Lect. univ. dr. Iulian Mihai Constantinescu
Prin demisie se înțelege voința manifestată într-un act unilateral, cererea scrisă prin care cel ce este implicat într-o misiune (lat. missiō,-ōnis; missus,-ūs – trimitere, însărcinare), într-o demnitate, se retrage din funcțiunea respectivă. Termenul este de origine latină (dēmissiō,- ōnis – lăsare în jos, coborâre), exprimând contrariul lui missiō,-ōnis – trimitere, adică renunțarea liberă la misiunea încredințată, adică după ce inițial s-a acceptat tot liber demnitatea și funcțiunea respectivă (can. 6, 20, 81, 83 ap.; 3, 7, 16 IV ec.; 21 Trulan; 10 VII ec.; 16 Cartagina; 11 I-II)
Noțiunea de demisie, din perspectiva celor ce sunt angajați prin hirotonie în slujirea preoțească, ca membri ai clerului, stârnește numeroase discuții cu privire la efectele harice și canonice ale Sfintei Taine a Preoției, determinându-i pe canoniștii Bisericii noastre să dea un răspuns pe baza doctrinei canonice la o problemă acutizată în ultimii ani. Pentru a se înțelege corect această noțiune în contextul slujirii preoțești trebuie plecat inevitabil de la ceea ce înseamnă hirotonia și care sunt efectele ei, constatându-se dint-un studiu aprofundat, în lumina învățăturii de credință a Bisericii și a doctrinei canonice ortodoxe, că hirotonia primită solemn pe temelia celei mai importante condiții pentru intrarea în cler, vocația, are ca efect legătura indisolubilă între preot și slujirea preoțească, între om și Biserică pentru întreaga viață. De aceea, unul dintre primele efecte ale hirotoniei canonice este imposibilitatea renunțării după bunul plac la preoție, gravitatea acestui act fiind reflectată în textul canonului 7 al Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) care prevede că cei rânduiți în cler, precum și monahii, dacă s-ar lepăda de slujirea lor pentru a îmbrățișa o dregătorie lumească, să fie anatema (ἀναθεματίζεσθαι), cea mai gravă pedeapsă a Bisericii. Faptul că pentru lepădarea de slujirea preoțească se prevede anatema ca pedeapsă bisericească se poate explica, așa cum găsim la Zonaras și la Balsamon, avîndu-se în vedere că abandonarea de bunăvoie a preoției este, de fapt, propria dezbrăcare de demnitatea preoțească (... εαυτους της αξιας της ιερατικης γυμνοσαντες), fiind apoi pedepsiți ca simpli mireni. Cel ce renunță la preoție pentru o slujbă lumească, cu siguranță nu are vocație pentru preoție și nu s-a cercetat pe sine, nu a reflectat îndeajuns asupra importanței și a responsabilității preoțești, în deplină libertate, neglijând greutatea jugului slujirii preotului care trebuie să fie credincios slujirii preoțești până la sfârșitul vieții, ca iconom al tainelor dumnezeiești și ca slujitor al lui Hristos (I Cor. IV, 1-2). Astfel, atitudinea unor astfel de clerici, care pentru unele plăceri lumești, cu mare ușurință și inconsecvență renunță de bunăvoie la misiunea sa asumată prin hirotonie, este considerată în tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe drept infidelitate, o gravă încălcare a jurământului de la hirotonie depus înaintea lui Dumnezeu, chiar trădare a Bisericii.
Unirea preotului cu Biserica lui Hristos prin harul Sfintei Taine a Preoției, prin sublimitatea și sfințenia slujirii sacerdotale a lui Hristos în Biserică, este asemănată unirii bărbatului cu femeia sa în Taina Cununiei, avînd drept icoană unirea deplină dintre Hristos și Biserica Sa. Tocmai această legătură indisolubilă a făcut să nu se amintească în Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe despre motive canonice pentru ieșirea din cler, întrucât prin hirotonie trebuie să se stăruiască pe calea fără întoarcere spre împlinirea datoriilor spirituale. Pentru acest motiv în Biserica Romano-Catolică s-a născut învățătura despre caracterul indelebil al preoției (sec. XII), care a primit o importanță dogmatică deosebită la Conciliul tridentin (sec. XVI). Indisolubilitatea absolută dintre cel ce este hirotonit și Biserică, precum și teoria despre caracterul indelebil al harului preoției, de altfel condamnată în Ortodoxie, stau în strânsă legătură cu practica actuală a celibatului preoților în Biserica Romano-Catolică. Facem aici precizarea că și astăzi este în uz practicarea celibatului obligatoriu pentru episcopi şi preoţi, diaconii putând fi căsătoriţi dacă rămân diaconi permanenţi. Celibatul clerical în Catolicismul Roman este o problemă de actualitate dacă avem în vedere implicaţiile pe care acesta le are în viaţa practică bisericească, morală şi socială. În primele trei secole nu a existat o lege care să-i oblige pe preoţi să păstreze celibatul, autorii acestor secole neafirmând obligativitatea celibatului. Începând cu secolul al IV-lea, sub influenţa rigorismului şi a practicilor religioase specifice popoarelor barbare care cotropiseră Imperiul Roman de Apus, s-a practicat celibatul clerului, impus pozitiv prin canonul 33 al Sinodului de la Elvira (300-305): „Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis positis in ministerio abstinere se a coniugibus suis et non generare filios; quicumque vero fecerit ab honore clericatus exterminetur”, această lege aplicându-se iniţial numai în Spania, ulterior în tot Occidentul. Obligativitatea celibatului clerului a fost combătută de Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), iar Sinodul Trulan (691-692) a respins celibatul clerului (can. 13 VI ec.), admiţând în schimb numai celibatul episcopilor (can. 12 VI ec.) şi constatând practica necanonică din Biserica Apusului, împotriva prevederilor canonului 5 apostolic şi a altor canoane precum 3, 4, 33 ale Sinodului de la Cartagina.
Practica celibatului a devenit regulă generală obligatorie în Biserica Apusului după Schisma cea mare din 1054, atunci când papa Grigorie al VI-lea l-a impus prin Epistola a III-a din anul 1074. Dacă în secolul al X-lea disciplina celibatului a fost adesea încălcată, în secolul al XI-lea celibatul preoţilor a fost restaurat, susţinut fiind de numeroşi papi precum Leon al IX-lea, Grigorie al VII-lea, Urban al II-lea şi Calist al II-lea. Totuşi, în Biserica Occidentului căsătoria unui preot n-a fost declarată nulă, novelele împăratului Justinian, care pronunţau nulitatea unei astfel de căsătorii, nefiind primite în Biserica latină, în schimb căsătoria încheiată de un preot in sacris era declarată nulă, această hotărâre aparţinând Conciliului III Lateran (1139), promulgată de papa Inocenţiu al II-lea. În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, legea celibatului a fost încălcată, fiind atacată în secolul al XVI-lea de protestantism şi determinând Conciliul Tridentin să confirme celibatul prin canonul 9 al sesiunii a XXIV-a, De matrimonio, dar cu o oarecare ezitare, hirotonia fiind un impediment dirimant.
Având un fundament biblic, Sfintele Canoane, aflate în Colecția oficială a Bisericii Ortodoxe, îi condamnă pe acei clerici care abandonează slujirea preoțească din rațiuni pur materialiste, lumești, neputând cel ce a fost rânduit în cler să practice vreo slujbă profană (can. 81, 83 ap.). Canonul 62 apostolic se exprimă lămurit, condamnând părăsirea slujirii preoțești prin acte scrise și neadmițând vreun motiv canonic. A renunța în scris la preoție este împotriva normelor scrise ale Bisericii, a tradiției canonice bisericești, urmând ca cei ce sunt într-adevăr nevrednici pentru preoție, implicându-se aici și responsabilitatea episcopului competent care i-a hirotonit, să se supună dreptului penal bisericesc prin condamnarea lor de tribunalele bisericești (can. 21 Trulan), nu numai fiind supuși caterisirii, dar chiar și anatemei.
Menționăm că prin caterisire trebuie să se înțeleagă acea pedeapsă (poena vindicativa) impusă de o instanță de judecată bisericească, prin care un cleric este privat permanent de treapta sa pentru unele păcate grele. Pentru aceasta, clericul nu se poate întoarce din proprie inițiativă la starea de laic, neputând demisiona din preoție pentru avantaje materiale întrucât aceasta contravine principiului Nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem facere potest, ci ar putea cere numai să fie deprivat de funcțiile sale, pe baza mărturisirii vreunui păcat care l-ar opri de la exercitarea puterii bisericești din starea clericală. Astfel, după hirotonie slujirea preoțească este o îndatorire pentru întreaga viață la care nu se poate renunța unilateral, aceasta reieșind și din canonul 3 al Sfântului Chiril al Alexandriei: „Iar scrisoarea de demisie zice că n-a dat-o de a sa bunăvoie, ci din constrângere și de frică, și în urma amenințării unora; dar și, de altfel, nu este în conformitate cu legiuirile bisericești ca unii dintre preoți să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos fiind osândiți pentru fapte în privința cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rânduiala. Salută comunitatea fraților de la tine. Cea de pe lângă noi te salută întru Domnul”. În acest canon se condamnă practica unor preoți care cu ușurință renunțau la slujba lor din diferite motive, precum amenințările diferitelor persoane sau de frică sau de nevoie, nici chiar aceste motive nefiind întemeiate și deci acceptate. Canonistul Balsamon a remarcat că demisia din starea clericală este în contradicție cu acrivia canonică și cu Tradiția Bisericii.
Relevantă este și hotărârea Sinodului III ecumenic de la Efes (431), mai precis scrisoarea adresată de acest sinod ecumenic către sinodul mitropolitan al Bisericii autocefale a Pamfiliei (numărat ca al 9-lea canon), în care se face mențiune despre demisia bătrânului episcop Eustatie, căreia i-a urmat caterisirea, blamându-l pentru acest act unilateral de voință și, găsindu-i circumstanțe atenuante, a cerut sinodului mitropolitan din Pamfilia să-l restabilească în demnitatea episcopală. Demisia episcopilor este interzisă, primind pedeapsa caterisirii, din textul scrisorii reieșind că totuși, în cazuri de forță majoră, demisia poate fi admisă. Ioan Zonaras, cunoscut drept un susținător fervent al principiului acriviei, a încercat să minimalizeze această hotărâre canonică de la Efes, în același timp, canonistul Teodor Balsamon arătând că această prevedere nu este altceva decât punerea în practică a principiului iconomiei bisericești, precizând că o astfel de hotărâre dată cu pogorământ nu se poate întări și confirma drept regulă generală și imperativă aplicabilă în Biserică în timp și spațiu pentru viitor.
Astăzi, demisia din preoție reflectă înțelegerea preoției ca o simplă profesie care exclude sfințirea prin hirotonie, o acțiune împotriva Dreptului canonic scris. Însă, organele competente bisericești sunt oarecum constrânse să aplice principiul iconomiei bisericești, fără abuz, înțelegându-se că iconomia nu este o practică ordinară în Biserică, ci un remediu, o excepție care nu știrbește autoritatea dreptului pozitiv, Zonaras afirmând că nu se poate ca ceea ce se întâmplă adeseori să fie perceput drept o lege bisericească.
BIBLIOGRAFIE: Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU, „Le problème du célibat clerical dans la tradition canonique de l’Eglise Catholique-Romaine”, în AUC, seria Teologie, IX (2004), nr. 12; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Iorgu D. IVAN, Demisia din preoție. Studiu de drept canonic, București, 1937; Nicodim MILAȘ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915; R. NAZ, Dictionnaire de droit canonique, t. III, Paris, 1942 ; Pr. Prof. Dr. Constantin RUS, „Teoria perpetuării efectelor hirotoniei: revenirea clericilor la starea de laici”, în rev. Studii Teologice, Seria a III-a, anul I, 2005, nr. 1; E. SCHILLEBEECKX OP, Celibacy, New York, 1968; A. M. STICKLER, „Le célibat en Occident au Moyen Age”, în Sacerdoce et célibat, études historiques et théologiques, XXVIII Louvain, 1971.
Noțiunea de demisie, din perspectiva celor ce sunt angajați prin hirotonie în slujirea preoțească, ca membri ai clerului, stârnește numeroase discuții cu privire la efectele harice și canonice ale Sfintei Taine a Preoției, determinându-i pe canoniștii Bisericii noastre să dea un răspuns pe baza doctrinei canonice la o problemă acutizată în ultimii ani. Pentru a se înțelege corect această noțiune în contextul slujirii preoțești trebuie plecat inevitabil de la ceea ce înseamnă hirotonia și care sunt efectele ei, constatându-se dint-un studiu aprofundat, în lumina învățăturii de credință a Bisericii și a doctrinei canonice ortodoxe, că hirotonia primită solemn pe temelia celei mai importante condiții pentru intrarea în cler, vocația, are ca efect legătura indisolubilă între preot și slujirea preoțească, între om și Biserică pentru întreaga viață. De aceea, unul dintre primele efecte ale hirotoniei canonice este imposibilitatea renunțării după bunul plac la preoție, gravitatea acestui act fiind reflectată în textul canonului 7 al Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) care prevede că cei rânduiți în cler, precum și monahii, dacă s-ar lepăda de slujirea lor pentru a îmbrățișa o dregătorie lumească, să fie anatema (ἀναθεματίζεσθαι), cea mai gravă pedeapsă a Bisericii. Faptul că pentru lepădarea de slujirea preoțească se prevede anatema ca pedeapsă bisericească se poate explica, așa cum găsim la Zonaras și la Balsamon, avîndu-se în vedere că abandonarea de bunăvoie a preoției este, de fapt, propria dezbrăcare de demnitatea preoțească (... εαυτους της αξιας της ιερατικης γυμνοσαντες), fiind apoi pedepsiți ca simpli mireni. Cel ce renunță la preoție pentru o slujbă lumească, cu siguranță nu are vocație pentru preoție și nu s-a cercetat pe sine, nu a reflectat îndeajuns asupra importanței și a responsabilității preoțești, în deplină libertate, neglijând greutatea jugului slujirii preotului care trebuie să fie credincios slujirii preoțești până la sfârșitul vieții, ca iconom al tainelor dumnezeiești și ca slujitor al lui Hristos (I Cor. IV, 1-2). Astfel, atitudinea unor astfel de clerici, care pentru unele plăceri lumești, cu mare ușurință și inconsecvență renunță de bunăvoie la misiunea sa asumată prin hirotonie, este considerată în tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe drept infidelitate, o gravă încălcare a jurământului de la hirotonie depus înaintea lui Dumnezeu, chiar trădare a Bisericii.
Unirea preotului cu Biserica lui Hristos prin harul Sfintei Taine a Preoției, prin sublimitatea și sfințenia slujirii sacerdotale a lui Hristos în Biserică, este asemănată unirii bărbatului cu femeia sa în Taina Cununiei, avînd drept icoană unirea deplină dintre Hristos și Biserica Sa. Tocmai această legătură indisolubilă a făcut să nu se amintească în Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe despre motive canonice pentru ieșirea din cler, întrucât prin hirotonie trebuie să se stăruiască pe calea fără întoarcere spre împlinirea datoriilor spirituale. Pentru acest motiv în Biserica Romano-Catolică s-a născut învățătura despre caracterul indelebil al preoției (sec. XII), care a primit o importanță dogmatică deosebită la Conciliul tridentin (sec. XVI). Indisolubilitatea absolută dintre cel ce este hirotonit și Biserică, precum și teoria despre caracterul indelebil al harului preoției, de altfel condamnată în Ortodoxie, stau în strânsă legătură cu practica actuală a celibatului preoților în Biserica Romano-Catolică. Facem aici precizarea că și astăzi este în uz practicarea celibatului obligatoriu pentru episcopi şi preoţi, diaconii putând fi căsătoriţi dacă rămân diaconi permanenţi. Celibatul clerical în Catolicismul Roman este o problemă de actualitate dacă avem în vedere implicaţiile pe care acesta le are în viaţa practică bisericească, morală şi socială. În primele trei secole nu a existat o lege care să-i oblige pe preoţi să păstreze celibatul, autorii acestor secole neafirmând obligativitatea celibatului. Începând cu secolul al IV-lea, sub influenţa rigorismului şi a practicilor religioase specifice popoarelor barbare care cotropiseră Imperiul Roman de Apus, s-a practicat celibatul clerului, impus pozitiv prin canonul 33 al Sinodului de la Elvira (300-305): „Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis positis in ministerio abstinere se a coniugibus suis et non generare filios; quicumque vero fecerit ab honore clericatus exterminetur”, această lege aplicându-se iniţial numai în Spania, ulterior în tot Occidentul. Obligativitatea celibatului clerului a fost combătută de Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), iar Sinodul Trulan (691-692) a respins celibatul clerului (can. 13 VI ec.), admiţând în schimb numai celibatul episcopilor (can. 12 VI ec.) şi constatând practica necanonică din Biserica Apusului, împotriva prevederilor canonului 5 apostolic şi a altor canoane precum 3, 4, 33 ale Sinodului de la Cartagina.
Practica celibatului a devenit regulă generală obligatorie în Biserica Apusului după Schisma cea mare din 1054, atunci când papa Grigorie al VI-lea l-a impus prin Epistola a III-a din anul 1074. Dacă în secolul al X-lea disciplina celibatului a fost adesea încălcată, în secolul al XI-lea celibatul preoţilor a fost restaurat, susţinut fiind de numeroşi papi precum Leon al IX-lea, Grigorie al VII-lea, Urban al II-lea şi Calist al II-lea. Totuşi, în Biserica Occidentului căsătoria unui preot n-a fost declarată nulă, novelele împăratului Justinian, care pronunţau nulitatea unei astfel de căsătorii, nefiind primite în Biserica latină, în schimb căsătoria încheiată de un preot in sacris era declarată nulă, această hotărâre aparţinând Conciliului III Lateran (1139), promulgată de papa Inocenţiu al II-lea. În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, legea celibatului a fost încălcată, fiind atacată în secolul al XVI-lea de protestantism şi determinând Conciliul Tridentin să confirme celibatul prin canonul 9 al sesiunii a XXIV-a, De matrimonio, dar cu o oarecare ezitare, hirotonia fiind un impediment dirimant.
Având un fundament biblic, Sfintele Canoane, aflate în Colecția oficială a Bisericii Ortodoxe, îi condamnă pe acei clerici care abandonează slujirea preoțească din rațiuni pur materialiste, lumești, neputând cel ce a fost rânduit în cler să practice vreo slujbă profană (can. 81, 83 ap.). Canonul 62 apostolic se exprimă lămurit, condamnând părăsirea slujirii preoțești prin acte scrise și neadmițând vreun motiv canonic. A renunța în scris la preoție este împotriva normelor scrise ale Bisericii, a tradiției canonice bisericești, urmând ca cei ce sunt într-adevăr nevrednici pentru preoție, implicându-se aici și responsabilitatea episcopului competent care i-a hirotonit, să se supună dreptului penal bisericesc prin condamnarea lor de tribunalele bisericești (can. 21 Trulan), nu numai fiind supuși caterisirii, dar chiar și anatemei.
Menționăm că prin caterisire trebuie să se înțeleagă acea pedeapsă (poena vindicativa) impusă de o instanță de judecată bisericească, prin care un cleric este privat permanent de treapta sa pentru unele păcate grele. Pentru aceasta, clericul nu se poate întoarce din proprie inițiativă la starea de laic, neputând demisiona din preoție pentru avantaje materiale întrucât aceasta contravine principiului Nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem facere potest, ci ar putea cere numai să fie deprivat de funcțiile sale, pe baza mărturisirii vreunui păcat care l-ar opri de la exercitarea puterii bisericești din starea clericală. Astfel, după hirotonie slujirea preoțească este o îndatorire pentru întreaga viață la care nu se poate renunța unilateral, aceasta reieșind și din canonul 3 al Sfântului Chiril al Alexandriei: „Iar scrisoarea de demisie zice că n-a dat-o de a sa bunăvoie, ci din constrângere și de frică, și în urma amenințării unora; dar și, de altfel, nu este în conformitate cu legiuirile bisericești ca unii dintre preoți să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos fiind osândiți pentru fapte în privința cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rânduiala. Salută comunitatea fraților de la tine. Cea de pe lângă noi te salută întru Domnul”. În acest canon se condamnă practica unor preoți care cu ușurință renunțau la slujba lor din diferite motive, precum amenințările diferitelor persoane sau de frică sau de nevoie, nici chiar aceste motive nefiind întemeiate și deci acceptate. Canonistul Balsamon a remarcat că demisia din starea clericală este în contradicție cu acrivia canonică și cu Tradiția Bisericii.
Relevantă este și hotărârea Sinodului III ecumenic de la Efes (431), mai precis scrisoarea adresată de acest sinod ecumenic către sinodul mitropolitan al Bisericii autocefale a Pamfiliei (numărat ca al 9-lea canon), în care se face mențiune despre demisia bătrânului episcop Eustatie, căreia i-a urmat caterisirea, blamându-l pentru acest act unilateral de voință și, găsindu-i circumstanțe atenuante, a cerut sinodului mitropolitan din Pamfilia să-l restabilească în demnitatea episcopală. Demisia episcopilor este interzisă, primind pedeapsa caterisirii, din textul scrisorii reieșind că totuși, în cazuri de forță majoră, demisia poate fi admisă. Ioan Zonaras, cunoscut drept un susținător fervent al principiului acriviei, a încercat să minimalizeze această hotărâre canonică de la Efes, în același timp, canonistul Teodor Balsamon arătând că această prevedere nu este altceva decât punerea în practică a principiului iconomiei bisericești, precizând că o astfel de hotărâre dată cu pogorământ nu se poate întări și confirma drept regulă generală și imperativă aplicabilă în Biserică în timp și spațiu pentru viitor.
Astăzi, demisia din preoție reflectă înțelegerea preoției ca o simplă profesie care exclude sfințirea prin hirotonie, o acțiune împotriva Dreptului canonic scris. Însă, organele competente bisericești sunt oarecum constrânse să aplice principiul iconomiei bisericești, fără abuz, înțelegându-se că iconomia nu este o practică ordinară în Biserică, ci un remediu, o excepție care nu știrbește autoritatea dreptului pozitiv, Zonaras afirmând că nu se poate ca ceea ce se întâmplă adeseori să fie perceput drept o lege bisericească.
BIBLIOGRAFIE: Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU, „Le problème du célibat clerical dans la tradition canonique de l’Eglise Catholique-Romaine”, în AUC, seria Teologie, IX (2004), nr. 12; Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Iorgu D. IVAN, Demisia din preoție. Studiu de drept canonic, București, 1937; Nicodim MILAȘ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915; R. NAZ, Dictionnaire de droit canonique, t. III, Paris, 1942 ; Pr. Prof. Dr. Constantin RUS, „Teoria perpetuării efectelor hirotoniei: revenirea clericilor la starea de laici”, în rev. Studii Teologice, Seria a III-a, anul I, 2005, nr. 1; E. SCHILLEBEECKX OP, Celibacy, New York, 1968; A. M. STICKLER, „Le célibat en Occident au Moyen Age”, în Sacerdoce et célibat, études historiques et théologiques, XXVIII Louvain, 1971.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu