Problema actuală a unirilor incestuoase ca impedimente la căsătorie în contextul legislaţiei canonice
şi de stat
Rudenia fizică este determinată de două feluri de acte fizice: a. actul fizic al naşterii şi b. actul civil al căsătoriei. Din actul fizic al naşterii apare rudenia de sânge propriu-zisă, iar din actul fizic al căsătoriei se naşte cuscria (încuscrirea, afinitatea) sau rudenia de cuscrie. Această rudenie produce cele mai multe complicaţii privind eventualele căsătorii şi aceasta datorită intimităţii în care se află cei între care există rudenia fizică, gradele de rudenie fiind cele mai extinse, chiar şi până la infinit. Având în vedere cele două motive de bază, cel moral şi cel fizic, Biserica a arătat întotdeauna aversiune faţă de căsătoria între rude, întărind poziţia sa prin norme morale şi de disciplină bisericească, uneori şi cu concursul autorităţii de stat, altfel s-ar fi ajuns la promovarea imoralităţii prin încheierea de acte nepermise între membrii aceleiaşi familii, precum şi la consacrarea incestului ca practică ordinară.
Combătând incestul, dar şi rudenia fizică a cuscriei (afinitatea), acestea fiind importante impedimente la căsătorie, deşi nu de acelaşi grad, Biserica creştină a statornicit principiul conform căruia „o familie ce se întemeiază, nu trebuie să-şi găsească în propriul său sân factorii noi de formaţiune”[1], spiritualizând legăturile şi evitând toate efectele negative ce s-ar putea naşte în urma unor căsătorii între persoane legate fizic prin legătură de sânge sau prin afinitate.
Rudenia de sânge[2] (consângenitatea sau rudenia firească) constituie impediment la căsătorie şi cununie pentru unele considerente de ordin moral, natural sau social[3], luând naştere între părinţi şi copii, între fraţii care aparţin aceloraşi părinţi şi între toate persoanele cu care sunt aceştia legaţi prin înaintaşi comuni[4]. Încheierea unor astfel de căsătorii, cu încălcarea condiţiilor legale şi canonice privind rudenia de sânge, ar tulbura atmosfera de intimitate din familie, ducând în mod inevitabil la degenerarea neamului omenesc sub cele două aspecte, atât fizic, cât şi spiritual. O astfel de rudenie, în gradele mai apropiate, constituie, aşadar, o piedică la căsătorie, raportul rudeniei fiind mai îndepărtat sau mai apropiat în funcţie de comunicarea sângelui care are loc fie prin descendenţă directă sau indirectă, fie prin descendenţa mai multor persoane dintr-un autor comun. Prin urmare, rudenia de sânge este mai apropiată şi directă între părinţi şi copii şi mai îndepărtată şi indirectă între bunici şi nepoţi sau între fraţi ca descendenţi din aceiaşi părinţi sau între verii care descind indirect din aceiaşi autori comuni[5]. Legătura rudeniei de sânge îi uneşte nu numai pe cei ce descind unii din alţii, dar şi pe cei care, deşi nu descind unii din alţii, au totuşi un autor comun. Rudenia de sânge a celor din prima categorie, a celor care descind unii din alţii, fie mijlocit, fie nemijlocit, se numeşte rudenie directă sau în linie dreaptă, iar a celor din a doua categorie, adică a celor care nu sunt născuţi unii din alţii, dar existând un şir neîntrerupt de naşteri, poartă numele de rudenie colaterală[6]. Facem aici distincţia că rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă în funcţie de direcţia spre care se pleacă, în sus sau în jos pe scara rudeniei de sânge în linie dreaptă, iar rudenia colaterală poate fi în linie colaterală egală şi în linie colaterală inegală, în funcţie de raportul egal sau inegal în care se află faţă de protopărintele comun[7].
Consângenitatea în linie directă este ascendentă sau descendentă (fig. 4). Linia descendentă este atunci când se pleacă de la A, care este tatăl lui B (consângeni în gradul I) spre E, care este răstrănepot pentru A (consângeni în gradul IV). Pornind de la E spre A, în linie directă ascendentă, D este mamă pentru E, iar A este pentru E răstrăbunic.
Consângenitatea în linie colaterală[8] este reprezentată în schemă pornind de la autorul comun A cu cele două linii colaterale reprezentând şirul naşterilor prin cei doi, fiul B şi fiica B1 (fraţi, consângeni în gradul II). Linia colaterală egală este reprezentată de fraţi (B şi B1, gradul II), de verii primari (C şi C1, gradul IV) sau de verii al doilea (D şi D1, gradul VI), spre deosebire de linia colaterală inegală care reprezintă un număr de naşteri inegal pe cele două linii colaterale, astfel, unchiul (B) şi nepoata de soră (C1) se află în gradul III de rudenie de sânge în linie colaterală inegală (fig. 5).
Legislaţia civilă din România întemeiază acest impediment fie pe consideraţii de ordin biologic sau medical, căsătoriile între rude apropiate neasigurând descendenţi sănătoşi, fie pe considerente de ordin moral, astfel de căsătorii, între rude apropiate, având o influenţă nefavorabilă asupra vieţii de familie[9]. Încălcarea unui astfel de impediment se numeşte incest şi prin urmare, potrivit art. 6 alin. 1 din Codul familiei, căsătoria este oprită: între rudele în linie directă, indiferent de gradul de rudenie, neputându-se căsători tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunica cu nepotul etc.; între rudele în linie colaterală până în gradul IV inclusiv, astfel, neputându-se căsători fratele cu sora, unchiul cu nepoata, mătuşa cu nepotul, vărul cu vara lui[10], deşi pentru motive întemeiate, căsătoria poate fi încuviinţată între rude în linie colaterală de gradul IV (verii primari, C-C1) potrivit dispoziţiilor legale (art. 6, alin. 2, C. fam.). Dar, rudenia este impediment la căsătorie indiferent dacă este din căsătorie sau din afara căsătoriei. Cu privire la rudenia din afara căsătoriei, problema se pune dacă aceasta trebuie să fie constatată legal pentru a fi impediment sau este suficient ca ea să existe în fapt. Pentru primul caz se poate argumenta că filiaţia din afara căsătoriei se stabileşte numai în condiţiile legii, iar rudenia din afara căsătoriei nefiind constatată legal, nu există nici o legătură juridică între viitorii soţi. În această situaţie ofiţerul stării civile nu este îndreptăţit să refuze oficierea căsătoriei.
Autoritatea bisericească, în privinţa rudeniei de sânge, a adoptat la început normele dreptului mozaic, ca „nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea: Eu sunt Domnul!…” (Leviticul XVIII, 6)[11], dar şi ale dreptului roman, care considerau această rudenie ca impediment la căsătorie până în gradul III inclusiv. Prin urmare, privind istoria neamului lui Avraam, epoca patriarhilor, putem constata că drepturile părinteşti se transmiteau prin binecuvântarea părintească celui întâi născut, iar căsătoriile se încheiau între membrii aceleiaşi familii în linie colaterală, păstrându-se forma nobleţii[12], aşa cum se poate observa că însuşi Avraam şi-a luat soţie din neamul său, purtând de grijă şi fiului său Isaac căruia i-a dat soţie tot din neamul său. În familiile patriarhilor nu erau admise căsătoriile cu cei de alt neam, tocmai pentru păstrarea moravurilor, conservarea şi sporirea familiei, urmându-se principiul procreării exprimat în binecuvântarea paradisiacă a omului de către Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…” (Facerea I, 28). O astfel de rudenie de sânge în linie colaterală (vezi figura 6) a existat în familia patriarhului Avraam (B), căci fiul său Isaac (D) a luat în căsătorie pe Rebeca (G, deci D-G aflaţi în gradul V al rudeniei de sânge în linie colaterală), nepoata sa de văr primar, ea fiind fiica lui Batuel (E, G-E, gradul I în linie directă), fiul Milcăi şi al lui Nahor (C, G-C, gradul II în linie directă), fratele lui Avraam (B, G-B, gradul IV în linie colaterală), (Facerea XXIV, 15), iar Iacov (F), fiul lui Isaac (D, F-D, gradul I în linie directă) şi al Rebecăi, s-a căsătorit cu Lia (I, F-I, gradul VII în linie colaterală după tată, Isaac şi gradul IV în linie colaterală după mamă, Rebeca) şi Rahila (K) care erau surori şi fiicele lui Laban (H, F-H, gradul VI în linie colaterală după tată, Isaac şi gradul III în linie colaterală după mamă, Rebeca, nepot-unchi), nepoate de frate ale mamei sale Rebeca, deci veri primari, ignorându-se gradele rudeniei colaterale. Deşi urmându-se principiul continuităţii familiei, era posibilă amestecarea rudeniei în familiile patriarhilor, totuşi nu erau îngăduite căsătoriile între unchi şi nepoţi, Sfânta Scriptură nemenţionând astfel de situaţii la patriarhi[13].
Creştinismul, reformând moravurile şi desăvârşind Legea, a ridicat căsătoria de la ideea de procreaţie fizică, la ideea procreării morale. Biserica a contribuit esenţial la schimbarea legilor civile, observând imoralitatea căsătoriilor încheiate legal şi reacţionând în faţa unei situaţii condamnabile de morala creştină, anume numărul copiilor născuţi din căsătoriile încheiate între rude apropiate. Împăraţii creştini, influenţaţi fiind de ideea de căsătorie şi familie în învăţătura Noului Testament, au emis legi pentru întărirea familiei, impunând anumite limite ale rudeniei de sânge şi afinităţii până la care se permit căsătoriile. În Constituţia din 295, împăratul Diocleţian a dispus interzicerea căsătoriilor între rudele de sânge în linie colaterală[17], iar fiii împăratului Constantin cel Mare au fost determinaţi să schimbe legea emisă în favoarea împăratului Claudiu[18] chiar de el însuşi, pentru ca acesta să se poată căsători cu Agripina (gradul III, rudenia de sânge în linie colaterală), fiica fratelui său Germanius, aşa cum preciza marele jurisconsult Gaius[19]. Împăratul Teodosie fiind cel care a extins impedimentul până la gradul IV, a interzis, astfel, căsătoria verişorilor primari, deşi această reglementare nu s-a menţinut, ci a fost abrogată de împăratul Arcadiu (395-408) în anul 396[20], găsind totuşi şi după câţiva ani, în timpul împăratului Honoriu, o lege din 409 în codicele teodosian, asemănătoare celei a împăratului Teodosie I. Mai târziu, legislaţia împăratului Justinian reflecta fidel dreptul roman clasic, fiind foarte restrictiv, în linie directă consângenitatea fiind extinsă ca impediment la căsătorie până la infinit, iar în linie colaterală născându-se numai atunci când unul dintre colaterali se afla la un grad de autorul comun[21]: „Dacă fiecare din părţi se găsesc în legături de rudenie ei nu se pot căsători, căci părţile trebuie să nu fie între ele în nici un grad de rudenie[22] prohibit” (§1 titl. IX)[23]. Fiind interzisă căsătoria între rudele de sânge în linie colaterală dacă una dintre ele se află la un grad de autorul comun, legislaţia lui Justinian nu permitea căsătoria între un unchi şi nepoata sa, aceasta pentru că unchiul se află la un grad de autorul comun (gradul III), o astfel de unire fiind considerată criminală şi incestuoasă. În consecinţă erau licite căsătoriile încheiate între verii primari (gradul IV), interzise de împăratul Teodosie, indiferent dacă proveneau din doi fraţi sau din două surori pentru că nu se aflau la un grad, ci la două grade de autorul comun (nepot-tată-bunic, 2 grade). Se poate cu uşurinţă constata că principiile legislaţiei romane nu erau cu totul străine de legea mozaică, cele două diferenţiindu-se prin faptul că, în timp ce căsătoria după legea mozaică se întemeia pe principiul procreării şi al conservării neamului, legea romană se baza pe dreptul la succesiune civilă, nefiind de ignorat nici starea morală a societăţii romane în care Biserica şi-a impus propriile reglementări canonice prin sinoadele sale ecumenice şi locale.
Sinodul Trulan (691-692), prin canonul 54, a interzis categoric căsătoria între rudele de sânge în gradul IV, atât în linie dreaptă, cât şi colaterală pentru toate cazurile, la fel ca şi rudenia cuscriei, deşi, ulterior, aceste rudenii fizice au fost extinse până în gradul VII, cu posibilitate de dispensă. Iată textul canonului amintit, relevant în acest sens: „De vreme ce, dumnezeiasca Scriptură, ne învaţă pe noi în chip lămurit astfel: «Să nu intri la nici o rudă a trupului tău, spre a-i descoperi ruşinea ei» (III Moise XVIII, 6); de Dumnezeu purtătorul Vasile a numărat (înşirat) în canoanele sale proprii câteva dintre căsătoriile oprite, trecând cu vederea pe cele mai multe, dar cu amândouă gătindu-ne nouă ceea ce este de folos. Căci lăsând la o parte mulţimea numirilor celor ruşinoase, ca să nu spurce cuvântarea prin vorbe, a cuprins necurăţiile prin numiri îndeobşte, prin care ne-a arătat nouă peste tot căsătoriile cele nelegiuite. De vreme ce însă, printr-o astfel de tăcere şi prin oprirea nelămurită a căsătoriilor celor nelegiuite, însăşi firea s-a amestecat pe sine, am chibzuit (socotit) împreună să arătăm mai pe faţă (neacoperit) cele în privinţa aceasta, orânduind de acum înainte, ca să cadă sub canonul de 7 ani, - de bună seamă după ce aceia s-au despărţit de însoţirea nelegiuită, - cel ce s-a împreunat cu vara sa, (dintâia) spre însoţire de nuntă (căsătorie) (gradul IV în linie colaterală, n.n.), sau tatăl şi fiul, cu mama şi cu fiica (gradul II, cuscrie de felul II, n.n.), sau tatăl şi fiul cu două fete surori (gradul III, cuscrie de felul II, n.n.), sau mama şi fiica cu doi fraţi (gradul III, cuscrie de felul II, n.n.), sau doi fraţi cu două surori (gradul IV, cuscrie de felul II, n.n.)”[24].
Ulterior, Vasilicalele (terminate între 888-890 sub împăratul Leon VI Filosoful)[25] au extins impedimentul până în gradul VI, chiar VII (deşi nemenţionat explicit), atât pe linie directă, cât şi colaterală, pentru toate cazurile, hotărând ca permise căsătoriile încheiate numai de la gradul VIII[26], considerând că în gradul VII, interzis, se creează o confuzie de nume de rudenie. Patriarhii Constantinopolului, având în vedere dispoziţiile canonului 54 Trulan, precum şi reglementările cuprinse în Vasilicale, au interzis căsătoriile în gradul VII inclusiv, fără a susţine cu uşurinţă nulitatea acestor căsătorii, adică desfacerea lor, întrucât în gradul VII nu se produce amestec ilicit de nume. Patriarhul Constantinopolului Alexie, în 1038, precum şi Neofit, dar şi patriarhul Teofil al Ierusalimului, au interzis căsătoriile încheiate în gradul VII de rudenie a consângenităţii, impunând pedepse spirituale pentru cei care încălcau rânduiala bisericească. Mai mult, patriarhul Mihail Cerularie a dorit, printr-un decret sinodal din 1057, să transforme această interdicţie într-un impediment dirimant, hotărând că toate căsătoriile încheiate între rude de gradul VII trebuie desfăcute[27], considerând astfel de căsătorii ca fiind de „neînfrânată amestecare, şi spurcăciune, şi stricăciune a neamului şi mestecare a rudeniei şi potrivnică legiuitei rânduieli”[28]. Aceste prevederi nu şi-au găsit aplicabilitatea practică, aşa cum a constatat pe la mijlocul secolului al XII-lea şi mitropolitul Atenei, Nicolae Hagioteodoritis, care a dispus pentru viitor ca astfel de uniri matrimoniale să fie declarate invalide. În cele din urmă, sinodul de la Constantinopol întrunit în anul 1166 şi prezidat de patriarhul Luca Crisoverghis a întărit decizia anterioară a patriarhului Nicolae, decizie întărită şi de împăratul Manuel Comneanul, extinzând definitiv acest impediment până la gradul VII în toate cazurile[29], stabilindu-se următoarea regulă[30]: rudenia de sânge, atât în linie dreaptă, cât şi în linie colaterală, constituie impediment la căsătorie până în gradul VII inclusiv, pentru toate cazurile. Însă, practica vieţii bisericeşti a stabilit că rudenia de sânge în linie dreaptă constituie impediment nelimitat, altfel spus până la infinit, cu toate că legiuirile bisericeşti amintesc decât maximum gradul VII (diferenţa de vârstă dintre soţi nu permite o astfel de căsătorie în linie dreaptă)[31], practică existentă şi în Biserica Ortodoxă Română. Cu privire la rudenia de sânge pe linie colaterală, practica vieţii bisericeşti a stabilit ca, prin iconomie bisericească, în gradele VII, VI şi V se poate acorda dispensă de către episcopul eparhiot, chiar şi pentru anumite cazuri în gradul IV (cazul verişorilor primari) de la sinodul plenar pentru evitarea cazurilor de precedenţă[32], putându-se obţine dispensă şi de la episcopul care este împuternicit de Sfântul Sinod. Este de preferat ca în acest caz, al verişorilor primari (gradul IV), să se ceară şi aprobarea Sfântului Sinod pentru evitarea unor precedente şi chiar pentru a se evita astfel de căsătorii, deşi în cazuri excepţionale şi cu dispensă ele sunt acceptate de autoritatea civilă. Până în gradul III inclusiv nu se poate obţine dispensă de la autoritatea bisericească, aceasta fiind şi împotriva legislaţiei civile, care la rândul ei interzice astfel de căsătorii în acest grad[33], această practică fiind în Biserica Ortodoxă Română, susţinută fiind de legea civilă. Aşadar, gradul III al rudeniei de sânge în linie colaterală este impediment la căsătorie, canonul 19 apostolic interzicând candidatului la preoţie să ia în căsătorie pe nepoata sa de soră sau de frate, iar Timotei al Alexandriei a precizat în canonul 11: „De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, şi va auzi că nunta este nelegiuită, ori căsătorie cu mătuşă, sau ceea ce voieşte a se însoţi ar fi chiar sora celei moarte, se cuvine clericului a urma chemării, sau să săvârşească proaducerea? Răspuns: Aţi zis odată, dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, deci de este nelegiuită nunta, nu se cuvine clericului a se face părtaş de păcate străine”[34].
În Patriarhia de Constantinopol impedimentul rudeniei de sânge s-a menţinut în gradul VII inclusiv, deşi dispensa pentru gradul prohibit, adică în gradul VII, se acorda cu uşurinţă, cum afirma T. Antoniadis[35], pentru ca în Biserica Greciei să se renunţe din 1873 la interzicerea gradului VII, căsătoria fiind interzisă în gradul VI inclusiv al rudeniei de sânge în linie colaterală, adică gradul verilor al II-lea[36]. Pentru a se determina cu mai multă uşurinţă gradele de rudenie, juriştii romani au compus o Στέμμα της συγγενείας (stema cognationis), care a fost adăugată la colecţiile de drept[37]. În Patriarhia Ecumenică de Constantinopol se foloseşte următoarea ΔΙΑΓΡΑΜΜΑ ΤΗΣ ΣΥΓΓΕΝΕΙΑΣ, pe care o găsim în lucrarea Dreptul bisericesc oriental, operă de mare valoare şi de referinţă a canonistului N. Milaş[38].
Prin această Διάγραμμα, gradele rudeniei de sânge, atât în linie dreaptă ascendentă şi descendentă, precum şi pe linie colaterală, egală şi inegală, pot fi determinate cu uşurinţă, observând descrierea gradelor de rudenie (ex. Έγὼ - πατὴρ – πάππος), dar şi numerotarea lor raportate la persoana întâi (Έγω, eu) ca persoană de referinţă (Έγὼ - πατὴρ, 1 grad; Έγὼ - πατὴρ – πάππος, 2 grade ale rudeniei de sânge în linie dreaptă ascendentă) sau (ex. Έγὼ - πατὴρ - α̉δελφὸς; unde Έγὼ - α̉δελφὸς se află în gradul II al rudeniei de sânge pe linie colaterală egală şi în gradul III, Έγὼ - α̉νεψιὸς, dar pe linie colaterală inegală).
În Biserica Ortodoxă a Rusiei, fidelitatea faţă de prescripţiile bizantine s-a menţinut câtă vreme la conducerea ei se aflau mitropoliţi de origine greacă, cum a fost mitropolitul Ioan al II-lea care a impus în secolul al XI-lea cu tărie ruşilor legislaţia bizantină cu privire la interzicerea căsătoriei între veri şi rudenia cuscriei sau afinitatea. Această stricteţe s-a diminuat atunci când în fruntea ierarhiei s-au aflat mitropoliţi ruşi. Astfel, mitropolitul Petru a îngăduit căsătoriile în gradele VI şi V, aceste practici de a acorda dispense fiind frecvente, iar în gradul IV căsătoriile nu erau permise, deşi odată încheiate ele nu erau desfăcute, ci erau numai supuşi unor pedepse canonice cei ce se făceau vinovaţi de asemenea însoţiri[39]. Începând cu secolul al XVIII-lea, puterea politică a făcut adesea presiuni asupra Sfântului Sinod al Bisericii Rusiei de a declara limitarea aplicării legilor bizantine cu privire la rudenie şi aceasta pentru trei motive[40]: dorinţa membrilor familiei regale de a încheia căsătorii între ei; proprietarii de mari terenuri care doreau să încheie căsătorii între familiile stabilite pe domeniile lor şi intenţia guvernului de a favoriza repopularea. Cu toate acestea, Sfântul Sinod nu a cedat presiunii pentru a face o astfel de declaraţie, aşa cum am menţionat, restrângând în 1810 numai până în gradul IV impedimentul consangvinităţii în linie colaterală.
Astăzi, problema relaţiilor incestuoase este dezbătută la nivel mondial. Deşi ar trebui stopate printr-o colaborare Biserică-Stat, limitate, chiar incriminate de lege dacă există astfel de cazuri şi în nici un caz autorizate în cadrul căsătoriei, constatăm că, dimpotrivă, se fac eforturi pentru schimbarea legii care incriminează relaţiile de sânge. Dezbateri şi controverse există la nivel internaţional, România nefiind ocolită. Aflăm că în Germania „Fraţii vor legalizarea incestului”[41], Patrick Stuebing şi Susan Karolewski accentuând controversa, apăraţi fiind de avocatul Endrik Wilhelm. Aceşti doi fraţi trăiesc împreună, având şi patru copii dintre care doar unul a rămas în familie, ceilalţi fiind încredinţaţi de autorităţile competente centrelor de plasament. Deşi tatăl a făcut doi ani de închisoare, iar mama a fost încadrată într-un program de reintegrare socială, ei continuă lupta cu autorităţile pentru autorizarea relaţiei lor incestuoase. Avocatul Wilhelm, care a făcut şi apel la Curtea Constituţională din Karlsruhe, cel mai înalt for de justiţie german, a declarat pentru BBC: „În codul penal din Germania, care datează din 1871, e o infracţiune ca rudele apropiate să întreţină relaţii sexuale între ele şi se pedepseşte cu până la trei ani cu închisoarea. Această lege e depăşită şi încalcă drepturile civile ale cuplului”[42], avocatul invocând în sprijinul susţinerii imoralităţii în relaţiile de căsătorie incestuoase, libertatea, liberul arbitru, deturnând, astfel, adevăratul sens al libertăţii omului creat după chipul lui Dumnezeu, fiind susţinut de fapt libertinajul cu toate consecinţele care degenerează natura umană. Relaţiile normale în căsătorie apar ca depăşite, incestul fiind privit ca stare de normalitate a omului contemporan, fără a se conştientiza de către unii că este o ofensă la adresa moralităţii vieţii publice, asemenea cuplurilor existente în paralel cu unirea bărbaţilor cu femeile lor în căsătorie, adică acele uniri de homosexuali care astăzi susţin promovarea unui „parteneriat civil” legalizat pentru obţinerea unor drepturi civile, acestea fiind cerute prin manifestări de stradă care au devenit o tradiţie şi în ţara noastră.
O astfel de problemă, a unirilor incestuoase, este cu adevărat de actualitate şi constituie un pericol de a fi acceptate şi în România, aşa cum sunt în alte ţări[43], chiar ale Uniunii Europene. Astfel, în Franţa, care adesea constituie, ca şi în trecut, o referinţă legislativă pentru ţara noastră, unde libertinajul este ridicat la rang de virtute, incestul a fost scos din codul penal încă de acum două secole, din perioada lui Napoleon, deşi nu se permit, totuşi, căsătoriile între fraţi. În schimb, în Suedia, ţară a Uniunii Europene din 1995, căsătoriile între fraţi sunt permise, probabil pentru încurajarea unirilor în căsătorie şi din raţiuni care privesc rata scăzută a natalităţii, iar în Olanda relaţiile consensuale incestuoase nu mai sunt incriminate penal[44].
Aşadar, există posibilitatea recunoaşterii acestor relaţii incestuoase de către puterea seculară şi în ţara noastră. Dintotdeauna incestul a fost pedepsit, chiar cu pedeapsa capitală, pentru prima dată acum 4000 de ani în Codul Hammurabi, iar la noi începând cu Îndreptarea Legii din 1652, în care asemenea faptă imorală putea fi pedepsită chiar cu moartea. Întâlnim incestul incriminat explicit din 1936. Formularea din timpul regelui Carol al II-lea s-a păstrat atât în codul penal din 1968, cât şi în cel actual, incestul fiind incriminat prin articolul 203 (Incestul): “Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”. Profesorul universitar în drept, Lucian Bercea, de la Universitatea de Vest din Timişoara, aprecia: „În 1968 s-a agravat pedeapsa, de la 1 la 3 ani cât era pe vremea lui Carol al II-lea, la 2-7 ani. Anterior, în Codul penal din 1865 nu apărea explicit, dar fapta era prevăzută în cazul minorilor. Definiţia este aceeaşi: un raport sexual între rude directe sau între fraţi şi surori. Cazurile mediatizate sunt asociate, de cele mai multe ori, unor cazuri mai grave, de viol, între părinţi şi copii. Problema este alta din punctul meu de vedere: de ce numai aceste cazuri sunt mediatizate? Pentru că incestul ca atare, fără să implice violenţe psihice sau fizice, e o relaţie interpersonală care se petrece într-un spaţiu privat“[45], observând uşurinţa cu care un jurist poate trata un astfel de subiect, subliniind numai caracterul privat al actului, act care interesează numai persoanele în cauză, fără să evidenţieze şi aspectele morale sau măcar biologice cu efecte asupra societăţii. Mai grav, un expert în dreptul familiei, Masha Antokolskaia, susţine aceeaşi teză a caracterului privat al relaţiilor incestuoase, aceste relaţii interesând numai pe cei implicaţi nu şi legislaţia de stat : „Societatea nu mai doreşte ca statul să intervină în vieţile private când nu are de ce să o facă. Dar încă nu este pregătită să acorde drepturi depline cuplurilor incestuoase“[46], adesea uitându-se că « familia care se află la confluenţa vieţii individuale şi a celei colective, poartă în sine toată viaţa, precum celula organică poartă energiile materiei brute şi aceea a ţesăturii vii pe care ea trebuie să o furnizeze »[47], toate acţiunile care urmăresc dezorganizarea familiei aducând cu sine însăşi destrămarea vieţii umane. Pericolul actual este evident, tendinţa de susţinere publică a incestului nu poate fi pusă la îndoială, fiind datori să tragem un semnal de alarmă şi să luăm poziţie în faţa acestor ofense împotriva instituţiei familiei, faţă de care nu numai Biserica este responsabilă prin poziţia adoptată astăzi, ci şi Statul în calitate de « construcţie juridică făcută cu scopul de a împlini scopurile poporului, independent de indivizii care acţionează în numele lui » [48], colaborarea între cele două instituţii reducând riscul legalizării fărădelegii, a imoralităţii, ca lege naţională.
[1] Pr. Traian COSTEA, Căsătoria..., p. 123.
[2] Pr. Dr. Gheorghe SOARE, Impedimente..., p. 582.
[3] Prof. Iorgu D. IVAN, Căsătoria…, p. 742.
[4] Jean FLEURY, Recherches historiques sur les empêchements de parenté dans le mariage canonique des origines aux fausses décrétales, p. 2.
[5] Prof. Iorgu D. IVAN, Căsătoria…, p. 742.
[6] Vezi Jean DAUVILLIER, Carlo DE CLERCQ, Le mariage…, p. 124; Jean FLEURY, Recherches historiques sur les empêchements de parenté dans le mariage canonique des origines aux fausses décrétales, pp. 2-3.
[7] N. MILAŞ, Dreptul…, p. 496; Pr. Traian COSTEA, Căsătoria..., p. 125. Dacă în linie directă gradele de rudenie se calculează mult mai uşor, în linie colaterală se porneşte de la o persoană aflată într-o linie spre autorul comun şi apoi se coboară spre persoana aflată în cea de-a doua linie cu care se doreşte a se stabili gradul de rudenie. Numărul naşterilor stabileşte numărul gradelor de rudenie.
[8] Jean FLEURY, Recherches historiques sur les empêchements de parenté dans le mariage canonique des origines aux fausses décrétales, p. 3.
[9] Ion P. FILIPESCU, Andrei I. FILIPESCU, Tratat..., p. 24.
[10] Ibidem.
[11] Cf. Leviticul XVIII, 6-17, căsătoria era oprită imperativ sub sancţiunea pedepsei cu moartea între rudele de sânge. „Bărbatului îi era oprită căsătoria cu: nora, ca urmare a decesului fiului; vreuna din soţiile sau „ţiitoarele” (concubinele) tatălui; soţia vreunuia din fraţi (aici avem o singură excepţie, când fratele deceda fără să lase urmaşi, fratele supravieţuitor lua de soţie pe cumnată, iar primul băiat care se năştea purta numele celui decedat şi-l moştenea); mătuşa dinspre mamă sau dinspre tată; soţiile vreunuia dintre unchi; sora soţiei în timpul vieţii acesteia; fiica soţiei; fiica fiului sau fiicei; sora vitregă; fiica fiului sau fiicei soţiei; o femeie divorţată (excepţie, cazul când avea carte de despărţire dată de bărbatul ei, potrivit Legii)”, cf. Adrian STAN, Drept şi religie. Reflectare a unor instituţii juridice din Biblie, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, p. 78.
[12] Preot C. ENNESCU, Despre rudenie..., p. 664.
[13] Ibidem, p. 665.
[14] Pr. Dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei…, p. 17.
[15] Daniel ROPS, La vie quotidienne en Palestine au temps de Jésus, Paris, 1961, p. 142.
[16] Preot C. ENNESCU, Despre rudenie..., p. 666.
[17] D. G. BOROIANU, Dreptul…, vol. II, p. 223. « Nemini liceat contrahere matrimonium cum filia nepte, pronepte, itemque matre ; avia, proavia et ex latere amita ac matertera, sorore, sororis filia et ex ea nepte, praeterea fratris filia et ex ea nepte, itemque ex affinibus privigna, noverca, nuru, socra ceterisque, quae jure antiqus prohibentur ; a quibus cunctos volumus se abstinere ».
[18] Un alt exemplu ar fi al împăratului Heraclie (610) care, murind soţia sa Eudochia, s-a căsătorit cu Martina, nepoata sa de soră (gradul III), cu binecuvântarea patriarhului de Constantinopol, Serghie, care era apărător al monotelismului.
[19] Pr. Traian COSTEA, Căsătoria..., p. 124.
[20] Jean DAUVILLIER, Carlo DE CLERCQ, Le mariage…, p. 124; Lariche susţine abrogarea acestui impediment în Orient în anul 405 de către Arcadiu şi apoi confirmat de legile împăratului Justinian, vezi Preot C. ENNESCU, Despre rudenie..., p. 667 (nota 2).
[21] Jean DAUVILLIER, Carlo DE CLERCQ, Le mariage…, p. 124.
[22] Romanii aveau trei feluri de rudenie: agnaţiunea, gentilitatea şi cognaţiunea. Prin agnaţiune (adgnatio) se înţelegea rudenia în linie masculină care-i uneşte pe toţi cei ce sunt, au fost sau ar fi putut să fie sub puterea aceluiaşi pater familias. Rudenia civilă a agnaţiunii era cea mai importantă şi singura care producea efecte juridice în epoca veche, principalul efect juridic fiind dreptul la moştenire. Gentilitatea (gentilitas) ca formă a rudeniei civile, îi unea în linie masculină pe toţi membrii aceleiaşi ginţi care se aflau în imposibilitatea de a dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias, în ciuda existenţei unor indicii. Lipsind agnaţii, tutela, curatela şi moştenirea reveneau gentililor. Cognaţiunea (cognatio) era rudenia de sânge a celor care aveau un autor comun, fie în linie feminină, fie masculină, fiind înrudirea în sens modern. Această rudenie a fost luată în calcul atunci când s-a modificat baza sistemului ereditar roman, când împăratul Justinian prin novela 118 din 543 a înlocuit rudenia civilă a agnaţiunii cu cognaţiunea sau rudenia de sânge. Chiar înainte de Justinian cognaţiunea producea efecte juridice cu privire la impedimentele la căsătorie, fiind în acelaşi timp preferaţi cognaţii faţă de străini la exercitarea tutelei. A se vedea Teodor SÂMBRIAN, Drept roman, ed. cit., p. 78.
[23] Preot C. ENNESCU, Despre rudenie..., p. 667.
[24] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele…, pp. 130-131; Vezi şi canoanele 19 apost.; 26, 53 Trulan; 2 Neocezareea; 23, 27, 68, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teof. Alex.
[25] Vezi aici P. COLLINET, Byzantine legislation from the death of Justinian to 1453, (Cambridge medieval History), t. 4, Cambridge, 1923, p. 712.
[26] Jean DAUVILLIER, Carlo DE CLERCQ, Le mariage…, p. 124.
[27] Ibidem.
[28] Preot C. ENNESCU, Despre rudenie..., p. 672.
[29] Paul EVDOKIMOV, Sacrement de l’amour, p. 256.
[30] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Impedimente…, pp. 31-32.
[31] Ibidem, p. 32.
[32] Idem, Rudenia…, p. 22; Constantin ERBICEANU, Căsătoria…, ed. cit., p. 56.
[33] Biserica Ortodoxă a Rusiei a decis prin Decretul din 1810 ca impedimentul rudeniei de sânge în linie colaterală, conform canonului 54 Trulan, să fie restrâns până la gradul IV; vezi şi Paul EVDOKIMOV, Sacrement de l’amour, p. 256.
[34] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele…, p. 374.
[35] Apud Jean DAUVILLIER, Carlo DE CLERCQ, Le mariage…, p. 125.
[36] N. MILAŞ, Dreptul…, p. 500.
[37] Ibidem, p. 496.
[38] Ibidem, p. 497.
[39] Jean DAUVILLIER, Carlo DE CLERCQ, Le mariage…, p. 126.
[40] Ibidem, pp. 126-127.
[41] Articol apărut în „Cotidianul” din 13 martie 2007, având ca autori pe Alexandra Badicioiu şi Ionuţ Dulamita. Căsătoria între fraţi este interzisă nu numai de legislaţia civilă actuală din România, dar şi de dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe, canonul 24 al Sfântului Ioan Ajunătorul prevăzând: „Acela dintre cei ce au căzut în incest, care a comis necuviinţă cu sora sa proprie, după Vasile cel Mare, se exclude pe cincisprezece ani de la împărtăşanie. Iar noi rânduim ca acesta să se învrednicească de împărtăşanie, după trei ani, dacă în fiecare zi va posti până seara, şi va mânca mâncare uscată şi va face în fiecare zi 500 de metanii” (can. 67, 68, 75 Vasile cel Mare). Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele…, p. 410.
[42] Articolul din „Cotidianul”, Fraţii vor legalizarea incestului.
[43] În Brazilia, ţară catolică prin excelenţă, sunt permise căsătoriile în gradul III al rudeniei de sânge pe linie colaterală (unchi-nepot), dacă cei doi dovedesc sănătatea lor, iar în unele state americane verii primari se pot căsători dacă au trecut de vârsta fertilităţii.
[44] Vezi art. cit. Fraţii vor legalizarea incestului.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem.
[47] Pr. Prof. Univ. Ilie MOLDOVAN, Valori creştine ale familiei în România şi practici contrare acestora, în Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, pp. 142-143.
[48] Dan Claudiu DĂNIŞOR, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p. 20.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu