In literatura de specialitate se tinde spre o afirmare a Dreptului bisericesc; din Ortodoxie ca Drept mai mult penal, religios, desigur... Astfel, ideea de pedeapsa, ca supunere la suferinta a celui dovedit vinovat strabate limbajul Pravilelor, de la un capat la celalalt. Tot asa cum o parte din Dreptul roman se ocupa de infractori si contravenienti, incepand de la Leges duodecim Tabularum si pana la Corpus Juris Civilis si chiar cea din urma Novela a imparatului Iustinian (sec. VI d. Hr.), s-a cautat mereu o solutie pentru usurarea - daca va fi fost posibil, a soartei condamnatilor pe drept sau pe nedrept. Adagiul latin binecunoscut: Dura lex sed lex, a facut inconjurul civilizatiilor in care a patruns dreptul roman, sau macar principiile si unele dintre legile sale. Legea a devenit suverana, dar aplicarea ei nu a fc st intotdeauna cea mai fericita.
O definitie scurta a legii, data de juristii romani arata ca poporul Romei era autorul ei: Lex est quod populus Romanus, interrogante magistratu senator io veluti consule, constituit (sau constituebat). Legea era, asadar un bun comun in dreptul din Roma, o contributie a mintilor cetatenilor ei la indreptarea lucrurilor si la atribuirea drepturilor fiecaruia potrivit legii si a dreptului rezultat din probele pe care fiecare parte le putea aduce in instanta. in plus, alaturi de legile formulate de poporul Romei, au aparut plebiscitele, senatusconsultele, decretele imperiale etc. Puterea dreptului si-a pus amprenta puternica asupra sistemului de drept roman si, la aparitia crestinismului si la momentul intemeierii vazute a Bisericii la Cincizecime, forta dreptului si a legilor romane se simtea din plin asupra supusilor din popoarele cucerite sau - mai bine zis - invinse. Acel Vae victis ! a trecut prin secole si nu o data a fost resimtit si in crestinism.
Dar legea romana actiona intr-un mediu politeist, multireligios pana la ivirea crestinismului si chiar mult dupa aceea. Poena a domnit cu maiestate mereu, socotindu-se justificata. De fapt, cuvantul poena, provenit din grecescul rcoivn, insemna la inceput decat nuia, nuia de salcie, flexibila mai mult decat alte nuiele, si cu care se aplicau lovituri multiple, de obicei pe corpii neacoperit. Iar cuvantul pedeapsa si-a pierdut sensul initial de educare, lunecand spre cautare de suferinta celui osandit!
Desigur, alunecarea sensului catre negativ a influentat si conceptia despre dreptate, nedreptate si supunere la expiere chiar in limbajul crestin. Astazi exista Coduri penale destul de ample, unde se prevad sentinte aspre, ce trebuie pronuntate de catre instante impotriva celor ce au comis infractiuni -una sau mai multe - , socotindu-se ca legea trebuie razbunata! Se simte destul de puternic cum dreptul supune individul, persoana, literei, aplicandu-se chiar moartea, in cazuri cu totul iesite din comun.
Paralel cu aceasta situatie - binecunoscuta, de altfel -, in Biserica Mantuitorului Hristos, credinciosul, omul botezat, sfintit si uns cu Sfantul Mir, deci purtatorul chipului lui Hristos si pecetluit cu "Pecetea harului (darului) Duhului Sfant", ar trebui sa aiba in obste un statut deosebit. Si, de fapt, il are, fie ca este barbat sau femeie, prunc, copil, adolescent, tanar maturiza: de curand, persoana matura sau varstnic. Insasi Pecetea harului(darului) Duhului Sfant ar trebui sa fie semnul imunitatii. Un exemplu graitor in aceasta privinta il constituie pomazania sau ungerea cu Sfantul si Marele Mir, de care beneficiau imparatii bizantini - dupa modelul ebraic, iar apoi au beneficiat in Ortodoxie voievozii si tarii, ca si regii pana la o vreme. De aceea, in cele ce urmeaza, se va prezenta o ipoteza de lucru, pentru a reconsidera natura Dreptului bisericesc - fireste, crestin -tinand seama ca Dreptul bisericesc are o latura taumaturgica evidenta.
1.Dreptul bisericesc in sfintele canoane. Confruntata cu diverse acte de indisciplina comise atat de catre mireni cat si de clericii si monahii din toate treptele - harice, administrative si onorifice - Biserica nedivizata din primul mileniu a tinut cu strasnicie la natura ei divino-umana, ca Mireasa a lui Hristos, precum si la demnitatea ei ca institutie a mantuirii, organizata vizibil si sistematic. Ea a functionat si functioneaza mai ales pe principiile fundamentale ale existentei in familie, relevate si reinnoite de catre Mantuitorul Hristos, in special in Predica de pe Munte (Matei 5-7). Aceeasi structura - de familie - a fost impusa comunitatilor crestine de catre Sfintii Apostoli. Chiar Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Efeseni, cap. 5, compara relatiile din familie, in special legatura dintre sot si sotie cu legatura indestructibila, suprema, dintre Hristos si Biserica Sa. Dar, cum si in familie trebuie sa domine disciplina, corectitudinea, respectul, intr-ajutorarea si chiar compasiunea, si Biserica a impus acestea prin norme de drept bisericesc, pe care le recunoastem sub denumirea de canoane sau "dreptare", carora li s-a dat o aura de sfintenie si sunt numite adeseori "sfintele canoane".
Pentru auzul celui obisnuit doar cu sensul negativ al cuvantului "a canonisi"- adica a chinui sau a pune la chinuri pe cineva, insasi expresia "sfintele canoane" s-ar putea sa para cu totul paradoxala, primul termen, "sfintele" contrastand cu termenul "canon". De aceea, necunoscandu-se de toata lumea sensul de "dreptar" al cuvantului "canon", si retinandu-se mai mult aplicarea unei pedepse, cu precadere in mediul monastic, s-a impamantenit ideea de punere la ispasire, prin chinuri mai mari sau mai jflici, a unei persoane care a comis unul sau mai multe pacate. "Chinul" -deci "canonul" - ar fi mai usor sau mai greu potrivit faptuirii si circumstantelor faptuirii (atenuante sau agravante). Aceasta idee, de a da satisfactie pentru o fapta rea este pusa mai ales pe seama augustinianismului, dominant la romano-catolici, la anglicani si la protestantii clasici (luterani, calvini, zwinglieni).
Biserica Rasaritului - adica Biserica Ortodoxa - a retinut din Sfanta Scriptura ca Satana este cel care ispiteste, adica pune la incercare pe om, ca vazandu-l neindeajuns de pregatit, sa-i raneasca sufletul si sa-1 duca, prin pace.t, la moarte, adica la moartea sufleteasca mai intai si apoi si la cea trupeasca. Spre a preveni o astfel de ranire, dar si pentru a vindeca ranile sufletesti daca s-au comis prin inselaciunea diavoleasca, Biserica a pus la indemana, de la Domnul nostru lisus Hristos, Sf. Taina a Marturisirii pacatelor sau "Spovedania". Astfel se manifesta caracterul taumaturgic al Dreptulu i bisericesc, dupa cum se va vedea indata.
2. Un canon fundamental pentru taumaturgia crestina ortodoxa: canonul 102 al Sinodului quinisext. Este stiut ca Biserica are instante disciplinare si de judecata. Ele se numesc indeobste "consistorii", spre a le deosebi de "tribunalele" cunoscute, unde laicii fac judecata pe baza legilor in vigoare, legi care se schimba sau se pot schimba dintr-un moment in altul. Si Biserica tine la consistoriile ei, unde se judeca pricini bisericesti. Numai cii aici clericii fac judecata, iar sentinta data, spre a deveni executorie in sfera Bisericii, are neaparata trebuinta de semnatura arhiereului eparhiot. Totusi Biserica are organe de judecata individuale, pe preotii zisi duhovnici", carora li s-a incredintat mandatul ca, in buna cunostinta de cauza, nu sa solutioneze dosarele ce li s-au adus, ci sa asculte pe fiecare credincios in parte, sa inteleaga motivele si circumstantele pacatuirii, sa pronunte iertare de la Hristos, iar el sa fie martor, iertator si dezlegator in numele Sfintei Treimi. Iata textul canonului 102, din care se vor analiza aspectele legate de aspectul taumaturgic al Dreptului bisericesc:" Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega si de a dezlega, sa cerceteze felul pacatului si aplecarea spre intoarcere a celui ce a pacatuit, si astfel sa aduca bolii vindecarea potrivita, ca nu cumva folosindu-le pe amandoua fara masura, sa greseasca in privinta izbavirii celui incarcat (suferind). Caci nu este simpla boala pacatului, ci felurita si in multe chipuri, si nascatoare de multe vlastare ale stricaciunii, din care raul se revarsa din plin si merge inainte pana s-ar opri prin puterea vindecatorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arata stiinta doctoriceasca (medicala) in privinta sufletului, mai intai trebuie sa cerceteze starea (dispozitia) celui ce a pacatuit, si daca inclina spre sanatate sau dimpotriva, cheama la sine insasi boala prin naravurile sale, sa vegheze cum se ingrijeste in vremea aceasta (intre timp) de intoarcerea (restabilirea) sa, si daca nu se impotriveste mesterului (doctorului), si vatamarea sufletului opreste din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, si astfel sa se masoare milostivirea dupa vrednicie. Caci tot cuvantul (toata grija) lui Dumnezeu si al celui caruia i s-a incredintat carmuirea de pastor (pastorala), este sa aduca inapoi (sa intoarca) oaia cea ratacita si sa vindece pe cea muscata de sarpe; si (dar) nici sa o impinga spre prapastia deznadajduirii si nici a slabi frana spre molesirea si spre dispretuirea vietii, ci in orice sa stea impotriva suferintei (patimei), fie prin doctoriile cele mai aspre si mai iuti, fie prin cele mai moi (suportabile) si mai blande (usoare) si sa se nevoiasca ( sa lupte) spre inchiderea (cicatrizarea) ranii, cercetand roadele pocaintei si ingrijind cu intelepciune pe omul cel chemat spre stralucirea cea de sus. Asadar trebuie ca noi sa le stim pe amandoua, si pe cele ale asprimii si pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar sa urmam chipul cel mai indatinat, la cei care nu primesc asprimea, precum ne invata pe noi Sfantul Vasile"(canonul este citat dupa Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii, Polisib, editia aII-a 1993, p. 100-101)."
Acest canon demonstreaza cu prisosinta ca Biserica Rasaritului -Biserica Ortodoxa - nu a acceptat ideea occidentala ca omul este vesnic, chiar si lupa Botez un razvratit fata de Dumnezeu si ca trebuie sa strige mereu:"Mea culpa, mea culpa!" Dimpotriva, fiecare crestin care a cazut in cursa diavolului, ca boul in fantana, trebuie scos de acolo, chiar daca este zi de sabbat. Mai mult, el este omul cazut intre talhari, precum cel din Pilda Samarineanului Milostiv si are nevoie de vinul curatirii si de untdelemnul mangaierii pentru intristarea si necazul ce au venit peste el pe neasteptate. De aceea, duhovnicul in fata caruia se marturisesc pacatele trebuie sa cunoasca pe de rost continutul acestui canon si sa deprinda pedagogia dumnezeiasca fata de cel ranit de sagetile inveninate ale satanei. Iar cel dintai chsmat sa acorde primul ajutor duhovnicesc intr-un astfel de caz este episcopul ca Parinte responsabil si care va da socoteala in fata lui Dumnezeu pentru orice suflet ce i s-a incredintat (Fapte 20,28). Desigur, alaturi de epiiscop se afla intotdeauna cel caruia i s-a incredintat parohia, nu ca sa o judece, caci numai Dumnezeu cunoaste rarunchii si inima fiecaruia. in plus, mai suni doua judecati si care apartin lui Dumnezeu: cea de la iesirea sufletului si cea universala, cand se vor vadi toate.
Sfintii Parinti sinodali au simtit lipsa unei hotarari de acest fel, pentru a se pune la punct duhovnicia si, mai ales, pentru a o distinge de judecatile lumesti incapabile sa vindece sufletele oamenilor de ranile provocate de multele naluciri si povarnisuri ale vietii.
Este drept ca ei au trait mai aproape decat crestinii de astazi - desi destul de departe si ei - de inceputurile tumultuoase ale vietii crestinesti din veacul apostolic. Prin canonul 102 insa au precizat locul si menirea duhovnicului in cadrul procesului taumaturgic ce se desfasoara in biserica, adica in casa lui Dumnezeu, Mantuitorul fiind de fata prin icoana Sa.
Impresia de judecata ce dainuie in multe minti privitor la Sfanta Taina a Spovedaniei este o interpretare intrucatva neconforma cu esenta canonului de fata. Ca urmare, orice duhovnic sa cerceteze pravila, sa cunoasca litera, dar si mai mult esenta canonului, prin care Sfintii Parinti ne apropie si mai mult de milostivirea lui Dumnezeu.
Duhovnicul nu-1 poate inlocui si nici nu trebuie sa dea impresia ca il inlocuieste pe Hristos. Dimpotriva, el - cum spune pravila - trebuie sa socoteasca pacatele semenului sau ca si cum ar fi ale sale si sa planga impreuna, cu el pentru ele, mereu tinand deschisa usa intoarcerii la Dumnezeu. Iar daca el isi cere iertare de la poporul credincios la fiecare Liturghie, inainte de iesirea cu Cinstitele Daruri, si pronunta dorinta ca Dumnezeu sa-i ierte pe credinciosii aflati de fata, atunci trebuie sa fie atent ca nu cumva sa transforme dreptarul, canonul in varga de salcie cu care sa bata sufletele credinciosilor. Daca o face, cu siguranta ca in nepriceperea sa aseaza pe spatele credinciosilor poveri pe care el nu le poate duce, si nici familia sau rudele sale.
O alta latura a problemei pe care o ridica acelasi canon 102 este prezenta consistoriilor in Bisericile crestine si multa imitare ce se face dupa tribunalele laice. Este de notat ca literatura canonica recenta din Biserica Greciei - spre exemplu - mentioneaza patru feluri de consistorii, numite consistorii dupa cum urmeaza: consistoriul episcopal, consistoriul mitropolitan, consistoriul patriarhal si, in fine, consistoriul suprem bisericesc. Acestea sunt descrise de catre Profesorul Panagiotis Bumis in cursul sau de Drept bisericesc (vol. I, Atena, 91, p. 222-226). Dar este de retinut, de exemplu, ca la Amman in capitala Iordaniei, un grup de preoti de la catedrala ortodoxa, cea copta si cea armeana alcatuiesc un for de judecata pentru crestini. Sentintele sunt comunicate autoritatilor musulmane, spre aplicarea lor. Se judeca dupa canoanele apostolice, indeosebi, versiunea araba. Dar trebuie retinut si ca Patriarhia de Constantinopol - ca si pontifii de Roma, de altfel - a avut inchisori oroprii.
Este evident ca modul crestin de abordare chiar a infractiunilor de tot felul este superior, in esenta lui dumnezeiasca. Este necesar, de aceea, ca viata crestineasca, pasnica sa fie aparata de tulburari, dintre care cele mai grave lovesc puternic in insasi nadejdea oamenilor in Dumnezeu.
Concluzie.
Dreptul bisericesc poate fi ceea ce a si fost el la inceput, adica un drept taumaturgic sau vindecator, iar nu vindicativ sau razbunator. Omul nu trebuie sa se razbune, deoarece Dumnezeu insusi a spus ca razbunarea este a Lui. Ea nu inseamna razbunare ucigasa, ca la oamenii decazuti; dimpotriva, ea este o chemare grabnica la Calea cea dreapta, catre dreptatea-Iisus Hristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu