de Iulian Mihai L. Constantinescu
În anul 2008 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea Mitropolitului-canonist Andrei Şaguna şi 135 de la trecerea sa la Domnul, personalitate marcantă a Bisericii şi culturii românilor, dar, prin activitatea sa culturală, pastorală şi social-politică, impunându-se în întreaga Ortodoxie ecumenică, o mărturie în acest sens stând lucrările sale de Drept canonic traduse în principalele limbi ale Ortodoxiei, precum şi numeroasele referinţe la Statutul Bisericii din Transilvania şi la Compendiul său de Drept canonic, atât în lumea ortodoxă, cât şi în cea romano-catolică. Astfel, în 2008, în Biserica Ortodoxă Română, au avut loc mai multe manifestări ştiinţifice, simpozioane, conferinţe, colocvii, însă, un eveniment editorial important fiind publicarea volumului colectiv Mitropolitul Andrei Şaguna, creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, din iniţiativa Mitropolitului Prof. Dr. Laurenţiu Streza al Ardealului, regăsind aici frumoasele cuvinte ale Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Dr. Daniel, care afirma: „Ierarh erudit şi patriot statornic, Mitropolitul Andrei Şaguna era în acelaşi timp un om harnic şi un păstor înţelept, care ştia să se folosească de momente şi împrejurări favorabile pentru a apăra şi promova identitatea şi demnitatea românilor ortodocşi din Transilvania. El a unit, în mod pilduitor, mărturisirea credinţei ortodoxe cu dezvoltarea culturală şi socială a vieţii românilor ortodocşi din Transilvania” .
Despre Mitropolitul-canonist Andrei Şaguna s-a scris foarte mult . Acest fapt este justificabil având în vedere faptul că Şaguna a fost cea mai reprezentativă personalitate a românilor ardeleni din secolul al XIX-lea, fiind, după cum afirma istoricul bisericesc ortodox român, Părintele Acad. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „ierarhul cu cele mai multe realizări pe plan naţional-politic, organizatoric-bisericesc, cultural şi social din toată istoria Bisericii noastre (Biserica Ortodoxă Română, n.n.). Ar putea fi comparat doar cu românul Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care cu două secole înainte de el ridicase Biserica Ortodoxă din Ucraina şi Bielorusia din starea de umilinţă în care se găsea, sub stăpânire polono-catolică, la o strălucire la care contemporanii lui nici nu s-ar fi gândit. De altfel, există multe similitudini între ei” . Între numeroasele elogii aduse mitropolitului Şaguna, menţionăm o poziţie avizată a celui mai mare dogmatist ortodox al secolului al XX-lea, Părintele Prof. Dumitru Stăniloae care, într-un articol publicat după un manuscris în Revista Teologică de la Sibiu (75, 1993), numit La începutul Ortodoxiei contemporane din Transilvania a fost Şaguna, făcea următoarea afirmaţie: „Mitropolitul Andrei Şaguna a adus în conducerea Bisericii Ortodoxe din Transilvania o energie neobosită şi o bogăţie excepţională de însuşiri şi preocupări, care l-au făcut în stare să redea acestei Biserici posibilitatea să satisfacă multiplele trebuinţe ce se impuneau poporului român în vremea mai nouă şi în situaţia unei existenţe periclitate, datorită ameninţării lui de către stăpânirea maghiară şi de uniatism” .
Andrei Şaguna s-a născut în 1808 la Mişcolţ (Ungaria) într-o familie macedo-română, fiind botezat în biserica ortodoxă a comunităţii române-greceşti, crescut şi educat în credinţa ortodoxă, deşi într-un timp tatăl său, trecând printr-o situaţie materială dificilă, înclina spre a-şi creşte copiii în credinţa catolică, datorită diferitelor promisiuni de ordin material. A urmat şcoala greco-valahă la Mişcolţ, gimnaziul superior al călugărilot pietişti din Pesta, urmând apoi studii de Filosofie şi Drept la Universitatea din Pesta (1826-1829), precum şi studii de teologie ortodoxă la Vârşeţ. Cu binecuvântarea mitropolitului Ştefan Stratimirovici al Carloviţului, a intrat în monahism în mănăstirea Hopovo (în 1833), cu numele Andrei, fiind numit şi profesor la Seminarul din Carloviţ, iar din 1842 a funcţionat ca profesor la secţia română a Seminarului teologic din Vârşeţ. Deşi a trăit şi s-a format între sârbi, totuşi nu şi-a uitat sentimentele româneşti, îndreptându-şi întotdeauna atenţia spre poporul său .
Anul 1846 a marcat o nouă epocă în viaţa arhimandritului Andrei Şaguna, dar şi în viaţa românilor din Transilvania, întrucât, după moartea episcopului Vasile Moga (1845) de la Sibiu, tânărul Andrei Şaguna a funcţionat ca vicar general al episcopiei vacante, fiind recunoscut ca episcop de către Curtea de la Viena în 1848, în urma alegerilor din 2 decembrie 1847 de la Turda. Fără a i se impune condiţii umilitoare, precum episcopului Vasile Moga în 1810, Andrei Şaguna a fost sfinţit episcop al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, în aprilie 1848, de către mitropolitul Iosif Raiacici, în catedrala Mitropoliei din Carloviţ, cu acest prilej episcopul Andrei rostind un discurs care trasează direcţiile activităţii sale, mai precis conturează un adevărat program reformator al Bisericii Ortodoxe pe baza Sfintei Scripturi şi a dreptului canonic : „Se cere de la mine ca, prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecezei noastre transilvane, şi reînvierea aceasta să corespundă trebuinţei Bisericii, mântuirii poporului şi spiritului timpului” , propunându-şi trei obiective principale şi anume: mult dorita emancipare a Bisericii românilor din Tansilvania de sub jurisdicţia Bisericii sârbe, autonomia ei; restaurarea vechii mitropolii a românilor din Transilvania; contribuţia la ridicarea nivelului intelectual şi economic al clerului şi credincioşilor . Punerea în practică a acestor deziderate şi atingerea scopului final, l-au făcut pe Mitropolitul Andrei Şaguna, pe lângă unul dintre marii părinţi ai ştiinţei Dreptului canonic ortodox, cel mai mare conducător, organizator şi reformator bisericesc al secolului al XIX-lea în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit.
Într-o lucrare de mare importanţă şi de actualitate , având în vedere sursele sale bibliografice pentru cunoaşterea aprofundată a vieţii şi activităţii mitropolitului Andrei Şaguna, a tânărului teolog luteran Johann Schneider, originar din Transilvania şi stabilit în Germania, sunt explicate detaliat direcţiile activităţii mitropolitului Şaguna, care, a pus în legătură reînvierea diecezei cu trebuinţele Bisericii, cu mântuirea poporului şi cu spiritul timpului. Astfel, Şaguna are ca centru şi punct de plecare în activitatea sa, Biserica, trebuinţele Bisericii, fiind deosebit de important să se înţeleagă liniile principale ale ecleziologiei mitropolitului. Într-o vreme tulbure din punct de vedere politic, când trebuia să existe o rezistenţă împotriva spiritului necreştinesc al timpului la care contribuiseră din plin şi legile austriece din mai 1868, mântuirea poporului ortodox transilvănean în Biserică era însoţită în gândirea mitropolitului Şaguna de emanciparea naţională, înţelegându-se aici prin spiritul timpului o conlucrare activă, în spaţiul bisericesc, a tuturor membrilor Bisericii, deci şi a laicilor la conducerea şi administrarea Bisericii (întărirea principiului canonic constituţional bisericesc pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii). Ocârmuirea lui Şaguna şi organizarea bisericească din acest ţinut greu încercat, în acest context, nu se puteau întemeia decât pe „Cartea Cârmă” a Ortodoxiei (gr. Pédalion), adică pe colecţia de canoane şi de legi bisericeşti deosebit de importantă pentru perioada post-bizantină , întocmită de călugării Nicodim Aghioritul şi Agapie (sec. XVIII) şi care a fost tradusă în limba poporului de învăţatul mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi şi publicată la Neamţ în 1844, dar şi pe valoroasele comentarii ale canoniştilor clasici ai secolului al XII-lea, Teodor Balsamon, Ioan Zonaras şi Alexie Aristenos, publicate în Sintagma ateniană, în 6 volume, în perioada 1852-1859, la Atena, de renumiţii profesori şi jurişti greci, G. A. Rallis şi M. Potlis.
Pentru a se înţelege situaţia Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania şi din Imperiul austriac în general, pentru a se înţelege acţiunea Mitropolitului Andrei Şaguna şi principiile promovare, este relevant a se vedea Petiţia românilor adunaţi la Blaj în 3-15 mai 1848, adunare la care a participat şi episcopul Andrei Şaguna şi alţi clerici , prin care se cereau: egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni; înfiinţarea de şcoli româneşti în toate localităţile; folosirea limbii române în administraţie; Biserica românilor să fie neatârnată de ierarhii străine şi egală în drepturi cu celelalte Biserici din Transilvania; reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei şi să fie aleşi episcopi români pentru eparhiile ortodoxe din Transilvania. Aceste revendicări erau fireşti în contextul în care românii ortodocşi nu beneficiau de libertăţile celorlalţi de alte confesiuni şi naţionalităţi, în lupta lor pentru emancipare accentuând principiul libertăţii tuturor religiilor, acesta fiind un principiu fundamental la alcătuirea statului român .
Astfel, pe lângă valoroasa operă canonică a Mitropolitului Şaguna, o mare realizare a sa a fost restaurarea vechii Mitropolii a românilor ortodocşi din Transilvania, prin invocarea principiilor istoric şi etnic (can. 34 apostolic), reorganizând-o pe baza Statutului Organic, la temelia căruia se găseau principiile autonomiei, sinodal şi constituţional bisericesc sau organic, adică pe baza tradiţiei Bisericii primare . După numeroase opoziţii din partea ministrului cultelor Leo Thun, a Bisericii sârbe şi a Bisericii Unite din Transilvania, Andrei Şaguna a reuşit prin justificări argumentate canonic să reactivere mitropolia, primind în decembrie 1864 „autograful imperial” de reînfiinţare a Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, având trei eparhii: Arhiepiscopia Sibiului, Episcopia Aradului şi Episcopia Caransebeşului. Aşadar, în ciuda faptului că a fost foarte controversat , Statutul Organic al lui Şaguna a fost adoptat cu unele modificări de către Congresul Naţional bisericesc, reuşindu-se prin promovarea autonomiei faţă de stat să se evite amestecul din partea autorităţilor politice în treburile bisericeşti, iar prin susţinerea principiului constituţional bisericesc, colaborarea între clerici şi laici în conducerea treburilor bisericeşti pentru evitarea absolutismului ierarhic, adică participarea elementului laic la exercitarea puterii conducătoare la toate nivelurile organizării bisericeşti, cu excepţia competenţelor specifice ierarhiei. Statutul Mitropolitului Şaguna, cea mai importantă constituţie bisericească a secolului al XIX-lea, a păstrat tradiţia instituţiilor biblice şi a canoanelor bisericeşti , fiind baza statutelor viitoare ale Bisericii Ortodoxe Române până astăzi.
În anul 2008 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea Mitropolitului-canonist Andrei Şaguna şi 135 de la trecerea sa la Domnul, personalitate marcantă a Bisericii şi culturii românilor, dar, prin activitatea sa culturală, pastorală şi social-politică, impunându-se în întreaga Ortodoxie ecumenică, o mărturie în acest sens stând lucrările sale de Drept canonic traduse în principalele limbi ale Ortodoxiei, precum şi numeroasele referinţe la Statutul Bisericii din Transilvania şi la Compendiul său de Drept canonic, atât în lumea ortodoxă, cât şi în cea romano-catolică. Astfel, în 2008, în Biserica Ortodoxă Română, au avut loc mai multe manifestări ştiinţifice, simpozioane, conferinţe, colocvii, însă, un eveniment editorial important fiind publicarea volumului colectiv Mitropolitul Andrei Şaguna, creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, din iniţiativa Mitropolitului Prof. Dr. Laurenţiu Streza al Ardealului, regăsind aici frumoasele cuvinte ale Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Dr. Daniel, care afirma: „Ierarh erudit şi patriot statornic, Mitropolitul Andrei Şaguna era în acelaşi timp un om harnic şi un păstor înţelept, care ştia să se folosească de momente şi împrejurări favorabile pentru a apăra şi promova identitatea şi demnitatea românilor ortodocşi din Transilvania. El a unit, în mod pilduitor, mărturisirea credinţei ortodoxe cu dezvoltarea culturală şi socială a vieţii românilor ortodocşi din Transilvania” .
Despre Mitropolitul-canonist Andrei Şaguna s-a scris foarte mult . Acest fapt este justificabil având în vedere faptul că Şaguna a fost cea mai reprezentativă personalitate a românilor ardeleni din secolul al XIX-lea, fiind, după cum afirma istoricul bisericesc ortodox român, Părintele Acad. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „ierarhul cu cele mai multe realizări pe plan naţional-politic, organizatoric-bisericesc, cultural şi social din toată istoria Bisericii noastre (Biserica Ortodoxă Română, n.n.). Ar putea fi comparat doar cu românul Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care cu două secole înainte de el ridicase Biserica Ortodoxă din Ucraina şi Bielorusia din starea de umilinţă în care se găsea, sub stăpânire polono-catolică, la o strălucire la care contemporanii lui nici nu s-ar fi gândit. De altfel, există multe similitudini între ei” . Între numeroasele elogii aduse mitropolitului Şaguna, menţionăm o poziţie avizată a celui mai mare dogmatist ortodox al secolului al XX-lea, Părintele Prof. Dumitru Stăniloae care, într-un articol publicat după un manuscris în Revista Teologică de la Sibiu (75, 1993), numit La începutul Ortodoxiei contemporane din Transilvania a fost Şaguna, făcea următoarea afirmaţie: „Mitropolitul Andrei Şaguna a adus în conducerea Bisericii Ortodoxe din Transilvania o energie neobosită şi o bogăţie excepţională de însuşiri şi preocupări, care l-au făcut în stare să redea acestei Biserici posibilitatea să satisfacă multiplele trebuinţe ce se impuneau poporului român în vremea mai nouă şi în situaţia unei existenţe periclitate, datorită ameninţării lui de către stăpânirea maghiară şi de uniatism” .
Andrei Şaguna s-a născut în 1808 la Mişcolţ (Ungaria) într-o familie macedo-română, fiind botezat în biserica ortodoxă a comunităţii române-greceşti, crescut şi educat în credinţa ortodoxă, deşi într-un timp tatăl său, trecând printr-o situaţie materială dificilă, înclina spre a-şi creşte copiii în credinţa catolică, datorită diferitelor promisiuni de ordin material. A urmat şcoala greco-valahă la Mişcolţ, gimnaziul superior al călugărilot pietişti din Pesta, urmând apoi studii de Filosofie şi Drept la Universitatea din Pesta (1826-1829), precum şi studii de teologie ortodoxă la Vârşeţ. Cu binecuvântarea mitropolitului Ştefan Stratimirovici al Carloviţului, a intrat în monahism în mănăstirea Hopovo (în 1833), cu numele Andrei, fiind numit şi profesor la Seminarul din Carloviţ, iar din 1842 a funcţionat ca profesor la secţia română a Seminarului teologic din Vârşeţ. Deşi a trăit şi s-a format între sârbi, totuşi nu şi-a uitat sentimentele româneşti, îndreptându-şi întotdeauna atenţia spre poporul său .
Anul 1846 a marcat o nouă epocă în viaţa arhimandritului Andrei Şaguna, dar şi în viaţa românilor din Transilvania, întrucât, după moartea episcopului Vasile Moga (1845) de la Sibiu, tânărul Andrei Şaguna a funcţionat ca vicar general al episcopiei vacante, fiind recunoscut ca episcop de către Curtea de la Viena în 1848, în urma alegerilor din 2 decembrie 1847 de la Turda. Fără a i se impune condiţii umilitoare, precum episcopului Vasile Moga în 1810, Andrei Şaguna a fost sfinţit episcop al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, în aprilie 1848, de către mitropolitul Iosif Raiacici, în catedrala Mitropoliei din Carloviţ, cu acest prilej episcopul Andrei rostind un discurs care trasează direcţiile activităţii sale, mai precis conturează un adevărat program reformator al Bisericii Ortodoxe pe baza Sfintei Scripturi şi a dreptului canonic : „Se cere de la mine ca, prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecezei noastre transilvane, şi reînvierea aceasta să corespundă trebuinţei Bisericii, mântuirii poporului şi spiritului timpului” , propunându-şi trei obiective principale şi anume: mult dorita emancipare a Bisericii românilor din Tansilvania de sub jurisdicţia Bisericii sârbe, autonomia ei; restaurarea vechii mitropolii a românilor din Transilvania; contribuţia la ridicarea nivelului intelectual şi economic al clerului şi credincioşilor . Punerea în practică a acestor deziderate şi atingerea scopului final, l-au făcut pe Mitropolitul Andrei Şaguna, pe lângă unul dintre marii părinţi ai ştiinţei Dreptului canonic ortodox, cel mai mare conducător, organizator şi reformator bisericesc al secolului al XIX-lea în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit.
