria legitimă, dacă nu se constată contrariul cu argumente evidente”[14], acestea din urmă putând fi absenţa relaţiilor sexuale la momentul concepţiei, sterilitatea, examenul de sânge al copilului şi al tatălui, că este vorba de o inseminare artificială[15], etc. În consecinţă, trebuie să se demonstreze clar, în condiţiile existenţei unor probe edificatoare, că bărbatul nu este tatăl copilului. Se admite şi o a doua prezumţie privind legitimitatea copiilor, presupunându-se că „sunt legitimi copiii născuţi cel puţin după 180 de zile de la data celebrării căsătoriei sau în decurs de 300 de zile de la data încetării vieţii conjugale” (can. 1138 §2)[16]. Prezumţia legitimităţii copiilor prevăzută de normele canonice este asemenea celei din legislaţiile civile, neexistând contradicţii între canonul 1137 privind copiii legitimi zămisliţi sau născuţi dintr-o căsătorie validă sau putativă şi dispoziţia canonului 1138 §2, prezumţia de legitimitate din al doilea canon referindu-se tocmai la paternitate sau la maternitate. Mai mult, canonul 1139 întăreşte o regulă mai veche, chiar mai veche decât în dreptul civil, aceea a copiilor ilegitimi care pot deveni legitimi printr-o căsătorie ulterioară a părinţilor: „copiii ilegitimi devin legitimi prin căsătoria ulterioară a părinţilor, fie validă, fie putativă sau prin rescript de la Sfântul Scaun”[17], această regulă fiind întâlnită în Per venerabilem a papei Inocenţiu al III-lea în 1202, prin care nu se făcea distincţie între copiii ilegitimi sau între cei naturali sau adulterini. Se poate observa, aşa cum afirmă şi Profesorul Pier Aimone, că această noţiune a legitimităţii este foarte simplă, căsătoria părinţilor încheiată ulterior fiind suficientă pentru legitimitatea ipso iure a copiilor născuţi înainte de căsătorie[18].
Înainte de CDC din 1983 se făcea distincţie între copiii legitimi şi ilegitimi, ca şi între cei legitimi şi cei care dobândiseră legitimitatea, pentru ca în prezent să fie recunoscute aceleaşi drepturi copiilor legitimi, care au devenit legitimi sau ilegitimi. În canonul 1140 se precizează: „cu privire la efectele canonice, copiii deveniţi legitimi sunt echivalaţi în toate copiilor legitimi, dacă nu este prevăzut în mod expres altfel de către drept”[19]. Între cele două coduri de drept canonic se poate observa că s-au produs unele modificări. Menţionăm aici că înainte de 1983 copiii ilegitimi, ca şi cei deveniţi legitimi, nu puteau fi numiţi, în principiu, cardinali sau episcopi, abaţi sau prelaţi, nici măcar nu aveau dreptul de a fi admişi la seminar, de la o astfel de interdicţie putându-se obţine dispensă de irregularitas ex defectu (can. 984 CDC din 1917). Astfel, canonul 1041 din actualul cod reluând unele iregularităţi, numite şi impedimente perpetue, pentru primirea hirotoniei, nu a mai menţionat şi ilegitimitatea copiilor, suprimând toate discriminările între copiii legitimi, ilegitimi sau care au primit legitimitatea.
[1] Vezi Libero GEROSA, Le droit de l'Eglise, Luxembourg, 1998, p. 260.
[2] ***Codul de drept canonic, trad. rom. de Pr. I. Tamas, Iasi, 1995, p. 276.
[3] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit des sacrements, Fribourg, 2002, p. 74.
[4] ***Codul de drept canonic, p. 276.
[5] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, Iasi, 1994, p. 276 ; Libero GEROSA, Le droit…, p. 260.
[6] Marcello MORGANTE, Il Matrimonio. Diritto canonico. Diritto concordatario. Pastorale, PIEME, Casale Monferrato, 1992, p. 184.
[7] ***Codul de drept canonic, p. 276.
[8] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 74.
[9] **Codul de drept canonic, p. 200.
[10] Pr. Ioan TAMAŞ, Drept matrimonial canonic, p. 145 ; a se vedea şi Louis BONNET, La communauté de vie conjugale au regard des lois de l’Eglise Catholique. Les étapes d’une évolution. Du Code de 1917 au concile Vatican II et au Code de 1983, Cerf, Paris, 2004.
[11] Jean-Luc HIEBEL, Ordre et mariage, Strasbourg, 1992, p. 74.
[12] ***Codul de drept canonic, p. 277.
[13] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 74.
[14] ***Codul de drept canonic, p. 277.
[15] Alain SERIAUX, Droit canonique, PUF, Paris, 1996, p. 601.
[16] ***Codul de drept canonic, p. 277.
[17] Ibidem.
[18] Prof. Pier V. AIMONE, Le droit…, p. 75.
[19] ***Codul de drept canonic, p. 277.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu