2010 - Absolvirea Facultatii de Drept si Stiinte Administrative a Universitatii din Craiova (Drept, zi)

In iunie 2010 am absolvit Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative a Universităţii din Craiova (Specializarea Drept, zi), susţinând lucrarea de licenţă la disciplina Drept civil. Partea generală: Capacitatea civilă a Bisericii Ortodoxe Române, sub conducerea ştiinţifică a Dlui Prof. Univ. Dr. Sevastian Cercel. Festivitatea de decernare a diplomelor de licență pentru absolvenții promoției 2010 s-a organizat în data de 20 iulie 2010, în Sala Albastră a Universității din Craiova.

Diplomele au fost înmânate de decanul facultății, Prof. Univ. Dr. Dan Claudiu Dănișor, în prezența celor doi prodecani, Prof. Univ. Dr. Sevastian Cercel și Prof. Univ. Dr. Daniel Ghiță, după următorul program:
- Specializarea DREPT, cursuri de zi:

- Modulul Drept public (grupele 5401-5404): 900 - 1030
- Modulul Drept privat (grupele 5405-5408: 1100 - 1230
- Modulul Științe penale (grupele 5409-5412): 1300 - 1430

Facultatea de Drept si Stiinte Administrative a fost autorizata sa functioneze pentru specializarea Drept prin Hotararea Guvernului nr. 568 din 28 iulie 1995, iar in sedinta Consiliului National de Evaluare si Acreditare Academica din 24 februarie 1997 s-a propus acreditarea facultatii pentru specializarea Drept, fiind prima facultate din tara infiintata dupa 1990 care, indeplinind toate standardele prevazute de lege, a primit girul acreditarii. In aceeasi sedinta a fost autorizata functionarea in cadrul Facultatii de Drept si Stiinte Administrative incepand cu anul universitar 1997/1998, a specializarii Administratie publica.
Studii universitare de licenta, durata studiilor - 4/3 ani, zi, ID/FR
Domenii: Drept, Stiinte administrative
Master: durata studiilor - 2 ani, zi
Domenii: Drept, Stiinte administrative
Doctorat, domeniul Drept, 4 conducatori de doctorat
Corpul profesoral: 18 profesori, 10 conferentiari, 34 lectori, 25 asistenti si 6 preparatori
Efectiv cursanti: - ciclul de licenta - 2761 - masteranzi - 24

Scurt istoric
Infiintarea unei facultati de drept la Craiova, in inima Olteniei, a fost un vis vechi al locuitorilor acestor meleaguri din randul carora s-au ridicat personalitati ilustre ale dreptului romanesc, precum logofatul Nestor Craiovescu - primul profesor roman de drept si principal autor al Legiuirii Caragea, Nicolae Titulescu - academician, profesor universitar, cel mai mare diplomat roman, Valentin Al. Georgescu - academician, profesor universitar, cel mai valoros romanist si istoric al dreptului romanesc, Ion P. Filipescu - academician, profesor universitar, reputat specialist in dreptul familiei si dreptul international privat, Nicolae Mateescu Matte - academician, profesor universitar, pionier al dreptului international aerian si parinte al dreptului spatial.
Dupa demersurile infructuoase intreprinse in anii '70, invatamantul juridic superior craiovean a devenit realitate in anul universitar 1990/1991 prin crearea unei sectii de drept in cadrul Facultatii de Litere si Istorie. Primind o cifra de scolarizare de 25 de locuri, sectia a functionat in primul an de activitate cu 5 cadre didactice proprii (un profesor, un conferentiar, doi lectori si un asistent universitar). Din anul universitar 1991/1992, pe langa forma de invatamant cursuri de zi, s-a aprobat si forma cursuri fara frecventa.
Prin ordinul Ministrului Invatamantului si Stiintei nr. 8925 din 11 noiembrie 1991 sectia de drept a fost transformata incepand cu 1 decembrie 1991 in facultate care, de la 4 martie 1992, poarta numele marelui diplomat Nicolae Titulescu.
Facultatea de Drept si Stiinte Administrative a fost autorizata sa functioneze pentru specializarea drept prin Hotararea Guvernului nr. 568 din 28 iulie 1995, iar in sedinta Consiliului National de Evaluare si Acreditare Academica din 24 februarie 1997 s-a propus acreditarea facultatii pentru specializarea drept, fiind prima facultate din tara infiintata dupa 1990 care, indeplinind toate standardele prevazute de lege, a primit girul acreditarii. In aceeasi sedinta a C.N.E.A.A. a fost autorizata functionarea in cadrul Facultatii de Drept si Stiinte Administrative, incepand cu anul universitar 1997/1998, a specializarii Administratie publica (invatamant de lunga durata).
In perioada 1994-2001 au absolvit facultatea peste 3000 de studenti.
In prezent, Facultatea de Drept si Stiinte Administrative are peste 3500 de studenti la cursurile de zi si fara frecventa, din care aproape 130 de studenti straini (Albania, Bulgaria, Burkina Faso, Grecia, Iordania, Republica Moldova si Ucraina). Acestia isi desfasoara activitatea profesionala la specializarile Drept, Administratie publica si Asistenta Manageriala si Secretariat
Cele peste 90 de cadre didactice proprii isi desfasoara activitatea in cadrul catedrelor de Drept privat, Drept public si Administratie publica. Personalul didactic auxiliar si personalul tehnic-administrativ este compus din 16 salariati.
Activitatea didactica se desfasoara in spatii de invatamant moderne, constand in 5 amfiteatre si sali de curs si 9 sali de seminar , precum si laboratoare de criminalistica si informatica juridica cu dotari moderne.
De asemenea, facultatea beneficiaza si de o biblioteca juridica proprie.
In cadrul facultatii isi desfasoara activitatea Institutul de cercetari juridice fundamentale, creat in cadrul unui program de cercetare finantat de Banca Mondiala si de Guvernul Romaniei.
Facultatea are incheiate numeroase conventii de colaborare internationala cu urmatoarele universitati partenere:
-Universitatea din Torino, Italia - program Socrates;
-Universitea din Bourbogne, Dijon, Franta - program Socrates;
-Universitatea Robert Schuman, Strasbourg,Franta - program Socrates;
-Universitatea din Fribourg, Elvetia
-Universitatea Makenzie, Sao Paolo, Brazilia;
-Universitatea Manaos, Brazilia;
-Universitatea de stat din Sao Paolo, Brazilia;
-Universitatea Foz de Igoasu, Brazilia;
-Universitatea Anapolis, Brazilia;
-Universitatea Goianis, Brazilia;
-Universitatea Brasilia, Brazilia;
-Saarland University - Saarbruken
-Noua Universitate Bulgara - Sofia

Programe de studii
La nivelul studiilor de licenta a intervenit urmatoarea schimbare majora: a intrat in lichidare invatamantul de scurta durata, respectiv Colegiul de Administratie Publica Locala, si am preluat si transformat specializarea Asistenta Manageriala si Secretariat.
Timp de 4 ani au functionat in fiecare an cel putin 3 programe masterale, incercandu-se adaptarea lor la nevoile practicienilor. Aici a existat o anumita ezitare a conducerii facultatii datorita impreciziei legislative ce a tinut de durata studiilor de master si de nivelul la care se face autorizarea studiilor de master.
O crestere semnificativa a activitatilor specifice s-a simtit la nivelul studiilor doctorale, unde in urma unor eforturi sustinute s-a reusit crearea unei Scoli doctorale care azi poarta numele academicianului Tudor Radu Popescu.

Rezultatele procesului de invatamant
Fara a avea o evidenta statistica foarte precisa, din informatiile centralizate de Ministerul Justitiei, INM, si barourile cu care exista relatii de comunicare bune, se poate spune ca absolventii Facultatii de Drept si Stiinte Administrative s-au aflat constant pe pozitii fruntase, fiind de exemplu in primele trei locuri la examenul de intrare la INM. Deasemenea, multi dintre absolventii specializarii Administratie Publica au pasit cu succes pe portile INA sau in profesia de functionar public. Nu trebuie uitata dimensiunea externa, absolventii facultatii reusind sa se inscrie in programe masterale in afara tarii, sau sa lucreze deja in institutii europene ca stagiari.

In anul 2007, 34 de absolventi ai facultatii au fost admisi la INM (numarul de locuri pentru admitere 150)

Activitatea de cercetare
Activitatea de cercetare pe baza de granturi sau contracte cu tertii s-a materializat in obtinerea de finantare in 25 de proiecte, sumele obtinute fiind utilizate la achizitia de carte, aparatura, sau in organizarea de simpozioane.
Fara a incerca sa nominalizam toate manifestarile stiintifice trebuie remarcata activitatea catedrelor care, in fiecare an au organizat cel putin un simpozion international. Cu titlu de exemplu amintim aici:
a) Simpozionul international "Le phenomene administratif dans l'espace europeenne", la catedra de Administratie publica-aprilie 2007
b) Sesiunea stiintifica internationala de Stiinte Penale "Noutati legislative in spatiul juridic penal european" la Catedra de Drept public - octombrie 2007
c) Influenta dreptului european asupra dreptului national - mai 2007 la Catedra de Drept privat
d) al 11-lea colocviu al romanistilor din Europa centro-orientala si Asia
Activitatea de cercetare a fost recompensata de numeroase premii a Academiei Romane dupa cum urmeaza:
2004 - Premiul "Simion Barnutiu" pentru "Filozofia dreptului marile curente", autori: prof.univ.dr. Ion Dogaru, prof.univ.dr. Gheorghe Danisor, prof.univ.dr. Dan Claudiu Danisor, prof.univ.dr. Nicolae Popa
2005 - Premiul "Simion Barnutiu" pentru "Teoria generala a contractelor aleatorii", autor Roberta Nitoiu
2006 - Premiul "Simion Barnutiu" pentru "Infractiunile de coruptie si cele asimilate sau in legatura cu acestea ", autor Horia Diaconescu
2007 - Premiul "Andrei Radulescu" pentru "Drept civil. Teoria generala a actelor cu titlu gratuit", autori: lect.univ.dr. Manuela Istratoaie, lect.univ.dr. Marieta Soreata, lect.univ.dr. Cristina Stanciu.

Relatii internationale
Programe europene
Cea mai importanta dezvoltare a cunoscut-o colaborarea in programul Erasmus-Socrates, existand in momentul de fata conventii semnate cu Universitatea Bourgogne, Universitatea Lyon III, Universitatea Robert Schumann, Universitatea din Fribourg , Universitatea din Linz si aceea din Saarbruecken. De departe cea mai exploatata conventie a fost aceea cu Universitatea Bourgogne din Dijon, atat pentru mobilitatile studentesti cat si pentru cele ale cadrelor didactice, urmata de conventiile cu Universitatile Lyon III, Saarbruecken si Fribourg, cu precizarea pentru ultimele doua ca au fost exploatate in principal mobilitatile cadrelor didactice.
Anual au beneficiat de mobilitati un numar de aproximativ 15 studenti si 3-4 cadre didactice.

Profesor invitat - Universitatea din Dijon si Istitutul de Inalte Studii Europene Strasbourg: prof.univ.dr. Dan Claudiu Danisor
Profesori care au sustinut cursuri in programul Socrate la universitati partenere: conf.univ.dr. Gabriel Olteanu, lect.univ.dr. Sebastian Raduletu, asist.univ. Sonia draghici, asist.univ. Madalina Nica, prof.univ.dr. Lucian Buse
Granturi de cercetare internationale: prof.univ.dr. Dan Claudiu Danisor - membru in echipa de cercetare a grantului <>, finantat de Ministerul francez al cercetarii, 2006-2007
Colaborari internationale in afara programelor europene, intemeiate pe conventii cu universitati partenere
In ultimii patru ani au fost semnate 5 conventii de colaborare cu universitati partenere: Universitatea Xiamen din China, Universitatea Saarbruecken din Germania, Universitatea din Fribourg, Universitatea Lzon III si Universitatea Cambridge. Ca urmare a acestor conventii au fost organizate:
- doua colocvii internationale in colaborare cu Universitatea Saarbruecken din Germania, unul la Saarbruecken in mai 2006 si unul la Craiova in mai 2007;
- simpozionul "Mircea Eliade et la pensee mythique";
- doua seminarii studentesti in colaborare cu Universitatea din Fribourg, la Craiova in 2006 si Fribourg 2007, pe teme ce tin de criminologie;
- cursuri post universitare sustinute de profesori de la Universitatea din Cambridge.

BAZA MATERIALA
Facultatea de Drept isi desfasoara activitatea in Cladirea Centrala a Universitatii din Craiova, str. A.I. Cuza nr. 13
Spatii de invatamant:
1.-Amfiteatrul "Nicolae Titulescu"-443A-160 locuri
2.-Amfiteatrul "Mihail Eliescu"-443C-120 locuri
3.-Amfiteatrul "Mircea Djuvara"-CM1-138 locuri
4.-Amfiteatrul"Ion Tanoviceanu"-CM6-72 locuri
5.-Amfiteatrul "Grigore Geamanu"-CM7-59 locuri
6.-Sali de seminar-443B, 452, CM2, CM3, CM4, CM5, 504, 505, 506
7-Laboratorul de criminalistica/medicina legala-328-30 locuri
8-Laboratorul de informatica juridica-449-12 statii de lucru/24 locuri

Biblioteca
Ca parte a bibliotecii Universitatii, pe langa Facultatea de Drept si Stiinte Administrative functioneaza o mini-biblioteca cu literatura juridica straina (in jur de 3000 de volume) si unicate.

CONDUCEREA FACULTATII

Decan - prof. univ. dr. Dan Claudiu Danisor

Prodecani
- prof. univ. dr. Sevastian Cercel
- prof. univ. dr. Stefan Scurtu
- conf. univ. dr. Anca Ileana Dusca
- conf. univ. dr. Daniel Ghita

Secretar stiintific - conf. univ. dr. Lucian Sauleanu
Sef Catedra Drept Privat - prof. univ. dr. Pompil Draghici
Sef Catedra Drept public - prof. univ. dr. Adi Oroveanu Hantiu
Sef Catedra Administratie publica - prof. univ. dr. Iulian Nedelcu

Secretar sef - Vali Gabroveanu Foamete
Secretariat zi: Cladirea centrala, camera 327 - Telefon 410427 - int.104
Secretariat frecventa redusa: Cladirea centrala, camera 326 - Telefon 410427 - int.107

Pagina web a Facultatii: http://drept.ucv.ro

Se pot impartasi indracitii?

Indracitii

Deoarece Apostolul striga ca cel care se uneste cu Domnul este un singur Duh cu El (I Cor. 6; 17), este adevarat ca si cel care se imprieteneste cu potrivnicul se face una prin legatura cea catre dansul. Deci, cei care simuleaza a fi demonizati, si prin imoralitate poarta cu fatarnicie chipul acelora, s-a hotarat sa se pedepseasca in orice situatie si sa fie supusi acelorasi aspre vietuiri si suferinte, carora, dupa cuviinta, se supun cei intr-adevar demonizati, spre a se mantui de lucrarea diavolului. (Canonul 60, Sinod II Trulan). Pentru diferite interese ale caror foloase le luau in calcul persoanele la care face referire canonul, acestea se prefaceau ca sunt sub puterea diavolului, aratand aceasta prin semne exterioare. Observand prefacatoria, Sinodul a decis ca intaistatatorii bisericilor sa supravegheze pe acesti inselatori, si pentru a nu mai fi tentati sa se prefaca in continuare, sa ii trimita la inchisoare, dupa cum zice canonistul Theodor Balsamon, unde legati in lanturi sa isi ispaseasca greseala lor. Unii ca acestia doreau sa fie tratati precum cei aflati cu adevarat sub puterea potrivnicului. Prin dispozitia acestui canon Biserica le satisface dorinta!

Intrebare: Daca cineva, fiind credincios, se indraceste, se cuvine a se impartasi cu Sfintele Taine, ori nu?

Raspuns: Daca nu tradeaza Taina, nici intr-alt chip nu o huleste, sa se impartaseasca, dar nu in fiecare zi; caci, indeajuns ii este numai Duminica. (Canonul 3, Timotei Alexandrinul).

Oricine s-ar afla sub puterea diavolului trebuie considerat, in general, ca fiind bolnav si nu trebuie sa fie supus obligatiilor celorlalti credinciosi-insa, deoarece Tainele lucreaza asupra bolnavilor, acestia nu trebuie opriti cu desavarsire de la Sfintele Taine. In cazul de fata se ingaduie impartasirea unui indracit, daca acesta are momente de luciditate, deoarece in momente de furie nu este recomandat pentru el si nici Taina nu trebuie impartasita unei persoane aflata intr-o astfel de stare. Insa, se va avea in vedere ca cel indracit sa nu huleasca puterea sau fiinta Tainei, caci in atare caz nu poate sa fie impartasit. Este de inteles ca unul ca acesta va fi judecat conform opiniilor exprimate in perioadele de luciditate; pentru aceea, atat Ioan Zonaras, cat si Theodor Balsamon opineaza ca doar cei care au momente de luciditate sa fie impartasiti. Canonistii Alexios Aristen si Constantin Harmenopulos considera ca cei indraciti pot primi Sf. Impartasanie, insa numai Duminica. Consideram mai corecta opinia imbratisata de Balsamon si Zonaras. Preotul trebuie sa procedeze cu multa atentie de fiecare data cand va intalni cazuri de acest gen.

Intrebare: Daca catehumenul ar fi demonizat, si el insusi, sau rudele lui, ar dori ca sa primeasca Sfantul Botez, trebuie sa-l primeasca sau nu, si mai ales cand este spre moarte?

Raspuns: Daca cel indracit nu se va curati de necuratul duh, nu va putea primi Sfantul Botez; dar la sfarsitul [vietii] se boteaza. (Canonul 2, Timotei Alexandrinul).

Orice persoana care se afla sub stapanirea demonului nu poate sa primeasca Botezul, decat in cele de pe urma momente ale vietii. Motivul pentru care cel indracit nu are voie sa primeasca Taina Botezului in perioada bolii este ca, pe de o parte, inca nu s-a curatit de pacatele pentru care aceasta boala a venit asupra lui, iar pe de alta, deoarece unul ca acesta nu este in stare sa implineasca marturisirea credintei, mai ales daca s-ar intampla o criza a bolii in timpul savarsirii Tainei.

Intrebare: Se cuvine ca cel demonizat sa se impartaseasca cu Sfintele Taine? Fiindca Sfantul Timotei la intrebarea in aceasta privinta a raspuns intreit fel, iar Sfintii Apostoli intr-alt fel, si urmasii [lor] intr-alt fel.

Raspuns: Daca cineva patimeste de veninul negru, incat se pare ca este indracit, nu se va opri; dar, daca cu adevarat este demonizat, nicidecum nu se va invrednici de cele sfinte, fiindca lumina nu are nici o comuniune cu intunericul. (Canonul 4, Nicolae al Constantinopolului).

Pot sa existe boli care nu au nimic in comun cu puterea diavolului. Precum este cazul unuia care este bolnav de venin negru. In astfel de situatii este ingaduita celui bolnav impartasirea cu Sfintele Taine. Insa, in nici un caz nu se poate cumineca cel care intr-adevar este indracit, caci, dupa cum subliniaza canonul, nu este nici o comunicare intre lumina si intuneric.

Concluzie. Nimeni nu se poate impartasi cu Sfintele Taine daca se afla sub puterea diavolului; cel care s-ar preface sa fie pedepsit de intaistatatorii Bisericii, deoarece a cautat sa insele Biserica cu prefacatoria lui. Insa, in momente de luciditate se poate impartasi de ajutorul Tainelor si cel indracit, daca nu dispretuieste cele savarsite si daca nu le nesocoteste eficacitatea.

Profesor Dimitrie Boroianu

APARIȚIE EDITORIALĂ: M. Constantinescu, De impedimentis matrimonii. De la acrivia canonică la iconomia bisericească, Ed. Universitaria, Craiova, 2010.

La Editura Universitaria a Universității din Craiova a apărut lucrarea Dlui Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu: DE IMPEDIMENTIS MATRIMONII. DE LA ACRIVIA CANONICĂ LA ICONOMIA BISERICEASCĂ, Craiova, 2010.

Despre această lucrare, Dl Profesor univ. dr. Vlassios Phidas (Atena) spunea:

Lucrarea Domnului Iulian Mihai Constantinescu expune de o manieră organizată tradiţia ortodoxă privind chestiunea importantă a impedimentelor la căsătorie. În timpurile moderne, această chestiune este mult mai importantă pentru două motive: pe de o parte, adoptarea de legi instituind căsătoria civilă, iar pe de altă parte, extraordinara creştere a căsătoriilor mixte între persoane de confesiuni diferite sau de religii diferite, ca manifestare a societăţii contemporane laice şi multiculturale.

După cum reiese din lectura prezentei lucrări, autorul s-a axat în cercetarea sa pe expunerea tradiţiei ortodoxe privind impedimentele la căsătorie şi pe reflectarea ei în legislaţia şi praxis-ul Bisericii Ortodoxe Române, dezvoltând principiile fundamentale ale tradiţiei canonice ortodoxe, semnalând acordul sau divergenţele observate în aplicarea sa în Biserica Română.

Actualitatea prezentei lucrări, De impedimentis matrimonii. De la acrivia canonică la iconomia bisericească, în care se tratează piedicile sau impedimentele la căsătorie, pusă în lumină şi de ultimele abordări teologice ştiinţifice în domeniul matrimonial, precum şi necesitatea unei abordări actuale sub aspect canonic şi juridic, m-au determinat să tratez acest subiect, aducând unele reflecţii din perspectiva dreptului canonic ortodox, a dreptului canonic romano-catolic[1], precum şi a legislaţiei civile din România cu privire la căsătorie ca instituţie juridică a statului. Raportul între cele două legislaţii este de reală importanţă, iar armonizarea dreptului matrimonial din România se impune a fi rezolvată, tocmai prin lipsa de concordanţă dintre reglementările dreptului canonic şi ale dreptului familiei de stat, obligativitatea căsătoriei civile pentru administrarea căsătoriei religioase făcând şi mai necesară o astfel de abordare juridico-canonică. O astfel de tematică se impune cu necesitate a fi abordată de teologii şi canoniştii Bisericii noastre, mai ales în contextul Noilor Coduri, civil şi penal, care aduc elemente de noutate privind reglementarea familiei şi căsătoriei, prevederile actualului Cod al familiei fiind incluse în textul Codului civil (Legea nr. 287/2009, publicată în M. O. Nr. 511 din 24 iulie 2009).

Importanţa unei astfel de tratări astăzi este de netăgăduit, aceasta reieşind din dezvoltarea subiectului, observând problemele apărute în societatea secularizară din ţara noastră, o societate aflată pe calea integrării depline în marea familie europeană (Uniunea Europeană), răspunsurile aşteptate de la Biserică pentru rezolvarea crizei morale netrebuind să întârzie. Este de datoria teologilor şi a canoniştilor Bisericii să afirme cu tărie, alături de jurişti, că instituţia familiei trebuie să se bazeze întotdeauna pe unirea liberă şi plină de iubire a bărbatului cu femeia, promovând în armonie condiţiile pentru încheierea căsătoriei, precum şi acordul juridic privind eventualele impedimente care pot apărea din lipsa condiţiilor. Faţă de pericolele actuale, care pot afecta stabilitatea familiei creştine, Părintele Profesor Vasile Mihoc precizează: „Instituţia sfântă a familiei este atacată astăzi din toate părţile şi prin toate mijloacele. Cel rău pare a-şi fi concentrat atacurile josnice asupra fortăreţei celei mai puternice a umanităţii, cea care-i asigură însăşi supravieţuirea. Marşul satanic împotriva familiei, a mântuirii şi a însăşi vieţii membrilor ei, pare victorios pe toate fronturile. Lupta credinţei pare gata a închina steagul înaintea monstruosului şi sângerosului balaur”[2]. Reflectând asupra acestor cuvinte îndreptățite, consider că este momentul cel mai potrivit ca Biserica să ia poziție față de problemele actuale privind familia și căsătoria, mai ales în contextul Noilor Coduri care vor intra în vigoare, dar și în perspectiva modificării Constituției României în urma referendumului popular din noiembrie 2009.

***

Privind această temă, precizez că încă din timpul studiilor seminariale (1992-1997) am fost atras de disciplina Dreptului canonic, dorind să studiez cu atenţie aspectele canonice ale căsătoriei, constatând încă de atunci multitudinea de probleme ce se impun a fi tratate, dezvoltate şi aprofundate, conştientizând că teologii şi canoniştii Bisericii noastre pot contribui decisiv la întărirea fundamentului familiei creştine, bazată pe căsătorie, evidenţiindu-se aspectele canonice şi necesitatea armonizării lor pe bază religios-morală cu normele dreptului de stat. Preocupările mele faţă de o asemenea temă, de mare actualitate, au continuat şi în decursul anilor de facultate (1997-2001), abordând în parte acest subiect al administrării Sfintei Taine a Cununiei, în teza de licenţă la disciplina Drept canonic, continuând cu studiile de masterat (2002-2004), ca bursier la Institutul de Studii Superioare în Teologie Ortodoxă de la Chambésy-Geneva (Elveţia), la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice, unde am susţinut teza de masterat cu tema Les empêchements au mariage dans la tradition canonique de l’Eglise Orthodoxe et la législation roumaine (octombrie 2004) sub conducerea ştiinţifică a Domnului Prof. Univ. Dr. Vlassios Phidas, rectorul Institutului, Profesor de Drept canonic şi Istorie a Bisericii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena. De fapt, discuţiile avute cu Domnia Sa la Chambésy m-au determinat să-mi îndrept atenţia spre dezvoltarea în cadrul tezei de masterat a problemei impedimentelor la căsătorie, o temă de mare actualitate aflată pe agenda Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, care ar trebui să aprobe hotărârile de principiu ale celei de-a II-a Conferinţe Panortodoxe Presinodale de la Chambésy din 1982. Fiind o temă mult discutată şi încă discutabilă, sub aspect canonic şi juridic, fiind coordonat în studiile mele de la Geneva de Profesorul V. Phidas, cu adevărat o autoritate competentă în domeniu, am realizat că această temă poate fi abordată şi în teza mea de doctorat în Drept canonic, teză susţinută public în 2007 la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, cu titlul Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii şi instituţie juridică de dreptul familiei. Studiu canonic şi juridic comparat, la care am lucrat sub conducerea ştiinţifică a marelui canonist şi jurist al Bisericii noastre, Dascălul şi Părintele nostru, vrednicul de pomenire Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca (†2006).

Aşadar, prezenta carte, care este o urmare firească a lucrării mele cu titlul Biserica şi instituţia căsătoriei. Condiţiile administrării căsătoriei. Studiu juridico-canonic, apărută la Editura Aius, Craiova, 2008, 252 p. (ediția a II-a, Ed. Christiana, București, 2010), prezintă impedimentele la căsătorie, ca taină a Bisericii şi ca instituţie juridică de stat, fiind abordate din perspectivă ortodoxă, cu expunerea aspectelor canonice ale tradiţiei romano-catolice, având ocazia să le aprofundez pe acestea din urmă în cadrul cursurilor şi a cercetărilor ştiinţifice la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universităţii din Fribourg (2004-2005) sub coordonarea Prof. Dr. Pier Virginio Aimone-Braida, de asemenea la Institutul de drept canonic şi bisericesc din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Fribourg (Elveţia).

***

Studierea evoluţiei legislative privind instituţia căsătoriei şi prin excelenţă impedimentele matrimoniale, duce la concluzia necesităţii expunerii şi a precizării cu exactitate a condiţiilor canonice pentru cununie din legislaţia bisericească, numai aşa, prin aplicarea normelor canonice, putându-se împiedica acele căsătorii care se bazează pe impedimente. Stabilirea prin lege bisericească a impedimentelor urmăreşte evitarea diferitelor cauze de natură religioasă, morală şi fizică, aceste piedici la căsătorie alterând sănătatea familiei, înrudirea de natură fizică fiind chiar o adevărată maladie care afectează grav unirea bărbatului cu femeia în căsătorie, ducând astfel la afectarea vieţii bisericeşti însăşi şi a vieţii sociale. De fapt, rudenia fizică între soţi duce la degradarea lor morală şi fizică, a rudelor şi a copiilor care se nasc în sânul unor asemenea uniri nelegiuite.

În cazul impedimentelor mai puţin grave şi în anumite grade se poate obţine totuşi dispensă, prin aplicarea iconomiei bisericeşti, acest principiu canonic având scopul corectării, în unele situaţii, a rigorii legii, însă fără a se face abuz de aplicarea iconomiei bisericeşti de către autoritatea competentă. Cu toate acestea, se impune, respectând tradiţia canonică a Bisericii, aplicarea epitimiilor pentru cei care săvârşesc delicte fără circumstanţe atenuante, fiind vizată aici acrivia canonică pentru a se evita posibilitatea banalizării punerii în practică a normelor canonice. Astfel, trebuie să fie subliniat faptul că întreaga viaţă a omului se raportează la Dumnezeu şi este reglementată de Biserică după învăţătura Sfintei Scripturi şi după canoanele bisericeşti, însuşi raportul om-Dumnezeu fiind un raport de acrivie canonică. Lipsa precizării limitelor aplicabilităţii iconomiei bisericeşti şi a impunerii acriviei canonice privind impedimentele la căsătorie este un motiv în plus în abordarea cu seriozitate a acestei teme de maximă actualitate.

Lucrarea de faţă se doreşte a fi un ghid juridic-canonic al impedimentelor matrimoniale, de folos pentru teologi, canonişti, jurişti, pentru studenţii teologi, cât şi pentru cei interesaţi, precum credincioşii Bisericii noastre care doresc să cunoască doctrina canonică ortodoxă şi romano-catolică în raport cu actuala legislaţie civilă privind impedimentele la căsătorie în dreptul familiei şi în Noile Coduri din România.

Astăzi trăim cu toţii într-o lume secularizată în care se constată slăbirea conştiinţei apartenenţei eclesiale, a inaplicării normelor canonice ale Bisericii la realităţile existente în viaţa practică bisericească, prin urmare, fie lipsa de cunoaştere a Dreptului canonic, fie indiferentismul organelor competente în aplicarea dispoziţiilor canonice matrimoniale pentru păstrarea disciplinei bisericeşti ducând la lipsa conştientizării importanţei şi a necesităţii Dreptului canonic matrimonial pentru buna funcţionare a instituţiei căsătoriei, atât pentru viaţa civilă, cât şi pentru cea bisericească. În aceste împrejurări, Biserica noastră are datoria sfântă de a contribui la întărirea căsătoriei creştine, prin afirmarea învăţăturii sale de credinţă şi a normelor care reglementează administrarea Sfintei Taine a Cununiei, scopul fiind modelarea vieţii familiale după legea divină dată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. O contribuţie importantă, după Revoluţia din decembrie 1989, a fost organizarea la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, în perioada 25-27 septembrie 2001, a Congresului internaţional cu tema „Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, cu acest prilej vrednicul de pomenire Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române († 30 iulie 2007), afirmând: „Familia a ocupat, neîncetat, un loc central în învăţătura noastră creştină despre viaţă, fiind înţeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială, de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri… Aşadar, a ne apleca, nu fără îndreptăţită îngrijorare, asupra stării familiei în zilele noastre înseamnă a reflecta asupra uneia dintre cele mai serioase probleme sociale actuale, de a cărei ameliorare depinde felul în care va arăta umanitatea de mâine: fie reaşezată pe bazele creştine care au susţinut-o în creşterea ei timp de două milenii, fie destrămată şi recăzută în bezna necunoaşterii de Dumnezeu şi în robia păcatului…”[1]. Astfel, familia creştină devenind „celula vie a Trupului Tainic al lui Hristos, în care este integrată prin Taina Cununiei”[2], aşa cum afirma Înaltpreasfinţitul Profesor Doctor Laurenţiu Streza, ne responsabilizează şi ne determină să readucem permanent în lumină caracterul său de taină, subliniind bazele sale religios-morale, dar şi temeiurile canonico-juridice pentru înlăturarea confuziilor, pentru afirmarea cu tărie a poziţiei Bisericii în faţa problemelor actuale şi pentru tragerea unui semnal de alarmă cu privire la coliziunile legislative existente în România şi posibilitatea gândirii unor perspective de armonizare în spiritul tradiţiei bisericeşti, uneori invocată şi de legiuitorul român.

Referindu-se la raportul Biserică-Stat, Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel consideră că, pe lângă efortul Bisericilor de a apăra familia naturală, tradiţională şi universală, relaţia Stat-Biserică (Biserici) este o altă sursă majoră de speranţă pentru întărirea familiei creştine ca speranţă a României, afirmând că „este necesară consultarea şi cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, în domeniul educaţiei copiilor şi tinerilor, în domeniul asistenţei sociale privind copiii şi părinţii cu copii mulţi sau cu probleme majore de ordin social. Este nevoie de programe şi proiecte de cooperare a Bisericii cu diferite instituţii de resort ale Statului, atât pe plan local, regional, cât şi naţional”[3], numai pe calea colaborării viabile între cele două instituţii şi pe baza unor studii de specialitate ale teologilor, canoniştilor şi juriştilor putem spera la o viziune unanimă în spirit creştin asupra unirii bărbatului cu femeia în căsătorie.

În noile împrejurări în care societatea modernă trece printr-o criză morală caracterizată de libertinaj, indiferentism, necredinţă şi ignorarea dimensiunii religioase a unirii în căsătorie, Biserica trebuie să intervină şi să întărească propria sa disciplină canonică, normele ei de conducere putând să contribuie decisiv la întărirea familiei creştine prin ferirea sa de neajunsurile actuale, rămânând „rai pământesc care să adăpostească şi fericească generaţiile viitoare”[4]. Normele canonice ale Bisericii, întemeiate pe Revelaţia divină, şi care reglementează legătura omului cu Dumnezeu, precum şi raporturile între credincioşii Bisericii, în vederea împlinirii scopului existenţial al omului, moştenirea Împărăţiei cerurilor[5], constituie chiar temelia importanţei şi a necesităţii abordării acestui subiect cu atenţia cuvenită. Canoanele Bisericii, ca reguli care ne conduc în viaţă după voinţa lui Dumnezeu, nu sunt opera subiectivă a gândirii unei persoane ca în Biserica Apusului[6], ci sunt emise de organe colegiale sau individuale competente, întărite de sinoadele ecumenice ale primelor opt secole, fiind păstrate spre „tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor” (can. 2 Trulan)[7], „bucurându-ne de ele ca şi când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însuşim), primim în inimile noastre sfintele canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor apostoli, ale celor şase sfinte sinoade ecumenice, şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli, şi ale sfinţilor noştri părinţi” (can. 1 sin. VII ec.)[8]. Părintele Constantin Dron a afirmat tăria de nezdruncinat a „Sfintelor Canoane”, ca şi Părintele Profesor Liviu Stan[9], afirmând că hotărârile dogmatice şi morale ale sinoadelor ecumenice nu pot fi puse niciodată la îndoială şi contrazise, „canoanele fiind până la desfiinţarea lor, cu totul sau în parte de alt sinod ecumenic, obligatorii pentru toată lumea”[10], în ciuda unei eventuale legislaţii ostile din partea puterii seculare.

***

Scopul lucrării constă în analizarea aprofundată critică şi comparativă a normelor canonice şi a întregii legislaţii bisericeşti care reglementează administrarea Sfintei Taine a Cununiei, în Ortodoxie şi în Catolicismul Roman, privind impedimentele şi căsătoriile mixte, în comparaţie cu legile autorităţii seculare şi în prezent ale dreptului familiei din România, cu unele referiri la Noile Coduri, evidenţiind apropierile, diferenţierile şi măsura în care se pot armoniza şi înlătura inevitabilele coliziuni legislative în contextul secularizării căsătoriei, promovând idei concrete pentru păstrarea tradiţiei canonice ortodoxe fără a se face abuz de aplicarea iconomiei bisericeşti.

Pentru realizarea scopului propus, am stabilit următoarele obiective:

§ identificarea termenilor cheie şi explicarea lor pentru înlăturarea neînţelegerilor şi a confuziilor;

§ stabilirea metodelor de cercetare;

§ analizarea evoluţiei istorico-juridice a instituţiei căsătoriei, având în vedere raportul Biserică-Stat sub aspect legislativ, relaţia între cununie şi căsătoria civilă în urma secularizării ei, consecinţele şi luările de poziţie, toate acestea necesare pentru evidenţierea cu succes a stadiului actual privind impedimentele matrimoniale;

§ analizarea tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii Romano-Catolice privind impedimentele la căsătorie, urmând principalele surse ale dreptului canonic;

§ studierea tuturor etapelor de reglementare a căsătoriei în dreptul familiei din România;

§ studierea posibilităţii armonizării juridico-canonice în domeniul matrimonial din România;

§ elaborarea propriilor idei şi recomandări în contextul actual, socio-politic şi ecumenic, pentru întărirea instituţiei familiei bazată pe căsătorie.

Menţionăm aici că semnificativă în decursul alcătuirii acestui demers ştiinţific a fost perioada în care am consolidat abordările metodologice şi reţeta de lucru. Am urmat etapele specifice unei lucrări ştiinţifice şi anume: alegerea temei, alcătuirea unei bibliografii, parcurgerea şi aprofundarea acesteia, precum şi îmbogăţirea surselor de informaţie pe parcursul cercetării, adunarea şi fişarea materialului, stabilirea titlului şi a planului lucrării, redactarea lucrării şi finalizarea ei. S-a urmărit lămurirea unor noţiuni canonice şi juridice care încă mai sunt folosite greşit, făcându-se chiar unele confuzii atât printre teologi, cât şi printre juriştii care fac adesea referiri la dreptul canonic al Bisericii, expunând sistematic problematicile aflate în discuţie din perspectivă ortodoxă, găsind şi răspunsuri la unele întrebări de actualitate – şi aceasta pe parcursul întregii lucrări – care reflectă concentrat ansamblul reglementărilor juridico-canonice actuale. Am încercat o expunere clară care să se bucure de o lectură cursivă, atrăgătoare, plăcută şi care să ajute la înţelegerea diverselor aspecte matrimoniale, atât din perspectivă canonică, cât şi juridică. Stabilirea scopului cercetării şi a obiectivelor, cunoaşterea stadiului actual prin valorificarea cercetărilor anterioare, a izvoarelor şi a lucrărilor de specialitate, măsura în care se armonizează cele două dimensiuni ale căsătoriei astăzi şi evidenţierea punctelor comune şi a diferenţelor au constituit priorităţi în abordarea prezentei lucrări. Prin modalitatea de lucru, prin alegerea, selecţionarea, compararea şi prelucrarea materialului ştiinţific, prin redactarea lucrării şi promovarea unor soluţii la problemele actuale, am reflectat în lucrarea de faţă propria personalitate, reevaluând într-o nouă viziune unele dintre elementele preexistente, dar încercând în acelaşi timp să contribui şi cu elemente de noutate. Posibilitatea de a consulta lucrări avizate apărute în literatura de specialitate mi-a fost facilitată de accesul la bibliotecile universitare din ţară şi din străinătate, menţionând aici pe cele de la Geneva, Chambésy şi Fribourg, căutând să exploatez cât mai bine materialul disponibil, fiind nevoit să-mi reevaluez uneori anumite consideraţii şi perspective pentru coerenţa demersului meu ştiinţific, dată fiind dificultatea şi vastitatea dreptului matrimonial.

Metodele generale aplicabile şi în alte domenii de cercetare sunt prevăzute în lucrarea de faţă, pentru rezolvarea problemelor care au apărut în cursul cercetării şi a activităţii cognitive. Pentru a pune în lumină aspectele esenţiale canonice privind impedimentele matrimoniale în Ortodoxie şi în Catolicismul Roman, evidenţiind şi raportul existent între reglementările bisericeşti şi cele civile în domeniul matrimonial, am folosit metoda comparativă, de fapt lucrarea în sine fiind un studiu juridico-canonic comparat, accentuând principalele probleme aflate în discuţie. Această metodă comparativă, ca metodă ştiinţifică de cunoaştere, s-a concretizat, ca aplicare prin sublinierea aspectelor analoge sau similare, dar şi prin exprimarea deosebirilor existente datorită formelor îmbrăcate în funcţie de context. Metoda istorico-comparativă permite dezvoltarea evoluţiei în timp a normelor care reglementează instituţia căsătoriei, cu perceperea diferită a noţiunilor şi aplicabilitatea lor, permiţând, în acelaşi timp, studiul comparativ în timp şi spaţiu, dar şi aprofundarea stadiului actual pentru conturarea perspectivelor. Astfel, prin încercarea de promovare a asemănărilor legislative de conţinut, constatăm că baza logică a metodei istorico-comparative este analogia. Prin analogie, ca metodă general-ştiinţifică de cunoaştere, care constă în fapul că pe baza unor asemănări între elemente comparate se deduc alte asemănări cu elemente constitutive ale sistemului, am expus normele juridice de dreptul familiei din România şi doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe, precum şi aspectele dreptului matrimonial canonic romano-catolic, în scopul constatării şi promovării asemănărilor, dar şi a sublinierii poziţiei personale faţă de coliziunile juridice actuale. Am dorit generalizarea prevederilor canonice şi juridice actuale, a tezelor diferiţilor autori de referinţă în domeniul canonic şi juridic din România şi la nivel internaţional, pentru a întări şi poziţia personală cu privire la unele probleme discutabile. În scopul abordării cât mai complete a prezentei lucrări, deşi nu se pretinde a fi o tratare exhaustivă a numeroaselor aspecte legate de impedimentele la căsătorie şi cununie, am folosit şi alte metode de cercetare, precum: metoda istorică, metoda analitică, metoda analizei şi sintezei, metoda sistematizării, metoda inducţiei şi deducţiei.

Pe lânga metodele ştiinţifice amintite, comune şi altor domenii de cercetare, am utilizat şi principiile de interpretare specifice abordărilor canonico-juridice pentru evaluarea corectă a tradiţiei canonice a Bisericii Orientului şi a Occidentului, raportând normele canonice plenitudinii experienţei sacramentale, pastorale şi spirituale a Bisericii. Canoanele constituie sursa fundamentală a dreptului canonic, dându-ne mărturie autentică asupra diferitelor probleme bisericeşti prezente în anumite vremuri şi locuri, iar prevederile Constituţiei, ale Codului familiei, ale Codului civil şi de procedură, precum şi ale altor legi cu aplicabilitate naţională şi internaţională, constituie sursa dreptului familiei în România. În raportul celor două legislaţii, bisericească şi civilă, am avut în vedere natura divino-umană specifică a Bisericii pentru evaluarea corectă a dispoziţiilor bisericeşti în raport cu legea civilă, normele canonice fiind privite în raport cu unele surse istorice, ţinând cont şi de unele supoziţii bisericeşti fundamentale, deosebit de importante pentru înţelegerea corectă a tradiţiei canonice. Prin sublinierea cu tărie a tradiţiei canonice ortodoxe în raportul ei cu actualul Cod de drept canonic al Bisericii Romane din 1983, dar şi cu dreptul familiei, ne-am propus înlăturarea contradicţiilor privind poziţia Bisericii Ortodoxe în materie matrimonială şi explicarea anumitor neconcordanţe canonice aparente, întărind ideea că pretinsa cădere în desuetudine a unor norme canonice actuale nu este decât consecinţa acelor poziţii subiective ale canoniştilor pornite din lipsa suficientă de efort a interpretării canonice.

Aşadar, în lucrarea noastră am dorit eliminarea subiectivităţii în interpretarea canoanelor şi a aplicării lor la realităţile actuale, privindu-le în strânsa lor legătură cu izvoarele Revelaţiei divine, ele fiind chiar integrate Sfintei Tradiţii a Bisericii. Pentru pătrunderea şi înţelegerea corectă a normelor canonice, s-a impus delimitarea aspectelor particulare istorice de spiritul tradiţiei canonice, înlăturând unele paralelisme care pot duce la concluzii eronate, dar şi corelaţiile subiective şi nepertinente asupra doctrinei canonice a Bisericii, păstrând respectul cuvenit echilibrului istoric între litera şi spiritul canoanelor şi a legislaţiei bisericeşti postconciliare.

---

[1] Preafericitul TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mesaj la deschiderea Congresului internaţional Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, în Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, pp. 11-13.

[2] P.S. Prof. Univ. Dr. Laurenţiu STREZA (actualmente Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului) în Prefaţa la lucrarea Părintelui Dr. Vasile GAVRILĂ, Cununia - viaţă întru Împărăţie, Fundaţia “Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, p. 2.

[3] Vezi articolul Familia creştină – speranţa României, în vol. Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 36.

[4] Pr. Ştefan SLEVOACĂ, Căsătoria creştină, în rev. MMS, XVIII (1967), nr. 9-10, p. 612.

[5] A se vedea Pr. Constantin DRON, Valoarea actuală a canoanelor, teză de doctorat, Bucureşti, 1928, p. 18.

[6] Precizăm că Biserica Romano-Catolică, moştenitoarea tradiţiei şi a rânduielilor romane, a dovedit în timp o excepţională vocaţie istorică, arătând dinamism înţeles ca acţiune transformatoare a istoriei, dinamism care, în virtutea concepţiei de organizare şi funcţionare, a degenerat prin ajungerea la politizarea teologiei; vezi Dan ZAMFIRESCU, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, Bucureşti, 1992, pp. 160-161.

[7] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Bucureşti, 1991, p. 95.

[8] Ibidem, p. 153.

[9] Pr. Prof. Liviu STAN, Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane, în rev. O, XXII (1970), nr. 2.

[10] Pr. Constantin DRON, Valoarea actuală a canoanelor, p. 30.

---

[1] Spre deosebire de literatura de specialitate limitată în Biserica Ortodoxă, în Biserica Romano-Catolică se poate constata existenţa a numeroase lucrări şi studii de drept canonic matrimonial, unele dintre ele constituind un punct de plecare în alcătuirea lucrării de faţă, între care amintesc: Jacques VERNAY, L’Eglise Catholique casse-t-elle le mariage?, Ed. Fleurus/Tardy, Lyon, 1990; Jacques VERNAY, Les dissolutions du lien matrimonial en droit canonique, în AC, t. XXXII, 1989; Jacques VERNAY, Le mariage civil en droit canonique, în Mariage civil et mariage canonique, Téqui, Paris, 1985; Michel LEGRAIN, Les divorcés remariés, Centurion, Paris, 1987; Armand LE BOURGEOIS, Chrétiens divorcés remariés, Desclée de Brouwer, Paris, 1990; Patrick VALDRINI, Jean-Paul DURAND, Olivier ECHAPPE, Jacques VERNAY, Droit canonique, éd. IIe, Dalloz, Paris, 1999; Gaston CANDELIER, Le droit de l’Eglise au service des époux, Cerf, Paris, 1999; Roger PARALIEU, Guide pratique du Code de droit canonique, Ed. Tardy, 1985; Alain SERIAUX, Droit canonique, PUF, Paris, 1996; ***Dictionnaire de théologie catholique, „Mariage”, t. IX, p. IIème, Paris, 1927.

[2] A se vedea lucrarea regretatului Părinte Dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002 (coperta 2), teză de doctorat în teologie.

Cu ce ne putem mandri?

Sfintii Parinti spun ca omul n-are cu ce sa se mandreasca: "Sunt ale tale numai virtutile pe care le-ai implinit fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost data tot de la Dumnezeu. Pe seama osardiei tale sa pui doar nevointele pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al tau, ci e faptura lui Dumnezeu", zice Ioan Scararul. Ca atare, orice am face nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu ne-a facut in asa fel ca nu ar fi trebuit deloc sa facem raul, dar noi ne-am bagat singuri in suflet pacatul si stricaciunea.

Toate darurile duhovnicesti sunt ale lui Dumnezeu. Tu, daca ai minte, nu te poti mandri cu avutul altuia, cu haina altuia, cu scrierea altuia, pentru ca stii prea bine ca nu sunt ale tale. La fel si fata de Dumnezeu. "Te poti mandri numai cu pacatele tale", zice un Sfant Parinte. Iar sa te mandresti cu ceea ce ti-a dat Domnul e cea mai mare nebunie, fiindca aceste daruri, dupa cum spune Isaac Sirul, nu sunt avutul tau, ci ti-au fost date de Dumnezeu, si daca nu vei umbla dupa poruncile Lui si dupa voia Lui Domnul isi va lua de la tine darurile Sale, avutul Sau, si vei semana cu un om caruia i s-a luat tocul care tocmai fusese inmuiat in cerneala. Trebuie sa ne amintim ca toate acestea nu-s ale noastre, ci sunt bogatia Domnului, pe care noi nu facem altceva decat s-o risipim si sa o stricam.

Domnul spune ca cel ce are in sine trufie are drac inlauntrul sau. "Calugarul trufas nu are nevoie de drac, pentru ca singur s-a facut siesi drac si potrivnic", citim la Ioan Scararul. Orice ar face un asemenea om este in zadar si nu va aduce nici un folos. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca monahul trufas nu se da in laturi de la nimic - nici de la rugaciune, nici de la post, nici de la priveghere, nici de la dormitul pe pamantul gol, nici de la alte nevointe grele -, insa le face pe toate atata vreme cat ii convine dracului ce sade in el, atata vreme cat le face pentru egoul sau, pentru ca omul ce se slaveste in desert este, precum am spus, inchinator la idoli.

Se cuvine sa uitam de toate virtutile noastre, pentru ca toate sunt ale lui Dumnezeu: cel ce se mandreste cu ele se afla intr-o stare groaznica, pentru ca are in sine drac. Unui asemenea om ii poate ajuta numai Dumnezeu si, dupa cum spune Ioan Scararul, rana lui "nu se tamaduieste de catre oameni". Ne putem doar ruga pentru un asemenea om, dar nu-l putem ajuta nici cu cuvantul, nici cu fapta: "Cine este robit de trufie, acela are trebuinta de ajutorul lui Dumnezeu insusi, caci desarta e pentru unul ca acesta izbavirea cea de la oameni".

Cum sa ne luptam cu starea aceasta? Daca am savarsit un lucru bun, trebuie sa ne amintim ca sub masca multumirii aduse lui Dumnezeu se strecoara ades trufia. Sa ne amintim de vames si de fariseu. Fariseul chiar era altfel decat vamesul, vamesul n-avea faptele lui - dar prin slava desarta si-a nimicit singur rasplata. Nu se cuvine sa incepem rugaciunea, mai ales de marturisire si multumire, zicand: „slava Domnului, nu am cutare si cutare pacat, fac cutare si cutare lucru bun". Si deseori facem asa. Ioan Scararul spune despre trufie: "Sa ascultam, toti cei ce vrem sa scapam din aceasta groapa: foarte ades aceasta patima primeste hrana de la multumirea adusa lui Dumnezeu. Am vazut oameni care cu gura multumeau lui Dumnezeu semetindu-se in cugetele lor. Despre aceasta da marturie limpede fariseul, care a zis: Dumnezeule, Iti multumesc (Lc. 18, 11)".

Ideea este nu ca nu trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce facem - pentru ca, intr-adevar, toate sunt ale Lui, darul Lui -, ci ca zicand: „Iti multumesc fiindca am devenit atat de bun" punem accentul pe noi insine. Asadar, aceia dintre noi care au unele faptele bune trebuie sa-si aduca aminte ca marturisirea si multumirea trebuie sa inceapa cu pocainta si cu smerenia, si de-abia apoi putem da multumita lui Dumnezeu, in primul rand pentru faptul ca ne da vreme de pocainta. Trebuie sa ne amintim ca nu ne putem apropia de Dumnezeu in trufie. De la rugaciunea de multumire fariseica nu putem astepta nimic mantuitor, nimic folositor pentru pocainta.

Trufia ne impiedica in primul rand sa ne pocaim, ne departeaza de pocainta, pentru ca in esenta sa este "lepadare de Dumnezeu" si de ajutorul Lui, „nascocire draceasca", si daca inca nu avem asta in noi, apoi avem deja „defaimarea aproapelui si trambitarea nerusinata a propriilor osteneli".

Trebuie sa ne amintim si ca in aceeasi masura cu trufia aduce piedici pocaintei si deznadejdea. Deznadejdea este de doua feluri: uneori vine din multimea pacatelor si multa intristare, alteori - din trufie si semetie. Daca toata vremea m-am socotit bun, toata vremea am nadajduit in mine insumi, in puterile mele, am crezut ca nu sunt la fel ca ceilalti, si deodata am cazut, aratandu-ma mai rau chiar decat toti, bineinteles ca in mine ia nastere deznadejdea.

Despre aceasta vorbeste Ioan Scararul: "Este o deznadejde care vine din multimea pacatelor si din impovararea constiintei si din intristarea nesuferita, cand sufletul, din pricina multimii rautatilor sale, se afunda, si de greutatea lor se ineaca in adancul dezna-dajduirii. Este insa si un alt fel al deznadejdii, care vine din trufie si semetie, cand ceia ce au cazut socot ca nu au meritat aceasta cadere. Cel ce va cugeta adanc la lucrul acesta va afla ca intre unii si ceilalti este deosebire: cei dintai se lasa prada nepasarii, iar ceilalti, in deznadejdea lor, se tin si de nevointa". Bineinteles ca nici o deznadejde, nici cealalta nu pot sa ne aduca la pocainta.

Cum sa ne luptam cu deznadejdea ce vine din trufie? De acest fel de deznadejde ne vindeca, dupa Ioan Scararul, smerenia si neosandirea aproapelui, iar de cea care ia nastere din pacate ne mantuieste gandul la milostivirea Domnului, Care a zis ca trebuie sa iertam aproapelui nostru de saptezeci de ori cate sapte. „Insa de cea dintai tamaduiesc infranarea si nadejdea cea buna, iar de cea din urma - smerenia si neosandirea nimanui".

Trebuie sa ne amintim ca deznadejdea este un mare pacat si sa nu uitam sfatul pe care l-a dat Domnul lui Petru. Daca El ne-a poruncit noua, care suntem slabi, sa iertam atat, cu cat mai mult ne va ierta El daca ne vom pocai? Ioan Scararul spune: "Nu te ingrozi nici de ai cadea in fiece zi si nu te abate de la calea lui Dumnezeu, ci stai cu vitejie". „Cand intristarea pentru pacate ne trage spre deznadejde, sa nu incetam sa ne amintim ca Domnul i-a poruncit lui Petru sa-l ierte pe cel ce a pacatuit de saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21) - iar Cel ce a dat aceasta porunca altuia, fara indoiala ca o va implini neasemuit mai mult El insusi".

Dupa cat s-ar parea, deznadejdea si trufia sunt potrivnice una alteia din fire, insa - ciudat lucru - ele pot da mana ca sa ne impiedice de la pocainta. Ioan Scararul scrie: "Dupa cum nunta si moartea sunt potrivnice intre ele, nici trufia si deznadejdea nu au impreuna-glasuire intre ele; insa din reaua mestesugire a dracilor putem vedea intr-un singur om amandoua aceste patimi".

Trebuie sa ne straduim, pe cat ne sta in putere, sa sporim in virtute, dar totodata sa vedem in toate faptele noastre bune nu meritul nostru, ci meritul lui Dumnezeu - si atunci, putin cate putin, vom nimici ingraditura ce ne desparte de pocainta adevarata.

Sfantul Serghie Meciov

Cum, când şi de ce a apărut monahismul? - Interviu cu Acad. Emilian Popescu

„Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun.“ „La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau unui zel special.“ În epoca bizantină, „monahii puteau chiar să răstoarne un împărat, dacă se abătea de la dreapta credinţă“. „Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta, îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire.“ Despre cum s-a născut, cum a evoluat şi cum a influenţat monahismul lumea creştină, aflaţi din interviul cu academicianul Emilian Popescu.
Când a apărut monahismul?

Există mai multe opinii, unele ale unor învăţaţi laici, altele ale învăţaţilor creştini. Unii învăţaţi laici socot că originile monahismului ar sta chiar în epoca romană, în epoca principatului, când persoane foarte sărace se retrăgeau la marginea comunităţilor şi chiar mai departe, ca să scape de obligaţiile fiscale impuse de stat. Acest fenomen s-a petrecut mai ales în Egipt, unde clima, fructele şi peştele din preajma Nilului asigurau condiţiile minime de trai. Această retragere din societate era numită „anahoresis“, de aici anahoret, cuvânt a cărui semnificaţie iniţială, aşadar, nu a fost de natură religioasă, ci de natură socială. Se mai spune că, la un moment dat, aceşti anahoreţi retraşi din motive sociale au intrat în legătură cu diferite curente filosofice, care le-au dat nişte idealuri de viaţă, pe care ei le-au cultivat. Mai sunt şi păreri care pun originile monahismului în legătură cu aşa-zişii „terapeuţi“, asceţi iudei, greci şi egipteni, care trăiau pe lângă templele lui Isis din Egipt şi aveau idealul purificării de patimi.

Despre monahismul motivat creştin, de când putem vorbi?

Există o altă tradiţie în legătură cu originile creştine ale monahismului, aceea a Sfântului Ioan Casian. Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun. Aceasta este opinia Sfântului Ioan Casian, sprijinită şi de informaţii din Faptele Apostolilor. Învăţaţii creştini socot că şi numai învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, modul Lui de viaţă şi după aceea învăţătura Sfântului Apostol Pavel erau suficiente pentru a inspira monahismul, fără a mai fi nevoie de alte surse de inspiraţie.

Monahismul, reacţie la secularizarea Bisericii?
Primele comunităţi bisericeşti au fost, evident, strict legate de spaţiul urban. În ce moment monahismul, dezvoltat în afara cetăţii, ca o altă formă de manifestare a duhului creştin, a devenit interesant pentru Biserică?

La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau unui zel special, prezent la o persoană, la două sau la mai multe. Deci nu intrase ca o instituţie sub autoritatea Bisericii. Trebuie să ţinem cont, totuşi, că la începuturile sale Biserica avea o organizare modestă, mai bine pusă la punct în oraşe. Monahismul eremitic - de la „eremos“, pustiu, retras - s-a dezvoltat în zone pustii, în Egipt, în sudul Palestinei, în Siria, şi după aceea, mai târziu, şi în Asia Mică. În acest context deci apare şi numele celui mai celebru monah creştin, care a întemeiat viaţa eremitică, Sfântul Antonie cel Mare, ce s-a născut pe la anul 250 şi a trăit până în 356. Sfântul Antonie, un eremit, aşadar, a lăsat mulţi ucenici, între care Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei. Faptul că episcopul Alexandriei este ucenic al unui eremit, trăitor în pustie, este dovada cea mai limpede despre cât de strânse erau legăturile dintre monahism şi ierarhie, încă de la începuturile secolului al IV-lea.

Există o opinie, conform căreia monahismul ar fi fost şi o reacţie la o tendinţă de secularizare în Biserică, ce se făcea simţită la sfârşitul secolului al III-lea, dar mai ales după 313, când încetează persecuţia asupra creştinilor. Cât adevăr este în această teorie?

Nu poate să fie vorba de o secularizare în Biserică la sfârşitul secolului al III-lea, pentru că Biserica era în plină perioadă de persecuţii; persecuţiile generale ale Bisericii au început la mijlocul secolului al III-lea. Primul care a dezlănţuit persecuţiile a fost împăratul Deciu, în jurul anului 250. Apoi a urmat Valerian, Galerius, Aurelian ş.a.m.d.

Dar după încheierea acestei perioade?

Perioada de relaxare a început abia în timpul împăratului Constantin cel Mare, după 313. Constantin cel Mare este primul care, prin Edictul de la Mediolanum, restituie creştinilor bunurile confiscate şi transformă Biserica într-o instituţie cu drepturi depline. E greşit spus că ar fi apărut vreo tendinţă de secularizare a Bisericii. Se lupta încă pentru existenţă, pentru că şi după 313 au mai fost persecuţii, în timpul lui Liciniu (308-324), Iulian Apostatul (361-363). Nu e valabilă această ipoteză. Abia după ce s-au terminat persecuţiile, când Biserica a avut un sinod care i-a clarificat pentru prima dată doctrina, în 325, atunci s-a putut organiza, după ce şi-a căpătat oarecare siguranţă de sine.
Se spune că la Sinodul din 325, la care a participat şi împăratul Constantin, erau prezenţi foarte mulţi oameni care trecuseră prin persecuţii; unii aveau un ochi scos, alţii aveau cicatrice în obraz, alţii aveau câte un genunchi anchilozat pentru rănile suferite. Se putea seculariza Biserica în acele vremuri când încă amintirea persecuţiilor era atât de vie?

„Trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului“
Ce a adus nou viziunea monastică asupra modului creştin de a trăi, referindu-ne la acea spiritualitate dezvoltată în pustiul egiptean?

Există o tendinţă firească a omului de curăţire de patimi. Chiar la epicurei, la stoici, se vorbea de katharsis, de purificare, însă avea cu totul alt conţinut, era un conţinut filosofic. Când a luat fiinţă monahismul creştin, atunci esenţială a fost legătura cu Dumnezeu, rugăciunea şi trăirea experienţei contactului cu Dumnezeu.
Fără îndoială, spiritualitatea monahală a fascinat Biserica şi a influenţat-o într-un mod greu de apreciat pe deplin, însă cum a fost, la început, percepută viaţa monahală: ca o formă, printre altele, de a trăi spiritul evanghelic ori ca un superlativ al vieţii creştine?
Era urmarea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos dusă la străduinţe maxime, pentru că Mântuitorul le-a spus că cine doreşte să vină după El să-şi vândă ce are şi să-şi facă comoară în ceruri. Ca să ajungi la hotărârea de a părăsi lumea, de a vinde tot şi de a pleca într-un loc necunoscut şi de a te lăsa numai în grija lui Dumnezeu însemnează o mare tărie de suflet şi un eroism pe care nu-l putea avea oricine. Deci, este un fel de trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos, într-un mediu adecvat, departe de societate, pentru că societatea te perturbă în această privinţă.
Monahii în cetate
Vă propun un subiect interesant: legătura dintre monahism şi spaţiul public bizantin. După ce Biserica a obţinut libertate, poveştile despre monahi, învăţătura, statura deosebită a unor oameni sfinţi dintre rândurile monahilor, cu siguranţă au fascinat şi au cucerit spaţiul public bizantin şi societatea devenită creştină, între timp.
În primul rând, trebuie să spun că monahismul răsăritean a reprezentat un ideal măcar vrednic de văzut pentru tinerii de atunci. Erau pelerinaje frecvente din Apus la Locurile Sfinte, cu şedere îndelungată în mănăstiri. Exemple avem chiar de la noi, cu Sfântul Ioan Casian, Sfântul Gherman, care, înainte de a ajunge în Italia, au stat vreme îndelungată alături de părinţii din pustiu.
În acele vremuri, orice om care căuta desăvârşirea trebuia să meargă şi să vadă experienţa monahilor. Monahii căpătaseră un prestigiu foarte mare, aşa cum se bucură astăzi de un prestigiu deosebit universităţi ca Princeton sau Harvard. Mulţi mergeau acolo ca să vadă cum trăiesc monahii, iar vieţuirea acestora au adus-o şi în capitala imperiului.
De pildă, monahismul în capitala Imperiului Bizantin a fost adus de un călugăr din Siria, Isaac, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Iniţial, el a întemeiat o mănăstire mai modestă, însă a câştigat un demnitar mare bizantin, Dalmat, care a dat bani, şi în anul 383 s-a clădit o mănăstire puternică în Constantinopol. Dar nu a fost numai mănăstirea lui Dalmat, a mai fost şi mănăstirea achimiţilor, acei călugări care se rugau în schimburi, fără oprire, ziua şi noaptea, şi multe altele, după aceea.
În afară de faptul că aveau ca ideal rugăciunea pură şi legătura cu Dumnezeu, aceste mănăstiri din Constantinopol cinsteau şi moaştele de sfinţi, devenind şi mai atractive, din acest punct de vedere. De pildă, capul Sfântului Ioan Botezătorul era adus la Constantinopol într-o mănăstire de acolo, foarte importantă; moaştele Sfinţilor Serghie şi Vah, la fel, tot la Constantinopol, Cosma şi Damian, erau mănăstiri şi lângă ele existau şi aşezăminte de primire a bolnavilor, şi se relatează că oamenii veneau, stăteau o perioadă în aceste aşezăminte, se rugau şi plecau sănătoşi.
Curând, monahii au devenit foarte influenţi în societate. Ei aveau ca fii duhovniceşti mari personalităţi politice, iar influenţa lor în problemele foarte importante, chiar politice, era foarte mare; dar mai ales în cele bisericeşti.
În timpul împăratului Justinian, monahii erau bine primiţi chiar în palatul imperial. Lui Justinian îi făcea mare plăcere să poarte discuţii cu monahii îmbunătăţiţi. De altfel, el avea convingerea că rugăciunile monahilor şi prezenţa mănăstirilor în imperiu aduc pacea; îi considera pe călugări „îngeri în trup“ şi, din acest motiv, a luat numeroase măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii monahale.
În mănăstiri se desfăşura şi o intensă activitate intelectuală şi culturală. Se copiau manuscrise, se difuzau cărţi. Categoric, monahismul a avut un rol foarte important în societatea bizantină. Monahii puteau chiar să răstoarne un împărat dacă se abătea de la dreapta credinţă.
„Astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri“
Vă propun să facem un arc foarte lung peste timp, până în zilele noastre. Aţi putea face o descriere a lumii monahale de astăzi?
În România sau în lume?
În lumea creştină, în ansamblu.
Monahismul are o extindere diferită în ţara noastră şi în lume. Sunt ţări din Europa sărace în monahi în momentul de faţă, iar acest fapt este un semn al crizei spirituale prin care trece Apusul astăzi. În lumea romano-catolică există mănăstiri mari, cum este de pildă Maria Laach, în Germania, o mănăstire de tradiţie gregoriană, splendidă, dar cu foarte puţini călugări. Clădiri imense, biblioteci, dar sunt foarte puţini monahi. La fel şi în Spania. Se remarcă o criză a monahismului care adapă criza spirituală.
Şi la noi se poate sesiza, în momentul de faţă, o criză a monahismului, cu toate că avem un număr mare de monahi, pentru că afluxul, chemarea la monahism, este mai săracă decât acum zece sau cincisprezece ani.
După Revoluţia din 1989, a fost un aflux foarte mare spre mănăstiri. Mulţi s-au dus fără chemare, s-au dus numai pentru ca să-şi asigure ziua de mâine; mulţi au plecat, iar acum se găsesc tot mai puţini doritori de a merge să se consacre lui Dumnezeu.
Totuşi, ca un fapt îmbucurător, astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri. Eu cunosc chiar dintre absolvenţii mei de la Facultatea de Teologie de la Iaşi băieţi excepţionali care s-au dus la mănăstiri. Mănăstirea Putna, de exemplu, are un număr mare de monahi licenţiaţi în Teologie sau în alte ştiinţe. Am cunoscut în vara anului trecut, la Galaţi, doi călugări, ajutoare apropiate ale Preasfinţitului Casian, unul cu studii de matematică şi fizică, celălalt cu studii de informatică. Dar nu sunt mulţi din aceştia. La Athos am cunoscut tot aşa, şi greci, dar şi occidentali, care au trecut la Ortodoxie şi au intrat în mănăstire.
Este un procent mai mare acum de intelectuali printre monahi, decât acum, să zicem, cincizeci sau o sută de ani.
„Toată gălăgia asta îi va determina pe unii să-şi caute liniştea în mănăstire“
Ce influenţă credeţi că exercită monahismul în lume, astăzi? Vă rog să vă referiţi la spaţiul ortodox, în general, şi la spaţiul românesc, în special.
Spaţiul ortodox are şi el particularităţile lui. În Bulgaria e sărăcie mare şi de preoţi şi de monahi, în Serbia, cu conflictele astea, au fost distruse mănăstiri... În Grecia este mai bine; au mănăstiri foarte bine puse la punct, destul de populate. Intelectualii greci au legături strânse cu mănăstirile; au duhovnici în ele. Există, deci, o legătură strânsă în Grecia între intelectualitate şi monahism. La noi, mai puţini intelectuali merg la biserică sau la mănăstiri...
Sau nu se afişează. Poate că au nişte reţineri pe care le-au dobândit în perioada comunistă de a nu se afişa, de a fi mai discreţi în această privinţă.
Nu ştiu cât se afişează, cât nu se afişează, chestiunea este că, dacă sunt cu adevărat intelectuali şi creştini, n-au de ce se ascunde. Să se arate, să spună că merg să se spovedească şi lucrul acesta poate să devină un model şi pentru alţii. Dar nu sunt mulţi intelectuali cu tragere către duhovnicie. La noi, intelectualitatea este ruptă de Biserică, de mai multă vreme. Eu bănuiesc că acest lucru s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Revoluţia de la 1848 şi după reforma lui Cuza.

Care sunt speranţele dumneavoastră legate de viitorul monahismului?
Cred că monahismul se va întări în viitor, pentru că dezgustul de lume creşte acum. Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire. Fără îndoială, monahismul va dăinui.

Notă: Interviu realizat de diacon Nicolae Pascal şi publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică”, nr. 54 (168) din 18 ianuarie 2009.