Într-o lucrare de mare importanţă şi de actualitate , având în vedere sursele sale bibliografice pentru cunoaşterea aprofundată a vieţii şi activităţii mitropolitului Andrei Şaguna, a tânărului teolog luteran Johann Schneider, originar din Transilvania şi stabilit în Germania, sunt explicate detaliat direcţiile activităţii mitropolitului Şaguna, care, a pus în legătură reînvierea diecezei cu trebuinţele Bisericii, cu mântuirea poporului şi cu spiritul timpului. Astfel, Şaguna are ca centru şi punct de plecare în activitatea sa, Biserica, trebuinţele Bisericii, fiind deosebit de important să se înţeleagă liniile principale ale ecleziologiei mitropolitului. Într-o vreme tulbure din punct de vedere politic, când trebuia să existe o rezistenţă împotriva spiritului necreştinesc al timpului la care contribuiseră din plin şi legile austriece din mai 1868, mântuirea poporului ortodox transilvănean în Biserică era însoţită în gândirea mitropolitului Şaguna de emanciparea naţională, înţelegându-se aici prin spiritul timpului o conlucrare activă, în spaţiul bisericesc, a tuturor membrilor Bisericii, deci şi a laicilor la conducerea şi administrarea Bisericii (întărirea principiului canonic constituţional bisericesc pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii). Ocârmuirea lui Şaguna şi organizarea bisericească din acest ţinut greu încercat, în acest context, nu se puteau întemeia decât pe „Cartea Cârmă” a Ortodoxiei (gr. Pédalion), adică pe colecţia de canoane şi de legi bisericeşti deosebit de importantă pentru perioada post-bizantină , întocmită de călugării Nicodim Aghioritul şi Agapie (sec. XVIII) şi care a fost tradusă în limba poporului de învăţatul mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi şi publicată la Neamţ în 1844, dar şi pe valoroasele comentarii ale canoniştilor clasici ai secolului al XII-lea, Teodor Balsamon, Ioan Zonaras şi Alexie Aristenos, publicate în Sintagma ateniană, în 6 volume, în perioada 1852-1859, la Atena, de renumiţii profesori şi jurişti greci, G. A. Rallis şi M. Potlis.
Pentru a se înţelege situaţia Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania şi din Imperiul austriac în general, pentru a se înţelege acţiunea Mitropolitului Andrei Şaguna şi principiile promovare, este relevant a se vedea Petiţia românilor adunaţi la Blaj în 3-15 mai 1848, adunare la care a participat şi episcopul Andrei Şaguna şi alţi clerici , prin care se cereau: egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni; înfiinţarea de şcoli româneşti în toate localităţile; folosirea limbii române în administraţie; Biserica românilor să fie neatârnată de ierarhii străine şi egală în drepturi cu celelalte Biserici din Transilvania; reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei şi să fie aleşi episcopi români pentru eparhiile ortodoxe din Transilvania. Aceste revendicări erau fireşti în contextul în care românii ortodocşi nu beneficiau de libertăţile celorlalţi de alte confesiuni şi naţionalităţi, în lupta lor pentru emancipare accentuând principiul libertăţii tuturor religiilor, acesta fiind un principiu fundamental la alcătuirea statului român .
Astfel, pe lângă valoroasa operă canonică a Mitropolitului Şaguna, o mare realizare a sa a fost restaurarea vechii Mitropolii a românilor ortodocşi din Transilvania, prin invocarea principiilor istoric şi etnic (can. 34 apostolic), reorganizând-o pe baza Statutului Organic, la temelia căruia se găseau principiile autonomiei, sinodal şi constituţional bisericesc sau organic, adică pe baza tradiţiei Bisericii primare . După numeroase opoziţii din partea ministrului cultelor Leo Thun, a Bisericii sârbe şi a Bisericii Unite din Transilvania, Andrei Şaguna a reuşit prin justificări argumentate canonic să reactivere mitropolia, primind în decembrie 1864 „autograful imperial” de reînfiinţare a Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, având trei eparhii: Arhiepiscopia Sibiului, Episcopia Aradului şi Episcopia Caransebeşului. Aşadar, în ciuda faptului că a fost foarte controversat , Statutul Organic al lui Şaguna a fost adoptat cu unele modificări de către Congresul Naţional bisericesc, reuşindu-se prin promovarea autonomiei faţă de stat să se evite amestecul din partea autorităţilor politice în treburile bisericeşti, iar prin susţinerea principiului constituţional bisericesc, colaborarea între clerici şi laici în conducerea treburilor bisericeşti pentru evitarea absolutismului ierarhic, adică participarea elementului laic la exercitarea puterii conducătoare la toate nivelurile organizării bisericeşti, cu excepţia competenţelor specifice ierarhiei. Statutul Mitropolitului Şaguna, cea mai importantă constituţie bisericească a secolului al XIX-lea, a păstrat tradiţia instituţiilor biblice şi a canoanelor bisericeşti , fiind baza statutelor viitoare ale Bisericii Ortodoxe Române până astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu