miercuri, 4 iunie 2008

În Israel, împreună cu Hristos... de la Ierusalim spre Galileea



A merge în pelerinaj la Sfintele Locuri este o binecuvântare dumnezeiască, o bucurie întru bucuria lui Dumnezeu Cel întreit în persoane, o părtăşie la întreaga viaţă şi activitate, la răstignirea, moartea şi învierea Celui ce a luat chip de om pentru a veni în maximă apropiere faţă de noi şi pentru a ne deschide uşile Împărăţiei Sale cele cereşti.
De la păşirea în Ţara Sfântă, la fiecare pas se respiră sfinţenie, întreg peisajul, iarba şi întreaga vegetaţie, pietrele şi tot în jur ne îndeamnă la meditaţie, privindu-le cu emoţie răscolitoare, fiind parcă martori ai vieţii Mântuitorului Hristos, deşi privaţi de prezenţa Sa istorică.
Primul oraş, Tel Aviv, capitala Israelului, modern, cu clădiri „fără de sfârşit”, cu oameni şi o atmosferă specifice unei societăţi filo-americane, contrastează flagrant cu cetatea Ierusalimului, dar şi cu alte locuri care ne introduc mai profund în mireasma vremurilor mesianice. Stând în capitala Tel Aviv, gândul se îndreaptă la cetatea în care Sfântul Apostol Petru a locuit pe când era căutat de slujitorii sutaşului Corneliu sau la locul unde a fost înviată Tavita. Având vii în adâncul sufletelor noastre pericopele evanghelice privind activitatea Mântuitorului în Ierusalim, ne-am îndreptat spre cetatea lui Dumnezeu, a Ierusalimului, pătrunzând în atmosfera încărcată de istorie, o istorie a mântuirii noastre, fiind sprijiniţi în decursul stagiului nostru de documentare în Ţara Sfântă de către Părintele Superior, Arhim. Ieronim Creţu, la Reprezentanţa Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi însoţiţi de Părintele Serafim, un preot călugăr care, cu adevărat, a conştientizat misiunea sa.
Cuprinşi de emoţia pătrunderii şi cu ochii trupului a celor mai sfinte locuri ale creştinismului, îndreptându-ne spre Biserica Sfântului Mormânt sub privirile unor evrei fanatici sub aspect religios, intrând în vechea cetate prin poarta Damascului, mă încearcă un sentiment de durere văzând mulţimea negustorilor arabi care, în condiţii improprii, încercau pe orice cale să-şi vândă marfa care se întindea până aproape de locul care este cel mai sfânt pentru creştini. În Biserica Învierii se află piatra ungerii, Golgota, Sfântul Mormânt, precum şi alte locuri deosebit de importante pentru istoria creştinismului, toate îndemnându-ne la rugăciune fierbinte către Domnul Care a înfrânt moartea, biruind prin Învierea Sa. Simţindu-mă foarte ataşat de atmosfera plină de credinţă, de linişte sufletească, impresionantă prin dorinţa mulţimilor de credincioşi de a se apropia şi de a săruta piatra pe care a fost aşezat trupul Mântuitorului lumii, trezind, astfel, şi în sufletele cele mai împietrite sentimentul ataşamentului faţă de credinţa în Hristos, m-am reîntors aici, la Sfântul Mormânt, participând la Sfânta Liturghie şi bucurându-mă alături de mulţimile de credincioşi de zorii zilei Învierii alături de mormântul Celui ce a înviat din morţi.
Transformarea interioară continuă pe măsură ce ne îndreptăm paşii pe urmele Mântuitorului, Betleemul fiind prima cetate de la care am pornit în drumul nostru, cântând colinde la locul naşterii Domnului, născându-ne şi noi împreună cu Hristos, pentru ca să murim şi să înviem împreună cu El, întrucât la final am revenit la Biserica Învierii din Ierusalim. Ajungând de la Betleem la renumita Lavră a Sfântului Sava din pustia Iudeii, depăşind greutăţile inevitabile ale drumului prin satele sărăcite ale palestinienilor, simţim o urcare permanentă pe urcuşul duhovnicesc căruia nu i se pune oprelişte, ci neîncetat îndemn de înaintare, alături de racla Sfântului, în acel loc vitregit de istorie, însă atât de bogat duhovniceşte. Mănăstirea Sfântului Sava este cu adevărat impresionantă, având o măreţie specifică în pustie, călugării de aici, deşi greu încercaţi, găsindu-şi totuşi vremea şi pentru ospitalitate faţă de pelerini.
Învăţaţi fiind cu atmosfera pustiei, drumul spre Galileea este o continuă schimbare a naturii, de la arid spre oaze de verdeaţă, pregătindu-ne de cetatea Nazaretului, a Bunei Vestiri şi de Muntele Tabor, al Schimbării la faţă a Mântuitorului, unde, cu o permanentă emoţie ne-am plecat genunchiul, păstrând vie amintirea faptelor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, Care a desfăşurat o parte a activităţii Sale pământeşti şi la Lacul Ghenizaret sau Marea Galileii, unde am găsit o adevărată salbă de biserici ridicate în amintirea faptelor minunate ale Domnului mântuirii noastre.
Nu pot uita ziua în care, de la Marea Moartă şi Qumran, unde a avut cea mai mare descoperire arheologică a secolului al XX-lea şi unde Domnul prodecan, Conf. univ. dr. Mihai Vladimirescu a prezentat seminarizări pe tema importanţei acestor descoperiri, ne-am îndreptat spre Ierihon, cea mai veche cetate atestată documentar, unde Aşezământul românesc impresionează prin măreţia sa într-o lume arabă ostilă. Pregătiţi fiind pentru calea anevoioasă ce duce spre pustia Hozevei, entuziasmaţi de locurile pline de istorie care duc spre Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Iacov Hozevitul, suntem surprinşi de numărul mare de români care se închinau la moaştele Sfântului român, cu toţii reflectând o clipă alături de raclă la clipa morţii, smerindu-ne şi conştientizând, poate mai mult ca niciodată, scopul existenţial al omului, lupta permanentă pentru actualizarea mântuirii obiective, pentru a ne-o însuşi în chip subiectiv.
Mai bogaţi spiritual fiind, păstrând vie amintirea locurilor din jurul Ierihonului, ne întoarcem la Ierusalim, unde Mântuitorul şi-a încheiat activitatea Sa pământească. Sfânta Liturghie, la mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani, a fost un moment înălţător, emoţionant, iar simplitatea, austeritatea locului fiind semnul smereniei, al lepădării de sine, al voinţei permanente de înaintare pe urcuşul duhovnicesc. Urcarea Eleonului, l-aş asemăna tocmai cu acest urcuş dohovnicesc al fiecăruia dintre noi, văzând din înălţimile sale Ierusalimul în splendoarea sa, cu cele două locuri de pelerinaj pentru celelalte două religii monoteiste, pentru iudaism, Zidul Plângerii şi pentru islamism, Moscheea lui Omar, dar mai presus de toate străjuieşte însă Biserica Învierii Domnului. Locul Înălţării Domnului pe Eleon ne copleşeşte pe fiecare dintre noi, putând vedea aici măreaţa Biserică Rusă, ridicată în amintirea şi spre slava Celui ce S-a înălţat de-a dreapta Tatălui Ceresc. Coborând Eleonul, urmăm pentru ultima dată, în cadrul acestui stagiu, drumul crucii, până la Biserica Învierii, locul cel mai pătrunzător, un loc sfânt de care cu greu ne putem despărţi, însă avându-l permanent în adâncul sufletelor noastre ca nădejde a învierii noastre împreună cu Hristos.
Atingând scopul stagiului nostru de documentare la Sfintele Locuri, stabilind legături cu instituţii de învăţământ superior teologic şi achiziţionând material didactic şi documentar, ne îndreptăm paşii spre drumul de întoarcere cu speranţa revenirii în Ţara Sfântă, acolo unde, împreună cu Hristos, pe urmele Sale, am actualizat întreaga sa viaţă şi activitate, până la Învierea şi Înălţarea Sa, fiecare dintre noi, prin Duhul Său Cel Sfânt, având datoria sfântă de a lupta pe tărâm spiritual pentru a-L scoate pe Hristos din adâncul sufletelor noastre, încât să putem spune împreună cu Apostolul: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine”.


Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Niciun comentariu: