RECENZIE, MO nr. 9-12/2008 Vlassios I. Phidas, Drept canonic – O perspectivă ortodoxă, trad. din limba franceză de Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008, 216 p.
(Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu).
Cartea de faţă, Drept canonic – O perspectivă ortodoxă, este scrisă în limba franceză (Droit canon. Une perspective orthodoxe), de către istoricul şi canonistul ortodox grec Prof. Univ. Dr. Vlassios I. Phidas, Profesorul nostru, publicată în colecţia Analecta Chambesiana 1, creată în mod special pentru Institut de Théologie Orthodoxe d’Études Supérieures (Institutul de Teologie Ortodoxă de Studii Superioare) de pe lângă Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique (Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice) - Chambésy/Geneva, 1998, având 230 de pagini. Lucrarea este dedicată „Tronului ecumenic de Constantinopol, păstrător de secole al tradiţiei canonice şi garantul unităţii Bisericii Ortodoxe”, prezentând succint, nu de o manieră exhaustivă, de-a lungul celor şapte capitole, doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe de Răsărit cu privire la unele aspecte generale ale Dreptului canonic ortodox, precum: I. Izvoarele, conţinutul şi spiritul dreptului canonic; II. Canoanele Sinoadelor ecumenice; III. Canoanele Sinoadelor locale; IV. Principiile înnoirii tradiţiei canonice; V. Aplicarea canoanelor; VI. Evoluţia canoanelor; VII. Concordanţa canoanelor sinoadelor ecumenice şi locale. Aceste şapte capitole sunt însoţite de un cuvânt înainte al I.P.S. Damaskinos, Mitropolitul Elveţiei, o prefaţă a autorului, o bibliografie şi o listă de studii canonice ale autorului.
Despre Profesorul Phidas se pot spune multe, însă, în câteva cuvinte precizăm că Profesorul Vlassios Phidas predă Istoria Bisericii şi Istorie Bizantină la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, iar la Institutul de Teologie Ortodoxă de Studii Superioare de la Chambésy, unde este şi rector, Istoria Bisericii, Drept canonic şi Patrologie. Şi-a făcut studiile universitare la Facultatea de Teologie din Atena (1955-1959), dar şi studii postuniversitare în Istoria Bisericii şi Drept canonic la Dublin şi Strasbourg (1959-1963), fiind doctor în Drept canonic (Strasbourg – 1963) şi doctor în Istoria Bisericii (Atena – 1966). A fost asistent (1969) şi profesor în 1970 la Facultatea de Teologie din Atena. Profesorul Phidas a pregătit Carta constituţională a Bisericii Greciei (Legea 590/1977), în calitatea sa de Director General al Ministerului Educaţiei şi Cultelor din Grecia (1974-1980), fiind reprezentant al Bisericii Greciei în Sinodul Ecumenic al Bisericilor, promovând relaţiile interortodoxe şi intercreştine.
(Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu).
Cartea de faţă, Drept canonic – O perspectivă ortodoxă, este scrisă în limba franceză (Droit canon. Une perspective orthodoxe), de către istoricul şi canonistul ortodox grec Prof. Univ. Dr. Vlassios I. Phidas, Profesorul nostru, publicată în colecţia Analecta Chambesiana 1, creată în mod special pentru Institut de Théologie Orthodoxe d’Études Supérieures (Institutul de Teologie Ortodoxă de Studii Superioare) de pe lângă Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique (Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice) - Chambésy/Geneva, 1998, având 230 de pagini. Lucrarea este dedicată „Tronului ecumenic de Constantinopol, păstrător de secole al tradiţiei canonice şi garantul unităţii Bisericii Ortodoxe”, prezentând succint, nu de o manieră exhaustivă, de-a lungul celor şapte capitole, doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe de Răsărit cu privire la unele aspecte generale ale Dreptului canonic ortodox, precum: I. Izvoarele, conţinutul şi spiritul dreptului canonic; II. Canoanele Sinoadelor ecumenice; III. Canoanele Sinoadelor locale; IV. Principiile înnoirii tradiţiei canonice; V. Aplicarea canoanelor; VI. Evoluţia canoanelor; VII. Concordanţa canoanelor sinoadelor ecumenice şi locale. Aceste şapte capitole sunt însoţite de un cuvânt înainte al I.P.S. Damaskinos, Mitropolitul Elveţiei, o prefaţă a autorului, o bibliografie şi o listă de studii canonice ale autorului.
Despre Profesorul Phidas se pot spune multe, însă, în câteva cuvinte precizăm că Profesorul Vlassios Phidas predă Istoria Bisericii şi Istorie Bizantină la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, iar la Institutul de Teologie Ortodoxă de Studii Superioare de la Chambésy, unde este şi rector, Istoria Bisericii, Drept canonic şi Patrologie. Şi-a făcut studiile universitare la Facultatea de Teologie din Atena (1955-1959), dar şi studii postuniversitare în Istoria Bisericii şi Drept canonic la Dublin şi Strasbourg (1959-1963), fiind doctor în Drept canonic (Strasbourg – 1963) şi doctor în Istoria Bisericii (Atena – 1966). A fost asistent (1969) şi profesor în 1970 la Facultatea de Teologie din Atena. Profesorul Phidas a pregătit Carta constituţională a Bisericii Greciei (Legea 590/1977), în calitatea sa de Director General al Ministerului Educaţiei şi Cultelor din Grecia (1974-1980), fiind reprezentant al Bisericii Greciei în Sinodul Ecumenic al Bisericilor, promovând relaţiile interortodoxe şi intercreştine.
Lucrarea este tradusă din limba franceză de Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu, fiind tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel la editura Trinitas din Iaşi, în anul 2008, având 216 pagini. Traducerea acestei lucrări în limba română s-a lăsat aşteptată mai mulţi ani, fiind de mare folos celor interesaţi de Dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe, mai ales că sunt tratate principalele noţiuni şi problematici ale Dreptului canonic, chiar dacă faţă de unele abordări din perspectiva teologiei greceşti nu putem fi de acord (vezi aici Criteriile diacronice pentru proclamarea autocefaliei: „Aşadar, pentru proclamarea autocefaliei unei Biserici atribuţia de a face propunerile revine, mai întâi, Patriarhiei Ecumenice…” - p. 123, ş.a.).
Lucrarea se deschide cu un cuvânt înainte, ca şi în ediţia franceză, al I.P.S. Damaskinos, Mitropolitul Elveţiei, care subliniază importanţa şi actualitatea acestui demers ştiinţific al Profesorului Vlassios I. Phidas, pentru că examinează sistematic principiile fundamentale ale tradiţiei canonice comune a Bisericii, principii din care „izvorăşte conştiinţa bisericească în păstrarea unităţii corpului eclesial în comuniunea de credinţă şi în legătura dragostei” (p. 7). Ediţia franceză a apărut în colecţia Analecta Chambesiana, ca un prim volum, o colecţie care avea să slujească obiectivelor Institutului de Teologie Ortodoxă de Studii Superioare de la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice (Chambésy/Geneva), prin publicarea de cursuri universitare şi conferinţe susţinute de profesorii institutului. Astfel, prezenta lucrare este cursul universitar, la disciplina Drept canonic, prezentat de Profesorul Phidas studenţilor masteranzi de la Institutul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice, care contribuie decisiv la „întâlnirea teologică dintre Răsărit şi Apus”, stimulând, după cum afirma mitropolitul Damaskinos, dialogul constructiv în slujba unităţii creştine. Am putea afirma cu certitudine că acest curs universitar a depăşit deja graniţele unei simple pledoarii pentru Dreptul canonic ortodox în faţă studenţilor de la Chambésy, mai mult, fiind cea mai de seamă lucrare de Drept canonic ortodox, în limba franceză, în Occident, cu adevărat „un abecedar şi îndrumător canonic ortodox pentru lumea catolică şi protestantă occidentală”, devenind chiar o normă, o referinţă în domeniu pentru canoniştii şi juriştii occidentali. Iată ce afirmă însuşi autorul în prefaţa la ediţia franceză: „Această lucrare, care constituie sinteza unei aplicări a canoanelor, timp de mai mulţi ani, şi a unei serii întregi de studii consacrate în domeniu, vizează nu doar să înglobeze cursul de Drept canonic, predat la Institutul de Teologie Ortodoxă de Studii Superioare de pe lângă Centrul ortodox de la Chambésy-Geneva al Patriarhiei Ecumenice, ci şi să răspundă interesului mai general arătat de creştinătatea occidentală faţă de modul actual de funcţionare a Dreptului canonic în Biserica Ortodoxă” (p. 11). Pentru realizarea acestor obiective, Profesorul Phidas a recurs la traducerea franceză a canoanelor, realizată de P. Ioannou (Fonti, t. 1-3, München, 1962), făcând o comparaţie cu textul original şi corijând textul canoanelor acolo unde s-a impus ca necesar, cu ajutorul Doamnei Theodora Titaki, bună cunoscătoare a terminologiei juridice şi a limbii franceze, pentru a păstra fidel echilibrul între litera şi spiritul tradiţiei canonice.
După cum reiese din prefaţa autorului, această lucrare se adresează atât lumii ortodoxe occidentale, cât şi eterodocşilor din Occident, accentuându-se tradiţia canonică a primului mileniu creştin, principiile canonice şi necesitatea aplicării canoanelor care sunt reţinute în Colecţia fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe: „Respectul, mărturisit de Bisericile Răsăritului şi Apusului, faţă de principiile fundamentale ale tradiţiei canonice comune a primului mileniu este confirmat de spiritul canoanelor sinoadelor ecumenice şi locale şi întruchipat în proclamaţia solemnă a canonului 1 de la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787)” (p. 9). Ca şi Profesorul grec Phidas, menţionăm şi noi aici o parte din textul canonului 1, VII ec. şi din Epilogul canoanelor apostolice, deosebit de importante şi de relevante pentru prezenţa şi necesitatea Dreptului canonic în viaţa Bisericii, uneori pusă la îndoială de cei necunoscători ai doctrinei canonice şi ignoranţi: „Pentru cei care sunt în demnitatea preoţească, ţinerea poruncilor canonice este mărturia unei bune conduite şi a oricărei împliniri… Pentru că aşa este… noi primim cu toată inima dumnezeieştile canoane… şi întărim în întregime şi fără vreo schimbare conţinutul lor, aşa cum a fost învăţat de alăutele sfinte ale Duhului, întru toţi slăviţii Apostoli, de cele şase sfinte sinoade ecumenice, de sinoadele locale, întrunite pentru a proclama astfel de porunci, şi de Sfinţii noştri Părinţi; căci toţi, fără excepţie, luminaţi de Duhul Sfânt, au statornicit ceea ce este spre folosul nostru”, autorul arătând tăria de nezdruncinat a canoanelor care au fost confirmare de sinoadele ecumenice, care sunt organe de conducere superioare bisericeşti şi care dau expresie infailibilităţii Bisericii, canoanele fiind astfel generale ca aplicabilitate în Biserică şi primite prin consensus Ecclesiae dispersae, pentru aceasta canoanele apostolice îndemnându-i pe episcopi: Dacă le veţi păstra întru totul, veţi fi mântuiţi şi veţi avea pace; dar dacă nu le veţi asculta, veţi fi pedepsiţi şi veţi avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră (Epilogul canoanelor apostolice).
Autorul face o apologie a Dreptului canonic pentru viaţa, organizarea şi funcţionarea Bisericii pe temelia principiilor şi a normelor canonice, putând afirma împreună cu autorul că toate criteriile absolute ale Dreptului canonic nu mai sunt subiecte de contestare şi de relativizare, ele fiind reperele de neînlocuit ale misiunii Bisericii în lume. Transformările şi noile probleme cu care se confruntă Biserica în timp, pot fi depăşite numai prin aplicarea atentă a tradiţiei canonice bisericeşti, însuşi Dreptul canonic al Bisericii fiind coloana vertebrală a organizării şi funcţionării ei după voinţa Întemeietorului ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel, Biserica, prin organele sale competente de conducere bisericească, individuale şi colegiale, trebuie să rămână fidelă faţă de litera şi spiritul tradiţiei canonice, fără a se subordona spiritul literei în interpretarea canoanelor şi fără a aplica, de o manieră arbitrară, în viaţa bisericească principii legislative de stat. În acest context, conştiinţa eclesială rămâne pivotul duhului tradiţiei canonice atunci când este vorba de adaptarea mesajului Bisericii la anumite nevoi particulare, din anumite locuri şi timpuri. În acest proces de manifestare a conştiinţei eclesiale se încadrează şi comentariile hermeneutice ale marilor comentatori bizantini: Ioan Zonaras, Teodor Balsamon şi Alexie Aristen, precum şi Pidalionul sau Cârma Bisericii a călugărilor atoniţi, Agapie şi Nicodim Aghioritul (sec. al XVIII-lea).
Lucrarea are şapte capitole cu subcapitolele respective: I. Izvoarele, conţinutul şi spiritul Dreptului canonic (pp. 13-41): 1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (a. Sfânta Scriptură; b. Dreptul cutumiar şi tradiţia liturgică; c. Dreptul natural); 2. Canoanele şi conţinutul lor; 3. Colecţiile canonice şi legislaţia civilă (a. Relaţiile dintre Biserică şi Stat; b. Colecţiile canonice); 4. Spiritul şi autoritatea canoanelor; II. Canoanele Sinoadelor ecumenice (pp. 42-61); III. Canoanele Sinoadelor locale (pp. 62-79); IV. Principiile înnoirii Tradiţiei canonice (pp. 80-103): 1. Principiile interpretării canoanelor; 2. Pidalionul (Cârma) Bisericii (a. Motivaţia pastorală a interpretării canoanelor; b. Receptarea bisericească a interpretării canoanelor); 3. Înnoirea tradiţiei canonice; V. Aplicarea canoanelor (pp. 104-138): 1. Aplicarea canoanelor în dreptul administrativ (a. Hirotonia şi judecarea episcopilor în organizarea administrativă a Bisericii; b. Caracterul de instituţie administrativă a autocefaliei canonice; c. Criteriile diacronice pentru proclamarea autocefaliei); 2. Aplicarea canoanelor la dreptul penal; VI. Evoluţia canoanelor (pp. 139-172): 1. Funcţionarea sinodală a Bisericii Ortodoxe (a. Premizele teologice ale tradiţiei sinodale ortodoxe; b. Problematica actuală pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod); 2. Monahismul (a. Organizarea şi evoluţia vieţii monahale; b. Stavropighiile patriarhale); VII. Concordanţa canoanelor Sinoadelor ecumenice şi locale (pp. 173-206): 1. Canoanele sinoadelor ecumenice; 2. Canoanele sinoadelor locale; la finalul lucrării aflându-se o bibliografie şi o listă de studii canonice ale Profesorului Vlassios Phidas.
Capitolul I este foarte important întrucât canoanele Bisericii, cuprinse în Colecţia fundamentală de canoane, constituie izvorul Dreptului canonic, acestea trebuind să fie în deplin acord cu spiritul surselor fundamentale ale revelaţiei divine, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, care sunt la rândul lor surse ale conţinutului hristocentric al tradiţiei canonice. Sfânta Scriptură este izvorul fundamental al Dreptului canonic, însă Noul Testament constituie baza directă sau indirectă a conţinutului celor mai multe dintre canoane. Aceste canoane, după cum afirmă autorul, „arată modul în care corpul eclesial concepe buna funcţionare a raporturilor dintre mădularele sale în viaţa liturgică, sacramentală şi pastorală. Euharistia este la baza experienţei sacramentale, dar şi a misiunii pastorale a Bisericii” (p. 17). În primele secole Biserica a trăit deplin în experienţa sa liturgică plenitudinea tradiţiei apostolice care s-a transmis pe cale cutumiară, întreaga tradiţie cutumiară devenind pentru tradiţia canonică un izvor de inspiraţie permanent, fiind vie în experienţa liturgică a Bisericii. Astfel, obiceiul bisericesc, acceptat în conştiinţa bisericească, primeşte un loc important în Dreptul canonic al Bisericii, devenind sursa prin excelenţă a normelor canonice. Şi dreptul natural este un izvor fundamental al Dreptului canonic, acesta fiind aşezat în inima omului pentru a-l călăuzi şi pentru a-i arăta conduita pe care trebuie să o aibă în societate.
Autorul explică noţiunea de canon, precizând pe scurt autorităţile competente emitente şi menţionând textul canonului 2 al Sinodului Trulan (691) care arată pentru prima dată colecţia de canoane a Bisericii, precum şi autoritatea lor în întreaga Biserică. Sunt prezentate principalele teme ale tradiţiei canonice oficiale a Bisericii, autoritatea canoanelor şi distincţia dintre ele după autoritatea care le-a emis.Relaţiile Bisericii cu Statul sunt prezentate din perspectiva scopurilor diferite urmărite de cele două instituţii, folosindu-se mijloace diferite pentru a le atinge. În acest context, creştinii trebuie să se supună celor două autorităţi, Bisericii şi Statului, raportul lor constituind un subiect delicat al tradiţiei ortodoxe care-l plasează în mai largul context al raporturilor Bisericii cu lumea. Colecţiile canonice sunt expuse cronologic, fiind arătate cele mai importante colecţii care s-au impus în tradiţia canonică a Bisericii, între care şi pravilele româneşti (Pravila mică, Codicii lui Vasile Lupu şi Matei Basarab).
Spiritul şi autoritatea canoanelor constituie un subcapitol de mare importanţă în iconomia lucrării, recomandându-l celor care încă mai pun la îndoială actualitatea şi autoritatea actuală a canoanelor, citându-l pe autor care afirmă: „este important să considerăm de netăgăduit faptul că sfintele canoane, în ansamblul său, sunt o mărturie sigură a adaptării autentice a conţinutului revelaţiei la viaţa istorică a Bisericii, din orice epocă, deoarece ele constituie manifestarea istorică, în Sfântul Duh, a adevărului revelaţiei în Hristos, permanent deţinut şi trăit de Biserică prin experienţă” (p. 40).
În capitolele II şi III istoricul şi canonistul grec prezintă pe scurt conţinutul canoanelor Sinoadelor ecumenice şi locale ale căror hotărâri canonice au fost reţinute în Colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, putându-se observa principiile canonice şi rânduielile bisericeşti, însuşi autorul afirmând că normele canonice „servesc unităţii Bisericii în privinţa comuniunii de credinţă ortodoxă şi în legătura dragostei, care se arată în experienţa sacramentală şi în funcţia sinodală a corpului bisericesc. Episcopii au responsabilitatea bisericească să aplice în acest duh canoanele…” (p. 64).
În capitolul IV de o reală importanţă sunt principiile interpretării canoanelor, fiind necesară o evaluare a tradiţiei canonice printr-o interpretare corectă în funcţie de autoritatea emitentă, prin raportarea la plinătatea lucrării sacramentale, pastorale şi spirituale a Bisericii pe care se bazează tradiţia canonică. Interpretarea canoanelor este necesară întrucât există riscul înmulţirii contradicţiilor aparente dintre canoane, făcându-se chiar abuz de pretinsa cădere în desuetudine a canoanelor, afirmată adesea nepotrivit de cei necunoscători şi potrivnici ai ordinei canonice în Biserică. Astfel, existând unii care pun litera canoanelor mai presus de spiritul canoanelor care sunt interpretate separat de tradiţia canonică a Bisericii, „pare evident că hermeneutica canoanelor nu trebuie să piardă din vedere anumite principii de interpretare eclesiologice şi istorico-canonice, fără de care interpretarea canoanelor, fie şi canoane luate separat, riscă să fie o evaluare parţială şi chiar eronată a spiritului sau a voinţei lor” (p. 81).
Tot aici, autorul face o prezentare a Pidalionului elaborat de călugării Nicodim şi Agapie (sec. al XVIII-lea), a interpretării canoanelor în Pidalion şi măsura în care acesta a fost receptat în sânul Bisericii Ortodoxe: „conştiinţa bisericească a recunoscut Pidalionului o autoritate panortodoxă şi l-a primit ca singura abordare autentică a spiritului şi literei canoanelor, şi mai ales a celor cu formulare ambiguă” (p. 93).
Înnoirea tradiţiei canonice se realizează permanent în sânul Bisericilor autocefale locale, aceasta fiind înţeleasă în contextul unităţii misiunii spirituale diacronice a Bisericii şi avându-se în vedere permanenta schimbare a nevoilor spirituale ale credincioşilor din fiecare epocă a istoriei.
Capitolul V este cel mai discutabil, întrucât problema autocefaliei şi a criteriilor de proclamare a ei sunt diferite de poziţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române, fiind în acelaşi timp relevant privind aplicarea canoanelor în organizarea administrativă a Bisericii şi în Dreptul său penal. Autocefalia este o problemă actuală cu implicaţii canonice în raporturile interortodoxe care a fost luată în discuţie în cadrul Comisiilor interortodoxe şi a Conferinţelor Panortodoxe, existând o hotărâre de principiu privind proclamarea autocefaliei, menţionându-se în mod explicit documentul „Autocefalia şi modul proclamării ei”, adică hotărârile Comisiei interortodoxe de la Chambésy din anul 1993.În capitolul VI numit „Evoluţia canoanelor”, autorul dezvoltă principiul canonic sinodal, precum şi evoluţia tradiţiei sinodale ortodoxe până la actuala problemă a pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Sunt prezentate întrunirile interortodoxe ale secolului al XX-lea şi stadiul actual al temelor tratate, Profesorul Phidas exprimându-se pe un ton optimist atunci când vizează convocarea Sfântului şi Marelui Sinod: „Acceptarea, de comun acord, a Regulamentului Conferinţelor panortodoxe presinodale confirmă că atunci când pregătirea temelor de pe agenda Sfântului şi Marelui Sinod va fi încheiată, reunirea acestuia va fi aproape şi va descoperi misiunea specifică Ortodoxiei din zorii celui de-al treilea mileniu din viaţa istorică a Bisericii” (p. 154).
Bazele canonice ale instituţiei monahismului, organizarea şi evoluţia vieţii monahale în Răsărit şi în Apus, dar şi abordarea bine documentată a mult discutatei probleme a instituţiei stavropighiilor sunt tratate cu acrivie istoric-canonică, prin datele menţionate autorul oferindu-ne importante informaţii privind evoluţia dreptului patriarhului de a întemeia stavropighii şi de a exercita jurisdicţia administrativă asupra mănăstirilor.
Ultimul capitol al lucrării, al VII-lea, se constituie într-o concordanţă a canoanelor, binevenită pentru cei care sunt preocupaţi cu adevărat de studierea canoanelor, autorul afirmând: „Actuala lucrare a preferat să dea o concordanţă a canoanelor în legătură cu titlurile tradiţionale, în aşa fel încât să păstreze conştiinţa supratemporală a conţinutului şi concordanţa canoanelor, dar şi pentru a uşura folosirea directă de către canonişti a tuturor canoanelor identice sau asemănătoare aplicabile la fiecare problemă” (p. 173). Pentru această concordanţă a canoanelor autorul a folosit manuscrisul lui Trebizonda (sec. al XIV-lea), care reprezintă textus receptus al Bisericii, utilizându-se în acelaşi timp şi traducerea franceză a titlurilor în bibliografia franceză în domeniu (ediţia lui P. Ioannou – Fonti, 1962).
Aşadar, Profesorul Phidas expune sistematic, bine argumentat, într-un stil plăcut, comprehensibil şi coerent unele dintre cele mai importante noţiuni ale Dreptului canonic, precum şi stadiul actual al diferitelor instituţii canonice ale Bisericii care constituie probleme cu implicaţii canonice în raporturile interortodoxe şi perspectiva unui răspuns final în cadrul viitorului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Fiind un curs universitar de master, temele abordate nu sunt tratate în profunzime, lucrarea nefiind un tratat exhaustiv de Drept canonic, având puţine note de subsol şi surse citate restrânse. O astfel de lucrare se impunea în literatura de specialitate din Occidentul eterodox, dar şi în Ortodoxia românească, lipsa cărţilor şi a studiilor de referinţă în domeniul Dreptului canonic acutizându-se în ultimii ani. Prin urmare, cartea Profesorului grec Phidas se va impune în literatura de specialitate din ţara noastră, putând constitui o sursă de informare pentru studenţii Facultăţilor de Teologie, cât şi pentru cei interesaţi de disciplina Dreptului canonic, pentru cei dornici de a cunoaşte modul în care Biserica se organizează şi funcţionează pe temelia principiilor şi a normelor sale canonice emise de organele competente bisericeşti, colegiale sau individuale, primite în conştiinţa eclesială ca generale în Biserică.
După cum reiese din prefaţa autorului, această lucrare se adresează atât lumii ortodoxe occidentale, cât şi eterodocşilor din Occident, accentuându-se tradiţia canonică a primului mileniu creştin, principiile canonice şi necesitatea aplicării canoanelor care sunt reţinute în Colecţia fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe: „Respectul, mărturisit de Bisericile Răsăritului şi Apusului, faţă de principiile fundamentale ale tradiţiei canonice comune a primului mileniu este confirmat de spiritul canoanelor sinoadelor ecumenice şi locale şi întruchipat în proclamaţia solemnă a canonului 1 de la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787)” (p. 9). Ca şi Profesorul grec Phidas, menţionăm şi noi aici o parte din textul canonului 1, VII ec. şi din Epilogul canoanelor apostolice, deosebit de importante şi de relevante pentru prezenţa şi necesitatea Dreptului canonic în viaţa Bisericii, uneori pusă la îndoială de cei necunoscători ai doctrinei canonice şi ignoranţi: „Pentru cei care sunt în demnitatea preoţească, ţinerea poruncilor canonice este mărturia unei bune conduite şi a oricărei împliniri… Pentru că aşa este… noi primim cu toată inima dumnezeieştile canoane… şi întărim în întregime şi fără vreo schimbare conţinutul lor, aşa cum a fost învăţat de alăutele sfinte ale Duhului, întru toţi slăviţii Apostoli, de cele şase sfinte sinoade ecumenice, de sinoadele locale, întrunite pentru a proclama astfel de porunci, şi de Sfinţii noştri Părinţi; căci toţi, fără excepţie, luminaţi de Duhul Sfânt, au statornicit ceea ce este spre folosul nostru”, autorul arătând tăria de nezdruncinat a canoanelor care au fost confirmare de sinoadele ecumenice, care sunt organe de conducere superioare bisericeşti şi care dau expresie infailibilităţii Bisericii, canoanele fiind astfel generale ca aplicabilitate în Biserică şi primite prin consensus Ecclesiae dispersae, pentru aceasta canoanele apostolice îndemnându-i pe episcopi: Dacă le veţi păstra întru totul, veţi fi mântuiţi şi veţi avea pace; dar dacă nu le veţi asculta, veţi fi pedepsiţi şi veţi avea o luptă continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră (Epilogul canoanelor apostolice).
Autorul face o apologie a Dreptului canonic pentru viaţa, organizarea şi funcţionarea Bisericii pe temelia principiilor şi a normelor canonice, putând afirma împreună cu autorul că toate criteriile absolute ale Dreptului canonic nu mai sunt subiecte de contestare şi de relativizare, ele fiind reperele de neînlocuit ale misiunii Bisericii în lume. Transformările şi noile probleme cu care se confruntă Biserica în timp, pot fi depăşite numai prin aplicarea atentă a tradiţiei canonice bisericeşti, însuşi Dreptul canonic al Bisericii fiind coloana vertebrală a organizării şi funcţionării ei după voinţa Întemeietorului ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel, Biserica, prin organele sale competente de conducere bisericească, individuale şi colegiale, trebuie să rămână fidelă faţă de litera şi spiritul tradiţiei canonice, fără a se subordona spiritul literei în interpretarea canoanelor şi fără a aplica, de o manieră arbitrară, în viaţa bisericească principii legislative de stat. În acest context, conştiinţa eclesială rămâne pivotul duhului tradiţiei canonice atunci când este vorba de adaptarea mesajului Bisericii la anumite nevoi particulare, din anumite locuri şi timpuri. În acest proces de manifestare a conştiinţei eclesiale se încadrează şi comentariile hermeneutice ale marilor comentatori bizantini: Ioan Zonaras, Teodor Balsamon şi Alexie Aristen, precum şi Pidalionul sau Cârma Bisericii a călugărilor atoniţi, Agapie şi Nicodim Aghioritul (sec. al XVIII-lea).
Lucrarea are şapte capitole cu subcapitolele respective: I. Izvoarele, conţinutul şi spiritul Dreptului canonic (pp. 13-41): 1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (a. Sfânta Scriptură; b. Dreptul cutumiar şi tradiţia liturgică; c. Dreptul natural); 2. Canoanele şi conţinutul lor; 3. Colecţiile canonice şi legislaţia civilă (a. Relaţiile dintre Biserică şi Stat; b. Colecţiile canonice); 4. Spiritul şi autoritatea canoanelor; II. Canoanele Sinoadelor ecumenice (pp. 42-61); III. Canoanele Sinoadelor locale (pp. 62-79); IV. Principiile înnoirii Tradiţiei canonice (pp. 80-103): 1. Principiile interpretării canoanelor; 2. Pidalionul (Cârma) Bisericii (a. Motivaţia pastorală a interpretării canoanelor; b. Receptarea bisericească a interpretării canoanelor); 3. Înnoirea tradiţiei canonice; V. Aplicarea canoanelor (pp. 104-138): 1. Aplicarea canoanelor în dreptul administrativ (a. Hirotonia şi judecarea episcopilor în organizarea administrativă a Bisericii; b. Caracterul de instituţie administrativă a autocefaliei canonice; c. Criteriile diacronice pentru proclamarea autocefaliei); 2. Aplicarea canoanelor la dreptul penal; VI. Evoluţia canoanelor (pp. 139-172): 1. Funcţionarea sinodală a Bisericii Ortodoxe (a. Premizele teologice ale tradiţiei sinodale ortodoxe; b. Problematica actuală pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod); 2. Monahismul (a. Organizarea şi evoluţia vieţii monahale; b. Stavropighiile patriarhale); VII. Concordanţa canoanelor Sinoadelor ecumenice şi locale (pp. 173-206): 1. Canoanele sinoadelor ecumenice; 2. Canoanele sinoadelor locale; la finalul lucrării aflându-se o bibliografie şi o listă de studii canonice ale Profesorului Vlassios Phidas.
Capitolul I este foarte important întrucât canoanele Bisericii, cuprinse în Colecţia fundamentală de canoane, constituie izvorul Dreptului canonic, acestea trebuind să fie în deplin acord cu spiritul surselor fundamentale ale revelaţiei divine, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, care sunt la rândul lor surse ale conţinutului hristocentric al tradiţiei canonice. Sfânta Scriptură este izvorul fundamental al Dreptului canonic, însă Noul Testament constituie baza directă sau indirectă a conţinutului celor mai multe dintre canoane. Aceste canoane, după cum afirmă autorul, „arată modul în care corpul eclesial concepe buna funcţionare a raporturilor dintre mădularele sale în viaţa liturgică, sacramentală şi pastorală. Euharistia este la baza experienţei sacramentale, dar şi a misiunii pastorale a Bisericii” (p. 17). În primele secole Biserica a trăit deplin în experienţa sa liturgică plenitudinea tradiţiei apostolice care s-a transmis pe cale cutumiară, întreaga tradiţie cutumiară devenind pentru tradiţia canonică un izvor de inspiraţie permanent, fiind vie în experienţa liturgică a Bisericii. Astfel, obiceiul bisericesc, acceptat în conştiinţa bisericească, primeşte un loc important în Dreptul canonic al Bisericii, devenind sursa prin excelenţă a normelor canonice. Şi dreptul natural este un izvor fundamental al Dreptului canonic, acesta fiind aşezat în inima omului pentru a-l călăuzi şi pentru a-i arăta conduita pe care trebuie să o aibă în societate.
Autorul explică noţiunea de canon, precizând pe scurt autorităţile competente emitente şi menţionând textul canonului 2 al Sinodului Trulan (691) care arată pentru prima dată colecţia de canoane a Bisericii, precum şi autoritatea lor în întreaga Biserică. Sunt prezentate principalele teme ale tradiţiei canonice oficiale a Bisericii, autoritatea canoanelor şi distincţia dintre ele după autoritatea care le-a emis.Relaţiile Bisericii cu Statul sunt prezentate din perspectiva scopurilor diferite urmărite de cele două instituţii, folosindu-se mijloace diferite pentru a le atinge. În acest context, creştinii trebuie să se supună celor două autorităţi, Bisericii şi Statului, raportul lor constituind un subiect delicat al tradiţiei ortodoxe care-l plasează în mai largul context al raporturilor Bisericii cu lumea. Colecţiile canonice sunt expuse cronologic, fiind arătate cele mai importante colecţii care s-au impus în tradiţia canonică a Bisericii, între care şi pravilele româneşti (Pravila mică, Codicii lui Vasile Lupu şi Matei Basarab).
Spiritul şi autoritatea canoanelor constituie un subcapitol de mare importanţă în iconomia lucrării, recomandându-l celor care încă mai pun la îndoială actualitatea şi autoritatea actuală a canoanelor, citându-l pe autor care afirmă: „este important să considerăm de netăgăduit faptul că sfintele canoane, în ansamblul său, sunt o mărturie sigură a adaptării autentice a conţinutului revelaţiei la viaţa istorică a Bisericii, din orice epocă, deoarece ele constituie manifestarea istorică, în Sfântul Duh, a adevărului revelaţiei în Hristos, permanent deţinut şi trăit de Biserică prin experienţă” (p. 40).
În capitolele II şi III istoricul şi canonistul grec prezintă pe scurt conţinutul canoanelor Sinoadelor ecumenice şi locale ale căror hotărâri canonice au fost reţinute în Colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, putându-se observa principiile canonice şi rânduielile bisericeşti, însuşi autorul afirmând că normele canonice „servesc unităţii Bisericii în privinţa comuniunii de credinţă ortodoxă şi în legătura dragostei, care se arată în experienţa sacramentală şi în funcţia sinodală a corpului bisericesc. Episcopii au responsabilitatea bisericească să aplice în acest duh canoanele…” (p. 64).
În capitolul IV de o reală importanţă sunt principiile interpretării canoanelor, fiind necesară o evaluare a tradiţiei canonice printr-o interpretare corectă în funcţie de autoritatea emitentă, prin raportarea la plinătatea lucrării sacramentale, pastorale şi spirituale a Bisericii pe care se bazează tradiţia canonică. Interpretarea canoanelor este necesară întrucât există riscul înmulţirii contradicţiilor aparente dintre canoane, făcându-se chiar abuz de pretinsa cădere în desuetudine a canoanelor, afirmată adesea nepotrivit de cei necunoscători şi potrivnici ai ordinei canonice în Biserică. Astfel, existând unii care pun litera canoanelor mai presus de spiritul canoanelor care sunt interpretate separat de tradiţia canonică a Bisericii, „pare evident că hermeneutica canoanelor nu trebuie să piardă din vedere anumite principii de interpretare eclesiologice şi istorico-canonice, fără de care interpretarea canoanelor, fie şi canoane luate separat, riscă să fie o evaluare parţială şi chiar eronată a spiritului sau a voinţei lor” (p. 81).
Tot aici, autorul face o prezentare a Pidalionului elaborat de călugării Nicodim şi Agapie (sec. al XVIII-lea), a interpretării canoanelor în Pidalion şi măsura în care acesta a fost receptat în sânul Bisericii Ortodoxe: „conştiinţa bisericească a recunoscut Pidalionului o autoritate panortodoxă şi l-a primit ca singura abordare autentică a spiritului şi literei canoanelor, şi mai ales a celor cu formulare ambiguă” (p. 93).
Înnoirea tradiţiei canonice se realizează permanent în sânul Bisericilor autocefale locale, aceasta fiind înţeleasă în contextul unităţii misiunii spirituale diacronice a Bisericii şi avându-se în vedere permanenta schimbare a nevoilor spirituale ale credincioşilor din fiecare epocă a istoriei.
Capitolul V este cel mai discutabil, întrucât problema autocefaliei şi a criteriilor de proclamare a ei sunt diferite de poziţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române, fiind în acelaşi timp relevant privind aplicarea canoanelor în organizarea administrativă a Bisericii şi în Dreptul său penal. Autocefalia este o problemă actuală cu implicaţii canonice în raporturile interortodoxe care a fost luată în discuţie în cadrul Comisiilor interortodoxe şi a Conferinţelor Panortodoxe, existând o hotărâre de principiu privind proclamarea autocefaliei, menţionându-se în mod explicit documentul „Autocefalia şi modul proclamării ei”, adică hotărârile Comisiei interortodoxe de la Chambésy din anul 1993.În capitolul VI numit „Evoluţia canoanelor”, autorul dezvoltă principiul canonic sinodal, precum şi evoluţia tradiţiei sinodale ortodoxe până la actuala problemă a pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Sunt prezentate întrunirile interortodoxe ale secolului al XX-lea şi stadiul actual al temelor tratate, Profesorul Phidas exprimându-se pe un ton optimist atunci când vizează convocarea Sfântului şi Marelui Sinod: „Acceptarea, de comun acord, a Regulamentului Conferinţelor panortodoxe presinodale confirmă că atunci când pregătirea temelor de pe agenda Sfântului şi Marelui Sinod va fi încheiată, reunirea acestuia va fi aproape şi va descoperi misiunea specifică Ortodoxiei din zorii celui de-al treilea mileniu din viaţa istorică a Bisericii” (p. 154).
Bazele canonice ale instituţiei monahismului, organizarea şi evoluţia vieţii monahale în Răsărit şi în Apus, dar şi abordarea bine documentată a mult discutatei probleme a instituţiei stavropighiilor sunt tratate cu acrivie istoric-canonică, prin datele menţionate autorul oferindu-ne importante informaţii privind evoluţia dreptului patriarhului de a întemeia stavropighii şi de a exercita jurisdicţia administrativă asupra mănăstirilor.
Ultimul capitol al lucrării, al VII-lea, se constituie într-o concordanţă a canoanelor, binevenită pentru cei care sunt preocupaţi cu adevărat de studierea canoanelor, autorul afirmând: „Actuala lucrare a preferat să dea o concordanţă a canoanelor în legătură cu titlurile tradiţionale, în aşa fel încât să păstreze conştiinţa supratemporală a conţinutului şi concordanţa canoanelor, dar şi pentru a uşura folosirea directă de către canonişti a tuturor canoanelor identice sau asemănătoare aplicabile la fiecare problemă” (p. 173). Pentru această concordanţă a canoanelor autorul a folosit manuscrisul lui Trebizonda (sec. al XIV-lea), care reprezintă textus receptus al Bisericii, utilizându-se în acelaşi timp şi traducerea franceză a titlurilor în bibliografia franceză în domeniu (ediţia lui P. Ioannou – Fonti, 1962).
Aşadar, Profesorul Phidas expune sistematic, bine argumentat, într-un stil plăcut, comprehensibil şi coerent unele dintre cele mai importante noţiuni ale Dreptului canonic, precum şi stadiul actual al diferitelor instituţii canonice ale Bisericii care constituie probleme cu implicaţii canonice în raporturile interortodoxe şi perspectiva unui răspuns final în cadrul viitorului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Fiind un curs universitar de master, temele abordate nu sunt tratate în profunzime, lucrarea nefiind un tratat exhaustiv de Drept canonic, având puţine note de subsol şi surse citate restrânse. O astfel de lucrare se impunea în literatura de specialitate din Occidentul eterodox, dar şi în Ortodoxia românească, lipsa cărţilor şi a studiilor de referinţă în domeniul Dreptului canonic acutizându-se în ultimii ani. Prin urmare, cartea Profesorului grec Phidas se va impune în literatura de specialitate din ţara noastră, putând constitui o sursă de informare pentru studenţii Facultăţilor de Teologie, cât şi pentru cei interesaţi de disciplina Dreptului canonic, pentru cei dornici de a cunoaşte modul în care Biserica se organizează şi funcţionează pe temelia principiilor şi a normelor sale canonice emise de organele competente bisericeşti, colegiale sau individuale, primite în conştiinţa eclesială ca generale în Biserică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu