Recenzie

Nicolae V. Dură, Scythia Minor (Dobrogea) și Biserica ei apostolică. Scaunul arhiepiscopal și mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV), ed. a II-a, Editura Ovidius University Press, Constanța, 2008

de Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

În anul 2008, la Editura Universității Ovidius din Constanța (Ovidius University Press) a apărut cea de-a doua ediție, revizuită și adăugită, a valoroasei lucrări istoric-canonice a eruditului profesor universitar de Drept canonic, Părintele Dr. Nicolae V. Dură, prorectorul universității tomitane. Părintele Profesor Nicolae V. Dură, în calitatea sa de teolog, canonist, jurist și istoric s-a impus în timp pe tărâmul cercetării științifice în domeniul Dreptului canonic, pe plan național și internațional, prin seriozitatea academică a abordării tematicilor dezbătute și prin solida sa contribuție intelectuală la dezvoltarea științei dreptului și prin excelență a Dreptului canonic al Bisericii noastre. Cu ocazia vizitei Preacucerniciei Sale la Craiova, mi-a făcut marea bucurie de a-mi dărui personal prima ediție a lucrării Scythia Minor (Dobrogea) și Biserica ei apostolică. Scaunul arhiepiscopal și mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV), apărută la prestigioasa Editură Didactică și Pedagogică (București, 2006, 251 p.), apreciată și receptată de specialiști ca o lucrare științifică bine documentată prin trimiterea la numeroase izvoare istorice, prin vasta bibliografie utilizată, cu adevărat un efort intelectual care se impunea în contextul actual bisericesc.

Părintele Profesor Universitar Nicolae V. Dură (n. 1945) a urmat cursurile de masterat și doctorat în Teologie (Drept canonic) la Institutul Teologic Universitar din București (1969-1971; 1974-1976), sub îndrumarea celui mai erudit canonist român, Părintele Profesor Univ. Dr. Liviu Stan, urmând și cursurile de licență la Facultatea de Drept a Universității din Addis Abeba (Etiopia) (1971-1974), precum și cursurile de doctorat în Drept canonic la Facultatea de Teologie a acelaiași Universități (1971-1974). Dintre studiile și distincțiile Părintelui Profesor mai amintim: Doctor în Drept canonic, Universitatea Pontificală din Toulouse (Franța), 1998; Studii de doctorat și de cercetare științifică: Addis Abeba, Cairo, Atena, Tesalonic, Paris, Toulouse, Madrid, Salamanca, Berlin, Roma, Bari, Bruxelles, Haga, Sofia; Doctor în Drept, Republica Moldova; Doctor Honoris Causa, Universitatea de Științe Umaniste din Ostrog (Ucraina). Părintele Nicolae Dură a fost profesor titular de Drept canonic la Facultatea de Teologie din București (1986-2002), profesor titular la Facultatea de Drept a Universității Ovidius din Constanța și profesor asociat la Facultatea de Teologie a aceleiași universități constănțene, în prezent fiind conducător de doctorat în Drept canonic la Facultatea de Teologie și prorector al universității dobrogene.

Personalitatea și întreaga activitate a Părintelui Profesor Nicolae Dură au fost rezumate în volumul prilejuit de împlinirea a 60 de ani de viață a eruditului profesor, numit Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani (Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2006), în care au publicat și nume mari ale teologiei actuale, care i-au adus omagiu Părintelui Profesor la ceas aniversar.

Ne-am gândit să întocmim o recenzie a acestei valoroase lucrări acum, întrucât anul 2010 este declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Anul omagial al Crezului Ortodox și al Autocefaliei românești, tematica acestei cărți vizând cu maximă competență și principiul autocefaliei, respectiv actul istoric de mare prestigiu bisericesc al recunoașterii vechii autocefalii a Bisericii noastre, în anul 1885, de la care s-au împlinit 125 de ani. Tomisul fiind cel mai vechi centru episcopal și apoi mitropolitan autocefal de pe teritoriul țării noastre, prin urmare, un eveniment de mare bucurie ar fi reactivarea Mitropoliei Tomisului, dacă nu în 2010, măcar în viitorul apropiat, ca act reparatoriu, ca semn de venerație a Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolat, ca semn de respect și de împăcare a propriei noastre istorii bisericești prin înscrierea Bisericii Ortodoxe Române în aria canonicității ei depline, după cum însuși autorul subliniază.

În lucrarea de față, autorul pune în evidență cadrul organizării bisericești în Scythia Mică în primele secole, locul important ocupat de ierarhul de la Tomis în cele zece secole de existență a mitropoliei autocefale de aici (sec. IV-XIV), precum și continuitatea acesteia prin scaunul mitropolitan de la Curtea de Argeș, prin urmare existând toate premisele reactivării Mitropoliei Tomisului. Încă din Introducere, Părintele Profesor Nicolae Dură pune în lumină importanța scaunului apostolic al Tomisului din spațiul geografic al Moesiei nord-dunărene și nord-pontice, cu jurisdicție și asupra Bisericilor din ținutul Basarabiei și sudul Ucrainei de astăzi. Astfel, dacă astăzi se face apel la principiul istoric, așadar la vechimea scaunelor episcopale românești pentru ridicarea lor la rang la arhiepiscopie, nu ar trebui să fie ignorat faptul că Ortodoxia românească își are începuturile ei în Scythia Minor (principiul istoric, n.n.), și, mai precis, la Tomis (Constanța), metropola neamului românesc, unde Sfântul Apostol Andrei a pus bazele organizării canonice a primei Biserici locale a traco-geto-dacilor (principiul apostolic, n.n.) și întrucât primul episcop și mai apoi arhiepiscop și mitropolit (din sec. IV) al neamului românesc și-a avut reședința la Tomis, contribuind activ la organizarea bisericească și la afirmarea etnogenezei și identității noastre spirituale și culturale, reactivarea Mitropoliei Tomisului astăzi se impune cu necesitate, ceea ce arată argumentat autorul în paginile acestei cărți.

Biserica din Scythia Minor, ca toate celelalte comunități locale conduse de un episcop, a fost autocefală ab antiquo de la întemeierea apostolică a ei, episcopul Tomisului devenind mitropolit din epoca Sinodului I ecumenic, mitropolia de aici păstrându-și statutul canonic de Biserică autocefală până în secolul al XIV-lea, deci fără a fi sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, mai precis până la transferarea mitropolitului Iachint de la Vicina la Curtea de Argeș. Așadar, autorul, bun cunoscător al doctrinei canonice ortodoxe și a realităților istorice prin cercetarea aprofundată a izvoarelor istorice, subliniază cu acest prilej câteva teze pertinente, ignorate de mulți dintre istoricii și teologii actuali sau susținute în mod eronat și anume: 1. episcopul și mai apoi arhiepiscopul și mitropolitul Tomisului nu s-a aflat până în secolul al XIV-lea în jurisdicția Patriarhiei din Constantinopol, fără a fi nici locțiitor și nici exarh al acestui Scaun patriarhal, așa cum reiese chiar din listele episcopale bizantine; 2. Scaunul primațial al Daciei pontice, adică al Tomisului, a supraviețuit până în secolele XIII-XIV, atunci când a fost transferat în interiorul Daciei Traiane, adică la Curtea Domnitorului Țării Românești, scaun mitropolitan care a trecut în jurisdicția Bisericii din Constantinopol din 1359, din rațiuni politice, pentru ca Basileul bizantin să recunoască legitimitatea organizării statale a Țării Românești. Prin urmare, autorul ține să facă lumină în acest sens, considerând că ideea acreditată de istoriografia românească, potrivit căreia Scaunul mitropolitan al Țării Românești a luat ființă, în anul 1359, ca urmare a transferului ierarhului grec, Iachint de la Vicina, trebuie așadar și ea reconsiderată și înlăturată, fiindcă ea nu are acoperire atât în realitatea istorică, cât și în cea ecleziologică și canonică (...), Scaunul arhiepiscopal și mitropolitan al Țării Românești nu îți are obârșia în cel grecesc, de la Vicina, ci în cel de la Tomis, metropola neamului daco-romanilor (...) și această realitate ecleziologico-canonică va trebui să fie reconsiderată și reținută de istoriografia română.

Din secolul al XIV-lea, fără a se crea o nouă instituție canonică mitropolitană, ci numai recunoașterea unei stări de jure și de facto, Scaunul mitropolitan al Țării Românești a intrat în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (1359), prima hirotonie a grecilor a unui mitropolit pentru români având loc în anul 1370, iar din 1386 Mitropolia de la Curtea de Argeș regăsindu-se și în Registrele Cancelariei patriarhale constantinopolitane, vechea autocefalie a Bisericii românilor prezentându-se acum numai ca o stare canonică a autonomiei care a durat până în 1885 când s-a recunoscut de către Patriarhia Ecumenică veche stare de autocefalie a Bisericii noastre. Interesant este faptul că, deși aflându-se sub jurisdicția Bisericii constantinopolitate, în Biserica românilor, așa cum susține autorul, se poate vorbi de unele forme și stări de manifestare a autocefaliei, deși rare și de scurtă durată. Aceste forme și stări de manifestare a autocefaliei Bisericii române au constituit și obiectul unui studiu bine documentat al Părintelui Profesor Univ. Dr. Nicolae Dură, cu titlul Forme și stări de manifestare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul secolelor. Mărturii istorice și canonice (pp. 279-326), publicat în volumul Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985, EIBMBOR, București, 1987, cu acest prilej autorul afirmând: Sfințirea Sfântului Mir, canonizarea Sfinților și exercitarea jurisdicției asupra propriei diaspore sunt drepturi inerente stării de autocefalie a unei Biserici Ortodoxe locale, constituite într-un cadru etnic și geografic bine stabilit. O cercetare atentă a mărturiilor documentare istorice – coroborate și cu doctrina canonică ortodoxă – ne îndreptățește să afirmăm că – de-a lungul secolelor – Biserica noastră a exercitat drepturile inerente stării de autocefalie (p. 313).

Având în vedere acest context istoric-canonic, vechimea și importanța Scaunului mitropolitan al Tomisului ca cel mai vechi centru mitropolitan autocefal de pe teritoriul țării noastre care a avut în jurisdicție Scaunele episcopale din spațiul dacic, nord-danubian de la gurile Dunării până la Tisa și la Nistru, Părintele Profesor Nicolae Dură a întărit ideea, de altfel justificată, a obligativității reactivării vechiului Scaun mitropolitan al Tomisului, întrucât originile autocefaliei Bisericii noastre se regăsesc în epoca apostolică, însăși întemeierea Bisericii Țării Românești urcă în epoca apostilică tocmai prin cetatea Tomisului și prin Biserica ei apostolică autocefală. Dacă vorbim de vechimea apostolică a creștinismului poporului nostru, atunci aceasta se datorează creștinismului tomitan, Biserica sa fiind mărturie istorică a continuității elementului românesc pe meleagurile dobrogene, prin urmare reactivarea Mitropoliei Tomisului ar duce la o reorganizare canonică a Bisericii noastre, pe baza principiului apostolic, iar Dipticele Bisericii noastre ar trebui să reflecte deplin realitatea istoric-canonică din Patriarhia Română. Deși este regretabil ca întârziere, totuși este un pas înainte că Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât în 1995 ca Sfântul Apostol Andrei să fie înscris în calendarul nostru bisericesc cu cruce roșie, între Sfinții mari ai Ortodoxiei, în 1997 fiind proclamat Ocrotitorul României, iar în 2001 a hotărât ca ziua de 30 noiembrie, când este pomenit Sfântul Apostol Andrei, să fie proclamată și cinstită ca sărbătoare bisericească națională. După aceste evenimente este firesc ca Sfântul Sinod al Bisericii noastre să ia în calcul reactivarea Mitropoliei apostolice tomitane, comunitate întemeiată de însuși Apostolul neamului românesc, Sfântul Apostol Andrei. Însă, după cum însuși autorul semnalează, Sfântul Apostol Andrei este revendicat ca Apostol al neamului lor și de greci, bulgari, ucrainieni sau de ruși, iar faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a răspuns cererii de reactivare a Mitropoliei Tomisului poate avea drept consecință ca alte Biserici Ortodoxe să revendice titlul de Arhiepiscop al Tomisului și Mitropolit al Scythiei. Dacă de la sfârșitul secolului al III-lea avem date istorice despre episcopul Bisericii din Scythia Minor, iar episcopii și mitropoliții Tomisului au participat la sinoade ecumenice, conform datelor istorice, autorul se întreabă pe bună dreptate: Câte nații ale lumii își pot certifica vechimea creștinismului lor cu mărturii istorice oferite de Actele Sinoadelor ecumenice din primul mileniu?

Dacă în provincia Scythia Minor au fost consemnați primii martiri (în 2001 s-au descoperit moaștele preotului Epictet și ale monahului Astion, martirizați pe 8 martie 303, la Halmyris), la Tomis fiind cel mai mare număr de martiri care constituie tezaurul de mult preț atât al spiritualității Ortodoxiei românești, cât și al Ortodoxiei ecumenice (din păcate, afirmă autorul, în afară de Sfântul Casian, pomenit pe 29 februarie, alți martiri de pe teritoriul dobrogean nu au fost canonizați; într-adevăr, pe 2 noiembrie 2008 a fost canonizat părintele dreptului canonic apusean, Sfântul Dionisie Exiguul, pomenit pe 1 septembrie), atunci este un alt temei pentru reactivarea Mitropoliei Tomisului, pentru ca mai apoi să se facă demersurile necesare pentru întoarcerea în patria natală a moaștelor sfinților martiri, după reconfirmarea autorității centrului bisericesc de la Tomis. Astfel, dacă Mitropolia Tomisului nu a fost încă reactivată se datorează, cum apreciază Părintele Profesor, și faptului că s-a pierdut însuși punctul cardinal de orientare în istoriografia românească, punctul de rezistență al edificiului nostru etnic și religios, adică, Tomisul, metropola neamului daco-roman, hărăzit de un Scaun mitropolitan încă din epoca Sinodului I ecumenic (325) (cf. Can. 4).

O parte importantă a lucrării de față este dedicată călugărilor sciți în rândul cărora ar trebui să-i numărăm nu numai pe acei mai vestiți teologi și filosofi din timpul lui Dionisie Exiguul, ci și pe toți sihaștrii și nevoitorii vieții cenobitice din Scythia Minor, din sec. IV-VI, care au excelat atât prin viața lor ascetico-monahală, de rodire duhovnicească, cât și prin imensa lor contribuție, teologică și culturală, la afirmarea unității ecumenice și la dezvoltarea culturii umanist creștine, europene, de care beneficiază până astăzi întreaga omenire. Autorul îl pomenește aici pe Ioan Casian (360/365 – 435), numit de Papa Paul al VI-lea patron al Europei și relațiile sale cu episcopii din Galia, în același timp contrazice unele din tezele actuale ale unor teologi privind activitatea Sfântului Dionisie Exiguul, întrucât autorul a cercetat aprofundat în ultimii ani viața, opera și activitatea eruditului monah scit căruia i-a dedicat mai multe studii și articole.

Așadar, în această lucrare, o contribuție importantă la istoria românilor și a Bisericii lor din primul mileniu creștin, o pledoarie fundamentată istoric-canonic pentru reactivarea Mitropoliei Tomisului, autorul, pe baza principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii, arată că Scaunul mitropolitan al Tomisului va trebui să ocupe în Dipticele Bisericii Ortodoxe Române primul loc între mitropolii, ierarhul de la Tomis fiind al doilea după patriarh. Ca rod al îndelungatelor cercetări științifice istoric-canonice, juridice și politice, această lucrare de specialitate a Părintelui Profesor Univ. Dr. Nicolae Dură se va impune cu siguranță în peisajul academic din România, chiar din străinătate printr-o eventuală traducere a ei, contribuția autorului, prin acrivia științifică de care dă dovadă, rămânând de referință pentru specialiști în viitoarele studii și cercetări în domeniu.