Lect. univ. dr. Iulian Mihai Constantinescu
Acest termen provine din grecescul κτῆτωρ, ορος, ὁ - posesor, stăpân (can. 4, 8, 24 IV ec.; 49 Trul.; 12, 13, 14, 17 VII ec.; 1 I-II), prin acesta înțelegându-se orice creștin care, cu învoirea episcopului locului, a zidit cu mijloacele sale o biserică, fie pe proprietatea sa, fie pe a altora, înzestrând-o cu toate cele necesare cultului și întreținerii slujitorilor bisericești. Un astfel de credincios al Bisericii primește așa numitul drept ctitoricesc (κτητορικὸν δίκαιον), prin care este îndreptățit la administrarea averii unei biserici sau a unui institut cu scop bisericesc, ca excepție în ceea ce privește în general administrarea averii bisericești, fără ca acest drept să mai aparțină, așadar, vreunei epitropii.
După încetarea persecuțiilor asupra creștinilor, în timpul lui Constantin cel Mare, religia creștină a fost recunoscută, prin urmare Biserica având o existență legală a primit și dreptul de a poseda bunuri, adică un patrimoniu. În acest context, unii credincioși au construit biserici pe proprietățile lor sau pe alte locuri, înzestrându-le cu tot ceea ce era necesar cultului și pentru întreținerea clerului, astfel de creștini fiind direct interesați în administrarea după cuviință a bunurilor bisericești cu care înzestraseră bisericile sau instituțiile cu scop bisericesc. Pentru aceasta, Biserica a recunoscut pe seama acestor persoane (numite ctitori) anumite drepturi, ca privilegii, pe care le exercitau în dependență față de episcopul locului, cum ar fi administrarea averii bisericești sau numirea clericilor la respectivele biserici. Privilegii primeau și acei credincioși ai Bisericii care numai restaurau o biserică și care asigurau toate cele necesare unui demn serviciu divin, precum și personalului bisericesc. Mai târziu, în timpul împăratului Justinian, prin legislația sa civil-bisericească, respectiv prin Novela 123 (546), toate aceste privilegii au primit formă legală, formând dreptul de ctitor, care nu trebuie să se confunde cu dreptul de patronaj dezvoltat în Biserica Apusului, așa cum găsim pe larg expus în operele erudiților canoniști Μελ. Σακελλαρόπουλος, Έκκλησιαστικόν δίκαιον της άνατολικης όρθοδόξου έκκλησίας. Έν Άθήναις, 1898 și Joseph von Zhishman, Das Stifterrecht in der morgenländischen Kirche, Wien, 1888.
Astfel, din epoca împăratului Justinian s-a reglementat în mod special dreptul de ctitor, adică toate drepturile și obligațiile ctitoricești, în conformitate cu dreptul canonic al Bisericii care nu accepta recunoașterea legală a dreptului de proprietate pe seama ctitorilor pentru bisericile și mănăstirile întemeiate ca milostenie și fără să recunoască, după cum afirmă mitropolitul canonist Andrei Șaguna, dreptul ctitorului, legiferat de Justinian, de a numi clerici pentru ctitoria sa. Fără a fi acceptat de Biserică, din timpul împăratului Constantin cel Mare se poate vorbi totuși de recunoașterea civilă a unui drept de proprietate al particularilor asupra edificiilor consacrate, după cum susține și canonistul J. Zhishman și se îngăduia acestora să dobândească bunuri sfinte și să construiască pe proprietățile lor, fără donație, biserici și capele. Consecința acestui fapt consta în abuzurile proprietarilor care încercau să se folosească de bunurile bisericești în interes personal, în același timp intervenind în numirea preoților și a stareților. De biserici particulare se pomenește și în legislația din timpul împăraților Valentinian al II-lea și Teodosie I sau în cea a împăraților Honorius și Arcadius, din care reiese că laicii puteau avea drept de proprietate asupra bisericilor și capelelor pe care le și puteau înstrăina. Pentru a pune capăt unor practici necanonice, mai întâi împăratul Anastasie (510) a interzis înstrăinarea bisericilor și a capelelor către eretici, iar mai apoi Justinian a legiferat prin novela 67, în conformitate cu sfintele canoane (can. 31, 34 ap.; 5, 6 Gangra; 4 IV ec.), obligativitatea celui ce avea să zidească o biserică de a obține binecuvântarea episcopului locului și acceptarea obligației și oferirea de garanții de a întreține biserica și personalul bisericesc, urmând să doneze bisericii bunurile ctitorite. Așadar, de la împăratul Justinian avem cea mai completă legiferare civilă a dreptului de ctitor, conform tradiției canonice a Bisericii, care nu se confunda cu dreptul de patronaj, străin de ceea ce înseamnă administrarea canonică a averii bisericești. Cei ce nu se conformau și continuau cu săvârșirea Sfintelor Taine, împotriva voii episcopului, în capele și biserici particulare, deci fără binecuvântarea episcopului și fără a se conforma legii, erau pedepsiți cu confiscarea caselor și vânzarea lor în folosul tezaurului public.
Un mijloc de evitare a abuzurilor din partea laicilor care întemeiau și înzestrau biserici a fost actul consacrării, fără de care biserica respectivă nu ar fi fost redată cultului divin, iar în cazul în care aceștia nu respectau condițiile canonice impuse de autoritatea competentă bisericească, atunci episcopul interzicea preoților să slujească în astfel de biserici, sub pedeapsa caterisirii (can. 31 VI ec.). Nu numai laicii, dar și clericii și călugării au încălcat prevederile canonice, mai ales din rândurile călugărilor, care au ridicat mănăstiri fără binecuvântarea episcopului, determinând atât autoritatea politică, dar și autoritatea bisericească să dispună că nimeni și nicăieri nu poate să ridice o mănăstire fără învoirea episcopului locului (can. 4 IV ec.; 17 VII ec.).
După epoca de înflorire a dreptului bizantin a împăratului Justinian, în timpul lui Carol cel Mare s-a recunoscut dreptul de proprietate al laicilor asupra bisericilor ctitorite, cu consecințele firești, îngăduindu-se din 794 oamenilor liberi chiar dreptul de a înstrăina locașurile de cult cu condiția de a nu fi schimbată destinația, adică să nu înceteze de a fi folosite pentru cult. Abuzurile create au dus în mod firesc la înlocuirea dreptului real de proprietate într-un drept personal de patronaj.
Cu privire la persoanele fizice, cel mai erudit canonist ortodox, episcopul Nicodim Milaș arată în tratatul său sistematic numit Dreptul bisericesc oriental (trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915, p. 439): „Acest drept poate să-l câștige orice persoană fizică ce aparține bisericii ortodoxe și se bucură pe deplin de drepturile civile și bisericești, fără deosebire de stare, sex și chemare, cu privire la orice biserică, la oraș sau la țară, cu privire la o mănăstire sau instituție de binefacere, care depinde de autoritatea bisericească”. Dar, în Biserica Ortodoxă, atât persoanele fizice, cât și cele juridice care funcționează legal pot să dobândească acest drept de ctitor de la autoritatea bisericească, mai precis, episcopul competent analizând condițiile mai sus menționate atribuie numai drepturi și obligațiile care vizează exclusiv afacerile externe ale obiectului dreptului ctitoricesc.
Drepturile și obligațiile ctitorului nu afecteză în niciun fel drepturile spirituale ale episcopului, care are jurisdicție necondiționată asupra tuturor bisericilor, mănăstirilor și instituțiilor de binefacere cu scop bisericesc de pe teritoriul său canonic (granițele eparhiei sale), toate aceste drepturi și îndatoriri privind clădirea respectivă, mijloacele de întreținere a clădirii și a personalului, precum și raportul cu autoritatea competentă bisericească, trebuind să fie menționate în chip explicit în actul sau documentul de fundație sau de întemeiere (κτητορικὸν τυπικὸν), încheiat de ctitor în acord cu episcopul eparhiot în a cărui jurisdicție bisericească se află ctitoria sa. Acest document de fundație primește autoritate de lege atunci când este redactat în condițiile legale, având caracter imperativ pentru toate timpurile și pentru toate persoanele, atât pentru ctitor, cât și pentru autoritatea bisericească, fiind păstrat în arhiva eparhială.
Între datoriile ctitorului privind bisericile, mănăstirile sau alte instituții bisericești care fac obiectul dreptului de ctitor, menționăm: 1. datoria de a se îngriji de buna stare a clădirilor, de înzestrarea bisericii cu obiectele de cult necesare, cu veșminte, cărți etc. și întreținerea bisericii și a personalului bisericesc; 2. datoria de a se îngriji de săvârșirea slujbelor la timpul liturgic prescris și de pomenirea tuturor binefăcătorilor vii sau adormiți la sfintele slujbe; 3. datoria de a se îngriji de buna administrare a bunurilor bisericești și de sporirea acestora; 4. datoria de a respecta dreptul de jurisdicție a episcopului locului asupra bisericii respective. Referitor la drepturile ctitorului, acestea sunt: 1. administrarea averii bisericești în conformitate cu prevederile dreptului canonic; 2. posibilitatea recomandării, nu a numirii directe, către episcopul eparhiot a clericului care urmează a fi numit pe seama bisericii ctitorite, făcând aici precizarea că episcopul competent își păstrează dreptul de a alege dintre mai mulți candidați pe cel mai vrednic în cazul în care cel propus inițial nu îndeplinește toate condițiile canonice; 3. primește anumite privilegii specifice, precum dreptul special în cadrul cultului, de a fi pomenit la slujbe (chiar s-au creat liste de ctitori și alți binefăcători ai Bisericilor), de a avea o poziție de întâietate cu ocazia adunărilor bisericești, de a ocupa un loc de onoare în biserică sau de a fi pictat înpreună cu familia în pronaosul bisericii ș.a. Facem precizarea că unele drepturi și obligații ale ctitorilor s-au generalizat, având la bază legislația bizantină, dar și numeroase tipice aprobate de Patriarhia de Constantinopol care cuprindeau rânduieli privitoare la săvârșirea anumitor slujbe, la viața monastică și la administrarea bunurilor mănăstirilor, care au trecut și în Biserica noastră, ctitorii folosindu-le ca temei pentru întocmirea actelor de ctitorie.
Ctitorul unei biserici, mănăstiri sau a unei fundații cu scop bisericesc poate să piardă privilegiile conferite de autoritatea bisericească atunci când nu îndeplinește datoriile sale consemnate în chip pozitiv în actul sau documentul de fundație, mai precis atunci când nu administrează averea bisericească, neglijează datoria de a înzestra și întreține biserica și personalul bisericesc, devine nedemn de privilegiile acordate sau atunci când nesocotește competența autorității bisericești. În aceste condiții, episcopul locului are dreptul de a retrage privilegiile acordate ctitorului, fie că este persoană fizică, fie că este persoană juridică, privându-l de dreptul de ctitor și dispunând asupra instituției respective, în conformitate cu doctrina canonică și cu legislația civilă.
Există și posibilitatea ca acest drept de ctitor să înceteze în condițiile în care după moartea ctitorului nu există moștenitori legali și nici vreun testament în care să fie desemnat un moștenitor testamentar, dreptul de ctitor trecând pe seama comunității respective ca persoană juridică.
În timp, dreptul ctitoricesc s-a exercitat în mod diferit în Bisericile autocefale locale, după propriile legislații bisericești, ținându-se cont și de legislațiile statelor. Astfel, administrarea averii bisericești a trecut în competența epitropiilor, iar dreptul de a recomanda clericii s-a exercitat în mod diferit în Bisericile locale, fie de către comunitățile de credincioși (mai ales acolo unde au devenit subiect al dreptului de ctitor), fie de către consistoriile eparhiale sau de către episcopi. În trecutul Bisericii noastre, acest drept de ctitor s-a exercitat și s-a păstrat în adevăratul său sens, cu excepția Bisericii din Bucovina unde dreptul de ctitor s-a transformat în drept de patronaj, împotriva dreptului bisericesc oriental, prin decizia imperială a lui Iosif al II-lea nr. 23526 din 16 octombrie 1788, prin care fiecare biserică trebuia să aibă patronul ei.
Cu toate acestea, în Biserica Ortodoxă, ctitorii se bucurau de privilegii consemnate în actul de fundație, fără a fi în contradicție cu rânduielile canonice și cu prevederile legale (Sint. At. II p. 651). Într-adevăr, faptul că unii dintre ctitori, laici cât și clerici, au exercitat drept de proprietate și de administrare asupra bunurilor bisericești, a dus la înmulțirea abuzurilor și chiar la concepția greșită conform căreia fondatorul rămâne proprietar și beneficiar al bisericii sau mănăstirii construite. Aceasta i-a determinat și pe unii episcopi să-și neglijeze eparhiile și să investească veniturile în construirea de mănăstiri, uneori prin acapararea veniturilor mănăstirilor și a altor instituții religioase din eparhiile respective. Aceste abuzuri ale laicilor și ale clericilor de a fi proprietari de biserici și mănăstiri, dispunând asupra bunurilor bisericești, chiar vânzându-le după ce în prealabil le donaseră bisericii, nu au putut constitui o normă întrucât contraziceau principiul conform căruia un obicei practicat timp îndelungat nu poate primi valoare normativă dacă se află în contradicție cu legislația și cu normele canonice (Sint. At. I, p. 39), privilegiile ctitorilor fiind o concesie în semn de recunoștință din partea Bisericii pentru milostenia și sentimentele pioase ale ctitorilor și nu o consecință firească a dreptului de proprietate, cum greșit s-a înțeles uneori.
Însă, pentru a se înțelege corect privilegiile ctitorului de biserici sau mănăstiri și raportul cu autoritatea bisericească, relevant este canonul 1 (Întemeierea mănăstirilor. Neînstrăinarea averilor lor. Mănăstiri patronale) al Sinodului I-II de la Constantinopol (861) în care se precizează că mănăstirile nu se pot întemeia fără binecuvântarea episcopului competent, iar averea lor trebuie să rămână intactă, fără a fi folosită în scopuri străine de rânduiala bisericească și fără să treacă în proprietatea particularilor.
BIBLIOGRAFIE: I. G. ARGHIROPOL, Ce se înțelege prin avere bisericească, București, 1937; Gh. CRONȚ, „Dreptul de ctitorie în Țara Românească și Moldova. Constituirea și natura juridică a fundațiilor din evul mediu”, în SMIM, IV (1960); Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Prof. Dr. Sorin Joantă, Administrație bisericească parohială și legislație, Sibiu, 2001; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990; Iorgu IVAN, Bunurile bisericești în primele șase secole, București, 1937; Nicodim MILAȘ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915; Liviu STAN, „Iubește pe aproapele tău”, în rev. Mitropolia Olteniei 9-12/1959; Andreiu baron de ȘAGUNA, Compendiu de Dreptul canonic al Unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici, Ed. a III-a, Sibiiu, 1913.
După încetarea persecuțiilor asupra creștinilor, în timpul lui Constantin cel Mare, religia creștină a fost recunoscută, prin urmare Biserica având o existență legală a primit și dreptul de a poseda bunuri, adică un patrimoniu. În acest context, unii credincioși au construit biserici pe proprietățile lor sau pe alte locuri, înzestrându-le cu tot ceea ce era necesar cultului și pentru întreținerea clerului, astfel de creștini fiind direct interesați în administrarea după cuviință a bunurilor bisericești cu care înzestraseră bisericile sau instituțiile cu scop bisericesc. Pentru aceasta, Biserica a recunoscut pe seama acestor persoane (numite ctitori) anumite drepturi, ca privilegii, pe care le exercitau în dependență față de episcopul locului, cum ar fi administrarea averii bisericești sau numirea clericilor la respectivele biserici. Privilegii primeau și acei credincioși ai Bisericii care numai restaurau o biserică și care asigurau toate cele necesare unui demn serviciu divin, precum și personalului bisericesc. Mai târziu, în timpul împăratului Justinian, prin legislația sa civil-bisericească, respectiv prin Novela 123 (546), toate aceste privilegii au primit formă legală, formând dreptul de ctitor, care nu trebuie să se confunde cu dreptul de patronaj dezvoltat în Biserica Apusului, așa cum găsim pe larg expus în operele erudiților canoniști Μελ. Σακελλαρόπουλος, Έκκλησιαστικόν δίκαιον της άνατολικης όρθοδόξου έκκλησίας. Έν Άθήναις, 1898 și Joseph von Zhishman, Das Stifterrecht in der morgenländischen Kirche, Wien, 1888.
Astfel, din epoca împăratului Justinian s-a reglementat în mod special dreptul de ctitor, adică toate drepturile și obligațiile ctitoricești, în conformitate cu dreptul canonic al Bisericii care nu accepta recunoașterea legală a dreptului de proprietate pe seama ctitorilor pentru bisericile și mănăstirile întemeiate ca milostenie și fără să recunoască, după cum afirmă mitropolitul canonist Andrei Șaguna, dreptul ctitorului, legiferat de Justinian, de a numi clerici pentru ctitoria sa. Fără a fi acceptat de Biserică, din timpul împăratului Constantin cel Mare se poate vorbi totuși de recunoașterea civilă a unui drept de proprietate al particularilor asupra edificiilor consacrate, după cum susține și canonistul J. Zhishman și se îngăduia acestora să dobândească bunuri sfinte și să construiască pe proprietățile lor, fără donație, biserici și capele. Consecința acestui fapt consta în abuzurile proprietarilor care încercau să se folosească de bunurile bisericești în interes personal, în același timp intervenind în numirea preoților și a stareților. De biserici particulare se pomenește și în legislația din timpul împăraților Valentinian al II-lea și Teodosie I sau în cea a împăraților Honorius și Arcadius, din care reiese că laicii puteau avea drept de proprietate asupra bisericilor și capelelor pe care le și puteau înstrăina. Pentru a pune capăt unor practici necanonice, mai întâi împăratul Anastasie (510) a interzis înstrăinarea bisericilor și a capelelor către eretici, iar mai apoi Justinian a legiferat prin novela 67, în conformitate cu sfintele canoane (can. 31, 34 ap.; 5, 6 Gangra; 4 IV ec.), obligativitatea celui ce avea să zidească o biserică de a obține binecuvântarea episcopului locului și acceptarea obligației și oferirea de garanții de a întreține biserica și personalul bisericesc, urmând să doneze bisericii bunurile ctitorite. Așadar, de la împăratul Justinian avem cea mai completă legiferare civilă a dreptului de ctitor, conform tradiției canonice a Bisericii, care nu se confunda cu dreptul de patronaj, străin de ceea ce înseamnă administrarea canonică a averii bisericești. Cei ce nu se conformau și continuau cu săvârșirea Sfintelor Taine, împotriva voii episcopului, în capele și biserici particulare, deci fără binecuvântarea episcopului și fără a se conforma legii, erau pedepsiți cu confiscarea caselor și vânzarea lor în folosul tezaurului public.
Un mijloc de evitare a abuzurilor din partea laicilor care întemeiau și înzestrau biserici a fost actul consacrării, fără de care biserica respectivă nu ar fi fost redată cultului divin, iar în cazul în care aceștia nu respectau condițiile canonice impuse de autoritatea competentă bisericească, atunci episcopul interzicea preoților să slujească în astfel de biserici, sub pedeapsa caterisirii (can. 31 VI ec.). Nu numai laicii, dar și clericii și călugării au încălcat prevederile canonice, mai ales din rândurile călugărilor, care au ridicat mănăstiri fără binecuvântarea episcopului, determinând atât autoritatea politică, dar și autoritatea bisericească să dispună că nimeni și nicăieri nu poate să ridice o mănăstire fără învoirea episcopului locului (can. 4 IV ec.; 17 VII ec.).
După epoca de înflorire a dreptului bizantin a împăratului Justinian, în timpul lui Carol cel Mare s-a recunoscut dreptul de proprietate al laicilor asupra bisericilor ctitorite, cu consecințele firești, îngăduindu-se din 794 oamenilor liberi chiar dreptul de a înstrăina locașurile de cult cu condiția de a nu fi schimbată destinația, adică să nu înceteze de a fi folosite pentru cult. Abuzurile create au dus în mod firesc la înlocuirea dreptului real de proprietate într-un drept personal de patronaj.
Cu privire la persoanele fizice, cel mai erudit canonist ortodox, episcopul Nicodim Milaș arată în tratatul său sistematic numit Dreptul bisericesc oriental (trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915, p. 439): „Acest drept poate să-l câștige orice persoană fizică ce aparține bisericii ortodoxe și se bucură pe deplin de drepturile civile și bisericești, fără deosebire de stare, sex și chemare, cu privire la orice biserică, la oraș sau la țară, cu privire la o mănăstire sau instituție de binefacere, care depinde de autoritatea bisericească”. Dar, în Biserica Ortodoxă, atât persoanele fizice, cât și cele juridice care funcționează legal pot să dobândească acest drept de ctitor de la autoritatea bisericească, mai precis, episcopul competent analizând condițiile mai sus menționate atribuie numai drepturi și obligațiile care vizează exclusiv afacerile externe ale obiectului dreptului ctitoricesc.
Drepturile și obligațiile ctitorului nu afecteză în niciun fel drepturile spirituale ale episcopului, care are jurisdicție necondiționată asupra tuturor bisericilor, mănăstirilor și instituțiilor de binefacere cu scop bisericesc de pe teritoriul său canonic (granițele eparhiei sale), toate aceste drepturi și îndatoriri privind clădirea respectivă, mijloacele de întreținere a clădirii și a personalului, precum și raportul cu autoritatea competentă bisericească, trebuind să fie menționate în chip explicit în actul sau documentul de fundație sau de întemeiere (κτητορικὸν τυπικὸν), încheiat de ctitor în acord cu episcopul eparhiot în a cărui jurisdicție bisericească se află ctitoria sa. Acest document de fundație primește autoritate de lege atunci când este redactat în condițiile legale, având caracter imperativ pentru toate timpurile și pentru toate persoanele, atât pentru ctitor, cât și pentru autoritatea bisericească, fiind păstrat în arhiva eparhială.
Între datoriile ctitorului privind bisericile, mănăstirile sau alte instituții bisericești care fac obiectul dreptului de ctitor, menționăm: 1. datoria de a se îngriji de buna stare a clădirilor, de înzestrarea bisericii cu obiectele de cult necesare, cu veșminte, cărți etc. și întreținerea bisericii și a personalului bisericesc; 2. datoria de a se îngriji de săvârșirea slujbelor la timpul liturgic prescris și de pomenirea tuturor binefăcătorilor vii sau adormiți la sfintele slujbe; 3. datoria de a se îngriji de buna administrare a bunurilor bisericești și de sporirea acestora; 4. datoria de a respecta dreptul de jurisdicție a episcopului locului asupra bisericii respective. Referitor la drepturile ctitorului, acestea sunt: 1. administrarea averii bisericești în conformitate cu prevederile dreptului canonic; 2. posibilitatea recomandării, nu a numirii directe, către episcopul eparhiot a clericului care urmează a fi numit pe seama bisericii ctitorite, făcând aici precizarea că episcopul competent își păstrează dreptul de a alege dintre mai mulți candidați pe cel mai vrednic în cazul în care cel propus inițial nu îndeplinește toate condițiile canonice; 3. primește anumite privilegii specifice, precum dreptul special în cadrul cultului, de a fi pomenit la slujbe (chiar s-au creat liste de ctitori și alți binefăcători ai Bisericilor), de a avea o poziție de întâietate cu ocazia adunărilor bisericești, de a ocupa un loc de onoare în biserică sau de a fi pictat înpreună cu familia în pronaosul bisericii ș.a. Facem precizarea că unele drepturi și obligații ale ctitorilor s-au generalizat, având la bază legislația bizantină, dar și numeroase tipice aprobate de Patriarhia de Constantinopol care cuprindeau rânduieli privitoare la săvârșirea anumitor slujbe, la viața monastică și la administrarea bunurilor mănăstirilor, care au trecut și în Biserica noastră, ctitorii folosindu-le ca temei pentru întocmirea actelor de ctitorie.
Ctitorul unei biserici, mănăstiri sau a unei fundații cu scop bisericesc poate să piardă privilegiile conferite de autoritatea bisericească atunci când nu îndeplinește datoriile sale consemnate în chip pozitiv în actul sau documentul de fundație, mai precis atunci când nu administrează averea bisericească, neglijează datoria de a înzestra și întreține biserica și personalul bisericesc, devine nedemn de privilegiile acordate sau atunci când nesocotește competența autorității bisericești. În aceste condiții, episcopul locului are dreptul de a retrage privilegiile acordate ctitorului, fie că este persoană fizică, fie că este persoană juridică, privându-l de dreptul de ctitor și dispunând asupra instituției respective, în conformitate cu doctrina canonică și cu legislația civilă.
Există și posibilitatea ca acest drept de ctitor să înceteze în condițiile în care după moartea ctitorului nu există moștenitori legali și nici vreun testament în care să fie desemnat un moștenitor testamentar, dreptul de ctitor trecând pe seama comunității respective ca persoană juridică.
În timp, dreptul ctitoricesc s-a exercitat în mod diferit în Bisericile autocefale locale, după propriile legislații bisericești, ținându-se cont și de legislațiile statelor. Astfel, administrarea averii bisericești a trecut în competența epitropiilor, iar dreptul de a recomanda clericii s-a exercitat în mod diferit în Bisericile locale, fie de către comunitățile de credincioși (mai ales acolo unde au devenit subiect al dreptului de ctitor), fie de către consistoriile eparhiale sau de către episcopi. În trecutul Bisericii noastre, acest drept de ctitor s-a exercitat și s-a păstrat în adevăratul său sens, cu excepția Bisericii din Bucovina unde dreptul de ctitor s-a transformat în drept de patronaj, împotriva dreptului bisericesc oriental, prin decizia imperială a lui Iosif al II-lea nr. 23526 din 16 octombrie 1788, prin care fiecare biserică trebuia să aibă patronul ei.
Cu toate acestea, în Biserica Ortodoxă, ctitorii se bucurau de privilegii consemnate în actul de fundație, fără a fi în contradicție cu rânduielile canonice și cu prevederile legale (Sint. At. II p. 651). Într-adevăr, faptul că unii dintre ctitori, laici cât și clerici, au exercitat drept de proprietate și de administrare asupra bunurilor bisericești, a dus la înmulțirea abuzurilor și chiar la concepția greșită conform căreia fondatorul rămâne proprietar și beneficiar al bisericii sau mănăstirii construite. Aceasta i-a determinat și pe unii episcopi să-și neglijeze eparhiile și să investească veniturile în construirea de mănăstiri, uneori prin acapararea veniturilor mănăstirilor și a altor instituții religioase din eparhiile respective. Aceste abuzuri ale laicilor și ale clericilor de a fi proprietari de biserici și mănăstiri, dispunând asupra bunurilor bisericești, chiar vânzându-le după ce în prealabil le donaseră bisericii, nu au putut constitui o normă întrucât contraziceau principiul conform căruia un obicei practicat timp îndelungat nu poate primi valoare normativă dacă se află în contradicție cu legislația și cu normele canonice (Sint. At. I, p. 39), privilegiile ctitorilor fiind o concesie în semn de recunoștință din partea Bisericii pentru milostenia și sentimentele pioase ale ctitorilor și nu o consecință firească a dreptului de proprietate, cum greșit s-a înțeles uneori.
Însă, pentru a se înțelege corect privilegiile ctitorului de biserici sau mănăstiri și raportul cu autoritatea bisericească, relevant este canonul 1 (Întemeierea mănăstirilor. Neînstrăinarea averilor lor. Mănăstiri patronale) al Sinodului I-II de la Constantinopol (861) în care se precizează că mănăstirile nu se pot întemeia fără binecuvântarea episcopului competent, iar averea lor trebuie să rămână intactă, fără a fi folosită în scopuri străine de rânduiala bisericească și fără să treacă în proprietatea particularilor.
BIBLIOGRAFIE: I. G. ARGHIROPOL, Ce se înțelege prin avere bisericească, București, 1937; Gh. CRONȚ, „Dreptul de ctitorie în Țara Românească și Moldova. Constituirea și natura juridică a fundațiilor din evul mediu”, în SMIM, IV (1960); Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Prof. Dr. Sorin Joantă, Administrație bisericească parohială și legislație, Sibiu, 2001; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990; Iorgu IVAN, Bunurile bisericești în primele șase secole, București, 1937; Nicodim MILAȘ, Dreptul bisericesc oriental, trad. după ediția a II-a germană de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915; Liviu STAN, „Iubește pe aproapele tău”, în rev. Mitropolia Olteniei 9-12/1959; Andreiu baron de ȘAGUNA, Compendiu de Dreptul canonic al Unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici, Ed. a III-a, Sibiiu, 1913.
