ANUL NOU 2012

LA MULTI ANI CU SANATATE, PACE, BUCURII SI DEPLINE SUCCESE IN NOUL AN 2012!

LA MULTI ANI TUTUROR COLEGILOR, STUDENTILOR ȘI PRIETENILOR!

DEPUNEREA DIN TREAPTĂ ÎN DREPTUL PENAL BISERICESC ORTODOX

 

 

Lect. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Acest termen DEPUNERE provine din limba latină (dēpōnō, ere, posuī, positum vt. – a pune jos, a părăsi, a renunța la ceva), depunerea din treaptă fiind o pedeapsă canonică regăsită în Biserica primară, pentru care s-au folosit mai mulți termeni, chiar dacă la început nu desemnau în mod expres noțiunea de depunere din treaptă (ἀπόφασις; ἀποϑέσει; ἒκπτωσις; παυσις ș.a.). Noțiunea de depunere din treaptă, înfățișată în termeni diferiți în limba greacă, este întâlnită și în textul canoanelor 5 Antiohia (μετάγεσϑαι 'εκ τῆς λειτουργίας, κατατίϑεσϑαι, καϑαιρεῖσϑαι, παντελῶς, καϑαιρεῖσϑαι τῆς λειτουργίας), 17 Niceea (καϑαιρεῖσϑαι τοῦ κλήρου και ἀλλότριον εἶναι τοῦ κανόνος), 32 Vasile cel Mare (καϑαιρεῖσϑαι τοῦ βατμοῦ), 21 Trulan (ἀπογιυμνουσϑαι τῆς ἱερατικῆς ἀξίας), folosindu-se în textul canoanelor 16 apostolic și 69 al Sfântului Vasile cel Mare și termeni precum (ἀφοριξέσϑω, ἀφορίξεσϑαι, ἐπιτιμάσϑω, ἀφορισμῶ, ἀργία).

Dacă în Biserica Romano-Catolică pedeapsa depunerii a fost înțeleasă în sensul degradării, a retrogradării, în Orient nu s-a făcut confuzie între pedepsele depunerii și degradării (vezi și degradare). În schimb, au existat confuzii privind noțiunea de depunere din treaptă și cea de caterisire. Elocventă este interpretarea canonoanelor 18 și 27 Sin. IV ecumenic asupra căreia sunt diferențe între canoniști. Dispoziția canonului 18 Sin. IV ecumenic prevede pedeapsa depunerii pentru clericii de mir și din mănăstiri care sunt vinovați de infracțiunea conspirațiunii sau complicității, unii ca aceștia trebuind să cadă din treapta lor, adică se fie depuși din treaptă. Canoniștii bizantini, Balsamon, Zonaras și Aristen au avut viziuni diferite asupra pedepsei aplicare clericilor vinovați de săvârșirea acestei infracțiuni. În timp ce în comentariul lui Balsamon se vorbește de caterisire, ceilalți doi canoniști, Zonaras și Aristen au considerat că trebuie aplicată pedeapsa depunerii din treaptă. Cu privire la canonul 27 Sin. IV ecumenic, se prevede pedeapsa depunerii din treaptă (gradu proprio) pentru clericii care răpesc femei sau care sunt complici. Spre deosebire de Nicodim Milaș care susține pedeapsa caterisirii pentru astfel de delicte, în traducerea latină Sfântul Dionisie Exiguul vorbește de depunere, folosind expresia „decidant gradu proprio”, adică depunerea din propria treaptă, întâlnind în același timp și expresia „de gradu suo eum dejecerint” pentru a se desemna pedeapsa depunerii.  

Pedeapsa depunerii este întâlnită frecvent în Biserica Răsăritului, în ciuda faptului că de-a lungul vremii modul în care a fost înțeleasă depunerea din treaptă a fost diferit. După mărturiile canonice ale Bisericii primare, pedeapsa depunerii a avut trei sensuri diferite ale aplicării ei: 1. oprirea de la săvârșirea lucrărilor sfinte pentru un anumit timp (can. 14 Sardica; 19, 133 Cartagina; 20 IV ec.; 3 VI ec.); 2. oprirea definitivă de la săvârșirea anumitor lucrări sfinte (can. 9 Neocezareea); 3. oprirea definitivă de la funcțiile preoțești, însă cu păstrarea demnității preoțești și a numelui de cleric (can. 8, 9 Neocezareea; 1 Ancira; 3, 26 VI ec.; 27 Vasile cel Mare). Depunerea propriu-zisă, adică depunerea definitivă sau pentru totdeauna era urmată de aplicarea pedepsei caterisirii, deși adesea s-a făcut confuzie sau mai precis s-au identificat termenii de depunere cu cel de caterisire. Un exemplu în acest sens, privind identificarea celor doi termeni, depunere și caterisire, îl găsim la canonistul clasic bizantin din secolul al XII-lea, Ioan Zonaras, care, referindu-se la canonul 2 de la Ancira (314), vedea în pedeapsa depunerii din treaptă ca pe o cădere din treapta preoțească și excludere din Biserică, o astfel de interpretare influențând pozițiile canoniștilor ortodocși de mai târziu. Deși în textul canonului 2 Ancira se prevede pedepasa depunerii din treaptă, în sensul că acel cleric vinovat este privat pentru totdeauna de funcțiile preoțești, în același timp păstrând demnitatea și numele de cleric, Zonaras păstrează linia specifică mentalității și terminologiei vremii sale. Tot Părinții Sinodului de la Ancira, în canonul 1, au îngăduit clericilor depuși din treaptă să păstreze demnitatea preoțească, împărtășindu-se așadar „de cinste  și de ședere...” (can. 1), fără a fi iertați pentru exercitarea puterii bisericești (învățătorească, sfințitoare sau conducătoare) în această perioadă.

Pedeapsa depunerii din treaptă este prevăzută de numeroase canoane. Vom face referire numai la câteva dintre ele. Pornind de la Părinții sinodului local de la Ancira, constatăm că în canonul 2 se statornicește un principiu conform căruia un cleric depus din treaptă poate să fie iertat numai de episcopul care a pronunțat pedeapsa. Conform canonului 9 Neocezareea, preotul depus rămâne cu toate onorurile preoțești, păstrând dreptul de a se împărtăși în altar cu ceilalți preoți, după interpretarea canonistului N. Milaș, pentru că s-a mărturisit de păcatul său înainte de hirotonie, în același timp trebuind să fie caterisit dacă nu va mărturisi păcatul devenit deja public. Pedeapsa depunerii se regăsește și în canonul 2 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), fiind depus de treaptă acel cleric care ar fi păcătuit sufletește, vădit cu doi sau trei martori, fără să fi stat timp suficient în fiecare treaptă a preoției. Dacă s-ar opune pedepsei depunerii trebuie caterisit pentru nesupunere față de hotărârea Părinților sinodali. Marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare a înțeles prin depunere din treaptă oprirea clericilor de la săvârșirea lucrărilor sfinte, depunerea preotului pentru o abatere din neștiință limitându-se la oprirea de a săvârși Sfintele Taine și ierurgii. Însă, în această stare aflându-se clericul, sub pedeapsa depunerii, totuși el poate să stea împreună cu prezbiterii (can. 27). Comentând acest canon, eruditul canonist Nicodim Milaș prevedea ca pentru acel cleric care ar săvârși o abatere de la disciplina Bisericii se va aplica pedeapsa depunerii din treaptă, adică i se ridică numai dreptul de a săvârși sfintele slujbe, păstrând numai numirea de preot și onoarea șederii (καϑέδρας) împreună cu preoții. Și canonul 1 de la Neocezareea prevede pedeapsa depunerii din treaptă, deși în acest caz au existat deosebiri de interpretare, plecând și de la confuzia existentă între depunere și caterisire. Astfel, preoții care s-ar căsători după hirotonie (hirotonia fiind impediment absolut pentru căsătorie) se supun pedepsei depunerii. În timp ce unii canoniști mai noi au interpretat dispoziția canonului 1 de la Neocezareea în sensul depunerii preotului căsătorit după hirotonie, adică a scoaterii lui din treapta sa, canonistul bizantin Zonaras vede în aceasta aplicarea pedepsei caterisirii, întrucât acel cleric care ar fi îndrăznit să se căsătorească după ce a fost trecut în catalogul ieraticesc trebuie să fie scos din demnitatea sa și caterisit. Cu privire la episcop, canonul 9 al Sinodului III ecumenic dispune pentru episcopul depus păstrarea de către acesta a numelui, cinstei și a comuniunii de episcop, înțelegându-se de aici de către unii canoniști că demisia înaintată de episcop sinodului trebuie să fie urmată de depunere, iar de către canoniștii clasici bizantini că demisiei episcopului îi urmează excomunicarea (afurisirea).

Din păcate, au existat și canoniști ortodocși români care au identificat cele două noțiuni de depunere și caterisire, precum Valerian Șesan și Spiridon Cândea, care vedeau în depunerea din treaptă pierderea de către un cleric a tuturor drepturilor care țin de exercitarea puterii bisericești, această pedeapsă numindu-se și caterisire, degradare sau excludere din cler. Această identificare noțional-semantică a fost preluată și în unele manuale sau studii. Alți canoniști, precum Nicodim Milaș și Liviu Stan, urmând legislația canonică și practica judiciară a Bisericii Ortodoxe, au înțeles prin noțiunea de depunere din treaptă oprirea pentru totdeauna de la funcțiunile preoțești cu păstrarea numelui și a onoarei clericale.     

Așadar, după legislația canonică ortodoxă, prin pedeapsa depunerii din treaptă s-a înțeles oprirea pentru totdeauna a clericilor de la săvârșirea sfintelor slujbe, mai ales de la săvârșirea Sfintei Liturghii, păstrând totuși numele și onoarea șederii împreună cu ceilalți clerici din treapta lor.

BIBLIOGRAFIE:

1. BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899;
2. BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul bisericesc, vol. II, Iași, 1899;
3. BUZAN, Sever, „Natura caterisirii”, în rev. GB, XIX (1960), nr. 5-6;
4. CÂNDEA, Pr. Spiridon, Pedeapsa depunerii din cler, Sibiu, 1934;
5. DURĂ, Pr. Prof. Nicolae V., Precizări privind unele noțiuni ale Dreptului canonic (Depunere, Caterisire, Excomunicare – Afurisire și Anatema) în lumina învățăturii ortodoxe. Studiu canonic, EIBMBOR, București, 1987;
6. ȘESAN, Prof. V, Curs de Drept bisericesc universal, Cernăuți, 1942;
7. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, EIBMBOR, București, 1990;
8. FLOCA, Arhid. Prof. univ. dr. Ioan N., „Caterisirea în Dreptul bisericesc ortodox”, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2006;
9. FLOCA, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005;
10. IVAN, Prof. I, „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Înalt Prea Sfințitul Patriarh Justinian – 1948 – 1953”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXII (1954), nr. 1;
11. L’HUILLIER, Arhiepiscop Peter (Pierre), Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, Ed. Gnosis, Bucureşti, 2000;
12. L’HUILLIER, Mgr. Pierre, „Economie et Théologie Sacramentaire”, în Istina, no. 1/1972;
13. L’HUILLIER, Mgr. Pierre, „Rapport entre pouvoirs d’ordre et de jurisdiction dans la Tradition orientale”, în Revue de Droit canonique, T. XXIII, no. 1-4/1973;
14. MILAŞ, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, trad. de D. I. Cornilescu şi V. S. Radu, Bucureşti, 1915;
15. MOISESCU, Iustin, Ierarhia  bisericească  în  epoca  apostolică, Editura  Centrului Mitropolitan  al Olteniei, Craiova, 1955;
16. MUNTEANU, Pr. Al., „Întărirea disciplinei clerului potrivit sfintelor canoane şi legiuirilor actuale ale Bisericii Ortodoxe Române”, în rev. GB., XXXIX (1980), nr. 6-9;
17. POCITAN, V., Compendiu de Drept bisericesc, București, 1898;
18. PUFULETE, Pr. Drd. Silviu, „Pedeapsa coborârii din treaptă după canoanele Bisericii Ortodoxe”, în rev. ST, XXVII (1975), nr. 3.

INTERVIU CU DUMNEZEU......

"- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
... Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna ."
OCTAVIAN PALER

In atentia studentilor anului IV Pastorala, Departamentul de Teologie, Craiova (2011-2012)

Pe site-ul de mai jos al CSC, Cluj, puteti gasi in format electronic:
1. Statutul pentru organizarea si functionarea BOR (cu modificarile din februarie 2011);
2. Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale BOR;

http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/statutul-bor.html

dar si alte surse, informatii diverse si studii de specialitate.

3. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007, poate fi gasita pe site-ul:

http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1661

Noțiunea de „cumul” după legislația canonică ortodoxă

Iulian Mihai Constantinescu

Acest termen juridic, cumul (din lat. cumulō – a aduna grămadă; cumulus, -i - grămadă, adaos, fr. cumul) se referă la deținerea în același timp a mai multor funcții sau atribuții remunerate de către o singură persoană. Fără a intra aici în detalii privind noțiunea de cumul din perspectivă juridică, ci numai din perspectiva dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, prin acest termen se înțelege faptul că un cleric nu poate funcționa concomitent la două sau mai multe biserici, fiind pedepsit cu depunerea cel ce ar îndrăzni să încalce această rânduială canonică, existând totuși o excepție și anume atunci când este lipsă de preoți (can. 5, 6, 10 IV ec.; 15 VII ec.).

Acest termen de cumul implică în dreptul canonic ortodox noțiunea de jurisdicție (jus, juris – drept, dreptate, legi; dictio,-onis – pronunțare, dicțiune; jurisdictio,-onis – jurisdicție, pronunțare a dreptului). Prin Sfânta Taină a Preoției, clericii primesc o destinație precisă, adică o jurisdicție limitată din punct de vedere teritorial, neputând discuta în cazul treptelor preoției de instituire divină de primirea jurisdicției universale ca destinație, care ține de harisma excepțională a apostolatului, ci de primirea unei competențe clar delimitate, mai precis exercitarea puterii bisericești în cele trei ramuri, învățătorească, sfințitoare și conducătoare, la nivelul parohiei sau eparhiei pe seama cărora sunt hirotoniți.

În călătoriile misionare întreprinse conform mandatului divin (Matei XXVIII, 19-20), pentru a fi martori Domnului până la marginile pământului, Sfinții Apostoli au hirotonit episcopi, preoți și diaconi pe care i-a rânduit cu destinație precisă în noile comunități creștine pentru a lucra responsabil în exercitarea puterii bisericești (F.A. XIV, 23; Tit I, 5; I Petru V, 2), impunându-se în timp și principiile canonice al autonomiei și teritorial atunci când organizarea teritorial-administrativă civilă a permis acest fapt, în același timp fiind interzise în Biserică imixtiunile jurisdicționale.

Astfel, fiecare cleric prin hirotonie primește o destinație sau o jurisdicție determinată teritorial și nu mai multe destinații pentru locuri diferite. Hirotoniile absolute sunt necanonice (can. 6 IV ec.), fiind hirotoniți numai cei ce urmează a sluji Biserica într-un loc precizat, la un anumit altar indicat cu prilejul hirotoniei, creându-se prin Sfânta Taină a Preoției o legătură indisolubilă, asemenea celei de la cununie, între preot și altarul la care va sluji: „Nimeni să nu fie hirotonit fără destinație (jurisdicție), nici preotul, nici diaconul, nici oricare altul din cler, ci cel ce se hirotonește va fi anume socotit pentru biserica unei cetăți, sau unui sat, sau altarului vreunui martir, sau vreunei mănăstiri. Iar în privința celor hirotoniți fără destinație, sfântul sinod a hotărât ca o astfel de hirotonie să fie fără de tărie și, spre ocara celui ce l-a hirotonit, să nu poată sluji nicăieri” (can. 6 IV ec.).

Canoanele 10 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451) și 15 al Sinodului VII ecumenic (Niceea, 787) sunt relevante în ceea ce privește funcționarea concomitentă a unui cleric la două sau mai multe biserici, prin încălcarea principiului jurisdicțional căruia i s-a dat expresie în canonul 35 apostolic, destinația privind efectele hirotoniei (drepturile și obligațiile privind exercitarea responsabilă a puterii bisericești) fiind vizată și de Părinții Sinodului IV ecumenic în canoanele 5 și 6. În canonul 10 IV ec. se face mențiunea expresă că nu este îngăduit clericului să se numere deodată la bisericile a două cetăți întrucât hirotonia presupune numirea într-un post anume pentru întreaga viață (preotul trebuie să locuiască în localitatea unde slujește), mai ales atunci când clericul ar sluji la două biserici care se află în jurisdicțiile diferite a doi episcopi. Clericul care și-ar părăsi biserica pe seama căreia a fost hirotonit pentru o altă biserică mai importantă, împins de sentimente deșarte, să se trimită la prima biserică unde a fost hirotonit și acolo să exercite toate atribuțiile. Interzicându-se clericilor să meargă din oraș în oraș din proprie inițiativă (can. 5 IV ec.) și hirotoniile fără destinație sau absolute (can. 6 IV ec.), Părinții de la Calcedon au dispus ca acel cleric transferat legal (fără încălcarea dispoziției canoanelor 14, 15 ap.; 15, 16 I ec.; 2 II ec.; 5, 20 IV ec.) să fie scos din lista clerului primei biserici și să nu mai exercite vreo lucrare în acea biserică. În finalul canonului 10 IV ec. se precizează în mod expres pedeapsa depunerii pentru clericii care aveau să încalce dispoziția lui, neputându-se vorbi aici de o contradicție în conținutul canonului, ci, conform comentariului canonistului clasic al secolului al XII-lea, Teodor Balsamon, erau depuși numai clericii care care se instalau permanent într-un alt oraș (Sint. At. II, p. 242), iar după ce erau atenționați nu doreau să se mai întoarcă la prima lor biserică pentru care au fost hirotoniți. Astfel, prin hirotonie se primește destinația precisă, adică biserica la care clericul urmează să îndeplinească serviciul său (ἀπολελυμέως) permanent (15, 16 I ec.), întrucât Biserica a luat poziție față de acei clerici care din vanitate și pentru înmulțirea câștigului, după cum se exprimă marele canonist Ioan Zonaras (Sint. At. II, p. 241), părăseau bisericile lor pentru bisericile localităților mari. La fel, Părinții Sinodului VII ecumenic, prin canonul 15, au reluat regula conform căreia clericul trebuie să slujească la o singură biserică, altfel se interpreta că prin slujirea la două sau la mai multe biserici se urmărea de fapt negustoria și goana după câștigul rușinos, îngăduindu-se totuși ca un preot să poată sluji la două sau la mai multe biserici din lipsă de clerici, în interesul Bisericii, deci nu pentru bunuri materiale: „Așadar, fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână (I Cor. 7, 20) și să stea la o singură biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericești pentru câștig rușinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuința acestei vieți sunt îndeletniciri (meșteșuguri) felurite. Așadar, de ar vrea cineva să-și câștige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: Pentru nevoile mele și ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit (F.A. 20, 34). Și acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (localitățile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor” (can. 15 VII ec.).

BIBLIOGRAFIE: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhiep. Peter L'HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Alexandru Stan, Ed. Gnosis, București, 2000; Dr. Nicodim MILAȘ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I, partea a II-a, Arad, 1931; Vlassios PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Chambésy - Genève, 1998; Pr. Dr. Valerian ȘESAN, Curs de Drept Bisericesc Universal, Cernăuți, 1942.

Defăimarea autorității după legislația

și doctrina canonică ortodoxă

Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie, Istorie și Științe ale Educației

Departamentul de Teologie

Titular Disciplina Drept canonic

 

Acest termen, defăimare (din lat. diffāmō, maledicere, vituperare, infamare – a defăima; calumnia, -ae, vituperatio, -onis, dedecusoris, ignominia, -ae, contumelia, -ae – defăimare; calumniator, vituperator – defăimător) se referă la acțiunea de a defăima, precum și la rezultatul ei, însemnând bârfire, calomniere, ponegrire, batjocură, umilire, dispreț, desconsiderare. În dreptul canonic ortodox, vizează în mod precis, în chip pozitiv (can. 55, 56, 84 ap.; 21 IV ec.; 3 Sardica; 8, 19, 128 Cartagina; 13, 14 I-II; 89 Vasile cel Mare; 14 Teofil Alex.) defăimarea aproapelui sau o anume autoritate (bisericească sau civilă) prin acuze de fapte necinstite aduse neîntemeiat (συκοφαντία, ὕβρις, λοιδορία), fiind un delict împotriva onoarei care antrenează dreptul penal bisericesc, adică pedeapsa caterisirii pentru clerici, mirenii fiind afurisiți.

Biserica Ortodoxă se fundamentează în organizarea și conducerea ei pe principii canonice, un principiu canonic esențial fiind cel sinodal-ierarhic, în strânsă legătură cu principiul organic, constituțional bisericesc sau al participării mirenilor la lucrarea Bisericii. Conform principiului canonic sinodal-ierarhic, Biserica se organizează și conduce după rânduielile imprimate vieții practice bisericești de către întreaga ierarhie de instituire divină, formată din episcopat, presbiterat și diaconat, în același timp organele superioare de conducere bisericească fiind nu cele unipersonale sau individuale, ci cele sinodale sau colegiale. În virtutea principiului organic, care este prin excelență ortodox și care nu poate fi ignorat în lucrarea de exercitare a puterii bisericești, toți membrii Bisericii colaborează prin exprimarea voinței în constituirea unităților bisericești și a organelor colegiale superioare de conducere bisericească, fără a reduce această competență sau drept la nivelul vreunui organ individual de conducere bisericească sau a unei singure categorii de membri. Într-adevăr, în Biserică preoția de instituire divină are un loc și o importanță bine definite, ca element constitutiv esențial fără de care Biserica însăși nu poate exista, fiind purtătoarea principală a succesiunii apostolice, mijlocitorul harului și lucrătorul principal al mântuirii. Mai mult, ierarhia preoțească exercită nu numai individual, dar și sinodal, întreaga putere bisericească în cele trei ramuri, adică mijloacele de mântuire pe care le chivernisește și le aplică fie după acrivie, fie după iconomie pentru atingerea scopului Bisericii, mântuirea credincioșilor. Având în vedere faptul că ierarhia preoțească asigură și garantează ordinea și disciplina bisericească, cele mai multe norme canonice o vizează, stând în centrul legislației canonice.

Prin administrarea Sfintei Taine a Preoției de către episcopul competent, cel ce primește cu vrednicie și cu responsabilitate starea harică a preoției de instituire divină specifică fiecărei trepte a preoției, devine membru al clerului, dobândind drepturi canonice și civile, dar, în același timp, își asumă obligații bine definite de dreptul canonic al Bisericii, obligații impuse de slujba spirituală și de rangul ierarhic respectiv care se bucură de autoritate specifică stării harice, la care se adaugă autoritatea personală în funcție de calitățile și personalitatea fiecărui cleric. Însă, una dintre obligațiile clericilor este și ascultarea canonică (υπακοή κανονική, obedientia canonica), adică, în virtutea principiului ierarhic, ca un efect și corolar al aplicării lui, deși însăși ascultarea canonică poate constitui un principiu canonic, treptele bisericești inferioare se supun sau se subordonează treptelor superioare ale preoției, mirenii se supun față de ierarhie și aceasta din urmă față de organele sinodale superioare. Ascultarea canonică are fundament biblic, căci „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca X, 16), dar și canonic (can. 55 ap.; 8, 23 IV ec.; 57 Laodiceea; 31 Cartagina), primind expresie în legislațiile bisericești ale Bisericilor autocefale. Așadar, prin hirotonie se asumă de către fiecare candidat obligația ascultării canonice, întrucât între membrii clerului există raporturi canonice condiționate de întâietatea clericilor aflați pe trepte ierarhice superioare față de cei aflați pe trepte inferioare. În mod special, Sfintele Canoane fac referire la ascultarea față de episcop, ca părinte spiritual al preoților, cei ce ar încălca această rânduială fiind pedepsiți cu depunerea din treaptă. Autoritatea și demnitatea episcopului trebuie respectate, nu defăimate, așa cum, în general, nu pot fi defăimați cei ce se află pe treptele superioare ale clerului de clericii inferiori sau de mireni, dar nici autoritatea de stat nu poate fi defăimată de cler sau de credincioși.

Precizăm aici faptul că autoritatea episcopului în Biserică este dată de chemarea sa la demnitatea episcopală, fiecare episcop fiind dator să câștige respectul clerului și al credincioșilor prin propria lucrare și personalitate, adică să-și manifeste autoritatea personală, care se câștigă, nu se impune. De aceea este bine să nu se facă o confuzie între autoritatea oficiului, dată de locul și importanța episcopului în Biserică și autoritatea personală care se dobândește prin punerea în lumină a propriilor calități. Cei ce suferă din perspectiva autorității personale au, cu siguranță, mari probleme în activitatea de exercitare a puterii pastorale în sânul propriilor comunități pe seama cărora au fost rânduiți pentru mântuirea turmei încredințate și nu pentru a contribui prin decizii discutabile la alterarea unității și la lipsa de încredere în autoritatea de conducere bisericească. Clericii care nu se bucură de autoritate personală, respectiv de respectul membrilor comunității ecleziale înseamnă că nu se ridică la înălțimea demnității preoției, adică nu au calitățile necesare pentru intrarea în cler, nu îndeplinesc cea mai importantă condiție canonică pentru intrarea în cler, vocația. Pentru sporirea autorității personale, episcopul trebuie să se cerceteze pe sine și să reflecteze asupra subiectivității hotărârilor sale, ca nu cumva pentru vreun interes personal, străin de viața bisericească să afecteze negativ pe membrii propriei comunități și să provoace dezordine, după cum se arată în textul canonului 5 al Sinodului I ecumenic (Niceea, 325): „...Să se cerceteze însă ca nu cumva aceștia (cei afurisiți de alți episcopi, n.n.) să fi ajuns excomunicați din împuținarea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului”. Acest canon este grăitor în ceea ce privește posibilitatea autorității individuale superioare de a greși în hotărârile ei din motive personale, contrare moralei creștine, subliniind autoritatea sinodală ca superioară în Biserică și posibilitatea celor lezați în drepturi să se adreseze sinoadelor. Astfel, din păcate, constatăm astăzi că, uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice, cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice). Pentru clerul și credincioșii de astăzi, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de rânduielile canonice, față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsesc atât de frumos exprimate în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești: „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II). De aici putem constata fără putință de tăgadă că Sfintele Canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.

Prin urmare, pentru a se bucura de autoritate colectivă, dar și individuală, evitându-se defăimarea demnității ierarhice, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc. Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun?. Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.

Bucurându-se de autoritate și fiind asemănați cu cei ce conduc destinele poporului, canonul 55 apostolic îi îndeamnă pe clerici să nu-i ocărască, să nu-i defaime sau să-i vorbească de rău pe episcopi, căci altfel vor fi supuși caterisirii. Prin pedepsele prevăzute se urmărește stăvilirea purtării necuviinciose a clerului față de episcopi, pentru prevenirea scandalului între credincioși, prin exemplul rău. Cei ce hulesc și defăimează nu se pot bucura de respect din partea comunității, întrucât ei înșiși nu respectă pe cei ce le sunt superiori. Astfel, clericii care se poartă cu răutate și clevetire nu se mai pot păstra pe calea dreptății, compromițând propria demnitate și ca urmare Biserica aplică pedepsele canonice cuvenite.

La fel sunt caterisiți și acei episcopi care se despart prin schismă de mitropolitul lor, sub pretext de acuze și defăimare la adresa acetuia (can. 14 I-II). Prevederea canonică apostolică trebuie privită în contextul în care fiecare dintre episcopi păzește demnitatea episcopală fără a-i sminti pe clerici sau pe credincioșii simpli. Dacă membrii hirotoniți ai clerului sunt caterisiți, cei ce sunt membri ai clerului inferior sunt îndepărtați din slujbă. La rândul lor, fiecare din membrii mireni ai Bisericii trebuie să se cerceteze pe sine înainte de a ridica glas (pâră) împotriva clericilor, fie de instituire divină, fie bisericească (ierarhia jurisdicțională), căci cei ce clevetesc nu sunt primiți a aduce acuze ierarhiei: „Numidiu, episcopul Mazulitaniei, zise: Sunt mulți cu viețuire imorală, care socotesc că pot fără deosebire să pârască pe părinți și pe episcopi; să se primească aceștia ori nu?. Episcopul Aureliu zise: Aprobă oare dragostea voastră ca cei ce sunt încurcați în ceva rușinos să ridice glas de acuzare împotriva părinților? Ziseră toți episcopii: Cel ce ar cleveti să nu se primească” (can. 8 Cartagina).

Dând expresie principiului ierarhic și ca o urmare firească a canonului 55 apostolic, prevederea canonului 56 apostolic interzice defăimarea preotului și a diaconului de către clericii inferiori: „Dacă vreun cleric ar ocărî pe presbiter sau pe diacon, să se afurisească”, întrucât respectul datorat presbiterilor și diaconilor este același pe care-l datorează episcopului. Totuși, nu se prevede pedeapsa caterisirii, ci pedeapsa afurisirii, adică a suspendării lor din funcție, avându-se în vedere și ierarhizarea pedepselor privind ierarhia bisericească. Cercetarea cu atenție a candidaților la preoție care este în responsabilitatea episcopului competent, ținându-se cont de vocație ca cea mai importantă condiție pentru intrarea în cler și apoi de toate celelalte categorii de condiții (religioase, morale, intelectuale, fizice și sociale), ar duce la eliminarea faptelor de defăimare a autorităților bisericești și laice de către clerici. În acest context, marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, își manifesta mâhnirea către horepiscopi pentru intrarea în cler a celor necercetați temeinic care adesea provocau dezordine în viața bisericească prin atitudinea lor: „Foarte mă mâhnește că în timpul din urmă canoanele Părinților au fost părăsite și s-a scos din Biserică toată strictețea; și mă tem că indiferența aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetățenit în vechime în bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; și se cerceta cu de-amănuntul întregul lor mod de viață, de nu sunt bârfitori, de nu sunt bețivi, de nu sunt aplecați spre gâlcevi, de și-au educat tinerețea lor ca să poată săvârși cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14)...” (can. 89). Părintele capadocian, constatând înmulțirea clericilor nevrednici, unii bârfitori și defăimători, alții bețivi, alții provocatori de gâlcevi ș.a., care au intrat în cler din motive străine de viața bisericească, ci pur omenești (ex. de frica înrolării în armată), promovați de diaconi și de preoți, dintre rudeniile sau dintre prietenii lor, a recurs la horepiscopi pentru restabilirea disciplinei în Biserică, urmând ca aceștia din urmă să-i recruteze pe clericii vrednici, iar Sfântul Părinte hotăra în privința primirii lor în cler.

Pe lângă condamnarea defăimării clericilor aflați pe trepte superioare ale ierarhiei bisericești de către clerul inferior, Sfintele Canoane interzic și defăimarea stăpânirii de stat și a dregătorilor, clericii fiind caterisiți, iar mirenii afurisiți: „Dacă cineva ar ocărî fără dreptate pe împărat (cârmuitor) sau pe dregător, să sufere pedeapsa și, dacă este cleric, să se caterisească, iar dacă este laic, să se afurisească” (can. 84 ap.). Defăimarea stăpânirii de stat, pe care o regăsim menționată explicit în textul canonului mai sus arătat, constituie o abatere de la datoria creștinilor de a fi loiali față de stat, lipsa loialității prin ignorarea principiului canonic cu fundament biblic al loialității Bisericii față de stat și a normelor canonice cu caracter imperativ, duce la aplicarea pedepselor canonice. A fi loiali statului înseamnă a respecta legislația de stat și suveranitatea statului, implicând un comportament corect și responsabil în raporturile sociale create în membrii Bisericii care sunt și membri ai statului.

Prin urmare, acțiunea de a defăima, pe care o întâlnim reglementată în legislația canonică a Bisericii, este condamnată de autoritatea bisericească, atât în raporturile dintre membrii Bisericii, în virtutea principiului canonic sinodal-ierarhic, cât și cu autoritatea de stat, conform principiului canonic al loialității Bisericii față de stat, gravitatea pedepselor bisericești aplicate exprimând starea creată prin știrbirea demnității și a autorității organelor superioare de conducere, ducând la dezordine în Biserică și în stat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899; O. BUCEVSCHI, „Purtarea morală a preotului”, în rev. Mitropolia Olteniei 5-6/1955; Prof. univ. dr. Panaiotis BUMIS, „Când un Sinod hotărăște în Sfântul Duh?”, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2006; C. ERBICEANU, „Despre ierarhie”, în rev. Biserica Ortodoxă Română 9/1904-1905; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990; I. IVAN, „Învățătura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat”, în Îndrumător bisericesc, Sibiu, 1971; I. IVAN, „Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare și administrație pentru unitatea Bisericii”, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei 3-4/1969; I. ICĂ, „Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ierarhia bisericească și puterea disciplinară”, în rev. Mitropolia Olteniei 9-10/1965; Vlassios I. PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998; I. G. POPESCU, Drepturile și datoriile clericilor după dreptul canonic, București, 1907; L. STAN, „Relațiile dintre Stat și Biserică”, în rev. Ortodoxia 3-4/1952.

Între absolutism și conducere sinodală. Câteva repere juridico-canonice

Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie

Titularul Disciplinei Drept canonic

Adesea întâlnim opinii ale unor teologi, profesori, clerici și mireni, care încă mai pun la îndoială locul pe care-l ocupă și pe care trebuie să-l ocupe Dreptul canonic în viața Bisericii și în cadrul învățământului teologic. Dureros este faptul că și unele voci foarte autorizate (teologi importanți ai Bisericii), însă mai puțin cunoscători ai doctrinei canonice ortodoxe și ai disciplinei bisericești în general, se pronunță împotriva actualității și a tăriei de nezdruncinat a normelor canonice ale Bisericii și chiar împotriva acestei discipline ecleziologice și juridice (Drept canonic), în virtutea unor mentalități depășite, unii deranjați fiind de „imposibilitatea” impunerii după propria voință, în mod abuziv, a „normelor personale” în concordanță cu propriile dorințe. Uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul Ortodoxiei ecumenice , care cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoașterea principiilor și a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veți păstra întru totul (principiile ecleziologice cutumiare și respectiv principiile canonice și normele canonice, n.n.), veți fi mântuiți și veți avea pace; dar dacă nu le veți asculta, veți fi pedepsiți și veți avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...” (Epilogul canoanelor apostolice) . Pentru noi astăzi, cler și credincioși, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsește atât de frumos exprimată în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești : „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Ps. 118, 14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice, și ale sfinților noștri părinți... Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II) . De aici putem constata fără putință de tăgadă că sfintele canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii au fost emise de autorități competente bisericești, individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.
În același timp, precizăm că aceste canoane cuprinse în Sintagma Bisericii Ortodoxe se împart în două categorii, de cuprins dogmatic și de cuprins juridic-disciplinar, prin urmare canoanele dogmatice neputând fi schimbate tocmai datorită cuprinsului lor dogmatic, în timp ce canoanele care nu au cuprins dogmatic pot fi schimbate de autoritatea supremă a Bisericii Ecumenice, adică de sinodul ecumenic și nu de fiecare episcop în chip individual. Sinoadele Bisericilor locale nu pot hotărî împotriva doctrinei canonice a Bisericii, ci toate hotărârile sinodale, pornind de la statutele şi regulamentele de aplicare ale Bisericilor și până la simplele decizii, trebuie să dea expresie normelor canonice, principiilor canonice, ținându-se cont de spiritul canoanelor și de principiile de interpretare. Acest lucru presupune ca episcopul „să fie neapărat un om învățat, cunoscând nu în mod superficial, ci temeinic atât Sfânta Scriptură, cât și sfintele canoane” (can. 2 sin. VII ec.), să fie deci un cărturar râvnitor care să poată spune din demnitatea sa împreună cu psalmistul: Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale (Ps. 118, 16). Un model în acest sens, pe lângă numeroasele exemple de ierarhi iubitori ai Dreptului canonic în Biserica Răsăritului (pornind de la Părinţii capadocieni, apoi amintindu-ne de Ioan Scolasticul sau de patriarhul Fotie, de marii teologi şi ierarhi canonişti clasici al secolului al XII-lea şi terminând în Biserica noastră cu mitropolitul Andrei Şaguna şi patriarhul Justinian, iar în Ortodoxia ecumenică actuală cu patriarhul ecumenic Bartolomeu), este și papa Grigorie cel Mare care referindu-se la respectul mărturisit față de autoritatea primelor patru sinoade ecumenice a afirmat: „Exact ca pe cele patru cărți ale Sfintei Evanghelii, tot așa mărturisesc că primesc și venerez patru Sinoade” (Ep. I-24), întrucât era conștient de faptul că aceste sinoade ecumenice nu au numai o valoare dogmatică, ci și canonică pentru că au formulat și canoane și hotărâri disciplinare ca „piatră de hotar în istoria orânduielii bisericești”, după cum afirma un mare canonist al Bisericii Ortodoxe , care au marcat trecerea către legea generală scrisă în Biserică, fiind „inima pentru corpus canonum comun tuturor Bisericilor Ortodoxe, aceste canoane rămân punctul primordial de referință pentru viața lor instituțională” .
Astfel, principiile şi normele canonice elaborate de organele individuale de conducere bisericească, precum şi de sinoadele ecumenice, ca organe care dau expresie infailibilităţii Bisericii, au primit generalitate şi caracter obligatoriu în sânul Ortodoxiei ecumenice, fiind întărite cu putere de nezdruncinat tocmai prin autoritatea sinodului ecumenic, regimul sinodal fiind garantul importanţei Dreptului canonic în viaţa Bisericii.


2. Regimul sinodal - garantul necesității și a importanței Dreptului canonic pentru viața Bisericii

Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe când era mitropolit al Moldovei și Bucovinei scria în Prefața lucrării Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare a fostului mitropolit Dr. Damaskinos Papandreou al Elveției, secretar pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, următoarele: „Biserica Ortodoxă este Biserica sfintelor Sinoade ecumenice din primul mileniu creștin. Sinodalitatea nu este însă numai fundamentul istoric al Bisericii dreptmăritoare, ci reprezintă modul ei de existență în comuniunea credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți... Întrucât secularizarea și sectarismele de multe feluri aduc fragmentare și izolare în inimi și în societate, Biserica este chemată să cultiveze și să întărească comuniunea spirituală în interiorul ei, în societate și între popoare” . Astfel, sinodul sau instituția sinodală rămâne singura modalitate canonică de exprimare a conștiinței ecleziale a Bisericii Răsăritului, Bisericile autocefale organizându-se în duhul tradiției canonice a Bisericii nedespărțite . Și dacă Biserica Ortodoxă este cu adevărat „Biserica sinoadelor” , care sunt o icoană a Bisericii unite și care se bucură de un deosebit prestigiu și de autoritate canonică, morală și dogmatică ,atunci și noi, astăzi, trebuie să respectăm opera canonică a Părinților Sinoadelor ecumenice, întrucât rânduielile canonice stau la temelia funcționării Bisericii în deplină armonie cu învățătura de credință și cu normele religios-morale. Sinodalitatea Bisericii rămâne un principiu canonic esențial care garantează „regăsirea întregului în fiecare realitate ecleziologică locală și participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii” , în același timp sinodalitatea fiind una dintre vechile instituții ale Europei , existând astăzi canoniști care vorbesc de formarea Europei pe temelia dreptului canonic și a colecțiilor sale canonice sinodale din primul mileniu . Părintele Profesor Nicolae Dură afirmă , într-un articol foarte bine documentat, că Europa s-a format începând cu secolul al IV-lea pe bazele dreptului canonic, adică pe temelia principiilor canonice fundamentale cărora li se dă expresie deplin în legislația canonică sinodală a primului mileniu creștin, dintre acestea făcând parte și principiul sinodal care este, așadar, sursa legislației canonice și fundamentul organizării și funcționării bisericești. Această sobornicitate deschisă a Bisericii antrenează toate mădularele Trupului lui Hristos, exprimând și participarea pleromei Bisericii la diferitele aspecte ale vieții bisericești .
Prin urmare, episcopii adunați în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt, existând și posibilitatea luării de hotărâri în afara voinței lui Dumnezeu. Nu este suficientă invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă conștiința asistării de către Duhul Sfânt în deciziile luate, însuși Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului și canonistului grec Panaiotis Bumis găsim explicații documentate în acest sens, citându-l și pe dogmatistul Panaiotis Trembelas și pe Ioan Kolițaras, care afirmă că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fie înțelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu și pentru un scop conform cu voia Mea, acolo sunt și Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez și să-i întăresc . Altfel, se ajunge cu ușurință la ceea ce afirma marele Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar dacă vor crede că în numele Domnului s-au adunat în același loc, ei aud (cuvintele Mântuitorului): de ce mă chemați Doamne, Doamne și nu faceți ceea ce spun? . Teologul grec Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient și cu atât mai puțin episcopii în individualitatea lor, și nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-și conformeze voința cu voința lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerențele hotărârilor sinodale duc la concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unității și al armoniei.
Prin faptul că Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) au declarat confirmarea dumnezeieștilor canoane ca generale în Biserică, ținându-le ca pe o poruncă neclintită, aceasta este pentru noi modelul cel mai concret pentru sinoadele Bisericilor locale actuale care trebuie să hotărască și să legifereze pe baza Sfintei Scripturi și urmând învățătura și principiile Sfinților Părinți și ale Sinoadelor ecumenice. Prin urmare, organele colegiale superioare ale Bisericilor locale (sinoadele episcopilor) trebuie să aibă drept exemplu Sinoadele ecumenice, adică să aducă în actualitate prin hotărârile lor întreaga doctrină canonică a Bisericii, reînnoind valabilitatea canoanelor și a principiilor canonice (can. 3, 8, 49 Trul.; 6 VII ec.) . Hotărârile sinoadelor locale trebuie să aibă consecvență, continuitate, stabilitate și simplitate după exemplul Sinoadelor ecumenice, sinoadele episcopilor trebuind să manifeste în același timp consecvență față de Tradiția apostolică și bisericească și să caute „fidelitatea, unitatea și justețea noilor hotărâri sinodale față de autenticele hotărâri sinodale anterioare, față de ele înseși și față de căutările contemporane ale oamenilor" .

Hram de tradiţie la Mănăstirea Cămărăşasca: IPS Părinte Irineu a elogiat jertfa mărturisitoare a Botezătorului

29.08.2011 – Hram de tradiţie la Mănăstirea Cămărăşasca: IPS Părinte Irineu a elogiat jertfa mărturisitoare a Botezătorului

Mănăstirea „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” – Cămărăşasca, din judeţul Gorj, şi-a serbat astăzi hramul. Sfânta Liturghie a fost oficiată de Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un numeros sobor de preoţi şi diaconi.

Praznicul Sfântului Mare Prooroc Ioan, Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, a adunat astăzi la Mănăstirea Cămărăşasca sute de credincioşi gorjeni veniţi din toate colţurile judeţului pentru a lua parte la slujba Sfintei Liturghii şi pentru a asculta cuvântul de învăţătură al IPS Părinte Mitropolit Irineu.

Prăznuirea celui ce „s-a jertfit pentru Adevăr şi legea lui Dumnezeu”
Sărbătoarea a început de ieri seară prin slujba Vecerniei, unită cu Privegherea. Astăzi, la primele ore ale dimineţii, părinţii slujitori l-au întâmpinat pe IPS Irineu în biserica mare, după care au luat parte la oficierea Sfintei Liturghii, în altarul de vară al cinstitului aşezământ. La final, Mitropolitul Olteniei le-a vorbit credincioşilor prezenţi despre rolul şi exemplul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul în iconomia mântuirii noastre: „Noi îl cinstim pe Botăzătorul Domnului nu neaparat ca pe unul care a fost ucis de Irod, ci mai ales pentru jertfa lui. În moartea sa a fost ca un stâlp de lumină care nu s-a clătinat şi ne-a arătat că Adevărul despre care a vorbit este puternic şi vrednic de toată osteneala noastră. Prin mucenicia sa, sfântul ne aduce aminte de cuvintele Mântuitorului Hristos care spune: «Oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi despre el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri» (Matei 10, 32). Aşadar, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul ne dă curajul de a ne arăta dârji în faţa răutăţilor umane. Din exemplul său învăţăm cum trebuie să-L mărturisim pe Iisus Hristos şi în ce fel putem arăta prin viaţa noastră virtutea, curajul şi bărbăţia. De aceea praznicul de astăzi este cu post şi rugăciune, ca să nu se arate sărbătoarea ca pe o continuare a banchetului lui Irod, ci să fie o apropiere de viaţa sfântului. Aşa cum el a postit şi noi trebuie să postim în ziua lui. De aceea, pe de o parte numim ziua de astăzi praznic, cum este rânduiala orcărui praznic de bucurie şi, pe de altă parte, smerenie, în amintirea celui care s-a jertfit pentru Adevăr şi legea lui Dumnezeu”.
După Sfânta Liturghie a fost săvârşită slujba Parastasului pentru ctitorii, ostenitorii şi binefăcătorii sfântului aşezământ.


Mănăstirea Cămărăşasca a fost temeluită în anul 1780, în timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti. În secolul al XIX- le a fost refăcută şi consolidată de membri familiei Cămărăşescu, din Târgu Cărbuneşti. A fost mai multă vreme închisă în timpul regimului comunist, revenind în patrimoniul Bisericii din Oltenia abia în anul 1992, în timpul vrednicului de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu. Astăzi funcţionază ca mănăstire de maici şi are 20 de vieţuitoare care sunt conduse de maica Hristofora.

Sursa: www.mitropoliaolteniei.ro

Laicii (mirenii) în Biserica Ortodoxă Română

Laicii - barbati si femei - sunt un element constitutiv esential al Bisericii, fara de care nu se poate concepe viata bisericeasca. Daca este adevarat ca unde este episcopul, acolo este si biserica, tot atat de adevarat este ca episcopul fara credinciosi nu reprezinta biserica. Prin urmare, ierarhii, clerul si poporul (laicii) formeaza intreaga biserica, ale carei elemente nu pot fi concepute separat, pentru ca organismul bisericesc sa poata exista si functiona normal.

A aborda acum cu precadere problema laicatului romanesc, in starea si misiunea sa in cursul istoriei noastre bisericesti si nationale, pentru a scoate invataminte si indemnuri pentru prezent, nu este un lucru usor, deoarece spre deosebire de cler, ierarhi, despre care se scrie mult in cartile de specialitate, celelalte madulare ale Bisericii sunt mentionate sporadic si nu in toate perioadele istorice. Cu toate acestea, multe documente contin informatii si despre poporul de rand, de aceea istoria Bisericii trebuie sa-si indrepte atentia si asupra lui. Incercarea de a gasi in lucrarile de pana acum stiri despre laicat n-a avut succes si de aceea m-am si gandit sa propun unui doctorand ca tema pentru o teza de doctorat: Laicatul (mirenii) in Biserica Ortodoxa Romana (B.O.R.) in trecut si astazi. Cartea lui Liviu Stan, Mirenii in Biserica, este un studiu canonico-istoric privitor la Biserica Universala (Ortodoxa, Romano-Catolica si Protestanta) in care se foloseste mult bibliografie slava, dar nu se cerceteaza documentele romanesti. Neexistand cercetari asupra Bisericii romanesti, ele n-au putut fi folosite aici. Presupunem totusi ca realitatile romanesti nu s-au deosebit esential de cele ale Bisericii ortodoxe rasaritene, cu care au fost in permanent contact timp de milenii.

Am spus laicii sau mirenii, pentru ca trebuie gasit termenul cel mai potrivit pentru a denumi madularele, poporul credincios din Biserica.

In izvoare ii gasim pe laici formand o categorie aparte, deosebita de ierarhie si cler, atat in lumea Vechiului Testament, cat si in cea crestina. Referindu-se la perioada vechi-testamentara, Sfantul Clement Romanul sintetizeaza in felul urmator categoriile constitutive ale poporului: "Arhiereului ii sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a oranduit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sunt date porunci pentru laici" .

In crestinism, laicii sunt aratati de Sfintii Parinti ca o stare, categorie inferioara clerului. Sfantul Vasile cel Mare (Scris. 188, can. 3) zice: "Diaconul care a desfranat dupa ce a fost hirotonit, va fi indepartat din diaconie, dar o data coborat in randul laicilor, nu va fi scos din comuniune". Comuniunea este inteleasa de sfantul Vasile, dupa cele spuse mai departe, ca partasie la masa credinciosilor (pistoi,). Diaconul adulter isi pierde deci doar harul diaconiei, el ramanand mai departe membru al comunitatii credinciosilor. Sfantul Vasile mai adauga: "Cei ce sunt in tagma laicil, dupa ce au fost scosi din randul credinciosilor, pot fi primiti din nou in locul de unde au fost alungati, iar diaconului ii ajunge o data osanda caterisirii" . Laicii reprezinta asadar masa credinciosilor. Daca ei gresesc, atunci ei isi pierd partasia cu credinciosii, lucru intamplat in perioada marilor persecutii, dar denumirea lor este tot de laic.

Constitutiile apostolice si alte izvoare arata functiile pe care le pot ocupa laicii (de catehet, de administrator), dar in nici un caz de natura sacramentala, precum si locul ocupat de ei in cadrul locasului de cult si anume separat de femei, de episcop, de preoti si de diaconi . Cu toate ca laicatul formeaza ultima treapta a starilor bisericesti, el are o menire si o apreciere din cele mai inalte. Sf. Apostol Petru vorbeste despre laici, zicand: "Voi sunteti semintie aleasa, preotie impa-rateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa cea minunata" (I Petru 2, 9). Aprecieri asemanatoare gasim si in Constitutiile apostolice II, 26, 1 si in alte iz-voare bisericesti .

Cealalta denumire de mireni deriva dupa Dictionarul Limbii Romane Moderne, Bucuresti, 1958, s.v. de la cuvantul slav mireasma, mirisma (gr.) si ar desemna pe "credinciosul care nu apartine clerului". Etimologia mi se pare insa gresita si cred ca ea trebuie cautata in cuvantul grecesc myron, care inseamna parfum, unguent, ulei sfintit, Darul Duhului Sfant, folosit la ungerea credinciosilor dupa serviciul divin, la botez, la reprimirea ereticilor in Biserica si in alte imprejurari. Preotii din afara manastirilor, care savarsesc ungerea, sunt numiti "preoti de mir" si in aceasta privinta amintesc frumoasa carte intitulata Preoti de mir adormiti in Domnul a pr. prof. Nicolae M. Popescu, aparuta in prima editie in anul 1942. Trebuie facuta insa deosebirea intre Sfantul si Marele Mir, folosit doar la botez , in imprejurari mai rare, si uleiul sfintit la Maslu ori din candelele care ard la icoanele din biserici. I.P.S. Mitropolit Daniel a propus, intr-o sedinta publica (30 august 2004, la Durau), in care acest text a fost prezentat, ca etimologia cuvantului mirean sa fie pusa in legatura cu termenul slavon IED, care inseamna: 1. lume, univers; 2. pace, tihna; 3. comunitate, ori IEDI, mir, cu sens bisericesc.

Nu cunosc sa se fi facut la noi vreo cercetare asupra mirungerii din zilele de duminica si alte sarbatori. Singura incercare in acest domeniu a facut-o mitropolitul Neofit Cretanul al Ungrovlahiei (1738-1753), cu 250 de ani in urma, exact in anul 1747, intr-un scurt memoriu adresat domnitorului Constantin Mavrocordat. Invatatul mitropolit arata ca mirungerea este o datina straveche, cunoscuta din primele veacuri crestine, atat in Rasarit, cat si in Apus. Originea ar constitui-o obiceiul crestinilor de a se unge cu uleiul din candelele care ardeau pe mormintele martirilor, spre a-si capata ori mentine sanatatea. Tot asa se intampla si in timpul lui Tertulian (Ad Scapulam, cap. IV), care mentioneaza pe crestinul Proclu, cunoscator al acestui obicei . Istoricii Rufin si Sozomen vorbesc si ei de calugarii din Egipt, care intrebuintau ulei pentru vindecarea bolnavilor. Neofit citeaza un pasagiu din Evlogionul cel Mare greco-latin, aparut la Venetia in 1740, in care se spune ca "potrivit unui obiceiu foarte vechi la praznicile imparatesti sau la pomenirile unor sfinti mari se adunau preotii in jurul icoanelor de inchinat, se canta, se tamaia icoana de catre diacon, apoi preotii incepand cu proiestosul, urmand ca unul dintre preoti sa unga pe cei de fata pe frunte si sa-i binecuvanteze" .

Putinele cunostinte de care dispunem astazi despre mirungere ne indeamna sa ne marim ostenelile in cercetarea documentelor scrise si Traditiei bisericesti pentru a intelege ce termen trebuie folosit cu precadere - mireni ori laici - atunci cand ne referim la marea masa a credinciosilor.

Laicatul romanesc are bazele puse de doi apostoli ai Mantuitorului Hristos, sfintii Andrei si Filip. Porunca Mantuitorului de a se vesti Evanghelia la toate neamurile, la toata faptura, pana la marginile lumii, prin cuvant si fapta, s-a aplicat si spatiului romanesc. Cei doi termeni, cuvant si fapta, indica doua aspecte ale propovaduirii: vestirea propriu-zisa a Evangheliei si apoi organizarea practica a vietii, prin instituirea episcopilor, preotilor si diaconilor. Un document de la inceputul Evului Mediu ne relateaza ca sfantul Filip a convertit la credinta in Hristos "aproape intreaga Scitie (Dobrogea) si a asezat acolo episcopi, preoti si diaconi" . In aceasta structura a Bisericii instituita de sfintii apostoli trebuie sa-i includem si pe laici.

Organizarea bisericeasca data de apostoli s-a largit in cursul timpului prin activitatea misionarilor locali si mai ales a celor veniti din regiuni mai intens crestinate, cum au fost, de pilda, Orientul Apropiat si Asia Mica. Primii misionari despre a caror viata si activitate avem amanunte au venit la noi catre sfarsitul sec. al III-lea din Asia Mica, iar numele lor este Epictet, preot, si Astion, monah. Ei au propovaduit cuvantul Evangheliei, insotindu-l de semne si minuni, apoi au suferit moarte martirica prin anul 292 la Halmyris, localitate in nord-estul Dobrogei, catre Gurile Dunarii. Actul lor martiric arata ca numarul convertitilor la religia crestina a fost de peste 1000 .

Alti misionari dupa ei au adus la credinta numerosi locuitori ai Dobrogei romane, iar Actele martirice consemneaza numele a circa 200, morti in persecutiile dezlantuite de imparatii Diocletian, colegii si succesorii sai, apoi de Licinius, la inceputul secolului al IV-lea ori in alte imprejurari .

Celor mai multi dintre ei nu le cunoastem profesia ori starea sociala, dar credem ca majoritatea ii reprezinta pe laici. Cei patru martiri de la Niculitel erau laici si vorbitori de limba greaca, caci langa numele lor grecesc nu se afla nici o alta precizare. Credem ca unii din numerosii martiri erau meseriasi, comercianti ori militari. In doua cazuri se mentioneaza episcopi martiri. Precizari mai multe in legatura cu starea sociala ori profesionala a crestinilor din perioada timpurie si mai ales a martirilor nu trebuie sa asteptam, caci ei considerau ca cel mai pretios lucru era numele de crestin: "Daca ma intrebi care este numele meu obisnuit, atunci acesta este Emilian, iar daca, dimpotriva, vrei sa stii numele meu cel desavarsit atunci socoteste-ma a ma numi crestin", raspundea sfantul Emilian vicarului diocezei Traciei, care-l judeca si apoi l-a condamnat la moarte . Pe o lespede de calcar, care astupa cripta a doi martiri cazuti in timpul lui Decius si inmormantati la Niculitel, se spune doar: "Aici si acolo a curs sangele martirilor", iar pe peretii criptei de deasupra lor doar: "Martirii lui Hristos: Zotikos, Attalos, Philippos si Kamasis" . Ceea ce conta pentru toti era marturisirea legaturii cu Hristos.

Asadar, pentru etapa anterioara dobandirii libertatii Bisericii, acordata in anul 313 de imparatul Constantin cel Mare, nu exista alte marturii despre laicatul crestin romanesc. In schimb, pentru perioada urmatoare, pana catre inceputul sec. al VII-lea, cand navalirile barbare provoaca o criza puternica in sud-estul european, stirile despre laici sunt numeroase.

Biserica dobrogeana se organizeaza in episcopate puternice, apoi chiar in mitropolie cu 14 sufragani , si drept urmare poporul credincios este numeros, luptand impreuna cu episcopatul pentru apararea ortodoxiei. Cand in catedrala orasului Tomis (sec. al IV-lea) s-a adunat mult popor, fiindca sosise aici imparatul arian Valens cu gandul de a-l determina pe episcopul Bretanion sa treaca la arianism, acesta a aparat cu curaj dreapta credinta si a plecat din catedrala orasului in alta biserica, iar poporul l-a urmat, gest care a reprezentat o ofensa pentru imparat. "Si prinzandu-l pe Bretanion, a poruncit sa-l duca in exil, iar nu mult dupa aceea a dat ordin sa fie adus din nou (la locul sau)" . S-a intamplat la Tomis ceea ce se cu-noaste si in alte parti ale lumii de atunci, cand laicii au fost alaturi de episcopul lor pentru apararea credintei.

Nu stim daca in afara de episcopul Bretanion a mai vorbit in fata imparatului si cineva din popor. Oricum, se cunosc destule cazuri cand laicii au aparat dreapta credinta in adunari publice ori in sinoade. La Sinodul I ecumenic au fost de fata laici multi, experti in dialectica. Discutiile la care au luat parte sunt trecute si in actele sinodale, iar contributia lor la precizarea invataturii ortodoxe si la combaterea ereziei ariene n-a fost mica. Istoricul Gelasius ne spune si el ca marturisirea de credinta, formulata de sfintii Parinti, impreuna cu multimea clericilor si marturisitorilor, in prezenta imparatului la Sinodul I ecumenic, a fost primita si de numerosii credinciosi (Mansi II, 908) .

Si la sinoadele ecumenice urmatoare, II-V, sunt mentionati laici, ca specialisti in problemele teologice ori ca demnitari reprezentand palatul imperial. Rolul lor nu era insa decat consultativ, fara drept de vot, de care beneficiau doar ierarhii .

Credinta locuitorilor Dobrogei se manifesta in multe feluri. Ei isi impodobesc pietrele funerare, monumentele cu caracter public ori obiectele de uz casnic, cu simboluri crestine: crucea simpla, crucea monogramatica, chrisma, porumbelul ca simbol al Duhului Sfant, ancora, Bunul Pastor etc. Textele inscriptiilor cuprind formule pline de semnificatie teologica. Decedatul este servus Dei, doulos Hristou, makarios (fericitul) ori chiar martir (martys), iar dorinta exprimata in acestea afirma: odihneste, Doamne, cu dreptii pe robul (roaba) Ta; (am murit) intru nadejdea Invierii si gustarii vietii vesnice, ori, ai mila de mine, Doamne. Crestinii dobrogeni erau convinsi ca, prin moartea pe cruce si Invierea Sa, Mantuitorul Hristos a biruit moartea si de aceea pe unele cruci ei scriu: prin moarte spre inviere (in morte resurrectio), aceasta este crucea mortii si invierii (Crux mortis et resurrectionis). Un sens apropiat trebuie sa fi dat si cuvintelor "Lumina-Viata" (Fw/j&Zwh,), cu rol apotropaic, sapate pe cateva cruci. Pe unele obiecte de uz casnic, vase, capace de vas, sunt scrise fragmente din psalmi, cum este cazul cu Psalmul 26, 1: "Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme?" .

Din structura Bisericii cunoastem nume, in afara de cele ale mitropolitilor, episcopilor, preotilor si de laici, in calitatea lor de catehumeni, citeti, economi , iar din societate oameni bogati care refac pe contul lor portiuni din zidul cetatii Tomis , ctitori de biserici ori alte cladiri publice , negustori , avocati etc. Unii crestini au villae si proprietati in afara orasului, unde sunt inmormantati martiri .

Documentele care-i mentioneaza pe credinciosii sec. IV-VI ii arata, deci, ca buni cunoscatori ai religiei crestine si totodata traitori ai ei . Aceasta presupune o pregatire catehetica destul de buna, ale carei inceputuri fusesera puse in secolele anterioare. Catehizarea viza atunci pe oricine vroia sa devina crestin si se pregatea pentru botez, dar si pe cei deja botezati; ea se facea in biserica, in cadrul sfintei liturghii ori in adunarile crestine pentru invatatura de catre clerici, dar si de laici in stransa legatura cu cultul. Exemplul vietii fiecarui crestin si al comunitatii intregi contribuia mult la formarea spirituala a novicilor. Se dobandea, astfel, o initiere generala in invatatura crestina si in istoria mantuirii, dar o explicare adancita a doctrinei si moralei se facea de catre didascali, care erau laici si invatatori calificati .

Dupa dobandirea pacii Bisericii in secolul al IV-lea, posibilitatile de invatatura si educatie ale crestinilor au crescut, atat in locasurile de cult, cat si in scoli publice si particulare. Didascalii traditionali isi pierd treptat din importanta in favoarea teologilor specializati, iar libertatea de manifestare favorizeaza convertiri in numar mare si improprierea de catre ei a valorilor crestine. Dobrogea, ca parte integranta a imperiului bizantin, beneficiaza de toate aceste conditii si asa constatam in cadrul ei o viata crestina vie, cu laici care-i cunosc invatatura, cu monahi care ating performante teologice si cu ierarhi recunoscuti pe plan general prin cunostinte teologice, sfintenie si implicare in apararea dreptei credinte .

Pana in secolul al XIV-lea, cand se reorganizeaza Biserica romaneasca si este recunoscuta ca mitropolie dependenta de Patriarhia Constantinopolului, exista foarte putine stiri despre laicat. Sunt de amintit totusi pe la 1234 episcopii ortodocsi (dupa catolici, pseudoepiscopi) din regiunea de sud a Moldovei, care aveau autoritate asupra unor credinciosi tari in credinta, incat ei converteau pe prozelitorii catolici din zona episcopiei Milcoviei . In Oltenia, pe la 1237, documente catolice mentioneaza "o multime mare de romani", care urma sa primeasca invataturile credintei catolice , iar "acoperamintele altarelor, vesmintele preotesti si cimitirele sa fie binecuvantate" si ele de calugarii dominicani, in cadrul misiunii prozelitiste pe care o desfasurau . Zece ani mai tarziu, Diploma Cavalerilor Ioaniti (1247) vorbeste pentru aceeasi zona de arhiepiscopi si episcopi, deci, de o ierarhie superioara, care nu putea fi decat a romanilor .

Intr-o hotarare a Sinodului Bisericii din Constantinopol din mai 1359 , provocata de cererea domnitorului Tarii Romanesti, Nicolae Alexandru Basarab, de a i se permite mitropolitului Iachint de Vicina sa-si mute sediul la Arges (ori la Campulung), precum si in alte acte ale Patriarhiei gasim amanunte cu privire la starea Bisericii si a poporului credincios roman, importante si pentru tema pe care o dezbatem aici. Sinodul aproba cererea domnitorului, gasind-o justificata pentru faptul "ca vine spre folosul si statornicirea multor suflete intru pastrarea ferma a credintei noastre ?spre marele lor folos sufletesc". Mai departe documentul patriarhal precizeaza si ce se intelege prin aceste suflete multe si anume este vorba de toti clericii din aceasta tara si toti ceilalti care fac parte din cinul bisericesc, fie ca monahi ori de mir. Dupa exprimarea aceasta, prin clerici trebuie intelesi preotii si diaconii, iar cinul bisericesc este format din monahi si mireni. Toti acestia formeaza la un loc poporul crestin. Tot poporul acesta credincios trebuia, potrivit precizarii Sinodului patriarhal, "sa-i dea ascultare mitropolitului si sa i se supuna". Interesanta este aluzia la "pastrarea ferma a credintei" de catre popor, pe care el o avea deci in momentul venirii mitropolitului, dar era amenintata de prozelitism, la vremea aceea de cel catolic, iar ierarhul avea menirea sa vegheze ca lucrul acesta sa nu se intample. Nu este doar o presupunere, ci lucrul este aratat lamurit in textul Hotararii, cand se spune ca toata lumea nu pretuieste cat un suflet pierdut, facandu-se aluzie la cuvantul Evangheliei de la Matei 16, 26.

Peste numai 10 ani, un alt document sinodal de la Constantinopol, din octombrie 1370, arata ca neamul acelui loc a devenit numeros si aproape nemarginit si ca un singur arhiereu nu mai este de ajuns la atata popor. In cadrul Bisericii bizantine functionau la vremea aceea Sinoadele mixte, la care participau nu numai ierarhii, membrii clerului, ci si numerosi laici: imparatul, demnitari, teologi. Aceste sinoade erau inalte foruri consultative ale episcopatului, in care se tratau probleme bisericesti si nationale.

Dupa caderea Bizantului, Biserica pierde tutela imparatului si trece in schimb sub autoritatea sultanului. Sinoadele mixte devin acum un fel de Adunari nationale sau Congrese nationale bisericesti, la care participarea mirenilor este mai mare si cu drept de vot, situatie explicabila si prin aceea ca patriarhul de Constantinopol devine ethnarch al tuturor crestinilor de religie ortodoxa din imperiul turcesc. Incepand cu secolul al XIV-lea, mitropolitii Bisericii romane intra in sfatul voievodal al tarii ca membri de drept si acest sfat poate fi considerat nu numai for politic, ci si bisericesc . Pe langa acest Sfat voievodal au existat si Soboare bisericesti pe tara, cum a fost acela convocat in anii 1502-1503 de fostul patriarh al Constantinopolului Nifon, devenit mitropolit al Ungrovlahiei in timpul lui Radu cel Mare. Din acest Sobor faceau parte "toti egumenii din manastirile Ungrovlahiei, tot clirosul Bisericii, cu Domnul, cu toti boierii, cu preotii si cu mirenii" . Soboarele acestea mari se convocau periodic, iar in cadrul lor reprezentantii Bisericii, impreuna cu boierii din Sfatul domnesc si alti imputerniciti ai mirenilor luau masurile cuvenite; uneori se mergea pana la scoaterea vladicilor din scaun, cum s-a intamplat la 15 aprilie 1679, in timpul lui Serban Cantacuzino, cu Varlaam, mitropolitul de atunci . Un caz asemanator a avut loc in timpul lui Constantin Brancoveanu, cand Soborul alcatuit din Mitropolitul Ungrovlahiei Teodosie Vestemeanul, alti cativa arhierei, cinstite fete dintre clerici si laici au judecat reclamatia egumenului Stefan al Manastirii Govora impotriva episcopului Ilarion (1693-1705) al Ramnicului, dar aceasta a fost respinsa .

In Moldova, lucrurile trebuie sa se fi petrecut la fel, de vreme ce mitropolia depindea de aceeasi Patriarhie a Constantinopolului, iar domnitorii aveau ca membri de drept in Sfatul Tarii pe titularii ei.

Chiar si in Transilvania si Maramures, provincii aflate sub asuprire politica si religioasa straina, au existat si functionat soboarele mixte, ca forma de lupta pentru conservarea etnica si religioasa. In cadrul lor se discuta si se incerca solutionarea celor mai importante probleme bisericesti si totodata nationale. O prima confirmare a functionarii acestor soboare mixte o avem in anul 1391, cand patriarhul Antonie al IV-lea al Constantinopolului hotaraste ca intr-o asemenea adunare sa se aleaga un quasi-vladica, egumen al manastirii-stavropighie Perii Maramuresului, recunoscand si consfintind astfel o datina veche a Bisericii de pe pamantul romanesc . Atunci cand pe teritoriile romanesti aflate in calea tuturor rautatilor nu s-a putut constitui si mentine un stat puternic, forma de voievodat si soborul mixt au supravietuit si au asigurat pastrarea fiintei nationale si religioase.

In perioada marilor persecutii religioase din Transilvania, rezistenta ortodoxa a fost aparata nu numai de clerici, care erau mai cu strasnicie urmariti, ci mai cu seama de laici; asa s-au obtinut biruinte ale credinciosilor mireni, comparabile cu ale clericilor, daca nu chiar mai mari. Sa ne amintim de Sofronie de la Cioara, care a tinut la Zlatna, intre 10-11 august 1760, un mare sobor al tuturor ortodocsilor din acel tinut al Muntilor Apuseni, la care au luat parte locuitori din multe parti ale Ardealului, din fiecare sat preotul ori cantaretul cu cate 2-3 tarani fruntasi. La glasul lui Sofronie pornira spre Zlatna nesfarsite valuri de popor. Clerul singur ar fi fost neputincios sa demonstreze asupritorilor o rezistenta atat de puternica .

Avand in vedere conditiile grele politico-economice si religioase din Transilvania, laicatul ortodox a fost mai prezent decat in alte parti alaturi de ierarhie si cler in lupta comuna pentru libertate. Lucrul s-a datorat si faptului ca scolile primare si secundare erau sub controlul Bisericii, care urmarea in procesul educational nu numai simpla insusire de cunostinte si pregatirea pentru o cariera, ci formarea globala a unei mentalitati crestin-ortodoxe romanesti, in stare sa impulsioneze la lupta impotriva asupritorilor.

Cel care in Transilvania a sesizat cel mai bine importanta laicatului si i-a definit rolul sau in Biserica prin "Statutul organic" a fost marele mitropolit Andrei Saguna, catre mijlocul si a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Biserica si laicatul impreuna au putut obtine drepturi nationale si bisericesti de la statul absolutist austro-ungar, pentru care se luptasera cu jertfe mari generatiile anterioare, dar fara succes .

Se pune intrebarea: cum s-a format constiinta religioasa a laicilor romani in Evul Mediu de vreme ce scolile erau o raritate, ele functionand doar in manastirile mai mari, pe la mitropolii ori episcopii, pentru pregatirea monahilor si preotilor, pregatire limitata de regula la citit, scris, cantat si initiere sumara in tipicul bisericesc. Alti dascali activau numai pe la familiile boieresti pentru instruirea odraslelor lor, asa incat marea masa a poporului ramanea in afara instruirii religioase. Nivelul de cunostinte teologice era scazut in aceasta vreme, sub cel pe care il avusesera crestinii din perioada sec. IV-VII . Si totusi, crestinii nu si-au parasit credinta, lucru dovedit si in secolul al XIII-lea, dupa Cruciada a IV-a, eveniment care dusese la caderea Bizantului si la crearea unor conditii favorabile pentru prozelitism catolic in randurile ortodocsilor. Am amintit ca papa Grigorie al IX-lea se plangea, pe la 1234, ca valahii din regiunea de sud a Moldovei nu numai ca nu primesc tainele de la preotii catolici, ci chiar atrag la credinta ortodoxa pe unguri si teutoni.

Incercam sa gasim explicatii. Mai intai trebuie tinut seama ca oricat de scazut va fi fost nivelul de pregatire al preotilor si nu vor fi putut influenta poporul prin pregatirea lor teologica, viata proprie in parohie constituia un model pentru ceilalti parohieni. Daca nu aveau cultura teologica, ei erau, in schimb, fruntasi ai satelor si oraselor. Scutirea de biruri, pe care ceilalti locuitori trebuiau sa le achite, le-a permis prin harnicie si buna gopodarire, sa se ridice la un nivel economic superior, ceea ce le-a permis acces si la alte facilitati ale vietii, ravnite de multi. Se crede, de asemenea, ca in perioada folosirii limbii slavone in cult, predica si marturisirea se faceau in limba romana, deci doua instrumente educationale importante la indemana preotului. Cand serviciile divine au inceput sa se faca in limba romana - in secolul al XVII-lea - si, in afara de octoih, minee si alte carti de cult, sa fie tiparite carti de zidire sufleteasca, precum cazanii, Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor etc., atunci accesul la temeiurile credintei s-a marit, iar credinciosii puteau sa primeasca invataturi nu numai in biserica, ci si pe la casele lor, prin lecturi in cercuri restranse. Desigur, nu trebuie sa pierdem din vedere ca numarul stiutorilor de carte era atunci mic, dar el a crescut cu timpul.

In al doilea rand, faptul ca ei au ramas atasati de biserica, unde prin Sfintele Taine si mai ales Sfanta Liturghie dobandisera convingerea in puterea lor si in acelasi timp teama de a nu savarsi ceva impotriva lui Dumnezeu, fiindca si-ar atrage mania Lui, a contribuit la formarea constiintei religioase. Satul romanesc era o comunitate inchisa si in cadrul lui traditiile puteau fi pastrate usor. Normele de comportare comunitara obligau pe sateni sa respecte valori religioase si morale si de convietuire sociala, iar pentru incalcarea lor pravilele prevedeau pedepse. Orasele erau putine, majoritatea la nivel de targuri, incat si ele pot fi considerate comunitati inchise. Influentele straine nu se puteau infiltra, decat cu greu si de fapt nici nu prea aveau de unde veni, fiindca Imperiul otoman, de care depindeau tarile romane, avea granita la Dunare si nu se amesteca in treburile interne ale romanilor.

De asemenea, cred ca satele care erau inchinate manastirilor autohtone si se aflau aproape de ele, aveau posibilitati mai mari de a primi indemnuri si invataturi de viata crestina de la monahi. Acelasi lucru se poate admite si pentru manastirile, schiturile si satele inchinate Muntelui Athos si altor centre eclesiastice ortodoxe. Legaturile cu marile manastiri ortodoxe din Rasarit au prilejuit si frecvente pelerinaje ale romanilor. In aceasta privinta ma refer la doamna Elena Cantacuzino, mama domnitorului Serban al Tarii Romanesti, care prin anul 1681 pleaca in pelerinaj la Ierusalim, Sinai si alte locuri sfinte, insotita de spatarul Mihail Cantacuzino, mare comandant al armatei si de o suita de 200 calareti. Calatoria a durat aproape 4 ani . Exemplul lor a fost urmat si de altii, iar efectul spiritual al acestor calatorii se facea simtit in viata lor si a celor din mijlocul carora traiau. A fost insa un pelerinaj si in sens invers facut de monahi, ierarhi si invatati, care aduceau cu ei moaste de sfinti si experiente spirituale . Realitatile acestea explica datinile crestine in care traiau romanii. Respectarea sarbatorilor era un dintre ele si cand se intampla altfel, lucrul acesta surprindea pe ceilalti si mai ales nemultumea pe oamenii Bisericii. Amintesc aici o intamplare petrecuta la Vaslui, cand se afla acolo Stefan cel Mare. Vrand sa mearga intr-o dumineca la biserica, voievodul a auzit strigand tare de departe un taran, care cerea sa i se aduca boii si plugul ca sa are. Surprins de faptul ca cineva lucreaza in zi de sarbatoare, domnitorul a trimis dupa el sa vada cine este acela si pentru care motiv face aceasta. Venind de la Movila Purice, taranul i-a spus ca trebuie sa lucreze fiindca este sarac, iar fratele lui nu-i da boii si plugul decat in zile de sarbatoare. Domnitorul a luat atunci boii si plugul de la fratele bogat si le-a dar celui sarac .

Pentru Tara Romaneasca gasim cateva informatii privind viata crestina a locuitorilor in Jurnalul mitropolitului Neofit Cretanul, care in anii 1746-1747 a facut doua calatorii pastorale in 12 judete de catre 2-3 luni fiecare . A trecut prin multe sate si cateva orase (Curtea de Arges, R. Valcea, Targoviste), slujind Sfanta Liturghie nu numai in sarbatori, ci si in zile de lucru. Preotii veneau cu credinciosii din satele vecine, iar mitropolitul facea agheasma, predica, mangaindu-i si povatuindu-i de bine, incheind cu rugaciunea de dezlegare a pacatelor. Pe preoti ii povatuia sa-si spovedeasca enoriasii, pentru a se putea impartasi la incheierea posturilor (p. 259). Cand a poposit trei saptamani la mosia Patroaia (cca 35 km sud de Pitesti), cumparata de el si donata mitropoliei, aflandu-se in postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a spovedit foarte multi crestini, barbati si femei, a savarsit Sfanta Liturghie si i-a impartasit (pp. 269-270). Gazdele sale pe perioada lungilor calatorii erau casele si mosiile boieresti, ale mitropoliei ori ale negustorilor. Pe toti ii prezinta favorabil, ca oameni cu credinta, unii chiar ctitori de biserici.

Sunt insa si cazuri negative in relatarile sale, fara sa stim exact daca ele privesc pe tarani ori boieri: unii incalca hotarele mosiilor bisericii (p. 281), altii sunt lacomi de bani si de pamant, ceea ce duce la procese, chiar intre rude apropiate. Un preot este tarat intr-un proces de succesiune chiar de cuscra lui, care angajand 5 tarani martori mincinosi, castiga procesul. "Dar vai de judecata cea dreapta a Dreptului Dumnezeu", zice in jurnalul sau mitropolitul Neofit. La scurta vreme dupa proces, unuia dintre martori i-a ars casa, inauntru arzand si mama unuia dintre martori, si aceasta n-a fost destul, caci martorul a fost apoi ucis de turci. Altui martor i-au murit la nastere sotia si copilul, altul a cazut de pe cal si a murit, si fiind ingropat intr-o biserica n-a putrezit, iar mitropolitul a trebuit sa faca rugaciune de dezlegare. Si asa s-a intamplat si cu ceilalti. "Am scris toate acestea", incheie mitropolitul, "spre slava Dreptjudecatorului Dumnezeu si spre indrep-tarea celor care jura stramb" (pp. 259-262).

Scopul pastoral al vizitelor facute de mitropolit se vadeste si prin aceea ca la mosia Obislavele, miercuri 18 iunie, dupa Sfanta Liturghie, predica si rugaciunea de dezlegare, a botezat si un copil in fata norodului si a preotilor "ca sa vada preotii si sa invete randuiala Sfantului Botez" (p. 269). Aceasta indica faptul ca in savarsirea Sfintelor Taine nu se respectau peste tot regulile obisnuite, fie din nestiinta, fie din neglijenta.

De altfel, mitropolitul in activitatea sa a fost preocupat de ridicarea nivelului de cunostinte al preotilor, de aplicarea lor in practica potrivit canoanelor. El a pedepsit cu severitate, hotarand caterisirea preotilor si diaconilor gasiti vinovati de marturii mincinoase, de incalcarea randuielilor bisericesti, de luare de plocoane (mita), de comiterea de falsuri (plasmuiri de acte, de peceti), de furturi (odoare, bani, carti), betie si desfrau, bigamie ori chiar crima .

Cele doua exemple pe care le-am dat nu sunt singurele; altele sunt convins ca exista si trebuie cautate in cronici si alte documente. Socot, de pilda, ca Pravilele, prin masurile punitive pe care le prevad, sunt sugestive pentru abaterile de la normele Bisericii si ale Statului, iar documentele de hotarnicie sanctionate de voievozi pot fi si ele luate in consideratie. Informatii despre religiozitatea poporului pot oferi si relatarile calatorilor straini prin tarile romane, inca necer-cetate sub acest aspect.

Influentele externe asupra societatii rurale si urbane romanesti au inceput sa fie simtite din sec. XIX, mai puternic dupa revolutiile de la 1848. Rationalismul si empirismul adoptate de intelectualitate din filosofia iluminista au patruns usor in societatea romaneasca, mai intai in Transilvania, favorizate de "Scoala ardeleana", apoi si dincolo de Carpati, intr-o vreme cand tara noastra se afla la inceputul procesului de modernizare si tocmai de aceea asimilarea s-a facut fara rezistenta, fata de unele carente ale gandirii apusene, care altfel ar fi avut o influenta mai redusa. Intelectualii romani erau preocupati de dobandirea drepturilor fundamentale ale omului si o organizare superioara economica si politica a statului, de aceea Biserica trece cumva pe plan secund, socotita doar un mijloc printre altele, in nici un caz, ca suport ideologic principal al societatii . Andrei Saguna sublinia insa necesitatea unei legaturi stranse intre ortodoxie si nationalitate, destinul uneia fiind strans unit de al celeilalte, ca "sufletul de trup". Cu toate ca marele mitropolit socotea ca laicii gresesc, el nu i-a exclus din sfera Bisericii, fiind convins ca participarea lor la viata economica si educationala este utila, iar problemele spirituale si bisericesti sa ramana in responsabilitatea ierarhiei si a clerului .

In teritoriile romanesti est si sud-carpatice, Biserica reactioneaza la noile realitati politice si ideologice ale secolului al XIX-lea luand masuri de reorganizare a invatamantului teologic la un nivel superior. Se infiinteaza seminarii teologice la Iasi (1803), Bucuresti (1836) si tot atunci, la Buzau si Arges, R. Valcea (1837), Husi (1852), Roman (1858), la inceput cu o durata de 3-4 ani, apoi mai lunga, de 7 ani, dar rezultatele se fac simtite abia in timp. Pregatirea preotilor avea menirea sa catehizeze la nivel superior laicatul. Roadele scolilor teologice se vad insa mai bine catre sfarsitul secolului al XIX-lea, cand se ma-reste durata de studii, iar corpul profesoral isi imbunatateste si mareste numarul de cadre. Dar secularizarea averilor Bisericii de catre Alexandru Ioan Cuza a creat o stare materiala grea pentru invatamantul teologic si pentru preotime in general, tocmai intr-o vreme cand intelectualitatea rationalista formata in Franta si Germania era in plina actiune. O imagine asupra starii invatamantului religios in secolul al XIX-lea in Tarile Romane ne-o ofera paginile unui memoriu publicat de episcopul Melchisedec Stefanescu, intitulat Despre positiunea Morala si Materiala a preotilor din Romania, publicat in 1888, din care spicuiesc aceste randuri: "Seminariile nu scoteau atatia preoti cat erau necesari. De aceea si dupa infiintarea seminariilor, droaele de aspiranti la preotie, numite in Moldova candidati, iar in Muntenia gramatici, bateau la portile mitropoliilor si episcopiilor vrand preotie.

Autoritatile au impus acestora, in vederea hirotoniei, un examen, care trebuia sa dovedeasca ca stiu catihisul, istoria sfanta, explicarea randuielilor bisericesti, cantarile, aritmetica, gramatica romana. In Moldova, Mihail Sturdza a infiintat un fel de scoli primare numite scoli catihetice, ca treapta preliminara pentru cei care vroiau sa mearga la seminar si candidatii la preotie. Cuza insa le-a desfiintat. N-au dat insa rezultatele asteptate, caci unii stateau pe la scolile catihetice ori seminarii cate un an, doi sau trei, ca apoi prin merite sau favoruri si protectie capatau certificatul trebuitor spre a se putea hirotoni. Cuza Voda stabileste prin Legea 1864 ca pot deveni preoti absolventii scolilor primare si apoi ai seminariilor. Cu toate acestea in Muntenia gramaticii n-au incetat sa ceara preotia. 100 dintre ei vin la Cuza, iar el ii scoate afara din Bucuresti cu politia, escortati pana la bariera. Multi gramatici au renuntat, dar altii au folosit mijloace viclene pentru a ajunge la preotie: isi cumparau atestate de pe la seminaristi si isi schimbau numele; alteori declarau ca au invatat cursul seminarial de gradul I in particular si cereau a fi trimisi la vreun seminar, spre a fi examinati si daca cererea li se aproba, plateau pe vreun seminarist las, ca sa se duca si sa depuna pentru el exa-men; altii treceau in Turcia si capatau acolo hirotonia pe bani si apoi se intorceau, iar prin protectiuni clandestine erau primiti la vreo parohie vacanta. Afluenta spre seminarii a ramas insa mare chiar si daca nu se putea obtine un loc la internat, stateau pe la gazde, uneori rau famate; aceasta pentru ca preotia era cautata si pentru motivul ca scapa de armata. S-a ajuns ca unele seminarii sa aiba 200, 300 si in Bucuresti 400, incat se statea in clasa in mare inghesuiala si in picioare. Aceasta multime de elevi nu era patrunsa de dorinta de a invata, ci numai de a dobandi un certificat cat de slab, pentru a fi preot in vreun sat ori catun. Cei externi erau lipsiti de orice supraveghere pedagogica si educatie teologica, traiau de capul lor prin orase, pe la gazde foarte ordinare, ramaneau repetenti, dar nu se lasau pana nu dobandeau certificatul.

Acestia erau ajutati la influentele de la Ministerul Cultelor, de profesori, pe care-i serveau si-i cointeresau, ori de lacramile si rugamintile parintilor, care cheltuisera cu ei ani indelungati. Sfantul Sinod a luat unele masuri, desfiintand externatele, admitand numai interni, fie bursieri ai statului, fie solventi pe seama parintilor. Pentru a imbunatati soarta preotilor s-a limitat numarul parohiilor, renuntandu-se la cele foarte mici. Pana in epoca moderna (Cuza) Biserica si clerul erau subventionate de domnitori, boieri, negustori, razesi, donand manastirilor, schiturilor si bisericilor particulare: domenii intinse, bani si alte ajutoare... Legea lui Cuza luand averile a lasat parohiile in grija primariilor care, din motive politice n-au ajutat pe preoti. Sunt primari si notari cu idei anti-religioase, care fac propaganda printre locuitori sa nu mearga la biserica. Unii preoti au fost obligati pentru a putea trai ei si familiile lor sa practice alte functii: primari, perceptori, notari etc., incompatibile cu canoanele. Nici ca invatatori n-au putut lucra decat o perioada scurta, fiindca prin scolile normale s-au recrutat invatatori de profesie.

Aceasta trista situatie a preotimii noastre, pe multi dintre preoti i-a inda-ratnicit si i-a facut a rapsti amar asupra soartei lor, incat au urat preotia, crezand-o fatala pentru dansii, pentru ca nu le da nici macar mijloacele traiului ordinar, pe cand vad ei amploiatii publici si comunali platiti de stat si de comuna.

Propaganda straina, dusmana Bisericii noastre a exploatat aceasta situatie asmutind pe preoti impotriva Sinodului, compus din calugari, care nu cunosc greutatile familiale ale preotilor. La Bucuresti si Iasi au aparut jurnale ad-hoc, care aduceau tot felul de insulte episcopatului, monahismului si ordinei bisericesti, luand in ras Sfintele Canoane".

Iata, deci, aspectul sumbru al invatamantului teologic si starea grea materiala a preotimii in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, situatie determinata, pe de o parte, de ideologiile politice ale vremii, pe de alta de reformele agrare ale lui Cuza, care au saracit Biserica aducand-o in starea de cersetoare. Si invatamantul universitar s-a putut organiza tarziu, caci prima Facultate de Teologie a fost infiintata printr-o hotarare a Sf. Sinod abia in 1881, iar recunoasterea ei de catre stat a avut loc 10 ani mai tarziu, adica in 1890. Inceputurile si dezvoltarea ei au fost grele: cei cativa profesori predau mai multe materii fara nici un salariu, studentii nu aveau conditii bune pentru cursuri si pentru camin, incat dupa scurta vreme s-a autodizolvat. Abia dupa 1890 activitatea ei a inceput sa intre in normal.

O etapa noua in invatamantul general, inclusiv cel teologic este deschisa de Spiru Haret (1851-1912) , celebru ministru al Instructiunii, care prin reforma invatamantului din 1898 a creat bazele unei dezvoltari fara precedent. Intelectualitatea si preotimea formata in aceasta vreme au realizat Romania Mare. Atunci cred ca s-a introdus sau s-a completat ectenia de la iesirea cu Sfintele Daruri, cand se pomenesc eroii, "care s-au jertfit pentru intregirea neamului si slava Sfintei noastre Biserici". Scoala si Biserica de atunci au modelat laici de mare valoare, care au aparat credinta stramoseasca in perioada interbelica de curentele rationalist-atee, ori ideologii politice: asa au facut Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Nicolae Paulescu, Simion Mehedinti, Ion Petrovici, Sextil Puscariu, Victor Barbilian si altii. Facultatea de Teologie din Bucuresti, prin profesorul Teodor M. Popescu si alti colegi si prieteni, a initiat si prezentat conferinte cu dezbateri publice la Sala Dalles din Bucuresti, cu teme deosebit de actuale atunci si astazi .

In Transilvania, unde problemele religioase erau mai complicate din cauza diversitatii etnice si confesionare, a luat fiinta in 1933, la Cluj, Fratia Ortodoxa Romana (F.O.R.), condusa de primul rector al Universitatii Romanesti, savantul Sextil Puscariu si de un comitet cu personalitati prestigioase. F.O.R. venea cu un program de renastere nationala prin ortodoxie . Obiectivele principale erau:

1. Concentrarea mirenilor intr-o mare organizatie religioasa, menita sa fie izvorul innoirii morale a intelectualitatii romanesti si prin ea a ortodoxiei, ca temelie de renastere sufleteasca a Statului intregit.

2. Invatamantului religios din scoli sa i se dea atentiune mai mare si el sa fie incredintat unor cateheti, capabili sa faca din catedrele lor un apostolat.

3. Membri F.O.R. aveau menirea sa transpuna credinta ortodoxa in viata fami-liei si in societatea romaneasca, impunandu-i treptat principiile ei de comportare morala. Este marea problema a apostolatului laic, care trebuia sa fie o actiune de sustinere a apostolatului preotesc.

4. Prevenirea si combaterea actiunilor daunatoare Bisericii Ortodoxe si Sta-tului Roman, provocate de atei, sectari, eterodocsi, militanti de prozelitism, comunisti, revizionisti, care tulbura pacea Bisericii si ordinea de Stat.

5. Asistenta sociala in spiritul Evangheliei fata de saraci, bolnavi, orfani, neputinciosi.

6. Cultivarea cultului eroilor, a mucenicilor ortodoxiei romanesti si pastrarea traditiilor si datinilor stramosesti.

Pentru fiecare din aceste obiective Statutul de organizare prevedea metode si mijloace amanuntite de realizare a lor.

Tot in Transilvania, in perioada interbelica, a luat fiinta si a activat Asociatia misionara "Oastea Domnului". Dispunand de o tipografie proprie, ea a reusit sa tipareasca revista saptamanala Iisus Biruitorul, carti si brosuri religioase, care au avut un mare ecou in mediul rural si urban, in special in randurile categoriilor sociale medii si de jos. Din pacate, Oastea Domnului, prin programul si atitudinea presedintelui ei, pr. Iosif Trifa, a iesit de sub autoritatea Mitropoliei Ardealului, a carei binecuvantare de functionare o primise si s-a ajuns la conflicte regretabile.

In Muntenia a functionat cu succes Asociatia misionara "Patriarhul Miron", cu un program care se adresa tuturor categoriilor sociale, dar succesul cel mai mare l-a avut la nivel popular. Desi condusa de arhimandritul Teofil Ionescu, ea era predominant laica. Adunarile aveau loc dumineca dupa masa, pe strada Sfintii Apostoli din Bucuresti, intr-o cladire proprie, cu sala de conferinte, spatii de cazare pentru tinerii saraci, o cantina cu program zilnic pentru sarmani si curte. Brosurile care au aparut si revista Cuvant bun au fost tiparite de catre Institutul Biblic si de Misiune al B.O.R. Succesul acestei asociatii s-a datorat si faptului ca programul de catehizare era dublat de cel filantropic. Multi oameni si-au schim-bat viata, iar destui evrei si chiar arabi s-au botezat. Sufletul asociatiei a fost presedintele ei, arhim. Teofil Ionescu, care a putut obtine sprijinul patriarhului Miron, al vicarilor patriarhali, al Arhiepiscopiei Bucurestiului si al unor laici evlaviosi, avocati, medici, juristi, scriitori. Dupa plecarea sa in strainatate, catre sfarsitul celui de-al II-lea razboi mondial, conducerea a fost preluata de laici, care au asigurat continuitatea la nivel inferior, dar au reusit sa-i mentina existenta pana la sfarsitul anului 1947, cand a luat sfarsit Regatul Romaniei si s-a instaurat Republica Populara Romana. Atunci au disparut si celelalte asociatii misionare, de care am vorbit si altele din tara, nementionate aici.

Dupa 1989 s-a creat in Romania o situatie noua - politica si economica - pe care cei mai multi dintre noi o cunosc. Noile realitati romanesti au facut posibila aparitia multor asociatii, fundatii, societati, din care amintesc doar cateva, considerate de mine mai importante, unele fiind de fapt reveniri si reactualizari ale celor din trecut. Intre acestea mentionez F.O.R., care s-a reorganizat cu centrul la Bucuresti si si-a largit activitatea la mai multe provincii romanesti, fata de cea din perioada ante-belica, centrata pe Transilvania, si anume: Muntenia, Dobrogea, Moldova si mai putin Transilvania. Fata de statutul de organizare al F.O.R. din trecut, care avea in vedere cu precadere pe intelectuali, cea noua si-a extins aria de actiune la toate categoriile sociale. Activitatea noii F.O.R. a cunoscut realizari frumoase in primii 10 ani de dupa reinfiintare (1990), pe plan cultural-artistic, publicistic si filantropic . In momentul de fata lucrarea ei stagneaza, cu exceptia Iasului, unde mai e o licarire de activitatea datorita unor foarte putini entuziasti. Cauza principala rezida in faptul ca in structurile organizatorice centrale si locale nu mai sunt oameni entuziasti, cu zel pentru misiune. O alta cauza importanta este lipsa de resurse financiare, care in perioada celor 10 ani trecuti, mai puteau fi gasite la sponsori, unele biserici, dar binefacatori modesti. Acum aceste resurse au disparut aproape cu desavarsire. Resursele proprii, care ar putea proveni din cotizatii, sunt greu de dobandit ori chiar imposibil, de aceea s-a si renuntat la ele.

O a doua asociatie misionara, care a supravietuit perioadei comuniste, este "Oastea Domnului", reorganizata la Sibiu, dar cu filiale in tara. Nu-i cunosc activitatea, ca sa pot vorbi de ea. Se pare ca o parte din gruparile ei a intrat sub autoritatea BOR si este condusa de pr. prof. dr. Vasile Mihoc de la Sibiu. Altele sunt autonome.

Doua noi asociatii dupa 1989 merita sa fie mentionate aici: "Asociatia studentilor crestini ortodocsi romani" (A.S.C.O.R.) si "Asociatia medicilor si farmacistilor ortodocsi romani" (A.M.F.O.R.).

In cca 14 ani de activitate, A.S.C.O.R.-ul a inregistrat frumoase realizari printre studentii de la diferite facultati, iar acum am impresia ca se afla doar pe linia de plutire. In toate asociatiile, rolul deosebit de important pentru viabilitatea lor il are comitetul restrans si mai ales presedintele. Un astfel de comitet trebuie sa se ingrijeasca din vreme de asigurarea succesiunii, lucru esential pentru mediul studentesc, unde schimbarile sunt obligatorii la 4-6 ani.

Si A.M.F.O.R.-ul este o creatie noua, cu rezultate, se pare, multumitoare. Nu cunosc activitatea acestei asociatii decat din relatari tangentiale, deci incomplete.

Mai exista o "Liga a tineretului ortodox roman" (L.T.O.R.) despre care n-am auzit sa fi realizat ceva.

Personal cred ca nu trebuie infiintate prea multe asociatii care sa aiba la baza profesia (medici, juristi, militari, economisti, agricultori, apicultori, argintari, aurari, fierari, sapunari, macelari, camatari, sportivi etc.), ci toate aceste categorii si altele asemenea sa apartina unei asociatii mari, iar credinta ortodoxa sa-i uneasca pe toti intr-o comunitate armonioasa. Diversitatea cunostintelor, a profesiilor poate aduce avantaje reciproce si chiar frumusete ca intr-un camp cu flori, cu arome si culori diferite. Se intampla ca unele asociatii sa fie intemeiate din orgolii, din dorinta de a conduce ori de a-si face imagine.

In ce priveste programul de urmarit, multe teme din cele pe care le-au avut asociatiile ante-belice, mai ales F.O.R.-ul, raman valabile, cu toate ca istoria s-a schimbat mult. In plan religios, cel mai important lucru de facut este catehizarea intregei societati, care din cauza comunismului si a altor curente, propagate cu repeziciune in si din orice parte a lumii, are carente mari in cunoasterea si trairea vietii cu adevarat crestine. Catehizarea trebuie sa porneasca de la parohie, din scoala primara si din familie, apoi sa se continue in scolile secundare si in cadrul asociatiilor crestine. F.O.R.-ul si alte asemenea asociatii nu pot desfasura o activi-tatea sistematica de catehizare, ci doar s-o imbunatateasca. Sarcina catehizarii ramane in principal in seama parohiei, care este, de fapt, prima celula vie a Bi-sericii, si apoi a scolii. Aceasta catehizare este bine sa se faca saptamanal, duminica dupa amiaza, conform unui program sistematic, teoretic si practic, cu expuneri ale invataturilor de baza ale credintei, discutii, seminarizari, antrenarea credin-ciosilor in actiuni umanitare si cultural-artistice. Intalnirile de duminica dupa-amiaza sa devina un lucru placut si de aceea dorit de credinciosi, o destindere. Desigur, sarcina principala a catehizarii revine preotului, care incepe duminica dimineata in predica si o continua in expunerile de dupa amiaza. El poate fi ajutat de colegi predicatori ori teologi laici autorizati. Se pot face lunar intruniri interparohiale, mai mari sau mai mici, uneori chiar la nivelul protopiatului, ca schimb de experienta. Predica din biserica si cuvantul de invatatura de la cateheza duminecala sa fie urmate de vizite si povete in familiile credinciosilor. Mai mult ca oricand laicii au nevoie de o indrumare. Niciodata in istoria noastra ei n-au fost atat de neinstruiti si debusolati, iar urmarile dezastruoase se vad zilnic in tot ceea ce constatam ca se intampla in societatea romaneasca. La ignoranta lor religios-morala se adauga propaganda acerba ateist-imorala, care se face fara odihna prin mass-media si prin alte mijloace. Laicii devin astfel o prada usoara, pentru "cel care alearga fara odihna si cauta sa inghita pe cel nepregatit". Neancorarea lor solida in credinta ortodoxa ii duce uneori in situatia de a o parasi, pentru avantaje materiale, atunci cand se afla ca emigranti in tari straine, crestine de alta confesiune ori chiar islamice. Degradarea la un nivel atat de scazut a pregatirii religioase a laicilor romani se datoreaza in primul rand perioadei comuniste, cand nu se putea face catehizare, dar si lipsei de pregatire si activitate a preotilor. Atata timp cat parohiile se aflau pana la al doilea razboi mondial intr-o societate oarecum inchisa, pericolul slabirii ori pierderii credintei era mic. Lucrarea preotilor se limita atunci la savarsirea slujbelor obisnuite, iar activitatea catehetica, rara, depinzand de zelul mai mare ori mai mic al preotilor. Preocuparea constanta pentru formarea religios-morala a laicilor n-a fost o regula generala in Biserica noastra, cu atat mai putin pentru intelectuali, care au inceput sa se departeze de ea, asa cum am spus, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Spre deosebire de Grecia, unde intelectualii sunt aproape de Biserica si activeaza in cadrul ei, in Romania situatia este cu totul alta. Acest lucru este regretabil, fiindca intelectualitatea joaca rolul principal in societate, ori o indiferenta, poate chiar ostilitate fata de Biserica, ii pot aduce mari prejudicii. Readucerea intelectualilor in sanul Bisericii este un obiectiv strategic atat de important, incat el poate fi asemanat cu convertirea de catre apostoli mai intai a oraselor din lumea veche, dupa care satele au fost cucerite mai usor. O pregatire teologica buna a preotilor le-ar permite sa predice la nivel corespunzator, care sa multumeasca si pe intelectuali. Chiar daca darul oratoriei nu este dat tuturor, consider ca o predica bine pregatita, consistenta si accesibila ascultatorilor, isi atinge scopul. Exista si o predica prin tinuta, adica prin comportarea exemplara a preotului, ca persoana investita cu putere sacramentala, ca sot si tata de familie, in fine ca parinte al intregei comunitati. Sfantul Ioan Gura de Aur, spune despre parintele sau spiritual, patriarhul Meletie al Antiohiei, ca nu era neaparat necesar sa vorbeasca si sa invete, ci simpla lui infatisare indemna la savarsirea virtutilor.

Daca o importanta asa de mare o are catehizarea, aceasta nu inseamna ca ea este o camasa buna pentru toate varstele, categoriile sociale, nivelul intelectual, pentru oras si sat. Ea trebuie sa tina seama de puterea de intelegere si receptare a auditoriului.

In ce priveste locul unde se poate face catehizarea, cel mai potrivit este biserica ori casa special construita in acest scop, asa cum am vazut in unele parohii, care si-au construit biserici dupa primul razboi mondial. In Grecia, la bisericile noi, am vazut spatii de catehizare pentru copii, adolescenti si tineri special des-tinate din constructie. Tot acolo sunt si biblioteci, cu carti de imprumut ori pentru citire pe loc. Spatiile acestea devin pentru tineri un fel de club, unde se aduna in timpul liber. Un indrumator mai in varsta sau chiar tanar, dar cu experienta, discuta cu ei probleme care-i preocupa. Evident ca aceste conditii la noi nu pot fi deocamdata indeplinite decat foarte rar, de aceea trebuie sa ne adaptam la posibi-litatile noastre.

In ce priveste A.S.C.O.R.-ul, trebuie sa se stie ca in cadrul F.O.R. a existat si ramura ei studenteasca, denumita F.O.R.S. Ascorenii sa se informeze despre pro-gramul de atunci, care, in principal, ramane valabil si astazi, asa cum este cazul si cu F.O.R.-ul. Predecesorii nostri au intuit cu perspicacitate care erau marile probleme ale Bisericii si neamului romanesc dupa primul razboi mondial si au definit magistral ce si cum trebuie ele rezolvate in contextul istoric dat. Chiar daca de atunci s-au scurs trei sferturi de veac si peste romani a trecut tavalugul comunismului, cu consecinte grave in toate domeniile, totusi multe din pacatele mari, care trebuiau lecuite in societatea romaneasca s-au perpetuat si chiar acutizat. In multe cazuri, antidotul propus atunci ramane valabil, numai ca el astazi trebuie administrat la un gramaj mai puternic. Sa citim, deci, bine ce au gandit si dorit sa faca stramosii si sa ne straduim cei de astazi sa implinim cat mai mult din nazuintele lor. De aceea, nu consider necesar sa prezint aici propuneri metodologice amanuntite, fiindca cele ale predecesorilor sunt usor adaptabile astazi. Cel mai important lucru pentru laici consider ca este credinta ortodoxa, fundamentata pe Sf. Scriptura, Sf. Traditie si operele Sf. Parinti. Aceasta le-ar fi sprijin permanent in viata, i-ar intari in fata ademenirilor la pacat si ar fi izvor de fapte bune, asa cum este dragostea de Dumnezeu. Un apel al Bisericii la asemenea laici credinciosi n-ar ramane fara raspuns pozitiv, ba chiar n-ar astepta sa fe solicitati, ci ar actiona din propriu indemn. Am avea, astfel, in fata noastra apostolatul laic, pe care-l preconiza F.O.R. inca de la inceputurile ei. Stradaniile Bisericii ar trebui sa se indrepte spre formarea cu adevarat crestina a laicilor, iar daca acest lucru s-ar realiza am avea cu adevarat o institutie foarte puternica.

In incheiere, reiterez ca laicatul este un component esential al Bisericii si de modul cum isi asuma credinta crestina si o traieste depinde soarta Bisericii si a tarii. "Un popor ca si fiecare om in parte atata pretuieste, cat a luat din invatatura lui Hristos si cat a reusit sa puna in practica", a zis un savant roman credincios (Simion Mehedinti).


Prof. Emilian POPESCU

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/, 16.08.2011